George ANCA: Eminescu la interne

La întâmplare

 

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

          „Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

…  „nationalismul este un semn rau la un popor.”

… „Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului”

… „De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

          În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

          În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

          La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

           Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană.  În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

          Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc.

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Kalidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 1600 şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi – pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Continue reading „George ANCA: Eminescu la interne” →

Lucian GRUIA: Galina Martea – În dialog cu creaţia umană (Ed. Bestelmijnboek, Olanda, 2018)

Galina Martea s-a născut la 30 iulie 1959 în localitatea Corneşti, Ungheni, Basarabia. A devenit o personalitate în ţara sa şi nu numai, prin activităţi de excepţie în domeniile: scriitoricesc, economic şi pedagogic. Este lector unversitar, doctor în economie, membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, membru al Consiliului Unirii – Moldova etc.

Cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană (Ed. Bestelmijnboek, Olanda, 2018), este incitantă întrucât se apropie de operele de creaţie literară şi ştiinţifică din perspective filosofice.  Cuvântul înainte, Creaţia umană – conţinut spiritual în existenţa valorilor, şi următoarele două capitole: Despre valorile sacre ale unui popor şi În dialog cu creaţia umană sunt chiar teoretice. Ele constituie un fel de prolog al volumului.

În cuvântul introductiv, creaţia umană este văzută ca un dialog social centrat pe creaţie în care „are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ce este firesc şi estetic în viaţa umană.” Creaţia stimulează procesul evolutiv al dezvoltării umane. Cartea produce valori estetice gustate de cititorii care vor trăi emoţii şi sentimente cathartice. Valorile estetice sunt considerate”cea mai înaltă formă de creaţie şi de receptare a frumosului divin.”. „De aceea, mediul sociocultural al omului trebuie stimulat şi motivat în permanenţă cu produsul creativ uman şi factori esetici, care contribuie pozitiv la formarea integră a personalităţii şi identităţii omului, având în subordine conţinuturi intelectuale şi spirituale.”.

Partea întâia a cărţii  stă sub semnul înaltului patriotism de care dă dovadă Galina Martea. Primul text este dedicat limbii noastre: Ziua Limbii Române – identitate, unitate, valoare naţională! La 31 august sărbătorim limba noastră naţională (din 2013 în România, din 1990 în Republica Moldova) ca „valoare supremă prin care se identifică personalitatea şi identitatea poporului român”. Este vorbită de cca 28 milioane de oameni în întreaga lume.

„Deci, identitatea naţională este urmată, în primul rând, de conştiinţa şi sentimentul autentic al poporului român faţă de tot ceea ce se conţine în termenul de valoare naţională sau, mai bine zis, în termenul de identitate a valorilor naţionale.”

După aniversarea limbii noastre, autoarea se opreşte firesc asupra zilei naţionale a poporului român (Importanţa şi necesitatea zilei naţionale pentru poporul român). E bine să ne reamintim că, de-a lungul timpului, ziua naţională s-a serbat: la 1 Decembrie, din 1990 şi până în prezent (dedicată unirii Transilvaniei cu România), 10 Mai  în perioada anilor 1866-1947 (când se asocia  cu începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării); apoi 23 August în perioada 1948-1989 (asociată cu eliberarea ţării de către armata sovietică).

Ziua naţională ne aminteşte de lupta pentru integritate teritorială şi tinerii nu trebuie să uite acest lucru. Trebuie să contribuim fiecare la reunificarea celor două regiuni care sunt încă în afara graniţelor ţării: „Totodată, un lucru este cert că, indifernt de toate, poporul român din Basarabia este cu trup şi suflet pentru unitatea naţională a României, iar sărbătoarea din 1 decembrie este comemorată cu acelaşi sentiment suprem de mândrie românească.”.

Partea întâia se încheie cu eseul întitulat Importanţa publicistului-jurnalistului în societate. „O societate civilizată nu poate funcţiona fără o informare zilnică a presei despre tot  ceea ce se petrece în ţară şi în lume. Informarea trebuie să fie corectă. „Cu certitudine, nu este absolut deloc uşor de a realiza uneori acest lucru într-o societate, însă obligaţia legală/morală/profesională a ziaristului este raportată spre rigori de o anumită etichetă care trebuiesc respectate în limitele decente ale convieţuirii sociale şi în limitele principiilor prevăzute de legislaţia naţională şi, respectiv, cea internaţională din domeniul jurnalismului.”

Ziaristul nu trebuie să se lase intimidat de puternicii zilei ci să ofere informaţie corectă. Uneori jurnalismul este periculos, mai ales în regiunile de conflicte armate sau în ţările cu dictatură.

Partea a doua, În dialog cu creaţia literară este cea mai vastă. Autoarea alege să comenteze cărţile (de preferinţă antologiile nu prea luate în seamă de critica literară) şi unele reviste mai puţin cunoscute pe care Galina Martea  le consideră că aduc prestigiul ţării noastre nu numai aici ci şi în străinătate. Desigur, capitolul începe cu Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale româneşti.

Universalitatea lui Eminescu, afirmă autoarea, se datorează rădăcinilor sale spirituale româneşti. Ziua sa de naştere constituie o sărbătoare a culturii naţionale.

Partea aceasta a cărţii poate fi structurată în două: autori patrioţi (în marea lor majoritate basarabeni) şi antologii, reviste care propagă idealurile naţionale în lume.

Între autorii basarabeni (scriitori, istorici, pedagogi), Galina Martea se opreşte asupra următorilor.

Iurie Colesnic – scriitorul şi istoricul literar de mare preţ din Basarabia care a elaborat o lucrare foarte importantă dedicată scriitorilor basarabeni – din perioada 1812 şi până în prezent (Basarabia necunoscută în 10 volume). Unionist convins, şi-a dedicat activitatea cercetării Generaţiei Unirii (2004), carte în care afirmă că problema unirii cu România este vitală pentru Basarabia.

Valentin Tomuleţ – omul de cultură şi ştiinţă ce valorifică cu mult respect istoria ţinutului basarabean, (doctor în istorie, profesor universitar, savant, scriitor şi istoric literar) face ordine în evenimentele din Basarabia anilor 1812-1918 (perioadă în care ţara era ţinută în subdezvoltare de imperiul ţarist), cartea sa, Basrabia în epoca modernă (1812-1918) fiind premiată şi de Academia Română în anul 2014. Autorul este unul din cei mai competenţi istorici contemporani din Basarabia.

Poet, prozator, academician, publicist, istoric literar, Nicolae Dabija este binecunoscut şi în România şi în Italia unde primeşte în anul 2016, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie de la Trieste (Personalitatea Nicolae Dabija şi creaţia cu acelaşi nume). Nicolae Dabija este considerat:  „Omul care în totalitate îşi dedică existenţa în propagarea ideilor cu conţinut naţional, în promovarea naţiunii române ca valoare şi identitate, şi nu în ultimul rând, în lupta continuă de renaştere naţională.”

Cu deosebită afecţiune, întrucât şi Galina Martea este profesoară, autoarea analizează activitatea lui Virgil Mândâcanu (doctor în ştiinţe pedagogice, savant, scriitor, jurnalist) pedagog distins al neamului românesc din Basarabia. Activităţii sale îi dedică patru capitole, dintre care ne vom referi la cel intitulat Virgil Mândâcanu – creatorul de valori umane prin conţinutul idealului naţional. Neobosit luptător pentru valorile naţionale şi de renaştere spirituală, lucrările sale sunt dedicate în totalitate conţinutului pedagogic şi artei educaţionale în spiritul creştinismului şi al culturii etnice. Virgil Mândâcanu consideră profesia de pedagog cea mai nobilă activitate socială (Arta de a deveni şi a fi pedagog, 2016).

Regretatul Alexandru Moşanu (19.07.1932-7.12.2017) a fost   doctor în istorie, academician, profesor universotar, primul Preşedinte al Parlamentului din Republica Moldova – a luptat pentru desprinderea totală a republicii Moldova faţă de URSS. A reuşit să reînvie conştiinţa naţională. A fost Membru de onoare al Academiei Române. (Alexandru Moşanu, personalitate distinctă basarabeană).

Alt pedagog, doctor în psihologie, profesor universitar, savant, scriitor, Nicolae Bucun este promotor al valorilor naţionale având o contribuţie deosebită la dezvoltarea învăţământului preuniversitar din Republica Moldova.  (Nicolae Bucun – pedagog, savant, academician, scriitor).

Poeta Lidia Grosu este elogiată pentru gingăşia poeziilor de dragoste şi curajul celor civice ( Spaţiul prin care se afirmă cuvântul Lidiei Grosu).

Pe lângă volumele scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă basarabeni, autoarea remarcă lucrarea de excepţie a lui Ştefan Străjeri, originar din Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, Românii americani de la Marile Lacuri (Ştefan Străjeri şi monografia „Românii americani de la Marile Lacuri”). Jurnalistul şi editorul menţionat  – scrie o carte foarte documentată despre românii imigranţi în America, în special în statul Michigan, în decurs de mai bine de 100 de ani şi despre contribuţia lor la dezvoltarea Americii în toate domeniile.

