Categorie: Cultură

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Misiunea Poeziei este infinită!

  Motto:

 

 ”…Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în continuă scriere”

(I.M.G)

 

 

Misiunea Poeziei este infinită!

 ”…Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.

”…Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.

     În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.

     Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

     E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții,  în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

     Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.

Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.

     Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

     Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.

    Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!

    Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face – și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de  biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.

I.M.G

                                                       *

Un vers a lui Eminescu

   ”…Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.

Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.

Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.

      Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(…).

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.

     Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!

     Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat,

și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea

unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.

Cu drag și mereu ales respect

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

2 Decembrie, 2018.

 

Andrada Victoria DIACONESCU: Ligya Diaconescu, directorul revistei internaționale STARPRESS a organizat Centenarul Unirii, un eveniment amplu, cu lansări de carte și spectacol

Anul acesta este unul special , datorită celebrării a 100 de ani de la Marea Unire. De aceea,  îi omagiem pe cei care acum 100 ani, au reușit să realizeze un vis aparent imposibil: unirea tuturor românilor.  Este un motiv de sărbătoare, dar este și un prilej de gândire pentru fiecare român de azi. Miracolul Marii Uniri nu s-a făcut în condiții ușoare. La 1918, România era vlăguită de război și epidemie, parțial ocupată de armate străine și departe de aliații săi. Toate nemulțumirile și dezbinările noastre de astăzi par neînsemnate față de ceea  ce au avut de înfruntat înaintașii noștri.

Scriitoarea Ligya Diaconescu, directorul Revistei internaționale STARPRESS a organizat o întâlnire de suflet la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul Rm.Vâlcea, pe 3 decembrie 2018, printr-un  proiect dedicat tuturor celor care simt românește, care poartă simbolurile naționale în suflet, oriunde s-ar află în lume.

Ea spune că un bun român trebuie să cunoască două elemente tradiționale : Imnul de stat și rugăciunea Tatăl Nostru.

Poate nu întâmplator biserica și armata sunt menționate și în versurile imnului Deșteaptă-te române”.

LIGYA DIACONESCU, membru în Comitetul de conducere al Ligii Scriitorilor Români, a avut ca parteneri LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, condusă de AL.FLORIN ȚENE, Biblioteca Județeană ANTIM IVIREANUL RM.VÂLCEA și Asociația ROSSINI.

Cu acest prilej, au avut loc lansările ANTOLOGIILOR SCRIITORILOR –“ CENTENARUL UNIRII – STARPRESS 2018” și “IUBIREA, ETERNĂ POVESTE, STARPRESS 2018”,realizate de scriitoare, dedicate  acestui eveniment , la care și-au adus contribuția scriitori români de poezie și proză din întreagă lume.

Manifestarea a debutat cu IMNUL ROMÂNIEI – DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

Invitații speciali ai evenimentului, profesor IULIANA CIUBUC din Bușteni, poeta CAMELIA FLORESCU din București și scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR din Rm.Vâlcea au  vorbit despre antologii, despre Ligya Diaconescu și intensa sa activitate, de promovare a talentului românesc în țară și în întreaga lume. ZENOVIA ZAMFIR , reprezentanta Bibliotecii Județene Antim Ivireanul  a prezentat în cuvântul de deschidere, felicitările directorului instituției, prof. dr. REMUS GRIGORESCU,  pentru acțiunea dedicată Centenarului Unirii. Poeta CAMELIA FLORESCU, renumita solistă de muzică ușoară , a recitat o poezie proprie din Antologia “IUBIREA, ETERNA POVESTE, STARPRESS 2018”.  Aceasta este prezența în mai toate proiectele realizate de Ligya Diaconescu, inclusiv  la FESTIVALUL LIMBII ROMÂNE pe care Ligya îl organizează anual de Ziua LIMBII ROMÂNE .

Elevii Școlii Generale FRÂNCESTI-GENUNENI-VÂLCEA , din clasa a lV-a, conduși de profesorul coordonator MARIA POPESCU (realizând în parteneriat cu revista STARPRESS alte proiecte culturale- ZIUA COPILULUI – în Parcul Mircea cel Bătrân din Rm.Vâlcea, CARNAVALUL TOAMNEI – în scuarul Mircea cel Bătrân – din centrul municipiului Rm.Vâlcea și la Școala Genuneni) au recitat fiecare câte o strofă din poezia Ligyei Diaconescu (de 13 strofe) din Antologia CENTENARUL UNIRII, cu mult talent, îmbrăcați în frumoase costume populare tradiționale.  Invitați de prof. Maria Popescu ,  și elvii clasei a ll-a, coordonați de înv. profesor LAURA BALȚATU  au recitat  poezia UNIREA-N CENTENAR, din acceași antologie, aparținând Ligyei. Scriitoarea Ligya Diaconescu a citit numele scriitorilor participanti în cele două antologii .

Au susținut recitaluri în cadrul spectacolului , renumita cântăreață de muzică ușoară – CAMELIA FLORESCU, îndrăgitul  interpret GHEORGHE CARBUNESU – romanțe , prezentând și cel mai recent CD al domniei sale – “ Bunicii”, a cărei muzică îi aparține, (și acesta fiind prezent în numeroase întâlniri, spectacole și festivaluri organizare de Ligya Diaconescu și Revista Internațională Starpress ),  renumitul  solist de muzică populară MIHAI SIMA, colaborator permanent  și  elevul Școlii Populare de Artă Rm.Vâlcea – CĂLIN ARICIU , înzestrat cu un talent deosebit.  Rapsodul MARIN MITROESCU , supranumit și “ Paganini al drambei “ interpret la peste 20 de instrumente de suflat , a cântat la fluier, ocarina, drâmba, tâlv, carabă, muzicuță etc.

Președintele Ligii Scriitorilor – filiala Vâlcea,  CONSTANTIN MĂNESCU, a prezentat Antologia LIGII SCRIITORILOR VÂLCENI  și  Revista MEMORIA SLOVELOR.

Elevii Școlii Genuneni  “s-au întrecut”  și  în interpretarea  jocurilor populare din zona  Vâlcii , încântând pe cei prezenți.

Și elevi ai clasei a lll-a a Școlii Genuneni, coordonați de  prof. învățător IONELA DASCĂLU  au  recitat poezii patriotice .

Seara dedicată CENTENARULUI UNIRII  s-a încheiat cu un gând bun, adresat persoanelor cu handicap, ziua de 3 decembrie fiind ZIUA PERSOANELOR CU HANDICAP. Fostul Inspector al  Autorității Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități Vâlcea (proaspăt pensionar) Ioan Munteanu a salutat inițiativa prezenta și a vorbit despre necesitatea integrării acestora în activitățile sociale și culturale.

Au fost prezenți în spectacol, cu  cântece populare și interpreții  MARIANA DUȚĂ, VIORICA PĂUNESU  și GIREL VASILE .

Spectacolul s-a încheiat cu cântecul  TRECEȚI BATALIOANE ROMÂNE CARPAȚII.

Andrada Victoria Diaconescu a împărțit daruri copiilor și globulețe  celor prezenți. Apoi, a urmat o agapă. Evenimentul a fost finanțat de Ligya Diaconescu.

———————————–

 Andrada Victoria DIACONESCU

Decembrie 2018

Mihai CABA: Cu „Protecţia animalelor” nu-i de glumit!

De curând, la Clubul CFR-ist ieşean de la Râpa Galbenă, o impozantă clădire, veche de 93 de ani, inaugurată în 1925, devenită de atunci un prestigios lăcaş de cultură şi recreere a salariaţilor CFR, a văzut „lumina rampei” o nouă producţie teatrală a reînfiinţatului Cenaclu „George Topârceanu” de aici, respectiv, premiera piesei „Protecţia animalelor”, o suculentă comedie de moravuri la vârful conducerii politice a societăţii româneşti actuale, scrisă cu deosebit har umoristic de către „Comandorul” Mihai Batog Bujeniţă, nimeni altul decât apreciatul romancier, dramaturg şi epigramist, preşedinte în exerciţiu al titratei Asociaţii Literare „Păstorel” Iaşi, pe care o „păstoreşte” cu recunoscutu-i aplomb scriitoricesc de peste un deceniu.

Piesa de teatru „Protecţia animalelor” este, în speţă, o tragicomedie menită să dezvăluie spectatorilor într-un stil comic, a la… Caragiale, modul de soluţionare urgentă (într-o oră!) a unei probleme serioase legate de protecţia animalelor, fiind în acelaşi timp şi o satiră virulentă îndreptată asupra actului guvernării unei Românii aflate mereu într-o prelungită „sincopă” a adaptării acesteia la legislaţia europeană. Însăşi titlul acesteia face trimitere de gând imediat către o situaţie de facto desprinsă din cotidianul trăirii.

Piesa, concepută de autor într-un singur act, cu mai multe tablouri, având o distribuţie cu 5 personaje, inspirat denumite şi bine creionate, care urzesc împreună iţele unei acţiuni alerte, pline de suspans şi umor de calitate, cu o largă gamă de exprimare, de la fineţe la grotesc, oferă o „radiografie” critică de ansamblu a „mecanismului” de funcţionare a unei guvernări îndreptată (declarat!),… „numai spre binele poporului!”

Acţiunea piesei porneşte „în trombă” de la momentul „cheie” în care Primul Ministru, presat de Preşedinte în vederea elaborării şi promulgării urgente a unei Legi „de inspiraţie europeană”, privind protecţia animalelor, ca răspuns prompt la interpelarea  „unor babe nenorocite” de la Protecţia animalelor, dar şi a apropiatelor alegeri, nu ştie „cum Dumnezeu să iasă din beleaua asta!” Evident, apelează în subordinea sa la Ministrul Moralei Publice Desăvârşite, Ştefan Aldegropeanu, alias „Fane”, prietenul său „de pe vremea când împărţeam pacheţelul la şcoală”, pentru a găsi o soluţie rapidă. Acesta, descurcăreţ, în capul căruia „se-nvârt numai tâmpenii, şmenuri şi gagici”, obişnuit pentru rezolvare… „să scoată banu´” la nevoie, găseşte imediat în subordinea sa soluţia simplă: „Îl pun pe Anghelache, că ăsta-i în minister dă cân´ l-a făcut mă-sa şi ştie şi toaca-n cer!” În continuare, acţiunea se mută în biroul ministrului Fane, care-l cheamă la ordine pe subalternul său, Anghelache, cu care întreţine o discuţie aprinsă, plină de fel de fel de replici tăioase de intimidare. Strâns bine „în chingi” de către „dom´ ministru”, Anghelache capitulează şi scoate în disperare de cauză… „singura variantă”: Norocel Prişniţă, „fiu´ lu´ purisanu´ de la facultate, referent doi, la noi, la personal, şcolit prin străinătăţi (…) căruia îi merge mintea de mama focului”!

Norocel (şi acesta un nume de personaj bine ticluit!), adus în faţa ministrului, are isteţimea norocoasă de a ieşi bine la „interviu” şi de a fi la fel de bine „instruit” cu privire la elaborarea „în următoarea oră” a proiectului de lege solicitat, „în care să se vadă că nu suntem mai dobitoci decât cei din Uniunea Europeană”, făcându-l pe placul „hoaştelor alea de la protecţia animalelor”.

La termenul sorocit, Anghelache şi Norocel revin în biroul lui Fane cu …”treaba gata (…) de ne putem duce cu ea şi la Bruselu´ mă-sii, că ne pupă ăia!” Norocel expune ministrului Fane „care a fost gândirea de ansamblu a proiectului, pentru a-l putea susţine în amănunt în faţa opoziţiei.” În viziunea lui Norocel, „totul începe din şcoală unde prin tot felul de opere literare sunt promovate atitudini incorecte politic faţă de animale, ba mai mult, este cultivată cruzimea faţă de ele.” Mărginindu-se la câteva exemple, ca „El Zorab”, „Musca la arat” şi „Ursul păcălit de vulpe”, Norocel propune scoaterea acestora din manuale, evidenţiind „înţelepciunea legislatorului”.

Chemaţi de Iolanda, secretara „cu lipici” a  Primului Ministru, cei trei prezintă acestuia plini de importanţă „forma primară legii”, urmând a se delibera „măsurile care se impun în diferite situaţii.”  Primul Ministru, după o scurtă privire aruncată peste materialul pus la dispoziţie, precizează că „lucrurile trebuie luate de la rădăcină, pornindu-se de la temelia erorilor educative; acesta fiind basmul, pe care mame sau bunici inconştienţi îl spun copiilor încă din pruncie ca să-i adoarmă, prezentându-l pe Făt-Frumos în postura de ucigaş al unor fiinţe nevinovate, precum balaurii sau zmeii.” Împins în faţă pentru „idei pe această temă”, Norocel are chiar o variantă oficială: „rescriem basmele şi dăm o ordonanţă de urgenţă în acest sens!” Ba, mai mult de atât, Norocel propune dezinvolt prezentarea zmeilor şi a balaurilor în postura de prieteni pe lângă casa omului, „salvând o specie de la dispariţie!” Invitată să noteze „ideile care vor rezulta în urma brainstormingului”, Iolanda intervine şi ea cu exemple din „Hansel şi Gretel” şi „Albă ca zăpada” , care reiau probleme de cruzime şi discriminare feminină, iar Anghelache insistă asupra reuşitei „comunicări cu alte civilizaţii”. Pe deplin satisfăcut de „profunzimea şi claritatea obiectivelor propuse, dar şi de modalităţile moderne de a face educaţie prin cultură”, Primul Ministru cere finalizarea legii, „pe care o s-o prezint în parlament să-i sparg pe cârcotaşii din opoziţie şi să le dau peste nas babelor alea de la protecţia animalelor cu viziunea noastră de ansamblu, una modernă şi perfect compatibilă cu cea europeană.”

După o discuţie tete-a-tete purtată pe îndelete în avanscenă, în care Fane şi Primul Ministru „pecetluiesc” soarta „deşteptului” Norocel, legea este gata, fiind apreciată cu entuziasm de Anghelache: „Dom´ prim, nici Dumnezeu n-o putea face mai bună! Sunteţi mare, ce mai! Îi spargeţi pe cei din opoziţie!”