Între portretele scriitorilor amintiţi, Galina Martea înserează, ca într-un joc de puzzle analize minuţioase de antologii şi prezentări de reviste româneşti socotite meritorii. Autoarea consideră că aceastea pot contribui la coagularea românilor de pretutindeni în jurul unor idealuri înalte cum ar fi unirea Basarabiei cu România.

Sunt analizate minuţios câteva din antologiile coordonate de Rodica Elena Lupu: Verba Volant, Scripta Manent – antologia prozatorilor români – volumele II şi III; Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – ediţie bilingă română – engleză 2018, Carmen, vol. VII,  Carmen, volumul IX şi X – creaţie literară; Întâlnirea Poeţilor – antologie lirică multilingvă – română- franceză-spaniolă-germană-rusă; Simfonia Poeziei, vol 4 –antologie multilingvă.

Urmează antologiile coordonate de Ligya Diaconescu: Limba noastră cea română – publicaţie dedicată sărbătorilor naţionale din 31 august; La taifas cu iubirea –poezia şi proza scriitorului român; Limba noastră cea română – antologia naţiunii române.

Ciclul antologiilor se încheie cu analiza celei coordonate de Gheorghe A. Stroia şi Cristian Petru Bălan, întitulată: România, pentru tine! – opera literară consacrată zilei naţionale.

Între reviste sunt cercetate minuţios următoarele: „Domnul de Rouă” (Domnul de Rouă – o nouă lumină în cultura naţională română, revistă serie nouă) şi „Constelaţii diamantine” (Constelaţii Diamantine – performanţă în cultura naţională) – ambele conduse de Doina Drăguţ; „Cultura vrânceană „ (Cultura Vâlceană – opinii, analiză, informaţie) – condusă de Petre Cichirdan (inginer, artist plastic, scriitor, editor, publicist, membru al UZPR); revistele UZP nr.4/2016 şi 5/2017, „Cronica Timpului” nr. 19 (Cronica Timpului, a 19-a apariţie editorială. Evenimentul cheie – 150 de ani de la debutul literar al marelui poet Eminescu; „Cronica Timpului nr. 20 (Cultură, atitudine şi performanţă) – director Doru Dinu Glăvan – preşedinte al UZPR.

Galina Martea ne mai prezintă activitatea Academiei Româno-Americane (ARA)– preşedinte Doamna Ruxandra Vidu (doctor, prof. univ la California Davis, om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA).

ARA are o activitate foarte susţinută, organizează congrese anuale, adună oamenii cei mai buni în domeniile lor din ţară, diaspora etc.

În sfârşit, Galina Martea aduce un omagiu părinţilor ei (Pedagogi şi oameni distinşi – Vladimir Sârbu şi Xenia Sârbu).

În loc de postfaţă avem Un interviu despre geniul literaturii române, Mihai Eminescu (Interviu cu Galina Martea luat de studenta Tincuţa Burghilă) în care intervievata ar dori să-i vorbească azi lui Eminescu despre problemele actuale.

Datorită stilului direct, cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană se citeşte uşor, iar datorită conţinutului, şi cu interes. Activitatea civică şi cărţile autoarei se situează sub semnul unui patriotism înalt.

Galina Martea militează pentru unirea Basarabiei cu România în cadrul Consiliului Unirii – Moldova, iar cărţile sale vor să coaguleze pe românii de pretutindeni în scopul aceluiaşi ideal.

Cartea Galinei Martea a apărut în anul Centenarului ca o ofrandă pe altarul Marii Uniri.       

                Articol publicat în  Portal-Măiastra – Revistă trimestrială de cultură, apare sub egida USR, România, anul XIV, nr.3(56), 2018, pag.25.

 ———————————

Lucian GRUIA

Serghie BUCUR: Cugetări Vaviliene

Vremurile noastre, nebune!, nebune!, nebune de atâta grabă şi lăcomie, ne aruncă în zeflemeaua lor arogantă, cu cât suntem mai reflexivi, mai gravi în conştiinţa noastră, de muritori de rând, câtuşi de puţin responsabili în propria existenţă. Pe toată această traiectorie meditativi, în timp ce unii fac războaie sau averi, alţii privesc în nevăzutul plin tocmai cu sensurile / rosturile trecerii prin această decameronică lume, atenţi doar la paşii pe care umbra lor o plimbă peste colbul drumurilor! Îmi spuneam astfel, ajuns la ultima reflecţie din cartea doamnei Vavila Popovici, una de buzunar, bilingvă, intitulată CUGETĂRI / REFLECTIONS – 2018, seducătoare sumă a unor trăiri în absolută intimitate. Lectura acestui „Buchet de simţiri inoculate conştiinţei“ preface obişnuitul în opusul lui, urmare „Dării de seamă asupra sa înseşi“: „Nu e greu să-nţelegem că odată cu plecarea noastră, pleacă spaţiul şi timpul în care am fost încercuiţi“! (p. 29). O discretă accepţie a ideii de moarte! „Ceea ce nu ştii este bine şi corect să recunoşti că nu ştii. Altfel, niciodată nu vei afla“! (p. 42). Curajul de a-ţi asuma limitele! „Regretul e piatra de moară care ne macină sufletul. Să avem răbdarea să se termine măcinatul. Îl vom simţi ca pe o renaştere“! (p. 64). Caracteristică jubilaţiei retrospective, cugetarea sintetizează, în viziunea vaviliană, înălţimea sau profunzimea definirii alter-ego-ului, în cazul de faţă al autoarei, dedus dintr-o viaţă cu prezumţia folosului spiritual trăită, sobru revelată în formulări comprehensive, prescriind nimicniciiile existenţei. „Spiritul pe pământ e partea cea mai slabă, care are nevoie de ocrotire“, spunea Schopenhauer. „Probabil de aceea are nevoie de trup, din când în când să se ascundă. Sau, când i se ordonă, să-l părăsească pentru totdeauna“ (p. 80). „Să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem creaţi. Încrederea în tine însuţi naşte putere. Doar iubindu-ne pe noi înşine, putem să ne deschidem inima către cei care ne iubesc. Cu cât te cunoşti mai bine, cu atât mai mult te poţi dărui celorlalţi. Cineva spunea că drumul cel mai dificil este cel spre interiorul nostru. Aşa şi este! Atunci putem vedea ce ne lipseşte şi ce trebuie adăugat. Ne vom iubi mai mult şi ne va iubi şi Bunul Dumnezeu“! (p. 89). Distinsa doamnă cugetătoare – poetă, prozatoare, eseistă şi publicistă, profesoară de matematică, ingineră şefă de laborator în industria petrochimică argeşeană, din 2008 stabilită în Raleigh – Carolina de Nord, SUA, cu 40 de ani înainte cetăţeană a Piteştiului, vezi Dicţionarul bibliografic al scriitorilor, publiciştilor şi folcloriştilor Argeşului, ediţia a II-a, paginile 297-299 – ne restituie un univers în care, grăbiţi – cei mai mulţi – ne aflăm şi, ignoranţi cum preferăm să fim (şi să rămânem), nu dăm doi bani pe el, pentru ca în ajunul morţii să cerşim Domnului alte câteva clipe de viaţă. Pe un orizont oarecum pragmatic, reflecţia vaviliană sonorizează un anumit diapazon: „Am spus că în matematică şi în fizică important este să înţelegi legile generale, să le recunoşti şi să ştii când trebuie să le foloseşti. Restul cunoştinţelor să nu te întrebi la ce îţi mai pot folosi, fiindcă, dacă nu le vei folosi, se vor şterge singure din minte, până atunci ocupând un loc şi nelăsând alte cunoştinţe să poată intra. Fiecare, în fond cu capacitatea sa! Se spune că ele se pot totuşi cuibări undeva şi pot ieşi la suprafaţă în mod surprinzător şi folositor. O fi având creierul camera sa ascunsă!“ (p. 79). Înţelepciunii, dar şi mercantilismului, proba de foc a Cugetării are tangenţe cu efuziunile credinţei în care ne naştem şi, dacă nu ne corup tentaţiile altor culte, trăim şi ne îngropăm! Amprentă a Filosofiei, cugetarea – ne convinge doamna Vavila Popovici – aduce acea rază a cărei lumină adevereşte cenuşiul trecerii noastre prin lume: „Am devenit liberi, şi tot mai singuri şi tot mai egoişti. Ne-am înstrăinat unii de alţii, pierzând iubirea – bijuteria cea mai preţioasă a sufletului“! (p. 69). Pentru că, pe paralelele şi meridianele Pământului, groaza se amplifică, iar ziua de mâine se înceţoşează, predicţia spiritului reflexiv adnotează în cartea vieţii sale – a mulţimilor tot mai indiferente – apostolic: „Asistăm neputincioşi la prefacerea lumii. Oare mintea nu ne mai ajută? Nici pe conducătorii acestei lumi?“ (p. 81).

––––––––––––––

 Serghie BUCUR
apărut în “Săgetătorul” – Argeșul liber nr 1096. 18-24 dec. 2018

 

Elena VOLCINSCHI: Iubită doamnă

IUBITĂ DOAMNĂ

 

Iubită doamnă,
M-ai invtat la o cafea
Demult, la tine acasă…
Un fir suav de micșunea
Ți-am dat.Erai frumoasă!
Pe-o canapea de salcie pletoasă,
Stăteam cuminți; doar Tu și Eu.
Privirea își plimba voioasă
Unda de văz pe trupul tău.
Nesăbuita scaldă de dorinți
Mă risipea puțin, câte puțin…
Și îmi fierbea ispita în ființă,
Înspre chemări pe buze de satin.
……………………………………..
Mă-nvăluie dorința iar de tine,
Trezite dezmierdări mă înfior
Când întomnatele întrebări în sine,
Îmi simulează virtual un dor.
În grații te adun și-n toamnă,
Îți mulțumesc pentru cafea,
Iubită doamnă!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Iubită doamnă ”, 2016)

Grafica: Mihai Catruna

Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu

Fondată de Centrul Cultural Spiritual Văratic din județul Neamț – supranumit și „Lăcașul Culturii Eminesciene”, recent a fost publicat primul număr al Revistei de Literatură, Arte și Spiritualitate „Floare Albastră” (anul I, ianuarie – decembrie 2018), redactor șef fiind minunatul și talentatul om de cultură Emilia Țuțuianu (fondatorul revistei, poet, prozator, publicist, editor). Într-o formulă desăvârşită, revista în cauză este realizată în memoria marelui scriitor Mihai Eminescu, dar, în același timp, este și o dedicație în semn de omagiu pentru marile personalități ale neamului românesc, personalități distincte care de-a lungul timpului au promovat și au dezvoltat cultura românească. Totodată, revista este o deschidere către cultul religios al creștinismului ortodox la baza căreia este prezent factorul ideal al existenței umane – spiritul și bogăția spirituală, în contextul dat Emilia Țuțuianu menționând: „Noua cale de comunicare, vor fi paginile revistei Floare Albastră, apărută sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic, o zidire prin cuvânt a gândului frumos, dăinuitor, împlinit prin lumina din acest loc magic, ca o altă poartă a Cerului, alături de Mănăstirea Văratic – o aripă a inspirației sau a meditației la raportul cu universul, locul în care se arată iubirea pentru Dumnezeu la fiecare sunet dulce de clopot ce atinge sufletul ca un balsam!”. Iar dacă să ne referim la denumirea revistei, atunci aceasta este o creație executată prin forma comparativă/ asociativă cu poemul Floare Albastră, scris de geniul literaturii românești Mihai Eminescu. Astfel, precum poemul reprezintă o cugetare adâncă pe tema dragostei, așa și revista în cauză redă imaginea plină de sentimente înalte pentru tot ceea ce este uman și divin în astă lume. Floare Albastră este o publicație cu adevărat frumoasă care impune respect și admirație pentru  conținutul său nespus de calitativ și de interesant. Cu o grafică de o expresivitate aparte, pe coperta revistei sunt înscrise cuvintele marelui poet Mihai Eminescu „Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul?…”, ele redând un înțeles bine conturat despre sensul realității obiective ce se regăsește între expresie și conținutul fidel al reprezentărilor omului, nemijlocit, cu referire la conținutul ce este prezent în paginile publicației respective, acesta abordând discursul literar raport la spiritul creator al scriitorului.. După cum poemul Floare albastră, de Eminescu, este unul dintre cele mai reușite creații despre dragostea umană și, respectiv, despre efectele trăirilor sentimentale redate prin cea mai idealizată formă, așa și revista Floare Albastră reproduce prin mijloace artistice splendoarea meditațiilor/ opiniilor ce sunt realizate de personalități cu renume atât din țară, cât și din afara ei.

Structurată în multiple diviziuni, publicația cuprinde conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, evenimente din trecut și prezent, etc. Cu o deschidere bine definită, în Editorial, scriitoarea Emilia Țuțuianu vine cu descrieri impresionante despre fenomenul culturii din județul Neamț, cât și din întreaga țară românească; despre importanța Centrului Cultural Spiritual Văratic și Mănăstirea Văratic, despre aportul marilor scriitori români ce au contribuit la valorificarea ținutului românesc  din regiune, toate acestea fiind înregistrate în eseul cu titlul Argument. Lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul revistei. Făcând o descriere succintă despre activitatea și intențiile Centrului Cultural Spiritual Văratic, dar și despre tradițiile culturale locale, Domnia Sa relatează: „De la bun început Centru Cultural Spiritual și-a propus două tipuri de abordare: una culturală și o alta educativă. Argumentul care a stat la baza acestui proiect a fost moștenirea culturală de o mare bogăție și varietate a zonei Mănăstirii Văratic. Edificiul nou ridicat se alătură complexului cultural spiritual religios al mănăstirii, cunoscut în întreaga țară… Popasul făcut în diferite perioade de timp, de către mari scriitori și poeți români: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Bolintineanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Bartolomeu Anania, Ștefana Velisar Teodoreanu, Valeria Sadoveanu, Cornelia Pillat, Sorin Ullea, etc. organizarea de audiții muzicale și șezători culturale, au contribuit la existenta unei vieți spirituale intense și s-au constituit ca un reper al vieții culturale monahale, pe care ne propunem să îl continuăm. Centrul Cultural Spiritual poartă emblema arhitecturală a locului și a fost ridicat din iubire, entuziasm și generozitatea cititorului, Dianu Sfrijan cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui lucrurile vieții de obște, de a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului. 0 zidire de suflet, făcută cu sacrificii care se dorește a fi un loc de convergență a iubirii și un reper util și activ în viața comunității, ața cum își dorea însuși ctitorul. Acest lăcaș cultural spiritual are la temelie un legământ de iubire, ce vorbește tuturor celor care îi trece pragul despre neuitare, forța iubirii, dăruire și dăinuire”. Conform celor expuse de Emilia Țuțuianu, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența, destinul, conștiința, morala umană. Deci, cele istorisite se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Cu referire la aceste componente remarcabila scriitoare și om de cultură Emilia Țuțuianu zice: „În 2018, anul centenarului, lansăm revista tiparită Floare Albastră, urmând ca din anul 2019 să fim prezenți și pe internet cu un blog omonim. Este un început timid, dar consider că orice act cultural este un adaos și un câștig adus spiritualității românești și ca fiecare din noi ar trebui să se simtă dator să-și marcheze trecerea prin viață lăsând moștenire celor ce vin, o părticică de frumos, o frântură din sufletul lor, un gând constructive”.

Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie fiecărui scriitor/ autor. Prin urmare, pentru a ne familiariza mai în de aproape cu autorii prezenți în lucrare, atunci urmează să le identificăm numele și, respectiv, conținuturile ce-i caracterizează în calitate de scriitori. Este captivant acest aspect, deoarece prin dialogul literar analitic se identifică compoziția fiecărui cuvânt scris și, nemijlocit, compoziția tuturor elementelor ce formează întregul conținut artistic al revistei. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Deci, descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre aceste ipostaze este prezent înaltul om de cultură spirituală – Slujitor al neamului românesc – IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care realizează un discurs literar de o mare importanță pentru ființa umană. Prin „Cuvântul de binecuvântare” Domnia Sa scrie: „Întemeiată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Văratic este una dintre cele mai reprezentative vetre ale monahismului românesc. Tradiția mănăstirii, istoricul ei, transmisă pe cale orală sau consemnată în scrieri de mare importanță teologică și culturală ne arată profunzimea duhovnicească și pilduitoare a monahiilor care au viețuit aici”, ulterior spunând: „Centrul Cultural Spiritual Văratic s-a clădit cu multă trudă, dar și multă dragoste, zidindu-se piatră peste piatră pentru a se deschide „o cărare pe care putem merge, gustând din cultură și spiritualitate”. De la înființarea sa și până astăzi el încearcă să țină fruntea sus, să-și respecte obiectivele, să umple suflete de nădejde și bucurie, să scrie istorie prin cultură, profesionalism, noblețe, tradiție”, în continuare exclamând „Cuvântul dintru începuturi a fost creator, a transmis simțire și idei, a conturat spațiul și timpul, reliefând în scrieri ceea ce au gândit mințile fondatoare de cultură și civilizație ale umanității din toate timpurile și locurile. La inițiativa distinsei doamne Emilia Țuțuianu, ne-am gândit la înființarea unei reviste de literatură, arte și spiritualitate, care să întregească activitatea CCSV și să aducă senin și parfum de cuvânt bun și înțelept oricui iubește cultura, și care, însetat de dorul de frumos, să se poată adăpa din vorba plină de har a celor care privind lumea o pot așeza la inima cititorului”. Discursul în cauză este destinat problemelor ce ţin de Biserica Ortodoxă și, respectiv, de cultura unui popor ce tinde să respecte morala religioasă. Deci, în cele din urmă, este foarte plăcut să cunoaştem afirmaţiile Domniei Sale despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român, toate, la rândul lor, fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei. În același timp, înaltul om de cultură spirituală – IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, menționează cu multă plăcere sufletească despre importanța și necesitatea revistei Floare Albastră: „Este prima revistă de cultură a Văraticului… Numele de Floare albastră ne poartă gândul la poetul nepereche ce și-a consumat existența și prin acest loc iubit de Dumnezeu, cunoscută fiind profunzimea trăirii sale religioase și evlavia față de oazele de spiritualitate monahală, în unele dintre ele viețuind chiar câțiva membri ai familiei sale. O revistă cultural spirituală ca Floare Albastră, va reașeza aceste locuri nu doar în itinerariile pelerinilor ce vin pentru rugăciunea către Dumnezeu sau în cele turistice, ei și în cele culturale naționale și va aminti prin articolele apărute de marii călători ai trecutului, dar și de creatorii de astăzi, cercetători ai fenomenelor culturale și spirituale ale lumii acesteia. Avem o promisiune făcută domnului Dianu, finanțatorul Centrului Cultural Spiritual și prin doamna Emilia Țuțuianu continuăm misiunea noastră de neuitare a trecutului cultural și spiritual al acestor locuri, dorind ca această revistă să poată transmite, să poată comunica gânduri și idei ale contemporanilor, trecute prin memoria afectivă a marilor noștri înaintași peregrini prin această lume. Fie ca Dumnezeu Cuvântul întrupat în istorie să ne ajute în această nouă misie și să reverse peste întreaga noastră ființă harul Său proniator care să ne călăuzească spre a alege cele mai înălțătoare și paradigmatice chipuri de trăire a frumosului în ceea ce ne-am propus să ctitorim”. Sunt expuse lucruri de mare valoare, conținuturi extraordinare ce merită a fi retranscrise în totalitate pentru ca publicul cititor să le cunoască și să le urmeze.