Replica Primului Ministru este una pe măsură: „Păi, dacă-i aşa atunci merităm şi noi o şampanie pe ziua de astăzi!” Ridicând cupa cu şampanie, micul toast al Primului Ministru este unul sintetizator: „Am reuşit astăzi să dăm dovada inteligenţei, a hărniciei şi a spiritului întreprinzător, dar şi a înţelepciunii care ne defineşte, atât pe mine ca prim-ministru cât şi întreaga noastră guvernare! Vă felicit pentru această măreaţă realizare şi sunt în măsură să vă comunic unele mici bucurii binemeritate” , care fac trimitere spre  tânărul Norocel, „avansat director general la Protecţia Apelor şi Pădurilor în districtul de Nord” şi spre Fane, „om integru şi omenos, numit prin ordin prezidenţial ambasador al nostru în insulele Fiji”, spre dezolarea „hohotindă” a lui Anghelache, căruia îi scapă „printre sughiţuri” replica finală: „Băă, parc-am avut io o presimţire c-o taie şi ăsta înaintea mea!”

După căderea cortinei „muzicale”, au răsunat îndelung şi tumultos ropotele de aplauze ale unei săli pline, răsplătind cu ele deosebita prestaţie actoricească a  celor cinci interpreţi ai acestei comedii savuroase, cărora se cuvine acum să le cunoaştem identitatea:

Primul Ministru – Emil Gnatenco, de profesie inginer electrotehnic, cu statut îndelungat de talentat actor amator la Clubul CFR, care semnează într-o manieră personală bine probată  şi regia artistică a acestei piese;

Fane, ministru – George Marici, de profesie actor, bine recunoscut prin numeroasele sale prestaţii artistice;

Anghelache, înalt funcţionar ministerial – subsemnatul, inginer, veteran al Luminii, revenit pe scenă după „ucenicia actoricească” din anii studenţiei;

Norocel, referent ministerial – Tudor Ostafie, tânăr şi talentat actor;

Iolanda, secretară – Ina Cocuz, amatoare, dovedind certe înclinaţii artistice.

Să mai notăm lăudabil şi pe Laurenţiu Cocuz, care semnează regia tehnică.

Aşadar, premiera piesei de teatru „Protecţia animalelor” jucată la Clubul CFR  şi-a dovedit din plin virtuţile unei comedii hazoase, de bună dispoziţie, atât de necesară într-o actualitate anostă, bulversată de griji şi incertitudini, iar „morala” acesteia care se desprinde este una clară: „Cu protecţia animalelor, nu-i de glumit!” Meritul principal revine, desigur, autorului Mihai Batog Bujeniţă, pe care îmi permit să-l subliniez printr-o adaptare „ad hoc” a unei replici din piesă: „Dom´ Comandor, nici Caragiale (dacă ar fi trăit) n-o putea face mai bună! Sunteţi mare, ce mai! Îi spargeţi pe cârcotaşii din breaslă!”

––––––

Mihai CABA

decembrie 2018

Iași

Vasilica GRIGORAȘ: La pas pe „Traiectorii fragile”

Am primit în dar de la prietena mea, poeta Ana Urma volumul „Traiectorii fragile – Fragile trajectories: Gogyohka”, Cluj-Napoca, Grinta, 2018; antologie în ediţie bilingvă română-engleză, îngrijită de Maria Oprea, în traducerea lui Sebastian Ciortea. O culegere de micropoeme în cinci linii, de sorginte niponă, numite gogyohka, realizată prin contribuţia unor haijini români, pasionaţi de literatura japoneză.
Cu pana inimii şi trezvia minţii, autorii pornesc cu încredere într-un periplu prin care deschid noi culoare liricii româneşti. Străbat cărări prin vechi şi îndepărtate tradiţii literare japoneze, împărtăşindu-se din mereu proaspăta mireasmă a poemului. Fiecare autor îşi stabileşte propria traiectorie, potrivită spiritului şi simţirii sale, conturându-şi parcursul în funcţie de inspiraţie şi har. Şi da, pe aceste direcţii de mers prin tărâmuri încă neumblate de poeţii din România, destul de fragile la primele încercări, dar deosebit de interesante şi incitante, autorii decriptează înţelesurile subtile şi miraculoase ale literaturii japoneze. Se mişcă cu dezinvoltură, cu blândeţea, dar şi robusteţea cuvântului bine ales, pentru că gogyohka este cel mai liber poem. Singura regulă impusă este aceea de a avea cinci linii (rânduri), fără restricţii de silabe ca în cazul haiku, senryu, tanka. Şi nici nu sunt interzise figurile de stil. Astfel poeții se simt în largul lor, deși gogyohka este un gen de poezie de curând abordată.
Sunt incluşi în volum autorii: Alexa Gavril Bâle, Mirela Duma Bîlc, Sebastian Ciortea, Cristina Cristea, Ion Cuzuioc, Cristian Ovidiu Dinică, Ana Irina Drobot, Mona Gheorghe, Sandiana Ionela Gheorghe, Andreea Maftei, Mariana Babiuc Marica, Mirela Orban, Eugénia Paraschiv, Carmen Pasat, Lucia Cezara Plătică, Ana Urma, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Adina Velcea, Florina Vulpoi, Costel Zăgan, Maria Oprea.
La toţi autorii menţionaţi, întâlnim consemnări pline de ingeniozitate şi spontaneitate, tablouri realist-descriptive or subiective. Se observă o nevoie permanentă de exprimare confidenţială a eului liric faţă în faţă cu natura, pe de o parte, dar şi cu natura umană. Starea de spirit exprimată cu sinceritate, fără artificii dă poemelor sonoritate şi un stil aerat.
Volumul este rodul unei frumoase iniţiative de constituire a unei grupări poetice (Grupul Gogyohka România) în stilul practicat în lumea literară japoneză. Antologia constituie un moment inedit al unui experiment stilistic, atât în ceea ce priveşte forma poemelor, cât şi prin exprimarea dorinţei de a rosti cu simplitate adevăruri profunde, simţiri, trăiri. Este o poezie pe care o putem caracteriza prin naturaleţe, exprimare firească, dar rafinată, profundă, plină de farmec, uneori incifrată, însă deosebit de expresivă.
Proiectul propus este şi un nou traseu în lumea scrisului universal, luminat de un vizibil accent personal, unde emoţia poate naviga cu graţie şi vădită dezinvoltură. Libertatea în construcţia poemului permite exteriorizarea cu largheţe a sentimentelor într-o gamă largă de ipostaze, de la realism la romantism. O lirică sentimentală cu notaţii fine, transparente, dovedind măiestrie prin tonul blând şi moderat al scriiturii.
Antologia nu este doar o „bibliotecă”, depozitară a unor contribuţii lirice, ci şi pretextul de a construi asociaţii de idei, comparaţii între două culturi, cea japoneză şi cea română. Din această perspectivă pornim şi noi în demersul nostru, poposind pentru câteva clipe în grădina cu poeme a fiecărui autor pentru a înţelege cât mai fidel ce înseamnă gogyohka pentru domniile lor, dar şi cum certifică şi nuanţează prin poem opinia exprimată.

Pentru Alexa Gavril Bâle, gogyohka este „o oază de împăcare: cuvinte frumos rânduite care să iradieze emoţie şi calm”. În unul din poeme, autorul surprinde ploaia mult aşteptată după o secetă îndelungată. Şi, deşi torenţială nu este suficientă pentru a îndepărta nevoia, aleanul ţărânii însetate de sevă, de viaţă. Extrapolând dorul lutului, pământului la dorul omului (şi el ţărână din ţărână), putem conchide că niciun dor nu este uşor de stins, oricât „plouă torenţial / şuvoiaie pe şosea / sub asfalt / ţărâna suspină / de dorul apei”; el poate fi doar potolit pentru puţin timp, o calmare de moment, în aşteptarea altor asemenea episoade de ploaie binefăcătoare.
În opinia Mirelei Duma Bîlc, prin gogyohka putem schimba ritmul vieţii cotidiene pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp „mai tihnit, blând şi curat”. În poemul „ca o santinelă / ultimul sărut/ stabileşte/ în memorie/ amintirea”, autoarea face aluzie la o poveste de dragoste, o trăire profundă care-şi pune ampreta pe pelicula inimii sub forma sărutului, din păcare ultimul; acesta fiind parafa certă a unei dragi amintiri, purtată mult timp prin valurile vieţii.
Sebastian Ciortea, prin gogyohka descoperă atuurile pentru a călători prin viaţă: „care sunt foarte preţioase: bucurie, iubire, voce interioară, căldură, inocenţă”. Ce paletă largă de oportunităţi spre împlinirea destinului! În poemul cu două planuri: „florile cireşului / pe crengi / ca rochiile / de primăvară / a unui gând” cântă natura înfrăţită cu omul. Împrospătarea naturii, înmugurirea şi înflorirea croiesc noi haine copacilor, însă şi omul prinde mai multă vigoare, gândurile înmuguresc cu aromă verde în lumina astrului diurn. Prin reînviere, prin schimbarea ţinutei, a stării de spirit depăşim orice intemperii.

Cristina Cristea consideră gogyohka „o încercare de a opri în loc pentru o clipă bătaia din aripi a unui gând fugar…” Şi, din această perspectivă doar în câteva clipe „nici o urmă între noi,/ doar zăpadă/ căzută încet/ peste ghioceii/ primăverii promise.” Timpul nu easte linear, ci înşiră anotimpurile cu tot ceea ce le reprezintă. Iarna, omătul şterge urmele unei iubiri ce urma a fi presărată doar cu gingaşi ghiocei. În ciuda albului imaculat, răceala zăpezii este cea care face ca totul să rămână doar un vis neîmplinit.

Haijinul Ion Cuzuioc vede în gogyohka ”o concetrare creativă a autorului, cât şi un beneficiu pentru cititorul setos de poezie…”. Şi credem că are mare dreptate. Cu poemul „lacrima mamei/ prelingându-se/ pe obraz/ picură în palm / vindecând bătăturile”, autorul ne invită într-un alt registru al iubirii, dragostea faţă de mama trăitoare la ţară, truditoare a pămânului. Asumându-şi destinul, munceşte din răsputeri pentru a-şi creşte copiii, asigurându-le cele necesare traiului. Timpul trece, copiii pleacă de lângă ea şi rămâne doar cu palmele noduroase, cu dorul care îi sfâşie inima şi ochii înlăcrimaţi mai tot timpul. Însă, în opinia autorului, şi a noastră, sunt lacrimi binefăcătoare, vindecătoare a bătăturilor vieţii sărmanei mame.

Cristian Ovidiu Dinică afirmă că poemele gogyohka „au ca numitor comun emoţia şi înţelepciune”. Într-unul din poemele sale compară gândul cu o pasăre. Prin folosirea epitetului „alb”, înţelegem că este vorba de porumbelul alb, simbolul păcii, care aduce întotdeauna în inimă bucuria şi lumina slovelor curate, pentru că doar prin cuvânt luminat sperăm să atingem cerul, să mergem spre înalt cu răbdare, pioşenie şi nădejde: „gândul alb / asemenea unei psări / mi se aşează în inimă cu lumina cuvintelor / se clădesc trepte în cer”.

Ana Irina Drobot „scrie cu plăcere gogyohka pentru că îmi dă ocazia să mă exprim liber”. Din poemul „toate simţurile/ trezite complet/ dintr-o dată/ parfumul/ unui trandafir presat” înţelegem că trandafirul presat între paginile unui jurnal personal este purtătorul de cuvânt al unei iubiri apuse, cu urme încrustate adânc pe canavaua inimii. Numai la amintirea gestului prin care i s-a oferit trandafirul, trăirile se reactivează, emoţia nu numai că se trezeşte, însă urcă la cote maxime. Trandafirul este simbolul iubirii, dar şi simbolul unui gest generos. Să-i mângâiem petalele şi să ne bucurăm.

Mona Gheorghe crede că: „Deşi gogyohka uită să numere silabele, respiraţia niponă e acolo din plin”. Într-un poem de dragoste neîmplinită „ai uitat să declari/ inima mea/ şi a rămas deschisă/ bagaj pe bandă/ în aeroport”, autoarea ne spune că o clipă de neatenţie poate răni o inimă deschisă iubirii. Aeroportul este însăşi viaţa, prin care ne perindăm cu multe, cu mici sau mai mari valize, toate importante pentru noi, însă vitale sunt doar visele pe care le poartă inima.

Sandiana Ionela Gheorghe, simte „o puternică atracţie faţă de aceste poeme nipone pe cinci linii numite Gogyohka”. Astfel o întâlnim pe autoare plonjând cu melancolie într-un colţ de rai, o frântură de copilărie suavă, cu gânduri nevinovate şi priviri ghiduşe, cu poveşti care te cresc frumos şi te fac să visezi „micuţul blond priveşte/ cerul senin/ şi se gândeşte./ „Dacă nu ar fi fost tuşa cea rea,/ ce de cireşe aş mânca.” Amintiri din copilărie dragi nouă tuturor, ne duc cu gândul la păţaniile lui Nică Apetrei din „La cireşe”.

Andreea Maftei, ne spune că poemul nipon în cinci rânduri din antologie „este o tanka liberă de cifru, dar tocmai libertatea oferă sensului o mai mare putere creatoare, în gogyohka”. Iubirea maternă îi este izvor de inspiraţie. „dintr-un adânc/ giuvaierele inimii/ s-au născut, au crescut/ şi iată-mă, / mamă”. După dragostea pentru Dumnezeu, cea pentru copii este cea mai puternică şi, întotdeauna necondiţionată. Aceasta ne dă şi mândria de a fi părinte, însă o mândrie smerită, mereu cu rugăciunea în sân pentru pruncii primiţi în dar.

Mariana Babiuc Marica spune minunat că gogyohka este „Modul fiecăruia de a simţi frumos într-o secundă”. Şi iată, că „departe, cuvântul acasă/ mă înfioară;/ şi iar o primăvară / peste mine, / şi iar, a câta oară…”. Poeta meditează asupra trecerii ireversibile a timpului, însă dintr-o perspectivă optimistă; o înlănţuire de primăveri, reînvieri şi înverziri, însă şi aici se strecoară un regret, acela al existenţei unei depărtării; şi nu una oarecare, ci „acasă”, cu o puternică încărcătură emoţională.

Gogyohka, pentru Mirela Orban „este revelaţia unui moment, fulgerarea unui gând, uimirea unei trăiri, meditaţia unei tăceri, este versul şoptit de adâncul liniştii…” Surprinzător sau nu, „sub castanii / indecent de goi/ secundele/ într-o hibernare/ fără sfârşit”. O imagine de toamnă târzie, începutul desfrunzirii copacilor care-şi pierd podoaba strălucitoare doar sub razele blânde ale soarelui. Copacii dezveliţi de rigorile timpului necruţător, fără pudoare se încăpăţânează să-şi continue existenţa, hibernând pe firul infinit al timpului.

Eugénia Paraschiv, în poemul „de la coarnele plugului/ la palme/ o punte şi făpturile,/ în unica / clipă sămânţa…” venerează viaţa de la ţară, acolo unde ne aflăm originea şi de unde ne tragem rădăcinile ca popor. Acolo, unde prin muncă, cu ajutorul animalelor din gospodărie se ară, se seamănă sămânţa în pământ bun şi se recoltează hrana cea de toate zilele. Aceasta este singura cale de împământenire a neamului şi de imortalizare a clipei pe care o trăim.

Carmen Pasat mărturiseşte că „Se scrie greu gogyohka, dar este o provocare şi plăcută experienţă, în faţa căreia nu rezişti şi de care, odată intrată în sânge, nu te mai poţi lipsi.” În poemul „lacrima / poate ţine lcocul / unui cuvânt. / ea e preludiul/ speranţei”, autoarea, cu un firesc aproape neobişnuit, ne aduce aminte că-n viaţă, pe lângă bucuriile cu care suntem binecuvântaţi, trăim tristeţi şi încercări. Uneori suntem chiar îngenuncheaţi, lacrimile ne podidesc şuvoi, însă plânsul înseamnă smerenie, şi prin el putem depăşi obstacole. Lacrima este sanctuarul prin care ne iese lumina în cale. Astfel Carmen Pasat ajunge la o viziune pozitivă a curgerii timpului şi lumii în care trăim, cu bune şi mai puţin bune.

Lucia Cezara Plătică scrie gogyohka pentru a da „astfel inimii şi minţii, hrana şi libertatea de care are nevoie sufletul, pentru a se simţi cu adevărat liber”. M-am oprit asupra unui poem idilic în care nu le împiedică nimic pe razele de soare, nici amurgul, nici norii, să-şi împlinească rostul. Ele alunecă în linişte, cuibărindu-se cu tandreţe în pletele care „curg râu” pe umerii fecioarelor şi le dezmiardă cum numai ele ştiu ce înseamnă dragostea curată: „raza din amurg/ alunecă/ pe nor/ în părul bălai/ al fecioarei”.

Ana Urma ne sfătuieşte că „Dacă vrei să atingi steaua, steaua ta, zboară cu gândul, nu întreba cum, începe să scrii… Fiecare clipă petrecută-n tăcere este prilej de conecare cu cerul interior şi drept răsplată, gândul devine poezie”. Cu adevărat, astfel a reuşit poeta, haijina Ana Urma să scrie, şi să scrie admirabil, adunând în palmares poeme şi cărţi de o reală valoare literară. Toate scrise fiind „treaz / printre cărţi / respir / porţia mea de oxigen/ cu inima”. Plecând de la convingerea conform căreia cunoaşterea, cultura reprezintă tezaurul şi suportul real al existenţei, acest poem este un adevărat manifest adresat nouă tuturor, un îndemn la a ne întoarce la izvorul creaţiei, la cuvânt, la carte prin lectură şi scris. Doar astfel respiraţia noastră este ontologic firească şi creativă. Aici aerul este pur, necontaminat de viruşii contemporaneităţii bântuite de dezordine, nereguli şi răutăţi. Aceasta este adevărata stare de cumpătare şi credinţă nefăţarnică.

În opinia Lăcrămioarei Vasuian Apostu „Atunci când sentimentele abundă, indiferent de natura lor răbufnesc şi înfloresc cuvinte… Gogyohka este petala care-mi completează frumuseţea vieţii!” Şi cum să nu te simţi frumos scriind, dar şi citind poemul: „ramura de măslin/ adusă încioc de-o rândunică/ talismanul depărtărilor/ dăruit puilor/ drept recunoştinţă”. Primul vers ne duce cu gândul la ramurile de finic şi de măslin cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Iisus Mântuitorul în Duminica Floriilor. Pentru autoare, ramura de măslin este talismanul credinţei (depărtării), până o dobândim, apoi trebuie s-o îngrijim, s-o creştem şi s-o dăruim cu dragoste urmaşilor, mulţumind cu recunoştinţă Domnului. Unde este recunoştinţă, este şi iubire. Japonezii foloseau poemele pentru a se ruga şi chiar credeau în efectul alinător şi vindecător al acestora.
Adina Velcea nu se sfieşte să ne spună că scrie „spontan, fără oprelişti, nu calculez nimic, las sufletul să scrie. Sau mai bine zis, Gogyohka mă scrie pe mine.” Scrie cu credinţa că fiecare are frumuseţea lui. Cu toţii suntem creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, suntem copii Lui şi ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Orice om are un Dumnezeu al lui, în interiorul său. Din acest punct de vedere, toţi suntem asemănători, însă fiecare are identitatea lui, culoarea, chipul şi comportamentul său, în funcţie de manifestarea liberului arbitru: „în toate eşti asemenea mie/ îmi spune El/ şi se grăbi să mai facă un om/ asemeni mie/ doar l-a colorat altfel”.

Pentru Florina Vulpoi, gogyohka este „Altă fereastră, liniştea ce aşteaptă cuprinderea clipei printre priviri. Încă o respiraţie.”Acolo unde sunt umbre, oricât de mici, acestea îşi lasă povestea asupra noastră şi nu orice fel de poveste, ci una cu personaje incomode, care ne bulversează, ne răscolesc atunci când nici nu ne aşteptăm. Înţeleaptă, autoarea înţelege că totul este trecător, şi binele şi răul; mai trece o noapte neagră şi vine dimineaţa când răsare soarele şi-şi îndreaptă razele spre inima noastră, scoţându-ne din tăcere prin cuvânt. „şi umbrele mai mici/ îmi cresc spini în tălpi./ cu dimineţi înveselesc/ tăcerea odihnită/ în cuvânt.” Întâlnim un paradox evident, „tăcerea în cuvânt”, ceea ce dă profunzime poemului. La început a fost cuvântul, şi pentru a-l auzi e nevoie de tăcere.

Costel Zăgan afirmă că „…acest tip de poezie niponă parcă ne-ar renaturiliza, aducând, din nou cultura, într-un mod cât se poate de ne(firesc)”. În acest context, autorul face referire la actul creaţiei literare. Un potenţial poetic există în fiecare dintre noi, însă doar cei hărăziţi de Dumnezeu au îndemnul de a scormoni, căuta printre litere şi sunete pentru a identifica cheia pentru a deschide uşa cuvântului, acolo unde este ADEVĂRUL, CALEA şi VIAŢA. „poezia se naşte/ în fiecare zi/ poetul doar bate/ la poarta cuvântului/ adevărul deschide”.

Din punctul de vedere al Mariei Oprea, coordonatoarea antologiei, „Gogyohka… înseamnă un nou început în poezia universală… o invitaţie la scris, chiar dacă, se spune, toate au fost deja scrise demult.” Şi, totuşi, prin descoperirea acestui poem în cinci linii, autoarea dă curs invitaţiei de a-şi depăna paşii prin Ţara Soarelui Răsare, punându-şi florile poem pe harta lirici de sorginte niponă. „copila chemată/ de o fereastră/ pentru Ţara Soarelui Răsare/ tălpile mele/ şi margaretele albe”. Prin fereastra însorită şi larg deschisă autoarei, petalele nestematelor poeme înfloresc ca o sărbătoare pe pământul fertil al liricii japoneze.
Cu bucuria îngăduită de scrierea coerentă şi de calitate, am acordat timpul şi atenţia cuvenită lecturii acestui volum de gogyohka. Am dezghiocat poemele şi am regăsit în majoritatea sevă proaspătă, hrănitoare prin cuvânt, sunet şi culoare. Cititorul din mine a vibrat la trăirile autorilor şi a rezonat cu mesajele transmise de aceştia. Astfel se explică faptul că în acest demers refexiv asupra antologiei „Traiectorii fragile” am ales să citez pe scurt percepţia şi gândurile tuturor co-autorilor despre gogyohka. Selecţia poemelor are conotaţie personală. Am încercat, pe cât posibil să scot în evidenţă varietatea temelor abordate, multitudinea de trăiri, emoţii, abordări, teme de inspiraţie şi reflecţie, prin care autorii au admirat natura în dimineţi de primăvară, au ascultat foşnetul frunzelor în înserarea de toamnă, au meditat asupra efemerităţii vieţii, au privit interiorul propriului sine cu cer senin ori învăluit de ceaţă. Bogăţia limbajului, multitudinea şi frumuseţea figurilor de stil au completat suita de argumente spre a-mi exprima aceste gânduri. Mărturisesc sincer că le-am scris cu reală admiraţie pentru că am identificat aici un cor pe mai multe voci, cântând într-o armonie perfectă, pe acorduri nipone.

Felicitări Maria Oprea şi celorlalţi resposabili cu editarea cărţii! Felicitări tuturor coautorilor! Drum lin GOGYOHKA pe cerul senin al liricii româneşti!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 decembrie, 2018

(Imagine internet)

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mari filozofi creștini ortodocși – Traian Brăileanu

„Naţiunea reprezintă pentru individ

izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”

(TRAIAN BRĂILEANU)

 

 

   Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa, Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.

   În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.

   „O nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat…” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)

   Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.

   Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie, teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în Creaţia Sa.

   „Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său. Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor mai presus de raţiune.” (Ieromonah Ioan Bute, Frumuseţea care va salva lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)

   Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi cuprinderea absolută a Iubirii.

   Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al Dragostei!

   Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci, decât frumoasă şi veşnică!

   În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea naţionalist creştină a ortodoxului.

   „Naţionalismul creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine, capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti cele mai râvnite şi binecuvântate.

   „Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege… Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii conducătoare… Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie de aceeaşi rasă cu poporul… O elită naţională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din masa poporului… Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială, trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi…Regenerarea Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător… Familia are un rol esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)

   Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale care mai de care mai strălucitoare.

   Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.

   Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos.

   Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare.

   Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.

   Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.

   „Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă… Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)  

 

   Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii ortodoxe şi martirajului mistic.

   Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor, presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.

   Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu,  Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.

   Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.

   Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.

   „O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză, ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.

   Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri, întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.

   Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.

   „Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926)

   Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.

   Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.

   În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)

   În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci  şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.

   La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)

   Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)

   În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)

   După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)

   În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)

   În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge  inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)

   Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.)

   Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)

   Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)

  Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)

   După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3 luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)

   Opera

   În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.

   Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)

   Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania…, inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)

   Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)

   Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice s-a răspândit prodigios naţional-universal:

  • al doilea mare traducător al lui Kant după Eminescu;
  • fondatorul şcolii de sociologie creştină din ţară;
  • autor a numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia;
  • Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;
  • Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;
  • Mecena al Culturii creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;
  • Patriot-naţionalist, erou-martir.

   Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian Brăileanu rămâne pururi în Memorie:

  • Şi-a bucurat Bucovina prin naştere;
  • Şi-a cinstit România prin cunoaştere;
  • Şi-a iubit Dacia Mare prin renaştere;
  • Şi-a dat viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.

    Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a Cerului dacic azuriu şi înstelat.

    „A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/ pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/ ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/ pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/ căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian Brăileanu)

 

     Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi Dumnezeu!

   „Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea… Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică, articol apărut în revista Boema, secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)

   + 1 DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-

         CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.

  • Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
  • Fond de carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu

 

Victor RAVINI: Când a fost compusă Mioriţa?

S-au emis cam multe ipoteze despre datarea Mioriței, dar au fost insuficient sau defectuos argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente, ce nu au de a face cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga spune că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Îl credem pe cuvânt de onoare. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care – fără să ne spună pe ce criterii – o datează pe vremea dacilor. Îi credem și pe ei, pe cuvânt.

Niciuna din ipoteze nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună pentru a începe o cercetare, însă concluziile trebuie întemeiate pe constatări, pe analiza acestora, pe argumente și dovezi, iar nu pe simpla intuiție. Iată cum arată metodologia aplicată în cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare despre Miorița: „Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenței obiective a temelor, ca și prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea, le-am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine și contrazicând chiar realitatea folclorică.” (Adrian Fochi, Miorița, 1964, pag. 284). Fochi aplică metoda cantitativă – analiza statistică – respinsă de Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, pag. 241) și de toți cercetătorii serioși, pe motiv că statistica este inadecvată pentru a înțelege ideile, subitilitățile, frumusețea, mesajul și complexitatea unui text.