Continue reading „Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu” →

George ROCA: Bobocii din Florești (comedie în două acte)

BOBOCII DIN FLOREŞTI

(COMEDIE ÎN DOUĂ ACTE)

PERSONAJELE:

 

  • Narcisus Treskayetzký

Profesor de botanică la liceul din localitate

  • Florentin Floroiu (zis Fefe)

Profesor de istorie, coleg cu Narcisus Treskayetzký,

cumnat cu Florică Boboc

  • Florică Boboc (zis Bâlbâitul)

Fiul lui Florin Boboc și tatăl copilașului Floricel Boboc

  • Florin Boboc (zis Trandafir)

Bunic, tatăl lui Florică și fiul lui Florea Boboc

  • Florea Boboc (zis Floaredecolț)

Străbunicul. Foarte milităros. Fost sergent major în armată.

Scriitor – memorialst şi rezervist. Cu baston.

  • Floricel Boboc (zis Mugurel)

Coplaș de trei ani şi trei luni, (eventual în cărucior), purtând scutec sau nu!

  • O voce din culise

 

Duminică! Zi cu soare. Bărbaţii a patru generaţii din familia Boboc se plimbă pe Strada Mare a orăşelului patriarhal Floreşti. Deodată, nu departe de florăria „Zambilica SRL”, în dreptul cofetăriei „Trandafirul” (mese și pe trotuar) , dau nas în nas cu cumnatul Florentin Floroiu zis Fefe. Acesta este însoţit de un necunoscut. Încep prezentările:

Florentin Floroiu (zis Fefe): Oho-ho-ho! Pe cine văd! Rudele mele dragi…! Salut  cumnate Florică! Sal’tare nene Boboc-Trandafir! Vă invit pe toți, la această ilustră cofetărie care vă poartă numele, la o dulceață de trandafiri și un pahar cu apă rece! Fac cinste! (întinde mâna spre mesele din stradă inivitându-i să se așeze. Străbunicul se execută, așezându-se pe primul scaun. În cade bastonul care face zgomot și îi atrage atenția lui lui Fefe) Salutare distinse dom’ maior Floaredecolț! Salutare de trei ori! Ce bucurie, ce plăcere!

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (puțin iritat) Noroc Fefeloi! Rahat cu apă rece este!? Sau cu perje!? Eu nu sunt maior ci major… sergent major rezervist… ‘nțeles, soldat!

Florentin Floroiu (zis Fefe): Înțeles să trăiți! Și scuze! (se întoarce spre coleg, bătându-l pe spinare) Vi-l prezint pe Narcisică, amicul și colegul meu, profesor de liceu, pe care de fapt în cheamă…

Narcisus Treskayetzký: (grav și foarte serios) Narcisus… Trescayetzký. Profesor de botanică și zoologie!

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): Flo-flo-ricel Bo-bo-boc…

Narcisus Treskayetzký: Încântat de cunoştinţă! Vai, domnule Floricel, dumneavoastră sunteţi rudă cumva cu primarul Boc?

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): Nu-nu-nu! Eu ssssunt Bo-bo-boc! El e doar Bo-bo… ptiu fir-ar să fi-fie! El e doa-doar Ieeeeeeeeemil Bo-boc. Boc! (şi zâmbeşte uşurat!)

Florin Boboc (zis Trandafir): (sarcastic) Auzi dom’le, noi nu suntem rude cu primarul Boc și nici nu aș vrea să fim! Am făcul parte din partide adverse! El prim-ministru la democrați, eu senator la țărăniști! Cu mândrie o spun că toți bărbații din familia noastră sunt ță-ră-niști! Punctum! Adică, nu punctum! Dumneata de unde îți tragi originile!? Ai un nume tare ciudat! De Narcis am mai auzit. Tânarul din mitologie care s-a îndrăgostit de propriul său chip… dar de Treiscaieți aud prima dată în viață! Și, deh, am și eu o vârstă…

Narcisus Treskayetzký: (se îndreaptă de spinare și se uită intrigat la dl. Trandafir căutând totuși să fie politicos) Distinse domn senator, în primul rând, numele meu de botez este Narcisus, nu Narcis… apoi cel de familie este Treskayetzký… cu accent pe ultima literă, adică Tres-ka-yetzk-igrec, adică pronunțat „i” mai pe românește! Acest nume vechi și sonor nu are cu nimic de-a face cu românescul „Trei scaieți”. Originile mele paterne sunt austriece, chiar dacă au accente nobile poloneze! Poate ați auzit de Contele Johann Josef Wenzel Radetzky feldmareșalul reginei Maria Terezia, cel căruia compozitorul Johann Straus a compus în cinstea sa celebrul „Radetzkymarsch”, piesă cu care se încheie în fiecare an concertul de Crăciun al Filarmonicii din Viena. Acest mare personagiu era văr cu străbunicul meu, baronul Treskayetzký, căsătorit cu o printesă ungară din familia lui Francisc Rákóczi al II-lea, fără igrec la sfârșit, principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei… Datorită stră-străbunicului a ajuns familia noastră pe meleagurile transilvane! Și acestuia din urmă, compozitorul Frantz Liszt i-a dedicat… tot un marș! Marșul lui Rákóczi! Sper că ați auzit de dânsul! Așa era pe vremuri, eroilor li se dedicau imnuri… (cu mâna la inimă, cu o privire nostalgică, începe să fredoneze Marșul lui Rákóczi)

 

Florin Boboc (zis Trandafir): (râzând, se apleacă sub scaun dând din mâini, de parcă ar alunga un cațel și strigă) Marș, marș… (Fredonează începutul marșului lui Radetzky după care începe să chiue): (ostentativ) Domnule dragă, cred că nici românii nu s-au lăsat mai prejos și v-au făcut și ei o cântare: (începe să cânte cu glas tare) „Foaie verde trei scaieţi. Hai la horă măi băieţi! Hop-așa, zi-i așa, zi-i așa nu te lăsa! Trăiască Austria…”

Florentin Floroiu (zis Fefe): (sculându-se în picioare) După câte am auzit, nu maghiarul Franz List ci fracezul Hector Berlioz a fost primul care a prelucrat marșul lui Rákóczi! Această frumoasă și profundă  melodie, cu un puternic impact revoluționar, a ajuns la un moment dat imnul neoficial al Ungariei! Prima versiune a fost compusă pe la 1730 de unul sau mai mulți compozitori anonimi sub forma unui cântec de jale și revoltă împotriva oprimării maghiarilor de către habsburgi… Pe la 1810, Berlioz a ascultat melodia într-o formă primară cântată de violinistul de origine romă János Bihari, prelucrând-o mai apoi și întroducând-o în lucrarea sa „Damnarea lui Faust”… după cum ne dezvăluie filologul Lazăr Șăineanu în valorosul său dicționar universal al limbii române, edițiunea a șasea din 1926, apărută la editura „Scrisul Românesc” din Craiova! La puțin timp după aceea și Franz Liszt se ambiționează și compune și dânsul o serie de aranjamente muzicale pe aceeași temă în „Rapsodia Ungară nr. 15”. Ba… colac peste pupăză, pianistul ucrainiano-american,  Vladimir Horowitz, a compus și dânsul o variantă a „Marșului lui Rákóczi” cu elemente din ambele versiuni… Liszt și Berlioz.

 

(toată lumea strigă „Bravo, bravo, bravo” și bate din palme, începând cu cel mic!)

 

Narcisus Treskayetzký: (îl sărută pe amândoi ograjii pe Florentin Floroiu) Dragă Fefe, dragă colega, dragă profesore! Ești o adevărată enciclopedie! Mă copleșești cu atâtea amănunte, cu atâtea informații interesante din care unele s-au contopit și cu viața străbuneilor mei! Nu degeaba ești profesor de istorie! Emerit… te declar! Honoris Causa! Te felicit și îti mulțumesc din suflet! Dau o bere! Ospătar… !

O voce din culise: Din lipsă de personal comenzile se iau doar înăuntru, la casă!

Narcisus Treskayetzký: Din poveștile lui o’papa, adică bunicul, cunoșteam doar episodul cu Liszt… Acum mă simt și mai împlinit!