Pentru o mai bună înțelegere a unui text ete necesară o analiză calitativă, iar nu cantitativă. Statisticile cu diagrame și procente nu pot fi dovezi sigure pentru a îl acuza pe Alecsandri de un fals, și să eliminăm astfel 16 versuri din Mioriţa. Ce judecător i-ar da câștig de cauză la un proces, dacă ar vedea așa bazaconie de argumente ale acuzației? Și alții au mai propus eliminarea a încă alte versuri, dintre cele mai frumoase. Să nu fi știut ei că cercetarea și analiza nu au voie să modifice materialul cercetat? De unde vine ura unor cercetători împotriva Mioriței, încât analiza lor ciopârțește și să aruncă la gunoi cele mai emoționante versuri sau chiar întregul nostru poem național? Dar și mai șocantă este „adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea”. Cum adică, concluzii bazate pe intuiție? Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Așa merge în știință? Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este prestigiul științific al fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Așa s-a ajuns la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru ciobanul din Miorița, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. El ignoră că autorul, care semnează prefața monografiei, datează Miorița pe vremea dacilor. Acesta ignoră că Diaconu făcuse datarea, pe care el o prezintă ca o noutate. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. S-a tipărit în Editura Academiei, fără ca redacția să fi putut să-și spună punctul de vedere, desigur sub teroarea organizației de partid. În diferite capitole, Fochi face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Rezultatul acestor precizări vagi este stabilirea datării între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă”. Beneficiul este că datarea e suficient de nebuloasă, pentru a ne scuti, la fel ca pe el însuși sau la fel cum au fost scutiți și alți cercetători, de a mai citi vreo carte despre metodologia datării textelor. Așa că fiecare din noi putem crede ce vrem sau cum ne place, la fel ca și cercetătorii.

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. Reținem afirmația lui, ce confirmă concluziile expuse mai jos. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis… pag. 190). Din păcate, Eliade nu ne spune la ce „alte elemente culturale” se referă sau cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

În acest mic eseu prezint pe scurt cadrul de referință pe care l-am folosit (în Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017) pentru o datare relativă a variantelor, prin comparație cu alte elemente deja cunoscute. Cercetătorii anteriori, care au folosit un cadru de referință și metoda comparativă, au stârnit dușmănia celorlalți cercetători. Am analizat 973 de variante, din trei antologii, referindu-mă pas cu pas la cercetători români și la autorități mondiale. În acest fel, confirm mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Toți îl ignoră pe Caracostea, inclusiv academicianul Romulus Vulcănescu și Eliade. Toți, în afară de Caracostea și Constantin Noica, ignoră dicţionarele românești, care arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic. Toți ignoră că în istoria literaturii române, de la Coresi până la Arghezi și Dan Deşliu, cât și în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios, nu juridic. Savanți de cel mai mare prestigiu în țară și în afara țării nu au văzut că legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică. Nu au văzut că este o lege religioasă arhaică, precreștină. Nicidecum nu poate fi legea bisericii creștine. Eliade susține cu fermitate: „concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița” (1980, pag. 246). „Nu numai cimitirul este absent, ci și satul și biserica” (idem, p. 243).

Cu referire la Caracostea, Noica și la orice dicționar român-român, rezultă că uciderea are cauze şi scopuri religioase, precreștine. În Mioriţa nu poate fi vorba de un omor cu caracter juridic, ca în Baltagul lui Sadoveanu. Variantele Mioriței spun că doi ciobani vor să îl omoare pe baciul lor cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu securi şi cu topoară sau cu altă multitudine de arme. Niciun savant nu s-a întrebat: cum să aibă nevoie doi ucigași să omoare un om cu așa multe arme? Cum puteau doi ciobani să mânuiască atâtea arme? La Sadoveanu era suficient un baltag.

Mă refer la teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, și confirm concluziile cercetătorilor români (Ion Filipciuc, Al. Amzulescu, V. Kernbach și alții) care afirmă că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, o ceremonie paşnică şi repetabilă. Variantele cele mai vechi şi mai bine păstrate sunt colinde. Acestea se repetă în fiecare an, de la o casă la alta, iar în textul unora din ele uciderea şi îngroparea se repetă dimineața, la prânz și seara, în trei locuri diferite. Cum poate careva să fie ucis și îngropat de trei ori pe zi? Ce etnolog a mai văzut asemenea datină sau obicei și în ce sat? Fochi nu își pune această întrebare, deși el are un întreg capitol (p. 491-530) în care caută coșciuge și strigoi prin întreaga Europă și toată Asia, pentru a ne convinge că „imaginea nunții mioritice” și întreg sensul Mioriței „este apărarea de puterea malefică a mortului” (p.529). Concepția că Miorița este un bocet compus contra strigoilor, a fost anterior susținută de Constantin Brăiloiu și ulterior reluată de Mircea Eliade la pagina 235, fără vreo rezervă sau îndoială.

Controversele în legătură cu alegoria morţii şi nunţii cosmice sunt o eroare ştiinţifică, construită strâmb, pe o metodologie de cercetare defectuoasă, pe prejudecăţi, pe erori de logică şi pe confuzii de definiţii, fără niciun cadru de referințe teoretice, adică fără sprijin sau credit la vreun alt savant. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român și e o insultă la adresa fiecăruia din noi, dar mai cu seamă și în primul rând la adresa acelora care susțin asemenea aiureli. Analiza mea se bazează pe o metodologie nouă, se sprijină pe un cadru larg de referințe teoretice și a fost verificată de doi profesori universitari emeriți suedezi, care cunoșteau Miorița din lucrări de referință în limbi occidentale. Concluziile la care ajung în analiză înlătură absurditățile susţinute cu tărie și cu o inexplicabilă înverșunare, de câteva celebrităţi orbite de propria lor aureolă și ocupate cu alte lucrări mai importante. Îi putem înțelege că s-au grăbit și n-au avut timp să îşi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă. Patriotismul lor incontestabil i-a împiedicat să citească lucrări de referință în limbi străine, ba chiar și să citească cea mai de neocolit lucrare de referință, Istoria literaturii române, de George Călinescu, ale cărui constatări chiar și Eliade le ignoră.

Pentru datarea Mioriței, mă limitez la câteva probe succinte, toate cu rezultate convergente. Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări –spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Cu referire la cărțile ei, afirm că toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi. Modificările arată că multe metafore și alegorii nu au mai fost înțelese, au murit.

Am pornit de la afirmația lui Călinescu, că Miorița este un mit „cu ecoul cel mai larg”, dintre cele „patru mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației (…) a culturii și sexualitatea” (pag 60). Eliade respinge ideile lui Călinescu, însă nu îl numește. Aplicând o perspectivă sinoptică asupra celor 973 de variantele analizate și clasificate după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente, am observat că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Totodată am observat că, de la o variantă la alta, textul a fost modificat și a alunecat de la un conținut ezoteric, la formulări cu caracter exoteric. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Alunecarea de la mythos la logos a derutat destul de puțini țărani, doar pe cei care erau mai legați de pământ decât de cer sau de stele, și destul de mulți savanți, mai legați de salariu și prestigiu decât de Miorița.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt „nesupuși”. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca vânătorii. În nicio variantă nu am găsit vreun baltag. Sadoveanu nu l-a putut lua din Miorița, ci probabil de la turci. Uneori, sacrificiul ciobanului e planificat pe ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta ne informează că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Deci nu este vorba de omonimul său din Biblie, ci provine din pre-creștinism. Din competențele pe care le are el în cultura populară și din importanța lui în textul mai multor variante, rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura pre-pastorală, a vânătorilor.

Într-o variantă, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa cu un căprior din pădure ne trimite la vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în Miorița sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată la începuturile culturii pastorale.

Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în structura tripartită a societăţii şi a zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că în Miorița e un sacrificiu simbloic, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Concluzia mea este că Mioriţa a fost definitiv structurată înainte de apariția indoeuropenilor în preistorie.

Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) afirmă că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Divinitățile ciobanului sau ale mamei lui nu corespund culturii indoeuropenilor. Niciun fenomen social, religios sau de alt fel din Mioriţa nu se poate relata la indoeuropeni. Toate aspectele din Miorița sunt anterioare indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, o lume anterioară neoliticului. Cuvinte ca pușcă, maior, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt adaosuri târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători respectabili, ca Hasdeu.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul. Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Demersurile ei cu caracter divinatoriu sau magic și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie epică sau lirică. Aceste versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu sunt reluate de alţi rapsozi în alte variante. Sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, se pot explica cu referire la constatările, concluziile şi teoria lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de o divinitate feminină în cer: mândra crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei. În multe variante, ea e înlocuită cu o fată frumoasă, ce poartă pe frunte, la gât, sau pe piept podoabe de culoare galbenă ce sunt simboluri solare sau lunare și se iveşte pe munte pentru a se uni cu el. De la O. Densisianu până la Eliade, cei mai renumiți savanți văd aici un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi, ale căror concluzii le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală, ci este apariția (hierofania) unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o unire sfântă (hierogamie).

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou (vezi Ciprian Porumbescu). Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă. Nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii: 1. omul se agață de divinitate (apvägen în suedeză) și 2. divinitatea înșfacă omul (kattvägen). Explic aceste hierogamii în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrările de referință ale mai multor universitari, cercetători în psihologia religiilor. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în paleolitic. Divinitățile ciobanului și ale mamei lui corespund cu divinitățile paleolitice și pot fi dovada că Miorița a fost compusă în paleolitic.

În două variante, baciul observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul poate crede că femeile nu şi-au respectat datoria de a ţine legătura cu cele sfinte, adică divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Ucidere ce nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei bărbaţi preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la ritualuri efectuate de bărbaţi. În ansamblul tuturor variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, un teatru popular. Măiestria stilistică a textului, alternarea a pronumelor și a diatezelor sau inversarea subtilă a consecuției temporale a verbelor ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar el ne va întoarce spatele și își va vedea de oile sale. În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal, ci el e un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mitologia alor popoare, au fost distruși de către rivalii lor din breaslă. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat, în vremea când se făcea trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

O altă datare, mai cu cifre și ani. Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – întrucât așa s-a creat acest toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ o coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din poezie. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic.

Versurile stridente, cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl total nesemnificativ pot fi adăogate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe și mai bine păstrate variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi – bazați pe metoda comparativă, atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice – zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci: Perechea de Gânditori, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care unii au vorbit fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor – cum zic unii – sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română.

Cu referire la dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul. În știință nu e ca în politică. Majoritatea opiniilor nu poate fi un criteriu științific. Notorietatea lingvistului care își argumentează etimologiile, a editurii care le-a publicat sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci nu pot să greșească. Toți pot să aibă dreptate, după cum ne place fiecăruia din noi, mie sau dumneavoastră.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au sau nu își au originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre ele și contribuția lor în istoria limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Aceste popoare migratoare nu prezintă niciun fel de dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale proprii, cu care să fi venit. Conform unor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, care avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, ceea ce popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Siturile arheologice prezintă stratificări. Mai în adâncime se află un strat cu ceramică măiestrit lucrată sau alte dovezi de cultură avansată și niciun fel de arme, ce prezintă dovezi de incendiu și distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau lingvişti, şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, considerat ca fiind cea mai veche operă literară.

Cu referire la Sharan B. Merriam, concluzia mea este că textul Mioriței, chiar și versurile ce exprimă fantezia ciobanului sau a creatorilor acestui personaj principal – simbol al omului bun, desăvârșit, cu aspirații spirituale și exemplu luminos pentru toți – sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei creatori și de aceea au o legătură cu realitatea din epoca în care trăiau ei. În concluzie, oamenii care au creat Miorița-Urballade au pus în poem contextul social, economic și spiritual în care trăiau ei. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița a fost creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc şi nici de protocronism, dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nici nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele învecinate în ţările mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Am arătat că Mioriţa poate fi mai veche decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade putea fi închegată acum 7000 sau 8000 de ani, iar Miorița poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la paleolitic la neolitic.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza celor 973 de variante? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Aceste afirmații ale lui Lévi-Strauss nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți alții, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine, chiar și pentru cei ce o disprețuiesc și disprețuiesc poporul care a creat-o și a transmis-o literaturii universale. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu altă metodă de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 decembrie, 2018

Artur SILVESTRI: „Aducătorul de apă”

Gânduri răzleţe despre Mitropolitul Tit Simedrea

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce băuse făcîndu-şi palma căuş, rostise şi el, cu o voce joasă, gravă, ce nu i-o mai auzisem decît prea de tot rar, aproape niciodată: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Pentru mine, copil neştiutor şi cuminte în vremea aceea – care astăzi mi se pare aproape contemporană cu Hora de la Frumuşani şi tot atît de misterioasă, îndepărtată şi abstractă ca şi cînd ar fi fost populată de „cucutenieni” – acel nume şi acele cuvinte aveau ceva impenetrabil şi obligatoriu şi păreau să facă parte – ori să fie chiar – dintr-un ceremonial de religie stranie pe care parcă o întrezărisem şi nu o întrezărisem în Bisericile unde, uneori, duminica, Bunica mă ducea de mînă şi-mi arăta cum să mă închin. Tot ceea ce puteam să ghicesc ar fi putut să fie darul ce i se dăduse lui Simedrea de a face fîntîni şi cişmele, ca să astîmpere setea călătorilor rătăciţi pe cîmp ori vietăţilor ostenite şi înspăimîntate de caniculă. Căci „Simedre”, aducătorul de apă, ostoitorul de sete, părea că se gîndise şi la necuvîntătoarele nevinovate că nu au graiul înţeles şi pentru sufletul lor candid el făcuse pretutindeni jgheaburi de piatră, închegate cu mortar ce nu se sfărîma, unde, chiar dacă omul nu ajungea din întîmplare ca să toarne apă, apa rămînea din scurgerea izvoarelor ce nu secau niciodată.

Şi acum, îndreptîndu-ne cu trăsura către pădurea întinsă de pe vale, privind, de pe falezele înalte ale straniului rîu Câlniştea – care, împotriva tuturor rîurilor din Cîmpie, curgea înapoi şi nici nu se vedea că s-ar putea mişca pe sub pînza de apă înglodată în lintiţă şi papură – acum, zic (adică într-un „acum” de aproape o jumătate de veac), Bunica mea, care, deja îmbătrînită pe atunci, făcuse şcoli şi biserici şi îngrijise de troiţe şi de monumente de pe la răscruci, îmi arăta că unul dintre „ai lui Simedre” clădise nu doar fîntîni ci şi o biserică.