 

Florin Boboc (zis Trandafir): (Semeț și ostentativ, se apropie și îi oferă necunoscutului o frumoasă carte de vizită pe care este imprimată o floare galbenă pe fond negru): Florin-Trandafir Boboc – fost senator, actualmente cântăreţ la baluri şi petreceri!

Narcisus Treskayetzký: (încercând să fie galant, dar totuși răutăcios pentru a-și plăti polițele către fostul senator) O carte de vizită mi-nu-na-tă! Iar floarea… imi aduce aminte de exotica… Tagetes Erecta! Unii zic că îşi trage numele de la geţi? Eu zic că nu! Consider că este vorba de o floare nativă din Mexic unde se numeşte „Cempasúchil” sau „Flor de muertos” adică pe româneşte “Floarea morţii”! Scuzaţi vă rog, dar pe 1 Noiembrie, de Ziua Morților, veți găsi multe buchete pe mormintele din cimitir!

Florin Boboc (zis Trandafir): (roşu la faţă de furie): Auzi, dom-le Narciseală… Nu-ți permit! Ce fel de profesor de botanică eşti matale dacă nu poţi deosebi o tagetă de o calendulă!?

 

Narcisus Treskayetzký: Distinse domn, s-avem pardon! Narcisus Treskayetzký mă cheamă, nu Narciseală! Narcisus e numele meu de botez! Cât despre calendulă pot să vă informez din studii extrem de profunde că are petalele mult mai dese! (scoate din geantă un ditamai cărțoi, îl deschide la o pagină  oarecare și începe să citească cu glas sacadat) Această floare a fost înregistrată cu denumirea latină de „Calendula officinalis” şi face parte din familia Asteraceae! În popor i se mai spune şi gălbenea, cărăgea, calinică, caldaruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, fetişcă, filimică, floare galbenă, hilimică, ochi galben, ruginea, rujuliţă, roşioară, ruşculiţă, salomie, salunie, sinilie, stancuţă, tătăiaş, văzdoagă… (punctează cu degetul și îî arată lui Trandafir apoi continuă) Se foloseşte la preparea unor medicamente precum creme sau tincturi. Pentru uz intern… la tratamentul gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, ulcerului duodenal, colecistitei, icterului infecţios, bolilor de ficat, cicatrizant intern, dismenoree, osteoporozei, ulceraţiilor canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi şi nu în ultimul rând ca vermifug… impotriva limbricilor, teniei, oxiurilor! (Faţa lui Florin Trandafir Boboc a devenit  stacojie. Din ochi îi ţâşnesc flăcări! Se ia cu mâinile de cap) Pentru uz extern la tratamentul acneei, arsurilor, degerăturilor, a rănilor purulente, a cancerul pielii, a leziunilor ulceroase ale sânilor, a cancerului mamar… bolilor tegumentare, micozelor, trichomoniazei, şi leucoreei… Trichomonas vaginalis! (Trandafir duce mâna la inimă şi dă ochii peste cap căzând pe scaun! ) Ia uitați-va, sunt și câteva fotografii pentru conformitate! Seamană leit cu floarea de pe această carte de vizită. (toți se uită cu atenție si compară imaginile. Unii murmură „Da, da!” Trandafir uitându-se supărat   la Treskayetzký se așează la masa alăturată și se palpează pe inimă…)

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (ridică bastonul amenințător in sus) Gata soldat! Smirna! Tăcere totală! Executarea! Dumneata vrei să îmi omori copilul!? (se apropie de Trandafir și scuipând în palme începe să îl maseze pe la tâmple…) Dragul tati, nu fi supărat… Cărțile astea mai mint și ele din când în când…

Florentin Floroiu (zis Fefe): (îl trage de mânecă pe Treskayetzký încercând să salveze situaţia) Dragă colega, să facem pace! Trebuia să ți-l prezint mai întâi şi pe domnul străbunicu’ Florea Boboc. Un om de factură înaltă! Avem multe de învățat de la dânsul! În cel de-al doilea război mondial a fost sergent-maior… la vânătorii de munte! Veşnic în căutarea „Florii de colţ”! Dați-vă mâna! Veți avea numai de căștigat dacă deveniți prieteni! Deci… domnia sa, Florea Boboc… veteranul familiei…!

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (duce mâna la spate evitând să dea mâna cu Narcisus. Apoi ţanţoş, bătând milităreşte din călcâie, scoate cu mâna stângă o carte de vizită din buzunarul de la piept, i-o întinde dar se răzgândeşte şi o pune înapoi… uitându-se cu milă la băiatul său…): Fefe dragă, se vede că nu ai făcut armata. Dar nu mă supăr pe matale! Eu sunt sergent-major, nu maior. În rezervă! Florea Boboc-Floaredecolț… că așa sunt trecut și în Biroul Populației! (vesel) Ha, ha, ha! Scriitor, memorialst şi rezervist deci! Flori de colţ” am cules cu sutele când eram mai tănăr! Ha, ha, ha! Din „flori” s-a născut și băiatul meu… De-acolo i se trage numele, Florin și Trandafir… Bobocel și el, mânca-l-ar tata! Să-ți spună nevastă-mea, Florica… cum o mai alergam prin munți și văi! Ha, ha, ha! Mai ceva ca în cântecul ăla cu „pușca și cureaua lată”! Acum nu mă mai ţin mădularele să bântui pe coclaurile muntelui, aşa că în timpul liber… cultiv roze pe balcon! E o meserie mai de câmpie!!! Ha, ha, ha, ha! (râde tare!)

 

Narcisus Treskayetzký: Am înțeles! Roze… Ce romantic sună! Înseamnă că melodia preferată a dumneavoastră și a domnului Trandafir Boboc (se uită șugubăț spre masa unde acesta este așezat) ar trebui să fie ori melodia lui Florin Bogardo „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii” sau „Rose rosse” cantată de italianul Massimo Ranieri. (Şi începe să  fedoneze: „Rose rosse per te, ho comprato stasera, e il tuo cuore lo sa.. cosa voglio da te. D’amore non si muore…”) iar a dumneavoastră, distinse domn Floaredecolț, precum ziceți că vă cheamă la „biroul populației”, sau în buletinul de i-den-ti-ta-te, ar mai trebui să fie și melodia „Edelweis” care în limba buneilor mei înseamnă „Floare de colț”. Ați văzut filmul „Sunetul muzicii”? (începe sa mimeze cântatul la chitară și să fredoneze „edelweis-edelweis…!)

 

Florea Boboc (zis Floaredecolț): (cu un glas iritat! Îi pune mâna pe gură!) Pardon monşer! Melodia preferată a fiului meu este „Trandafir de la Móldova”! Am impresia că dumneata eşti cam snob… Tot o dai pe austriacă, pe latineşte şi pe italieneşte… Nu prea îţi place bre… florile româneşti! De melodia „Maglavais”, de care povestești, nu am auzit și nici nu mă interesează! Ai înțeles coane!?

Florin Boboc (zis Trandafir) (nervos): Corect, tăticule dragă! (cântă cu voce tare,  aproape țipând): Trandafiiiir de la Modova… Te-am iubit, dar nu-ți știu vorba! Eu știu in germană doar atât: „Meine liebe katze/ Suferă de mațe/ după constipație/ Are dilatație!//” (se intoarce spre taică-său) I-am zis-o! (toti râd zgomotos, Bobocii seniori, față-n față, bat din pumni imitați de cel mic și repetă versurile chiuind)   

Florentin Floroiu (zis Fefe) (bate din palme frenetic și încearcă din nou să salveze situaţia): Iar ăsta micu… este mugurelul familiei… are trei anișori și trei lunișoare neîmplinite! Floricel îl cheamă, ca pe bunica lui… Floricica! Floricel-Mugurel-băiețel-nepoțel-strănepoțel! Bobocul familiei Boboc! Ați înțeles!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (alintat): Pe mine mă cheamă Flolicel! Pe tata îl cheamă Flolică! Lică! Lică-iepulică!

Florică Boboc (zis Bâlbâitul):  Pe-pe mi-mine mă cheama Flo-Flo-Flo-rică şi nu-numai mă-mă-mica ta îmi zice Ri-Rrrrică… Să-să-să nu mai sssssssspui aia cu ie-ie-iepurrraşu’ că-că-că e urrrrât – urât tarrrre!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (cu o mutricică obraznică): Lică, Liiică… Lică-iepulică! (Bate din pumni și scoate limba la tăticul cel bâlbâit)

Florică Boboc (zis Bâlbâitul) (suparat): Sssssă-ţi fi-fie rrrrrrruşine! (şi îi plesneşte o palmă peste posteriorul cu scutec… Că, deh, unde dă tata creşte!)

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângând în hohote): Să nu mai dai în cutecul meu că mă doale… Eşti lău! Lău de tot! Un tată lăăăău! Tatălăule!