În casa ei din Asan-Aga, o casă albă cu verandă şi coloane, ridicată mai sus de pămînt pacă spre a privi mai de la înălţime către lumea înconjurătoare, n-am auzit decît rareori vorbindu-se despre „ai lui Simedre” şi tot atît de rar despre Mitropolitul Tit. Părea că toţi aceştia, şi el împreună cu ei, s-ar fi aflat undeva, departe, poate chiar în legendă. Ori poate că, într-o familie ce avusese prea multe ramificaţii şi ale cărei vase capilare se subţiaseră din prea de tot încurcate risipiri de sînge originar şi oamenii se împrăştiaseră şi ei care-încotro astfel că se întîlneau rar şi, unii din ei, niciodată, ideea însăşi de înrudire căpătase un gen de diluţie, părînd să devină aproape o abstracţiune şi nu emoţionau pe nimeni vieţile paralele ce încă se mai desfăşurau, desfăcînd zile din caierul insondabil al timpului ce trebuiau să deşire.

Însă pe cînd toate acestea se petreceau acolo, într-un sat nu prea îndepărtat din Câmpia Română, Mitropolitul Tit Simedrea îşi prenumăra, încă, zilele şi nopţile ce i le dăduse Dumnezeu, aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Cernica. Nimeni, în acei ani, nu-mi vorbise despre acesta şi nici măcar că s-ar fi aflat în viaţă, undeva, pe Pămînt. Poate că, la drept vorbind, nici nu se mai ştia că există, şi unde, şi poate că îl şi uitaseră de tot cei care, ori unii din ei, îi erau de-un sînge şi aveau un străbun. Dar nici măcar la Bucureşti nu avea ştiinţă despre Vlădica vreunul dintre cei ce întîlneam cînd, făcîndu-mi studiile, începusem să văd „lume luminată”, să citesc literatură şi să visez că, vreodată, voi deveni scriitor. Probabil că, în afara cercului închis al Bisericii – un cerc şi azi incomprehensibil din afara lui şi cu un conţinut ilizibil în absenţa ştiinţei în codul interior – nimeni nu-l ţinuse minte (iar alţii nu aflaseră) pe Stăpînul Bucovinei, pe Mitropolitul de la Cernăuţi.

Căci Tit Simedrea fusese ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgîni şi răspîndise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în limbi”. Şi, misionar fiind, s-ar fi putut să devină şi martir şi să sufere deopotrivă, ca în Anii Vechi, supliciul şi osînda ce ar fi întîmpinat, ca un păstor senin, cu bucurie. Însă tainele nepătrunse nu făcură să se potrivească totul în acest fel şi Mitropolitul Tit, adus la Bucureşti cu anasîna, trebui să trăiască mai bine de un sfert de veac aproape în afară de timp, ca şi cum viaţa ce i se mai dăduse ar fi fost o simplă contemplaţie a postumităţii.

Şi, la o vreme, pe cînd fără să ştiu că, dacă cumva aş fi ştiut, l-aş fi putut vedea căci era aproape, Mitropolitul Tit se mutase la cele veşnice, pe la sfîrşitul lui 1971, cînd eu mă hotărîsem să fac literatură, să devin scriitor şi să urmez Literele. În chilia lui de la Mânăstirea Cernica, unde în ani mulţi şi număraţi mai ales în nopţi de veghe, rugăciune şi singurătate i se umpluse masa de cărţi şi manuscrise, se aşternuse deodată liniştea, o linişte definitivă, o tăcere nu de început de lume ci fără lume şi fără timp, neconţinutistică, indefinibilă. Şi-apoi veni uitarea, apa grea a timpului necruţător care, la el mai mult decît la alţii, venise de mai devreme, din anii cînd, încă în viaţă fiind, prea puţini îl mai ţineau minte şi îl mai căutau, deschizîndu-i uşa ca să-l întîlnească. Şi apoi, foile ce însemnase poate că se risipiră şi nu se mai ştiu despre ele iar numele lui rămase doar un nume ce se pronunţa rar, din ce în ce mai rar, pînă cînd s-ar fi şters de tot, în Marea Risipire ce ne conduce pe noi, care sîntem închegare adesea uşuratecă şi prea repede uitătoare.

Astfel încît, pînă mai de curînd, Mitropolitul Tit nu fusese decît un reper în cîte o bibliografie şi un „nume adunat pe-o carte”, cărţi, însă, din ce în ce mai rare şi, la rîndul lor, parcă şi mai puţin cunoscute. Dar încoace de tot – cînd, arătîndu-mi-se de către Îngerul Păzitor ce mă părăsise, că uitarea este moartea definitivă, mi-am dat seama că am o datorie faţă de el şi că bine-merită să nu i se lase în drum şi să se irosească Fapta lui, cîtă o fi fost – m-am gîndit că dacă, totuşi, ceva ar mai putea rămîne în agregare în faţa dintelui nemilos al vremii rele care distruge, aceasta ştie şi hotărăşte doar Dumnezeu şi, ca să se poate cîntări, trebuie întîi să se ştie şi abia apoi să se aprecieze. Şi de-aceea, avînd în sinea mea un sentiment indistinct, ce amestecă ruşinea de a-l fi ignorat şi obligaţia de a repara ceea ce greşisem, mi-am zis că, pradă începutului de risipire, fapta lui trebuie adunată şi arătată.

Opera însăşi închide un fel de secret ori, mai bine spus, un tîlc şi o potrivire ce se vor fi constituit pe căi necunoscute, poate venite de acolo de unde ne vin toate Potrivirile. Este, la drept vorbind, operă de bătrîneţe şi, prin aceasta poate, operă de înţelepciune, făcută la vîrsta temelor incontingente. Şi, de fapt, aceasta cred că a fost semnificaţia acelei potriviri. Pe cînd avea ceva mai mult decît vîrsta mea de acum, Mitropolitul Tit dăduse mult dar în multe şi în felul lui, de căuzaş şi de păstor, se încercase în a construi ceva durabil în imediatul prea de tot inconsistent. Dar ceva rămîne şi de aici. Cronică în clipă, istoriografie locală scrisă de eparhiot, acţiune prin scris, vorbă şi punere în rînduială, toate acestea se traduc într-o faptă ce cuprinde omiletică, îndrumare şi consemnare care astăzi interesează şi însemnează mult în istoria deschisă, de evenimente ce se înşiruie pe suprafeţe. Dar cînd veni timpul şi cînd omul trecător nu mai putu să participe, cu energia lui dăruită, la zidirea vizibilă împins fiind să pătrundă într-o altă ordine a lucrurilor decît cea care îi fusese arătată pînă atunci, ceva îl făcu să înţeleagă altfel tot ce i se poruncise, de fapt; şi se preschimbă.

Aceasta fuse, în felul ei, o taină. Din zidarul ce construieşte în lumina zilei, Mitropolitul Tit deveni omul clipei enigmatice, sub-lunare şi necontingente şi viaţa lui începu a se supune unei reguli ce se însuşise: regula chiliei luminate. Opera însăşi primise nu doar un alt vestmînt, mai senin şi mai solidificat prin lentoarea concluziilor mari, ci şi o altă directivă interioară, de fapt sensul neclătinat de hazarduri şi context indefinit. În spaţiul lui contemporan cu Strămoşii, Mitropolitul Tit începu a vedea peste timp şi a desluşi mai degrabă ceea ce, rămînînd ca zăcămînt ce iradiază, se organizează parcă-de-la-sine în straturi care, prin însăşi înlănţuirea lor definitivă, dau imaginea de terra ferma, de sol nemodificabil ce o traducem uneori prin noţiunea de tradiţie. Este vremea marilor alcătuiri ce nu se pot depăşi în datele lor ci doar cita şi dezvolta, însuşindu-se ca şi cum peste Fundaţia definitivă se aşează zidărie nouă şi se reconstituie Formula Ideală. Şi totul în singurătatea de dincolo de timp, în noaptea de inspiraţie, în Chilia luminată pe care bătrîneţea, înţelepciunea ori porunca auzită fără cuvinte i-a făcut-o vizibilă, aducîndu-l din viaţa trecătoare în efigie.

*

Abia acum îi înţeleg lecţia nescrisă, cînd eu însumi s-a întîmplat să trăiesc, în viaţa mea pînă mai deunăzi neclară, aproape aceleaşi trepte ce mă duseră, de la o vreme, într-o altfel de „chilie” care, însă, era luminată şi ea. Ca şi el, mă încercasem şi eu altădată în „lucrarea în clipă” şi poate că greşisem şi, ca şi el, trebuise, cîndva, fără s-o merit, să stau mai la o parte, descoperind, însă, prin poveţe ce s-au întîmplat să-mi vină fără să le fi cerut dar aşteptîndu-le, încotro şi cum ar trebui să înaintez, cînd veni vremea să înaintez. Îl simt acum răspunzător, ca un Moş ce îndrumă, de multe din cele ce fac şi, mai ales, de marea înţelegere a Tainelor care, avînd puteri nedesluşite, fac toate să se modifice încet – dar în fiecare clipă – punînd, în cele din urmă, toate la Rînduială.

20 aprilie 2005

de ziua Sfîntului Teotim, Episcopul Tomisului

ARTUR SILVESTRI

Edith NEGULICI: Premiera spectacolului ”REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR. Regina Maria, jurnale de război”

Joi, 20 decembrie 2018, ora 18.00, la Muzeul Național al Literaturii Române (Str. Nicolae Crețulescu, nr.8 ), Asociația Femeilor din teatru If/Dacă pentru femei în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național al Literaturii Române, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală și Editura Humanitas  vă invită la premiera spectacolului ”REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR.  Regina Maria, jurnale de război”.

Personalitatea Reginei Maria este pe cât de seducătoare și captivantă pe atât de greu de cuprins, de redat, de trăit ca actor… Superlativele se epuizează fără a cuprinde “necuprinsul“ ființei ei.
Jurnalele de război sunt o parte doar a vieții ei , o parte importantă și foarte frământată, plina de tragedii, personale și naționale, dar cum ea însăși mărturisește că “nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” viața ei se trăiește și se respiră odată cu viața poporului ei.
Jurnalele de război sunt jurnalele unei regine mame, mamă a unei Românii pe cale de a se naște ca o mare țară și o mare națiune, chinurile facerii trec printr-un război, prin foamete, epidemii, lipsuri de tot felul, dar pe cât de grele sunt încercările pe atât de mărețe sunt spiritele care se înalță pentru a depăși fără compromisuri greutățile și umilințele…Parcursul anilor de război 1916, 1918, este dens în întâmplări, în lupte interne și externe, în momente de maximă disperare și suferință, în momente de eroism glorios, în momente de trădare si dezamăgire, în momente de agonie…în momente critice când țara devenită din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă și mai disperată” este pe punctul de a nu mai FI…Doar curajul, voința și IUBIREA unor oameni ca Regina Maria, au salvat-o de la dispariție…La capătul celor doi ani mărturisește:
,,Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani. De necrezut câtă muncă şi câte eforturi! Toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m- au adus aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie. Am învăţat să nu mă feresc de nici un efort. Acum pe drumul de întoarcere, strigătul „Împărăteasa tuturor românilor“ e o realitate…” (Liana Ceterchi)

——————————————-

Edith NEGULICI

30 noiembrie, 2018

Rodica ANCA: Jurnal DEDELHI

Sa fie 6 nov? Cred ca da, daca azi e miercuri si luni a fost 4, Diwali, Anul nou pe aici. Doamne, ce noapte bubuita si afumata! De la crackere si artificii. Pana nu s-a afumat prea tare. A fost chiar frumos, desi de-aici din “ghesthaus”, n-am vazut mare lucru. Destul de departe, se vedeau anare si alte focuri bengaleze plesnind pe cerul incarcat de fum innecacios. (Repara unii pe aici nu stiu ce la baie. A doua oara, sau a treia. Umbla prin toata casa. A mai vanit si Pinku sa dea cu nasu’ ca nu face nimic. Inspecteaza si asteapta doua rs. Ieri I-am facut poze cu sahab. Ii place ceasul ca are si radio. Canta toata ziua filmigane, de sa-mi ajunga toata viata. Cam infantile, cantecele astea. Pinku nu se-ndura sa plece din pricina ceasului. Au plecat in schimb ceilalti, dupa ce au scos usa de la sifonier si au lasat-o pe balcon. Cred ca vin dupa amiaza. A plecat si el, ca-l cautai si nu se vede. Mi-au pus si un fel de ivar la usa, ca nu se inchidea. Se vede ca a vorbit aseara Ashok cu careva, de venira ei acum!)

Despre ce vorbeam? Despre Diwali. Nana ma intreaba cum a fost. Acum aproape 20 de ani mi-a placut, dar eram printre vecinii din D-uri. Am aprins si noi acum cateva lumanari, care au ars pana jos, ca le lipisem pe balustrada. Nici un pic de vant, macar sa le clinteasca flacaruile! Pocnitorile, mai bine zis bubuielile, au tinut-o pana la ziua, de am tresarit tot timpul si n-am dormit neam! Cam atat despre Diwali.