Florea Boboc-Trandafir (Străbunicul): (îl ia de-o ureche pe Florică-Bujorel): Nepoate Floricăăăă… ai făcut un gest nesăbuit! Ai dat într-un suflet nevinovat! Se zice că… copiii nu trebe să-i atingi nici măcar c-o floare! Ruşiiiiine să-ți fie! Mama ta de tată agresiv…

Florin Boboc (zis Trandafir) (îl ia de cealalta ureche): Ru-şi-ne găliganule! Ru-și-ne! Când ajungem acasă te învăț eu minte! îți aplic pedeapsa „Florii de Colț” pe care o știu de la tata! Te pun la colț în genunchi pe coji de nuci! Schimbăm noi foaia! Ai să vezi tu cum se ajunge Floricel… la Floarea din Colț! Mă-ga-ru-le!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângâd şi mai tare): Luşine! Luşine! Lușine măgalule! Pentlu că m-ai bătut, o să te spun la mama că faci pipi în chiuveta de la bucătălie! Batăcuşule! (Toate generaţiile se uită întrebător la bâlbâitul tată care se ia cu mâinile de cap!)

Florică Boboc (zis Bâlbâitul): (cu ochii ieșiți din orbite, frecându-se la urechi de durere): Mi-mi-minte! Mi-mi-minte!

Florentin Floroiu (zis Fefe) (încercând să salveze a treia oară situaţia): Nu mai plânge Florică mic! Dacă nu mai plângi te ia nenea Florentin la grădina botanică să-ţi arate florile.

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (smiorcăindu-se): Dal futuli sunt pe acolo? De ăia cale zboală din floale în floale? Dal păsălele…? Vleau-vleau la futuli şi la păsălele! (Cu toţi încep să zâmbească uitându-se cu subînţeles la tăticul bâlbâit care era verde la faţă!)

Florentin Floroiu (zis Fefe): Sunt, sunt! Promit că te duc, dar numai dacă îmi spui o poezea?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (işi şterge ultima lacrimă şi începe să recite): „Întl-un coş cu violele/ Şade două păsălele/ Amândouă ţilipesc/ Eu pe… tine te iubesc!//” Nene Folentin, acuma mă duci la flutuli şi la păsălici?

 

Florentin Floroiu (zis Fefe) (făcând cu ochiul către cumnatul său, tăticul copilului) Îți cumpără nenea Florentin și vată pe băț… și un iepuraș…

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Iepulaș nu vleau, că ial mă bate tata lău…

 

Narcisus Treskayetzký: Oooo! Sper că mă luați și pe mine la Gradina Botanică!

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Pe tine te luăm numai dacă îmi cumpeli vată pe băț!

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Cumpără nenea! Doar dacă îmi spui si mie o poezie…

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Spun! „Când glădinile-nflolesc, Eu pe tine te iubesc”! Gata! Ba mai am una pentru tati:

Lică. nu știa să zică

Lâu, lâțușcă, lămulică,

Dar de când copilu-nvață

Poezia desple lață,

Tati a-nvățat să zică…

Lâ-lâu, lâ-lă-țu-țușcă, lă-lă-mu-mu-lică !

 

(Toată lumea râde și se îmbrățișează! Singurul supărat e Florică-Bujorel-Bâlbâitul care stă de-o parte și se calcă pe bombeul pantofului din piciorul stâng și invers.. și își întoarce buzunarele de la pantaloni pe dos…)

 

 

(Cortina cade)

 

SFÂRȘITUL ACTULUI ÎNTÂI

 

 

 

 

ACTUL II

 

O margine de stradă. O stație de autobuz, doua bănci pentru așteptarea autovehicului. Între cele doua bănci un stâlp cu două săgeți de afișaj. Pe cea care indică stânga scrie „GRADINA BOTANICA” iar pe cea dinspre dreapta scrie „FLORESTI CENTRU”. În prelungirea stâlpului, în partea de sus o pancartă pe care scrie „STATIA DE AUTOBUZ NR. 14 BARAT”. Din culise, dinspre „Grădina botanică”,  se aud voci… Apare căruciorul cu copilul, Floricel Mugurel Boboc, care se strambă la public, impins de catre tăticul său Florică Boboc (zis Bâlbâitul). Se indreaptă spre băncile din stația de autobuz și se așează în colțul din dreapta a băncii din dreapta. Floricel continuă sa se maimuțărească spre public. După ei apare bunicul, Florin-Trandafir Boboc, care se așează pe aceeași bancă, scoate un ziar din buzunar și începe să citească silabisind… După scurt timp apar, braț la braț străbunicul, Florea Boboc-Floaredecolț, cu Narcisus Treskayetzý, profesorul de botanică și amicul său, Florentin Floroiu (zis Fefe), cumnat cu Florea Boboc. Cei trei discută foarte foarte aprins despre plantele și florile din Gradina Botanică, proaspăt vizitată. Se așează toți trei pe banca din stânga.

Florea Boboc (zis Floaredecolț): Distinse domn profesor, Treiscăieți, m-ai dat gata cu cultura dumitale. Încep să te iubesc! Știi atâtea despre plante că nici Enciclopedia Britanicus nu știe atâtea! Continue reading „George ROCA: Bobocii din Florești (comedie în două acte)” →

Stan PĂȚITU Jr.: Florinii din Florești (comedie într-un act)

PERSONAJELE:

  • Narcis Treiscaietzi-Țeposu, profesor de botanică la liceul din localitate
  • Florentin Floroiu-Guraleului, cumnat cu Florică-Bujorel Boboc
  • Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul), 25 ani, fiul lui Florin Boboc-Floaredecolț și tatăl copilașului Floricel Mugurel Boboc
  • Florin-Trandafir Boboc (Bunicul), bunic, tată și fiu a lui Florea Boboc-Trandafir
  • Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul), foarte milităros. Fost sergent major în armată. Scriitor – memorialst şi rezervist.
  • Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel), trei ani şi trei luni, (eventual în cărucior), purtând scutec

 

Duminică! Zi cu soare. Bărbaţii a patru generaţii de Florini din familia Boboc se plimbă pe Strada Mare a orăşelului patriarhal Floreşti. Deodată, nu departe de florăria „Zambilica SRL”, dau nas în nas cu cumnatul Florentin Floroiu-Guraleului, fratele soției lui Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul).Guraleului este însoţit de un necunoscut. Încep prezentările:

Florentin Floroiu-Guraleului: Oho-ho-ho! Pe cine văd! Rudele mele dragi…! Salut  cumnate Florică! Sal’tare domnule Floaredecolț! Salutare distinse domn Boboc-Trandafir! Ce bucurie, ce plăcere! Vi-l prezint pe Sică-Narcisică, amicul meu pe care de fapt în cheamă…

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: (grav) Narcis Treiscaietzi după mamă și Țeposu după tată. Profesor de botanică!

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): Flo-flo-ricel Bu-bu-bu-jorel Bo-bo-boc…

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Încântat de cunoştinţă! Vai domnule Floricel, dumneavoastră sunteţi rudă cumva cu primarul Boc?

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): Nu-nu-nu! Eu ssssunt Bo-bo-boc! El e doar Bo-bo… ptiu fir-ar să fi-fie! El e doa-doar Ieeeeeeeeemil Bo-boc. Boc! (şi zâmbeşte uşurat!)

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul): (se prezintă şi el oferind necunoscutului o frumoasă carte de vizită pe care este imprimată o floare galbenă): Florin-Trandafir Boboc – fost senator, actualmente cântăreţ la baluri şi petreceri!

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: O carte de vizită mi-nu-na-tă! Iar floarea… imi aduce aminte de exotica… Tagetes Erecta! Unii zic că îşi trage numele de la geţi? Eu zic că nu! Consider că este vorba de o floare nativă din Mexic unde se numeşte „Cempasúchil” sau „Flor de muertos” adică pe româneşte “Floarea morţii”! Scuzaţi vă rog!

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul): (roşu la faţă de furie): Auzi, dom-le Narciseală… ce fel de profesor de botanică eşti matale dacă nu poţi deosebi o tagetă de o calendulă!?

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Distinse domn, s-avem pardon! Narcis Treiscaietzi și Țeposu mă cheamă! Nu Narciseală! Cât despre calendulă pot să vă informez din studii extrem de profunde că are petalele mult mai dese. Ea a fost înregistrată cu denumirea latină „Calendula officinalis” şi face parte din familia Asteraceae! În popor i se mai spune şi gălbenea, cărăgea, calinică, caldaruşă, cilimică, coconiţă, crăiţă, fetişcă, filimică, floare galbenă, hilimică, ochi galben, ruginea, rujuliţă, roşioară, ruşculiţă, salomie, salunie, sinilie, stancuţă, tătăiaş, văzdoagă… Se foloseşte la preparea unor medicamente precum creme sau tincturi. Pentru uz intern… la tratamentul gastritelor hiperacide, ulcerului gastric, ulcerului duodenal, colecistitei, icterului infecţios, bolilor de ficat, cicatrizant intern, dismenoree, osteoporozei, ulceraţiilor canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi şi nu în ultimul rând ca vermifug… impotriva limbricilor, teniei, oxiurilor! (Faţa lui Boboc-Floaredcolț a devenit  stacojie. Din ochi îi ţâşnesc flăcări!) Pentru uz extern la tratamentul acneei, arsurilor, degerăturilor, a rănilor purulente, a cancerul pielii, a leziunilor ulceroase ale sânilor, a cancerului mamar… bolilor tegumentare, micozelor, trichomoniazei, şi leucoreei… Trichomonas vaginalis! (Floaredecolț duce mâna la inimă şi dă ochii peste cap!)

Florentin Floroiu-Guraleului: (încercând să salveze situaţia) Ţi-l prezint şi pe domnul străbunicu’ Florea Boboc. În cel de-al doilea război mondial a fost sergent… la vânătorii de munte! Veşnic în căutarea „Florii de colţ”!

Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul): (ţanţoş, bătând milităreşte din călcâie, scoate şi el o carte de vizită din buzunarul de la piept, dar se răzgândeşte şi o pune înapoi… uitându-se cu milă la băiatul său… acum ajuns bunic): Sergent major Florea Boboc-  Floaredecolț că așa sunt trecut și la Biroul Populației! Scriitor – memorialst şi rezervist. „Flori de colţ” am cules cu sutele când eram mai tănăr! Ha, ha, ha! Din „flori” s-a născut și băiatul meu… De-acolo i se trage numele, Florin și Trandafir Boboc! Să-ți spună nevastă-mea, Florica… cum o mai alergam prin munți și văi! Ha, ha! Acum nu mă mai ţin mădularele să bântui pe coclaurile muntelui, aşa că în timpul liber… cultiv roze prin grădină! E o meserie mai de câmpie!!! Ha, ha, ha, ha! (râde tare!)

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Am înțeles! Roze… Ce romantic sună! Înseamnă că melodia preferată a domnului Trandafir Boboc ar trebui să fie ori melodia lui Florin Bogardo „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii” sau „Rose rosse” cantată de italianul Massimo Ranieri. (Şi începe să  fedoneze: „Rose rosse per te, ho comprato stasera, e il tuo cuore lo sa.. cosa voglio da te. D’amore non si muore…”)

 

Florea Boboc-Floaredecolț (Străbunicul): (cu un glas iritat! Îi pune mâna pe gură!) Pardon monşer! Melodia preferată a fiului meu este „Trandafir de la Móldova”! Am impresia că dumneata eşti cam snob… Tot o dai pe latineşte şi pe italieneşte… Nu prea îţi place bre… florile româneşti!

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul) (nervos): Corect, tăticule dragă! (cântă cu voce tare,  aproape țipând): Trandafiiiir de la Modova… Te-am iubit, dar nu-ți stiu vorba!

Florentin Floroiu-Guraleului (bate din palme frenetic și încearcă din nou să salveze situaţia): Iar ăsta micu… este mugurelul familiei… are trei ani și trei luni neîmplinite! Floricel îl cheamă, ca pe bunica lui… Floricica! Floricel-Mugurel-băiețel-nepoțel-strănepoțel! Bobocul familiei Boboc! Ați înțeles!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (alintat): Pe mine mă cheamă Flolicel! Pe tata îl cheamă Flolică! Lică! Lică-iepulică!

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul):  Pe-pe mi-mine mă cheama Flo-Flo-Flo-rică şi nu-numai mă-mă-mica ta îmi zice Ri-Rrrrică… Să-să-să nu mai sssssssspui aia cu ie-ie-iepurrraşu’ că-că-că e urrrrât – urât tarrrre!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (cu o mutricică obraznică): Lică, Liiică… Lică-iepulică! (Şi scoate limba la tăticul cel bâlbâit)

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul) (suparat): Sssssă-ţi fi-fie rrrrrrruşine! (şi îi plesneşte o palmă peste posteriorul cu scutec… Că, deh, unde dă tata creşte!)

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângând în hohote): Să nu mai dai în cutecul meu că mă doale… Eşti lău! Lău de tot! Un tată lăăăău! Tatălăule!

Florea Boboc-Trandafir (Străbunicul): (îl ia de-o ureche pe Florică-Bujorel): Nepoate Floricăăăă… ai făcut un gest nesăbuit! Ai dat într-un suflet nevinovat! Se zice că… copiii nu trebe să-i atingi nici măcar c-o floare! Ruşiiiiine să-ți fie! Mama ta de Bujorel…

Florin-Trandafir Boboc (Bunicul) (îl ia de cealalta ureche): Ru-şi-ne găliganule! Ru-și-ne! Când ajungem acasă te învăț eu minte! îți aplic pedeapsa „Florii de Colț”! Te pun la colț în genunchi pe coji de nuci! Schimbăm noi foaia! Ai să vezi tu cum se ajunge Floricel… la Floarea din Colț! Ma-ga-ru-le!

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (plângâd şi mai tare): Luşine! Luşine! Lușine măgalule! Pentlu că m-ai bătut, o să te spun la mama că faci pipi în chiuveta de la bucătălie! Batăcuşule! (Toate generaţiile se uită întrebător la bâlbâitul tată care se ia cu mâinile de cap!)

Florică-Bujorel Boboc (Bâlbâitul): (cu ochii ieșiți din orbite, frecându-se la urechi de durere): Mi-mi-minte! Mi-mi-minte!

Florentin Floroiu-Guraleului (încercând să salveze a treia oară situaţia): Nu mai plânge Florică! Dacă nu mai plângi te ia nenea Florentin la grădina botanică să-ţi arate florile.

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (smiorcăindu-se): Dal futuli sunt pe acolo? De ăia cale zboală din floale în floale? Dal păsălele…? Vleau-vleau la futuli şi la păsălele! (Cu toţi încep să zâmbească uitându-se cu subînţeles la tăticul bâlbâit care era verde la faţă!)

Florentin Floroiu-Guraleului: Sunt, sunt! Promit că te duc, dar numai dacă îmi spui o poezea?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel) (işi şterge ultima lacrimă şi începe să recite):

Întl-un coş cu violele

Şade două păsălele

Amândouă ţilipesc

Eu pe… tine te iubesc!

Nene Folentin, acuma mă duci la flutuli şi la păsălici?

 

Florentin Floroiu-Guraleului (făcând cu ochiul către cumnatul său, tăticul copilului) Îți cumpără nenea Florentin și vată pe băț… și un iepuraș…

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Iepulaș nu vleau, că ial mă bate tata lău…

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Oooo! Sper că mă luați și pe mine la Gradina Botanică!

 

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Pe tine te luăm numai dacă îmi cumpeli vată pe băț!

 

Narcis Treiscaietzi-Țeposu: Cumpără nenea! Dar îmi spui si mie o poezie!?

Floricel Mugurel Boboc (Copil, nepoţel-strănepoţel): Spun! „Când glădinile-nflolesc, Eu pe tine te iubesc”! Gata! Ba mai am una pentru tati:

Lică. nu știa să zică

Lâu, lâțușcă, lămulică,

Dar de când copilu-nvață

Poezia desple lață,

Tati a-nvățat să zică…

Lâ-lâu, lâ-lă-țu-țușcă, lă-lă-mu-mu-lică !

 

(Toată lumea râde și se îmbrățișează! Singurul supărat e Florică-Bujorel-Bâlbâitul care stă de-o parte și se calcă pe bombeul pantofului din piciorul stâng și invers.. și își întoarce buzunarele de la pantaloni pe dos…)

 

(Fine)

 

–––––––––-

Stan PĂȚITU Jr.

Launceston, Tasmania, Australia

1 aprilie 2013

Parution du livre: Ionuţ Caragea – Aphorismes jaillis de l’écume des flots, Éditions Stellamaris, Brest, France, 2018

Chers amis, mon volume d’aphorismes „Aphorismes jaillis de l’écume des  flots” vient d’être publié à la maison d’Édition Stellamaris de Brest (en France). Le volume fait 224 pages et comprend 612 aphorismes traduits du roumain en français par Constantin Frosin. La préface est signée par le réputé critique littéraire français Jean-Paul Gavard-Perret. Des références critiques dans ce volume: prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret, prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (Roumanie). Rédacteur technique – Michel Chevalier, directeur de la Maison d’Ėdition Stellamaris. La couverture du livre à été réalisé par Michel Chevalier. Ionut Caragea invite les lecteurs à lire des extraits de ce livre sur le site de la Maison d’Ėditions Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2018/12/aphorismes-jaillis-de-lecume-des-flots.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Jp4R-f

Pour le commander: editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

Prochainement, le volume pourra être acheté sur Fnac, Amazon, ainsi que dans certaines librairies de France.

Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – Aphorismes jaillis de l’écume des  flots,

Editura Stellamaris, Brest, Franța, 2018

Dragi prieteni, la editura Stellamaris din Brest (Franţa), mi-a apărut volumul de aforisme intitulat „Aphorismes jaillis de l’écume des  flots”. Volumul are 224 de pagini şi conţine 612 aforisme traduse din română în franceză de Constantin Frosin. Prefaţa îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Referinţe critice în volum: prof. univ. dr. Jean-Paul Gavard-Perret, prof. univ. dr. Jacques Bouchard (Canada), prof. univ. dr. Constantin Frosin (România). Tehnoredactor a fost Michel Chevalier, directorul editurii Stellamaris. Coperta a fost realizată de Michel Chevalier. Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească extrase din volum pe site-ul editurii Stellamaris:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2018/12/aphorismes-jaillis-de-lecume-des-flots.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Jp4R-f

Pentru comenzi : editionsstellamaris@stellamarispoemes.com

În curând, volumul va putea fi cumpărat de pe Fnac, Amazon, cât şi din unele librării din Franţa.