Au trecut l4 zile de cand am venit. Abia ieri a inceput Gigi sahab cursurile. E fericit ca are l3 sau l4 studenti. Se scoala cu noaptea in cap, nu cumva sa intarzie. Gata, a venit don profesor. Azi I-au venit alti studenti! Face si cumparaturile- piine, lapte, banane. A adus vreo sase carti de la biblioteca. Cu astea ne umplem serile. Imi citeste pana adorm. Televiziune?  N-am auzit… E un aparat la cantina, dar cum sa te duci daca nu mananci acolo? Am mancat o singura data si am suferit o saptamana de stomac. Prea iute, otravitor de iute! Acum gatesc eu, ca avem un resou de aragaz. Norocul meu ca profesoara dinaintea noastra, tot de romana, a lasat cateva oale si farfurii, tacamuri si cesti ca n-as fi putut face nimic. De cate ori gatesc ma cert cu ei in gand, ca nu ne-au dat chestii in folosinta, ca altadata. In plus ma obsedeaza apa, care nu e sigura. Au jos un filtru de la care bem si gatesc, dar spalatul vaselor, legumelor, mainilor… Ca sa nu mai spun de spalatul rufelor, ca nici n-am in ce, nici unde sa le usuc ( pe uscatorul de rufe, am atarnat hainele, ca in dulap e igrasie). Nici urma de Oberoi! Nici de sabgi wala, nici de macili wala, nici de carnar, painar, laptar, etc. Nu mai vine nimeni. Trebuie sa ma duc pe jos cam pana la Resita, dupa orice fleac. Cu tigarile o duc foarte prost. Fumez unele fara filtru si foarte scurte, si tot scumpe mi se par, l0 rs pachetul. Charminar – patru minarete. Alta belea, nu pot sa fumez pe nicaieri: 10.000 rs amenda! (Acum, ca recitesc, stiu ca m-a mintit G, 10.000 de amendati, nu de rupii!) Leafa pe o luna, sau mai mult, ca nu stim sigur cat e aceasta, inca, nimeni nu ne raspunde, oricat am intreba. O fi secret, mai stii… Si, apropo de leafa, nu reusim sa aflam cat o fi costand biletul ala al meu de intors, ca ma tot intreaba Nana. I-am rugat pe Ashok, pe Vinod, eu am zis, eu am auzit. Toti par deosebit de prietenosi, binevoitori, dar e numai de suprafata. Nu simt ca ar fi sinceri. Poate Esha, care a venit saptamana trecuta sa ne vada. Doamne, e neschimbata! Doar cateva fire albe, in rest e ca acum 2o de ani. Si are 60! M-am bucurat sa o revad. Cred ca era sincera cand spunea ca eu ii eram singura prietena, pierduta si regasita acum. Fetele ei sunt si ele mari. Radha are 30, sta cu ei, nu s-a maritat. Tara are 24, nici ea nu e maritata, lucreaza in Bombay la o banca si are un amic in Singapore, parca. Se pregateau sa plece in concediu in Europa. Cred ca au plecat deja. Esha are o editura, e multumita. Spunea sa stau cu ea la vara. Ma duc acasa la copilul meu, ca mi se rupe inima de dorul ei. Am mai vorbit si cu Fam Gupta, care au fost deosebit de bucurosi sa ne vada, ne-au invitat la o puja, o masa de sarbatoare, vizita in care ne-am simtit foarte bine. Dar de atunci n-au mai dat nici un semn de viata. O s-o mai caut eu pe doamna ca mi-a promis reteta de gulab jamun. Si Ashok a promis o carte de bucate, il tot pisez, pana mi-o aduce. Ne-au adus paturi, ca s-a facut racoare noaptea. Ce-o fi azi, Ziua Bunei Vointe? Au reparat si dulapul ala cu care n-am ce face…

8 nov. Aici lucrurile dispar de nu se poate. Acu le pui undeva si cand le cauti dupa un minut nu mai sunt. Nu stim ce am facut cu vreo sase-sapte banane. Le-om fi mancat? Da’ unde-s cojile? Dupa ce doua zile a aprins luminile in clasa, azi, Gigi n-a mai gasit intrerupatoarele. Nici gauri, daca le-o fi scos careva. Mistere… Ne-am dus sa citim e-mail-urile de la fata, si sa-I scriem si noi. Mare noroc cu internetul asta, altfel turbam. E singura perioada cand ies din casa. O juma de ora. Azi am avut un musafir, pe prof. Shastri, care a fost la noi, in Romania. Arata si se misca mult mai bine, de, e acasa la el. Ne-a invitat luni la ei la prinz. Ne ia cu masina si ne si aduce indarat. Pauza, a venit Ashok.

9 nov.Nu mai stiam data. Am incercat sa-mi fac un calendar, ca sigur ca s-a zgarcit la cateva rupii sa-mi cumpere unul de perete! Am inceput cu saptamana de 7 zile, am trecut-o prin 6, apoi prin cinci, si dupa ce am luat-o de la inceput, am ajuns cu ea la opt. Calendarul Platagica! Mama, ce harnicuta am fost azi, mi-e teama sa nu ma deochi, ca mai am si niste camasi la inmuiat si de facut ceva de pranz, ca aici m-am invatat si eu, de nevoie, sa gatesc zilnic. De nevoie, ca n-am nici un fel de provizii. Azi imi propusesem sa ma duc cu Gigi dupa ce termina orele sa luam cate ceva, din cele l40 rs, cate are. Dar ma obosisem prea tare ca am spalat si balconul asta mare cu un strat respectabil de praf pe care-l tot aduceam inauntru. Am mutat si ceva mobile dintr-o camera in cealalta,ca ne-am hotarat sa lasam dormitorul in parasire. E prea multa umezeala din cauza igrasiei si ma tot scol dimineata cu tot felul de dureri de oase. Tin usa deschisa tot timpul, poate se mai usuca. Mai am niste paste Maggi, care au si-un praf pe care il pun peste ele dupa ce le-am fiert si ar fi destul de bun la gust, daca n-ar fi prea iute. Ca multe pretentii mai am si eu! Am adunat cateva capete de sirme ramase de la cea dinainte, le-am innodat si am intins si vro 4 m de sfoara pentru rufe. Gata cu treaba. Ma duc sa-mi fac un nesulica (bine ca G. bea ceai, n-am concurenta la el!). Asa… Am pus si apa de paste la fiert. Nu e gata cu treaba. Rufele le spal intr-un lighean ramas mostenire. L-am spalat bine si il folosesc, ce sa fac. La baie te speli pe jos. Avem un boiler care functioneaza (!) si are si dus. Doar ca nu poti amesteca apa. Vine doar clocotita. Asa imi explic prezenta a doua caldari, in care o pot amesteca cu rece, intr-una, pe cealalta am facut-o de spalat pe jos.  Cred ca am aruncat carpa cu care am spalat balconul odata cu zoaiele, in buda, ca nu mai dau de ea. Cum spuneam, lucrurile pe aici dispar sau isi schimba locul!. ( Gigi a gasit intrerupatoarele de lumina pe peretele din dreapta usii, dupa ce doua zile le-a aprins de pe stangul si o zi de loc, ca nu le-a gasit!). Dar vad ca apa se duce fara nici o opreliste asa ca nu ma mai gandesc la ce-oi fi facut cu carpa. G. doarme, in asteptarea papicii. Pe peretii de pe balcon o multime de urme de manute, care, m-am dumuirit nu sunt de la copilul celei ce a locuit inainte aici, ci de la maimutici, ca prea sunt pina aproape de tavan. O sa trebuiasca sa stau sa pazesc camasile de ele. E unul jos la poarta care le fugareste mereu cu o bata de bassball, Il cheama Agei. Si sunt rele, gagicile. Te ataca cu nerusinare si te mai si scuipa. Eu le-as da de mancare da’ nu e voie, ca pe urma nu mai scap de ele si isi aduc si toate neamurile lor hamesite. Citeam in ziar ca unei femei I-au smuls poseta si au fugit cu ea in copac. Dupa ce i-au facut ferfenita toate actele, au aruncat-o cu scarba. Asta se petrecea pe peronul garii centrale (cam de trei ori cat Buc.Nord) si nimeni n-a putut face ceva impotriva lor. Tot din ziar: cinci oameni, probabil sarmani, au omorat o vaca, undeva intr-un sat. Satenii I-au omorat pe ei!. Discutii interminabile daca e mai importanta vaca sau oamenii, unii pro, altii contra… In gradina universitatii sunt unii in greva foamei de cand am venit noi. Cred ca se mai schimba, ca ar fi trebuit sa fie aproape morti de foame, dar vad ca striga de azi dimineata de mama focului nu stiu de ca nu inteleg decat zindabad – Sa traisca- si mordabad – sa moara. Da nu stiu cine una si cine alta. Gata, spalai rufele alea. Mi-am ros degetele si nici nu le-am spalat bine. Da-le-n pisici! Gigi spala vasele, e un domn, ce pot sa zic. Dupa aia citim Poetii masoni scris de o gagica, Marie Roberts. Nu-i iubeste, ii face betivi si homosexuali. Eu nu o cred. Mai curand e suparata pe ei ca nu primesc si femei. Sau nu primeau.

Ma tot gandesc la ce s-a intamplat acasa, cu bomba aia la o scoala. Bietii copii! Nu s-a mai pomenit asa ceva la noi. Acu, daca au pornit-o cine stie daca se vor mai opri vreodata. Au venit tot felul de oameni la noi, de. Or fi fost teroristi? Ca e la moda!. Sau niste descreierati de-ai nostri, ca sa aiba cu ce se fali? Nu. Nu cred ca erau de-ai nostri. Abia astept sa ne ducem sa citim emailurile.Nici un email. Am intrat pe chat, era galbena dar nu ne-a observat sau am gresit noi ceva, am scris citeva vorbe, in 10 minute si am terminat. Nici nu stiu daca am inchis corect, ca n-am gasit login out si am apasat pe x, am mai deschis odata, am apasat pe login si pe close. Nu stiu ce-o fi. Am dat 10 rs, degeaba, ca n-am aflat nimic. Acum o sa-l ascult pe G care imi citeste ziarele. Nu pot sa fiu atenta, ca sunt ingrijorata. Nu vrea sa mai mergem odata. N-o sa pot dormi, sunt sigura. Si ce, parca e prima noapte in care numar oile?

9 nov. Unde-o fi disparut ziua de 7, ca stiu ca am scris-o, amintindu-mi de vremile trecute, cand studenti fiind, ne-am dus de un 7 nov, cand era sarbatoare MRSO, la mare! Dupa ce am spanzurat o gramada de bani, cat sa dea G in galbinare pe ceva de mancare, si am gatit paste cu masala si supa de vegetabile la pachet, am terminat de citit poetii masoni si am inceput The Aquarian Gospel of Jesus the Christ, by Levi, pe care ma duc eu acum s-o iau de la inceput, ca m-am jucat la calculator si n-am fost prea atenta. Pana se scoala G, citesc la ea. Am petrecut aproape o ora incercand sa e-mail-uim. Not connection. Ne ducem pe la ora 22. G a facut abonament pe l5 zile, 9 ore – 90 rs. Adica l0 rs pe ora, in loc de 20. E ceva, nu? Pana atunci citim ziarele sterpelite de jos.  Am citit si jurnalele, am citit si din Gospelul Varsatorului, asteptand sa vina vremea de internet. Ne-am dus de pomana. Nu se restabilise legatura. Ce pacat! Nici ieri n-am reusit, nici azi.

10 nov. Este a douazecea zi. M-am sculat cu gatul teapan. Vicsul asta cred ca e fake, ca nu se simte de loc. Cum m-am trezit mi-am luat tigarile si cafeaua si am urmarit o pereche de gili (ceva intre soimi si vulturi) care-si fac cuib chiar in pomul de peste gard. Am spalat a treia oara prosoapele, pe care le-am adunat de pe jos. Se stersesera maimutele pe ele, ca n-aveau cum cadea, nu e nici un pic de vant. Cred ca scriu tot felul de fleacuri, dar ce pisici sa fac altceva? Mi-ar placea niste culori… Cucu…

Cartea aia cu Gospelul Varsatorului e o aiureala. Spune despre Iisus care a venit in India si a inceput sa le predice despre egalitatea intre oameni! Nimic despre Era Varsatorului, doar in titlu, in rest fabulatii jignitoare, atat pentru crestini cat si pentru indieni. Tipul e american, habar n-are despre indieni, zice ca a fost el plecat pe undeva prin univers si a gasit toate pe care le povesteste imprimate in eterul omniprezent in care sunt imprimate toate gandurile si faptele nu numai ale oamenilor ci si ale animalelor si ce fiinte or mai fi traind pe aiurea. “Am vazut Spiritele care au condus Era Pestilor: Ramasa este Heruvimul si Vacabiel (care este de genul faminin) este Serafimul….In Era Varsatorului Archer este Heruvimul si Sakmaquil este Serafimul.” Mai spune ceva despre prezenta Treimii sacre: Dumnezeul Puterii, Dumnezeul Intelepciunii si Dumnezeul Iubirii Era Varsatorului este Era Intelepciunii. Intrucat Varsatorul este un semn de aer, se vor dezvolta toate cele legate de aer: aviatia, comunicatiile, gandirea etc. asa cum in Era Pestilor s-a intamplat ce cele ale apei: navigatia etc. Astea ar fi interesante, dar nu credibile, dar ce urmeaza e o reluare a bibliei cu ce crede el ca ar fi niste completari pe care le-ar fi aflat din”record Galleries of Visel” Poate o sa mai citesc cate ceva, dar nu ma atrage.

Au fost Sfintii Mihail si Gavril. Nici n-am stiut. Am spalat si rufe, rusine sa-mi fie. Le-am transmis abia azi urarile de La Multi ani lui Gabi si Popescu si Marianei, mama lui Paul Care se pare ca are grija de Nana sa nu slabeasca. Azi dimineata de-abia am reusit sa citim e-mail-ul de la ea, care ne-a placut foarte mult. Mi-e un dor! Nu mai copiem e-mail-urile, din pricina de economie, ca tare mi-ar fi placut sa-l recitesc acum.E, asta-i viata.

Azi e 11 nov. Am fost la lunch la Satiavrati. Ne-a luat cu masina, ca cred ca e mai departe  decat la Otopeni. Madam, ca asa se zice pe aici, a fost foarte bucuroasa sa ne vada. Arata mult mai bine ca in tara. De, e la ea acasa. Si ce casa! De-aia strambau din nas la noi. Ma rog, cel putin spun ca ce mult le-a placut si ca ce bine ca am venit. Chiar m-a flatat, spunand ca nu orice femeie poate sa lase tot si sa plece in lume, ca de obicei ele sunt legate de casa si acareturi. Am papat vegi, nu foarte iuti, si gulabe. Nici ea nu mi-a dat reteta. A zis G. ca-mi aduce el o carte de la biblioteca. La intoarcere a venit ea cu noi pana la GH. I-am dat o vazuta ca uitasem s-o iau la plecare. Cred ca o sa ne ducem si la Kurukshetra, daca nu intervine ceva, pe 27 nov. Acolo a avut loc batalia aia de pomina din Mahabharata. Pe urma, pe la cinci ne-am dus la email. Era ocupat si am mers de-am lut banane, ca azi noapte ne era foame si ar fi fost bune. Am citit emailul cel fromos de la fata noastra, si dupa ce I-am trimis si noi unul, am zis ca sa intram pe chat. Iar n-a mers legatura, de mi-a facut domnul scandal ca dam banii de pomana, doar ca tipa de la Cyber Café (asa se cheama, dar nu e nici o café, doar 4 calculatoare) ne-a facut doar o gaurica (ca la tren) in cartela, adica ½ ora, asa ca m-am amarat de pomana. Popeasco, am ajuns se fumez l8 tigari pe zi, si alea fara filtru si mai scurte decat Carpatii! Sic! Pe deasupra mai am si gat de lup de doua zile!