Né le 12 avril 1975 à Constanţa, Roumanie, Ionuţ Caragea est membre de l’Union des écrivains de Roumanie, cofondateur et Vice-président de l’Association des Écrivains de Langue Roumaine du Québec etc. En tant qu’auteur, il a publié plus de 30 livres (poésie, aphorismes, science-fiction, essais critiques, mémoires, anthologies). La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des leaders de la génération poétique de l’an 2000 et l’un des écrivains roumains les plus originaux et atypiques. Il habite la belle ville d’Oradea, en Roumanie. Durant la période 2003-2011, il a vécu à Montréal, étant devenu citoyen canadien en 2008. Biographie détaillée: www.ionutcaragea.ro ou Wikipedia.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec etc. A publicat peste 30 de cărţi (poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, memorialistică, antologii). Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. În prezent, locuieşte în Oradea. În perioada 2003-2011 a trăit în Montréal, devenind cetăţean canadian în anul 2008. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

 

Le mot du traducteur/ Cuvântul traducătorului

 

Poète par excellence, auteur d’aphorismes, prosateur de fiction, critique, éditeur et promoteur culturel, l’écrivain roumain Ionuţ Caragea part en exil, sur l’exemple de Cioran et d’autres grands écrivains roumains qui se sont affirmés dans la diaspora, mais il n’en revient pas moins à sa Patrie-mère, fort d’une nouvelle vision lyrique et d’un nouveau credo… Les aphorismes de ce volume (que j’ai eu l’immense plaisir de traduire dans la langue de Voltaire), imbibés d’arômes poétiques, de ludique, philosophie, christianisme et sentiments situés à des côtes extrêmes, ont déjà commencé à faire le tour du monde et, espérons-le, entreront dans l’histoire de la littérature universelle.

Constantin FROSIN,

Professeur des Universités  

Membre de l’Académie Européenne

Lauréat du Parlement Européen

Officier des Arts et Lettres, et des Palmes Académiques

 

 

Préface/Prefaţa:

Le puisatier des ciels ou la résurrection de Lazare

 

Poète et rugbyman, auteur d’aphorismes et de fictions, critique, éditeur et promoteur culturel, Ionuţ Caragea – comme Cioran et d’autres grands écrivains roumains – a quitté sa Roumanie natale. Il est devenu Canadien mais n’a jamais oublié les racines de sa terre et les flots de sa Mer Noire qui l’a séduit par sa sagesse éternelle. L’éloignement a fait le jeu de sa proximité. La culture de la diversité lui a permis d’apprécier ce qu’il doit à un socle riche en humanité. Il en fallut parfois à l’auteur afin de se dresser contre ceux qui la lapidait.

Pour éviter de devenir ce « Pélican » cher à  Baudelaire  que, sur la terre, ses « ailes de géants» empêchaient de marcher, l’auteur a choisi l’envol au-delà des mers afin de devenir qui il était vraiment. Et il retourne à la mère patrie, mais non en fils gaspilleur et prodigue mais en tant que frère de l’humanité qui partage son expérience pour être utile à lui-même et à tous « ses semblables ses frères ».

À ce titre ses aphorismes sont essentiels dans la découverte d’une vérité foncière. Chez lui, cette forme ne cherche en rien l’effet – ce qu’on peut parfois reprocher à Cioran qui se prit les pieds dans ce tapis, préférant parfois l’effet à la cause. Au rire de ce dernier, l’auteur, plus subtil, âpre  mais  bienveillant,  préfère  le sourire pour montrer comment la vérité projette parfois une ombre sur l’humain trop humain.

Mais pas question pour autant de renier l’une et l’autre et de préférer la proie à l’ombre. Il suffit d’éclairer cette dernière. Le trajet existentiel géographique et culturel de l’auteur montre comment ils peuvent cohabiter sans plonger le destin sous l’égide des dieux (chez l’auteur ils n’annexent pas  tout  le ciel  que celui-ci revendique) ou de se vaporiser dans la vacuité d’une simple espérance non fléchée.

L’auteur, pour atteindre l’être et le sens, s’est  battu et se  bat avec son ici-même et son là-bas qui au gré de ses voyages s’inversent. Pour autant il se méfie de toutes vérités tenues pour acquises : « Il y en a qui chérissent tellement leurs propres vérités, autant que des vêtements d’un prix fou. ». Ils ne veulent pas en changer et, fier de leurs appâts, jouent les dandys – ou les vitriers lorsqu’ils portent des costumes à carreaux…

La “vraie” vérité n’est pas simple : et pour combattre les mensonges des temps il faut parfois revenir à celles perdues, oubliées, laissées à l’abandon sans pour autant se poser dans une attitude passéiste. Bref l’auteur apprend à repenser au besoin avec « la gaucherie du cœur et la dextérité de la croix » – lorsqu’elle n’est qu’un emplâtre sur la jambe de bois de la misère.

Dans ce but l’aphorisme garde le mérite de trancher dans le vif et de retrouver une pensée à fleur d’existence mais exilée dans les marges. Pour le rameuter il faut toutefois savoir chiner dans l’indicible de la mémoire sans faire du seul souvenir le nec plus ultra du logos. Néanmoins l’aide des morts est parfois plus efficiente que celles des vivants.

La chance de Ionuţ Caragea est de garder les pieds (et l’esprit) entre deux mondes. La “vérité” de l’un permet de ponctuer celle de l’autre. Preuve que les simples voyages autour de sa chambre chers à De Maistre ne sont jamais les plus sûrs garants  à qui veut, se jetant dans la fontaine de l’âme, ne pas se contenter des larmes que les nostalgies distillent.

Constantin Frosin a su parfaitement traduire ce journal intime et général, cette quête essentielle qui se moque des sectarismes et dans l’espoir (non vain dans ce cas même  s’il paraît irréalisable) de chérir « l’infini – en commençant par ton toucher. » La femme n’y est pas pour rien. Et c’est un euphémisme. L’auteur trouve en elle la clé pour sortir notre civilisation de son impasse.

Allégorie de l’existence, cet ensemble qui ignore la pose redonne au verbe tout son sens. L’auteur croit en  lui  comme  aux livres car il arrive que des destins coïncident avec celui des lectrices et lecteurs. Les deux trouveront dans ce texte un miroir et une “douane céleste” qui n’oublie jamais le sang et le sel de la terre. Il n’est donc pas un simple livre d’images que des dieux (ou ce qu’on prend pour tels) appellent à colorier. C’est à se demander si dans les écoles de son enfance en pays socialiste on ne se plaisait pas à imposer un badigeonnage pour décorer en discutables retables certains chiens de l’histoire.

L’aphorisme est là pour les nettoyer. Il suffit que – et c’est bien le cas ici – chaque mot soit le “squelette d’une pensée mal-nourrie” mais qui ne se contente plus de se lover dans le sarcophage ombreux d’un esprit trop étroit. Bref il existe  là  la résurrection de Lazare. Il convient de pratiquer comme l’auteur : s’asseoir « côté fenêtre, dans l’unique train : la pensée expresse. » Belle leçon de sagesse pour redevenir, chacun à sa manière, poète de sa propre vie sans attendre que les rides viennent, face aux grands infinis. Et le reste.

Jean-Paul GAVARD-PERRET

Cristian Petru BĂLAN: Strălucirile aurifere ale unui rest de arginți

Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:

În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.

Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.

Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.

În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”

După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…

Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).

Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)

Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.

–––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

6 decembrie 2018

Glen Ellyn, SUA

 

Dorel SCHOR: Arie Lamdan – Lucrări în acuarelă

Un cunoscut critic de artă din România (Eugen Schileru) susţinea cu competenţă în urmă cu mai mulţi ani că “acuarela aparţine picturii şi nu graficii”. Afirmaţia sa este susţinută de argumente tehnice, dar şi de  faptul că acest gen de pictură pe hârtie se bazează pe transparenţă, care lasă să se întrevadă fondul alb, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea şi delicateţea care le caracterizează.

   Dar pictura în culori de apă cere un plus de îndemânare. Uscarea imediată a acuarelei cere o execuţie rapidă,   iar spontaneitatea  pictorului şi  foarte puţinele posibilităţi de corectare necesită o adevărată măiestrie. Este locul să menţionăm că o pleiadă nesfârşită de pictori cunoscuţi  din întreaga lume a practicat această specie, fie ca schiţe pregătitoare pentru lucrări importante în ulei, fie ca lucrări de sine stătătoare. Georges Rouault, Vasili Kandinski, Egon Schiele, Emil Nolde, Paul Klee, Paul Signac, Raul Dufy şi chiar Pablo Picasso, sunt numai  o parte din cei care au semnat acuarele. După cum se vede după autorii consacraţi, acuarela a servit toate stilurile moderne: impresionism, expresionism, cubism, abstract, constructivism, suprarealism, neo-primitivism, simbolism etc.

 

 

   Pictorul israelian Arie Lamdan a excelat până nu de mult în grafică şi pictura de şevalet.  Intr-o discuţie recentă,  mi-a mărturisit că de câteva luni pictează numai acuarele. Acestea îi permit să creeze un întreg armonios, descoperind din nou forţa exploratoare a culorii şi a liniei. El nu refuză reprezentarea figurativă a realităţii cu o absolută acurateţe.

Iată, pentru exemplificare, câteva din ultimele sale lucrări din această specie a artei plastice.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

16 decembrie, 2018

Tags: ,