12 nov. Ce pisici sa scriu? Stau aci singura si spal rufe, vase, pe jos, numai ca sa imi fac de lucru. Nu mai e nimic de citit, o sa aduca G azi ceva, sa vedem ce-o gasi. Mai veni si Pinku in inspectie si ma intreba de poza lui. Cum sa-I spun ca o sa I-o dau cand le-oi facea pe toate, dar, ca acum n-am bani.  Iar nu merge internetul! Bine ca ne-am abonat!

  1. Nici azi nu merge, zice ca de la societatea mare, ca nu merge pe nicaieri. Si ca mai dureaza o zi, doua. Bine ca am reusit sa citim doua. Ceafa ma mai doare inca, dar parca nu asa de rau ca ieri. Azi noapte nici n-am putut sa dorm. Acum mi-e un somn… De trei ori ne-am dus la internet, noroc ca e langa noi. G citeste din imnurile vedice, care mi se par deosebit de frumoase, as vrea sa transcriu cateva, sunt sant ca niste rugaciuni.

Io-te, s-a scos sublinierea! Cu rosu si cu verde. S-o fi suparat, vazand ca nu-l bag in seama. Mai bine!

14 nov. A patra zi nu care nu functioneaza internetul  E ceva cu RDS-ul lor. Azi ne-am dus in trei locuri sa incercam. Pentru ultimul am mers pe jos cam pana  la Budapesta, ca nu sunt bani  si de ricsa. Si tot asa ne-am intors. E ceva greva, sau ce-o fi ea, studenteasca. Strazile sunt pline de politisti, care calare, care in masini, toate dabele, chioschiurile si vanzatorii de legume, inchise, sau de negasit. Abia am mai gasit o duzina de banane,ca mai mancam intre mese, cand ni sa face foame. Pe la pranz a venit Shushmita Das. El e bolnav si a trimis-o pe ea. Laura e in Florida, Dante la Chicago, numai Goethe e in Delhi, dar face naveta la Hong Kong. I-am dat adresa Nanei pentru Laura. Nici ea nu e maritata. Dar are un prieten din Sri Lanka, acolo, in USA. A ramas ca va veni ea intr-o zi sa ne ia pe la ei, ca s-au mutat in TransYamuna, pe unde sta si Esha, acuma.Daca s-o tine de cuvant, ca observ ca nu prea o fac. Nici ei n-or sa vina vineri la functionul lui Ashok. Nici Shastri. A sunat de dimineata ca pleaca nu stiu unde la Ujjain sau cum s-o fi scriind. Acum G doarme. Mie mi-e somn, dar nu ma culc fiindca la noapte iar nu pot sa dorm. As mai incerca o data la internet, dar sigur ma duc de pomana.

Ba, cum s-a sculat G. s-a dus si mergea, m-am dus si eu si ne-am dezmatat o ora jumate si pe email si pe chat concomitent, atata doar ca nu stiu daca am inchis cum trebuia chatul,ca am apasat pe close, nu pe disconect. E, aia e. Sunt euforica ca am vorbit cu fata noastra, buna fata ne-ai dat, Doamne. Iti multumim.

  1. Ieri n-am scris, n-am mai avut timp dupa fuctionul lui Ashok, ne-am dus si am intrat pe chat cu Nana, si ne-am inteles pentru azi le 14,3o. Dar mai intai, dimineata ne-am dus in Kingsway dupa orez, vata si detol, am dat si cele doua filme la developat. Aproape 300 rs, numai filmele. Apoi, la internet, am reusit foarte repede sa intram in legatura cu Nana. Doar ca era si Antena acolo si parca nu era total atenta la ce vorbeam. Mai era si Dragos pe fir, asa ca a trecut f. repede jumatatea de ora, dar G s-a enervat si n-a mai vrut sa stea inca una. Drept care m-a napadit iara starea de angoasa si nesiguranta care ma pandeste la cea mai mica slabiciune. In plus, A. nu mi-e nici mie prea simpatica nu numai lui Bula. Stie el ceva de n-o place chiar de loc. Eu nu pot uita ca intr-o noapte cand a dormita la noi, eu eram in sufragerie numai cu lumina de la tv, si cum ii batea ei lumina din ecran drept in ochii aia foarte deschisi la culoare, ma frapat privirea ei care parca venea de undeva din spatele ei, parca in locul ochilor erau doua gauri, prin care ceva malefic privea spre mine. Mi s-a zbarlit parul pe ceafa. Dar am lasat sa treaca asta, pentru ca e prietena lui Nana, dar nu mi-e prea apropiata, mai curand as ocoli-o, dar nu pot sa-I impun Nanei parerea mea cam neortodoxa. Dar sigur este ca Bula are aceeasi parere ca si mine despre A. Asa ca am venit acasa destul de necajiti si m-a luat si o ameteala. Inca o mai simt.

18 nov. A mai trecut o saptamana. Mai sunt vreo 16. Ieri am chatuit cu Nana o multime, I-m trimis si un email lung, limpede si la obiect, cu tot ce o interesa si voia sa stie. Mi-am refacut starea psihica. Am scos pozicile. N-au iesit prea rele. Cu totul, doua filme, 231 de rupii. Doamne, cat sunt de batrana si ce nasol arat! N-am aratat eu prea bine niciodata, dar acum sunt o babuta (trebuie sa pun diminutivul, caci sunt pispirica rau, parca m-am topit) urata. Asta e, nu pot sa schimb mersul vietii. Ma straduiesc si eu, ca sufletul sa-mi fie frumos, numai ca pe asta nu-l pot pune peste trasaturile fetii. Gata cu plangerea. Ieri mi-am cumparat o perna, umpluta cu melana, ca era mai ieftina. L3o cu fata cu tot. M-am zgarcit la 6o de rs, ca era una cu fata de bumbac si umoluta cu nu stiu ce natural. Lasa ca peste iarna merge, pana vine caldura a mare sper sa fim plecati de aici. G. a inteles ca s-ar putea ca Nana sa nu vina, ca nu stie inca daca o sa aiba bani. Cred ca n-o sa fie asa, nu ne lasa Cel de Sus in parasire.

POEME CATRE SHIVA – imnuri ale sfintilor din Tamil.

Bhiksatana : Cersetorul

Appar

He came to us singhing songs in varied rhythms,

And took us by force.

He shot the arrows of his eyes at us;

With speeches that stir up passion

He skillfully seduced us, made us sick with love.

The skullbearer god has mounted his swift bull;

Wearing a skin, his body covered with white ash,

A sacred thred adorningt his form,

Come, see the Master as he goes riding where all can see him.

The Lord of Amattur is a handsome man, indeed!

A venit la noi cantand cantece pe diverse ritmuri

Si ne-a luat cu forta.

Si-a aruncat sagetile ochilor catre noi:

Cu vorbe ce starneau pasiunea

Ne-a sedus cu maiestrie, ne-a imbolnavit de iubire.

Zeul purtator de craniu a incalecat taurul sau cel iute

Purtand o blana, corpul sau acoperit cu cenusa alba,

O funie sfanta impodobindu-I forma,

Vino sa-l vezi pe Stapan calarind pe unde-l pot vedea toti

 Domnul din Amattur, sigur este un barbat frumos!

The white bull he rides is in no way inferior

To rolling chariots, horses and elephants.

The dark-throated one with the fiery red form,

The god whom the Himalayan gods praise,

Owns no wealth, yet is a rich man.

The Lord of Amattur, who wears a tigerskin,

And a garland of cool blossoms,

And rides surrounded by his demons,

Is a handsome man, indeed!

19 nov. Mi-am luat caiet pentru a transcrie poemele alea Tamile, de care m-am indragostit. Azi a fost sarbatoare: birthday-ul lui Guru Nanak, fondatorul sikhismului, asa ca am stat acasa amandoi. Am tot citit din zeii din Sud. Mai mult zeite, create de sateni dintre femeile (se pare ca sunt stiute bine de frica pe acolo!) locale. Dar cartea e scrisa pe la 1913, de un englez, cred ca intre timp s-au mai civilizat, ca vorbeste ala de niste sacificii de ti se face parul maciuca. N-am chef sa scriu acum despre asta. Pe la cinci ne-am dus la email, aveam vreo trei de la fata. Probabil ca n-o sa vina, e nesigura ca va primi ceva in plus de la servici, dimpotriva, se mai fac reduceri. Bine ca ea nu e pe lista. Dar era amarata. In schimb ne-a trimis numarul din Delhi al agentiei de transport. Tot ea, draga de ea! 3328o8o. Am furat ziarele de jos si in timp ce G imi citeste eu fac Line si scriu chestiile astea. Aseara a venit Ashok cu pozele facute la function de un fotograf profesionist si am mai comandat si la el vrea 2o, vreo 400 rs, ca tot ni se cam ineaca corabiile. Maine e a treia zi de orez cu chena dal, L-am mai imbunatatit eu cu un pachet de supa de pui, da’ mi s-a cam luat. Pai numai de la mancare se poate face economie. Ca de la ce altceva, doar nu de la tigari, ca si asa fumez de cele mai ieftine si mai prapadite, de behai ca o magarita. Si nici de la cafea, ca folosesc doar o lingurita si jumate pe zi si mai imi soarbe si domnul cate o gura. Oricum, ceaiul lui e mai ieftin, nu am ce zice. De cand cu perna asta cu melana, parca dorm mai bine, dar tot ma trezesc peste noapte si mai trag cate o tigara, doua. Apropo, nu fumez mai mult de 20 pe zi, si tinand seama ca sunt fara filtru, mai scurte si chiar mai subtiri de la mama lor, cred ca pot sa spun chiar 15 pe zi. Sunt mandra de mine, dar nu mai spun, ca zice ca ma laud.

  1. Acum exact o luna plecam de acasa in lumea larga. Parca ar fi trecut un an si totusi e atat de putin! Mi-e dor de fata, mi-e dor de Bulica, mi-e dor deacasa! Mai mi-e dor de toate gagicile mele. Ne exista situatie in care sa nu-mi amintesc de ele. De Lenus de cate ori trec strada sau ma duc la piata. De TJ de cate ori n-am ceva la bucatarie sau nu stiu ceva, de d. Gosp de cate ori trebuie s-ai spal camasile lui G. si sa I le calc, de Gabi cand citesc cate ceva din religia vedica si stiu ca ar interesa-o si pe ea. Si cand ma cuprinde tristetea, mi-e dor de toate, ca ma simt singura. Si Mariana imi lipseste ca e lipicioasa si calda. Acasa o fi frig la vremea asta, aici e bine, cam ca in Mai, dar nu e clima mea. Iar ma las luata de val. Gata. Azi o sa ne ducem sa ne cumpere aia de la dept. ustensile de bucatarie. Eu renuntasem, dar vad ca ei insista. Macar sa am ce gati in ele. Ca banii se duc pe mai nimica, si nici vorba sa economisim ceva. Ieri am aflat, biletul meu costa cam 36.000 rs. Vreo 700 d. Plus vreo 3-4000 rs penalizare ptr G ca schimba data plecarii. Am intrat iar in panica, acum reusesc sa nu ma mai gandesc la chestia asta, sa vad intai ce raspunde Nana, ce solutie gaseste sa ni-I trimita. Se pare ca nici ea nu mai vine, ca nu are bani si la slujba sunt probleme de restrangere. Slava Domnului ca ea e in siguranta, dar sunt altii care pleaca. Nu prea mai merge treaba pe la noi, dupa cum vad. Ne tot uitam in ziare dupa vesti despre noi, cucu, nici macar la sport. Ne-or fi primit in NATO? Ne-ar fi spus Nana, probabil ca inca n-a fost summitul. Aseara am citit din Upanishade cateva ore bune, asa am reusit sa-mi stapanesc panica de a nu putea pleca de aici. Nici nu voiam sa mai mergem azi la Margaret si Nilima, dar cand le-a sunat G sa le spuna ca nu-mi place sa ies pe intuneric (aici la ora 6 pm e bezna) Margaret a isistat sa ne ducem cu taxiul. Iar o sa cheltuim mai bine de 100 rs. O sa vedem noi. Abia astept sa vina pranzul sa vedem ce ne-a scris fata.
  2. Ieri a fost o zi plina. De la l0 am inceput sa-l asteptam pe tipul de la dept. care a promis ca vine sa ne ia la cumparaturi. La 11,30 inca nu venise. Sun la Margaret sa-I spun ca o sa intarziem, ca ne astepta la l2. Nici sa n-auda! You made me to ruin more than a hundred rs. Ce sa zic. Ea, ca nu mananca fara noi. Sun la dept. sa-l aman pe ala. Plecase spre noi. Il mai asteptam si vine. Mai vedem o data lista si-I zicem sa se duca singur, desi astepam ziua asta de o luna. Plecam spre pupeze. Primul scuterist cere 4o rs. Al doilea are aparat. Il luam si ne uitam cat marcheaza. Aproape l5 rs, cand ajungem. Ce snapan, ce bandit, comentam despre primul. Asta ne cere 6o! Cuuuum? Pai uite, 14,8o. Nu Aia sunt km, cred ca zice el in hindi, aratandu-ne o lista pe care nu stiu ce scria. Gigi se cearta cu el, fiecare pe limba lui, si-I da 5o. Ajungem la ele, stau intr-un bloc la et.doi, cu portar la care te scrii cine esti, la cine mergi si ora. Ne-au primit pline de efuziune, masa era pusa, vreo 4 feluri, fara spices, buna, ce sa zic. Inghetata la desert, cafea. Apt cam inghesuit cu mobila, dar se adunase de la amandoua. Niste dragute, cred ca s-au bucurat sincer ca ne-am dus. Am facut pozici si ne-am povestit biografiile de cand ne-am despartit. Am vazut poze de la nunta lui Neetu, care s-a facut frumusica. Barbatu-sau e si el frumos. Prin april or sa aiba un copil. Neetu face documentare pentru Discovery Ch.Pe balcon au o multime de ghivece. Le lipseste gradina, cu atat mai mult cu cat chiar in fata blocului e o asezare de oameni sarmani, cu cosmelii, mizerie si galagie. Margaret e depresata mereu. Nilima nu stiu ce lucreaza la calculator pentru o firma, canta in corul bisericii, I am a liberal Christian, spune dupa ce o intreban daca este credincioasa. Cu una, cu alta am stat aproape patru ore. Plecam. Scutere ioc. Insfarsit vine unul, care nu intelege unde vrem sa mergem si ne lasa acolo. Peste vre-un sfert de ora, sau si mai bine, mai opreste unul. 60 rs, nu ne mai tocmim ca pe la cinci jumate se intuneca brusc, si ajungem acasa. Ii compunem emailul fetii, cand sa plecam vine Vinod si cere o carte sa se duca s-o “girox”-eze O jumate de ora se face o ora pana vine inapoi. Mai reia inca peste o ora teoria lui cu Ravana, cu bumerangul in forma de “Ra”, cu scrisul orientat dupa soare, etc. Dupa ce reusim sa-l facem sa inteleaga ca trebuie sa plecam, pornim impreuna. Pe drum ne povesteste iar despre fratii lui care-l ostracizeaza pentru avere. Pa. Sa mai vii. Intram in curte la Cyber Café Daba, Inchis. Trebuia sa functioneze pana la 23,30. S-a terminat cu emailul nostru.Ne intoarcem si apare Ashok cu cartea de bucate. De imprumut, nu de cumparat. Am mai luat doua de la Nilima, trebuie sa ma apuc sa le conspectez, cam prea mult de lucru. S-a facut mai racoare. Noroc ca ne-a cumparat tipul de la dept. doua resouri. Dar numai cu cate un singur element. Ma rog, asta e. In schimb nu a cumparat oala de presiune, oala de fiert apa, ceainicul si serviciul de ceai. A luat o tigaie si o cratita, de teflon, un serviciu de masa intru totul din plastic, un set de tacamuri, sase pahare si un cutit de bucatarie extra. Taie perfect. O sa-mi cumpar si eu unul cand oi pleca. Acum il astept pe G sa vedem ce a aflat despre restul de cumparaturi. Si n-am nici un loc in care sa le pun, afara de polita aia de ciment care e deja plina. Sa cercetez pe jos pe la mr. Kurup daca n-are ceva adecvat. Nu m-am mai dus, le-am mai inghesuit pe ici pe colo. Emailul nu merge, mai incercam dupa amiaza. Ma apucai sa scriu ratete. E prea mult de lucru. Sa vedem, poate gasesc o carte de bucate ca n-am rabdare. G e la sedinta. A venit supa, ca l-a certat Vibha ca de ce a luat resouri, ca n-au mai ajuns banii de oala de presiune. Ce magarita, ca am taiat de pe lista o multime de itemuri. Se mai lauda cu sofale si alte chestii! Da-I in mamicutele lor, uite d-aia o sa placam in aprilie, daca da Domnul sa avem bani de bilet. Ne duseram iar la internet. Iar nu merge. Ne ducem incaodata mai pe la ora opt.
  3. Am avut noroc aseara, ca functiona internetul, erau vreo 7 emailuri. Ne-a facut foarte bine sa le citim, ne-a mai remontat psihicul. Azi avem chat la 2.30 pm. Dimineata pe la 6 m-a trezit o litanie ca un bocet sinistru si infricosator, pus pe difuzoare la maximum, de m-a dus cu gandul la tot felul de ritualuri funeste si ancestrale. Mai bine nu mai citim tot felul de carti despre tot felul de rituri si credinte. A durat l5 minute interminabile, dipa aia am adormit la loc dar mi-a fost foarte frig si m-am tot zvarcolit, mai mult cred ca nu am dormit de loc, ci eram numai pe jumatate atipita, cu tot felul de viziuni apocaliptice. Ar trebui sa mergem la cumparaturi, da’ nu ma trage inima de fel.

Pana la urma ne-am dus in Timarpur, infruntand riscurile traversarilor pe Mall Road de doua ori, Am cheltuit 300 de rs,  plus l00 pe tigari. Degeaba am sperat ca va merge internetul, am pierdut prilejul de a chatui cu Nana, ce ne-o fi asteptat. Sper ca a realizat ca legaturile sunt de vina. Am pus la fiert niste noodles, dar G a adormit intre timp, asa ca nu-l mai trezesc. Mai incercam mai pe seara la internet.Am incercat si tot nu merge. Acasa citim din Upanishade. S-a facut frg, asa ca am pus un heater in priza ca sa ne incalzim. Alta viata! De nu s-ar strica. Peretele din afara, de pe balcon e cald. Asta dinauntru nu e. De basinici m-am plictisit, dar n-am alt mod de a-mi omori timpul. Ce-or mai fi facand aia din Tanar si Nelinistit? Azi ne-am intalnit pe strada cu o nonindianca si ne-am salutat. Si ne=am amintit de ce spunea Lenus ca im Mozambic albii, chiar daca nu se cunoseau se salutau. Tot aici e cazat un tanar spaniol, Juan Pablo, simpatic. O fi insurat? Na, ca am luat-o pe urmele lui Gigi! Pleaca peste o luna, poate vine si Nana pana atunci.

24 nov. peste noapte iar m-am trezit de la vreo 1 pana dupa 4. Iar canta aia, In plus mai huruie si un transformator. Apoi, cand m-am culcat, ma lua cu frig. M-am trezit dupa 9,30, cand hop, si Nilima. I-am facut un nesulica tare, a zis ca vrea cafea pe romaneste. Ne-a povestit despre divort, despre Margaret, despre Neetu. I-am inapoiat cartea de bucate, (doar n-o fi venit special pentru ea!) si dupa ce a plecat ne-am dus la Cyber Café. Noroc ca ne-am dus la l2, am reusit un email de-o ora, ca I-am trimis reteta de Gulab Jamun, (pe G l-a cuprins turbarea, ca reteta e lunga si el e zgarca, si s-a carat dupa ce era sa ne certam acolo fara pic de jena, ca mai erau si altii, printre care si spaniolul nostru, cu care mai tarziu ne-am intalnit pe hol si l-a intrebat daca e insurat. Nu e, iar el I-a si zis ca are o fata!). Cand ne-am dus la 2,30, nu mai functiona, asa ca am ramas doar cu emailul ala.

  1. Ieri –am avut ce sa mai scriu. Am avut o stare “filosofica” , n-am acut chef de nimic. Mi-am facut “baie”. Adica am umplut o caldare cu apa fiarta si rece, mi-am potrivit-o si mi-am turnat cu cana pe cap si pe rest. Samponul ala adus de acasa parca nu e prea bun, cred ca e pentru par gras, dar n-am pe ce lua altul. Astia nu ne-au dat inca salariul, Poate pe 29, sa vadem. Toata ziua n-a mers internetul, Pe seara m-am dus la nimereala si am nimerit bine, ca am reusit sa scriu unul scutr. Nici al ei n-a fost prea plin de vesti, asa ca am ramas cam “pleostita”. Nu mai zice daca vine sau nu. Acu’ si eu, ce sa-mi spuna dupa un weekend! Cred ca am racit putin dupa baie, ca ma doare spatele. Am luat acum doua pastile, opate o pacalesc, nu vreau sa ma-nbolnavesc. Am zis eu ca nu ma mai scald pana ajung acasa. Afara era cald, m-am uscat imediat la soare, dar in “baie” ca in frigider. Maine ne ducem la Kurukshetra, nu stiu ca conf, tine G acolo, Vine SVS si ne ia cu masina la 7,3o. Nu-mi place sa ma duc de acasa. Dar n-o sa raman nici singura. Mi-e frica de accidente, mai ales de cand cineva de la bibl, de aici a avut un accident chiar in ziua in care ne-am vazut cu el. Noroc ca n-a fost foarte grav, dat tot a stat vreo doua sapt. In spital. Dar trebuie sa-mi infrunt spaimele ca sa scap de ele odata. Ce-o fi o fi!

Dupa ce a plecat G am mai dormit vreo doua ore, ca aseara nu ne induram de o carte despre arieni in India si ne-a prins ora l. Pe la ora 5 pm m-am dus si am citit emailul f scurt de la ea si am trimis si eu unul la fe. Apoi, pana la jumate de ora am tot incercat sa intru pe chat, era acolo dar nu m-a vazut or ce-o fi fost, si tare-mi pare rau. Acum sunt aici Ashok si Shishupal,si fac politica cu Gigi. Mi-o o foame de mor si e ora 8.15.

  1. Ieri am fost la Kurukshetra, 3 ore jumate distanta. A venit Satiavrat si ne-a luat la aproape ora opt, cu masina. Nici nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult. Drumul a fost perfect, tot cu peste suta, case de-alungul lui, frumoase, noi, curate. Despre peisaj, nu mai zic. Eucaliptii ca plopii intr-o parte si cealalta, soseaua fara nici un hop, cite trei benzi pe sens, pe mijloc buganvilii, leandri si trandafiri, toti in floare. Masinile si in general traficul, pline de pitoresc. Camioane supraincarcate cu diverse bulendre, tractoare care duceau remorci arhipline de tot felul de colete, fin, saci si ce-or mai fi avut ele acolo, cotigi trase de cate un cal, bivol sau bou, motoscutere-taxi, motociclete cu cel putin trei persoane si un pachet mare, masini elegante, masini mai ponosite, autocare, autobuze, jeepuri extra, biciclisti, ricse etc. Tot drumul, pe o parte si pe cealalta, dabe de reparat vehicule, ceainarii cu scaune de plastic foarte viu colorate si cu beteluri ramase, probabil de la Diwali, benzinarii ultimul racnet cu cel putin l0 aparate fiecare, si cu toalete, ca Satiavrat se tot pisa din ora in ora si ne-am tot oprit, hoteluri moderne si mai vechi, ce mai, parca nu-mi venea sa-mi cred ochilor: foarte curat! Nu mai e India aia de acum 2o de ani, cu campii goale si gramezi de gunoi. Mi-a placut. Cum intri in Kurukshetra, o statuie a lui Krishna, pictata, desigur, chiar in intersectie. O faci la stanga pe langa el, si dupa 5o de metri, un arc de-a curmezisul strazii, poarta pe el precum Poarta Brandemburg, o Chariota cu Krishna si Arjuna in batalia respectiva. Mai peste vreo 2 km, Regele , nu-mi amintesc numele acum, mai incolo o statuie a unui personaj modern. Asta pe traseul norstru catre univesritate, care si asta nici nu se compara cu cea din Delhi: Cladiri moderne, cu geamuri mari, curata. Bine, asta din  Delhi, la care suntem noi a fost construita de englezi, si a fost palatul viceregelui pana acum vreo 8o de ani, dar nimic nou sau macar modernizat. Profesorul a ramas la treaba lui si noi ne-am dus, impreuna cu un profesor de acolo sa vedem orasul.  Ne-a dus mai intai la templul construit pe linga doi baniyani unde sustin ei ca Krishna a vorbit despre si a revelat Bhagavad Gita. Acu si eu, trebuia sa aflu cum se numeste templul, dar stie Gigi ca el a vorbit mai mult cu tipul care ne insotea, in timp ce eu ma agitam sa fac poze. Oricum ala sustinea ca sumt aceeasi baniyani trees de acum vreo cinci mii si ceva de ani, si desi erau batrani si protejati cu plase pe deasupra coroanelor, parca n-as crede. Ne-a prezentat si unui swami foarte inteligent, cult si vorbaret, dupa care am reusit s-ai fac sa plece. Intre timp I-am facut o poza unui cersetor, care daca imi iese, o sa fie traznet. I-am dat l0 rs. Mi-am cumparat un fund si un facalet de ceapati, o lingura si o spatula de lemn minunate, n-o sa le folosesc, le duc acasa ca sunt prea frumoase, am mai cumparat o Shivalingam si un suport de incensuri din lui glazurat in forma sarpelui Shesha. Ne-am dus la cantina G.H. de acolo, unde am mancat f bine si nici nu era iute vreo 4-5 feluri de vegetabile cu orez fructe,ceapati cu nu stiu ce verdeturi prin ele, ceai. Foarte bun totul. Era si un ministru, mi se pare ca de finante, care manca acolo tot atunci. M-am carat afara si m-am pitulat dupa masina lui Satiavrat si am tras o tigara, ca crapam. Dupa aia, cu totii ne-am dus de am mai vazut Birla Temple, care are gravat in placi de marmora, de jur imprejur, tot textul Bhagavadgita, un Hanuman imbracat in valuri rosii care-si “sfasie” pieptul ca sa vedem noi ca are acolo o poza a lui Rama. Mai aveau un glob terestru din marmora sculptata, care parea foarte vechi, dar caruia nu I-a dat nimeni altcineva vreo atentie. In curte o alta chariota (nu siu ce cuvant sa folosesc, poate cabrioleta) misto de tot, am pozat-o si o am si intr-un pliant. Am uitat sa spun ca inainte de masa ne-am dus si la muzeul de arheologie si nu numai, pe care l-am vazut in fuga pentruca directorul ne-a tinul mult de vorba, dar mi-a placut de el, era plin de pasiune si patruns de respect pentru campia Kurukshetrei, care spunea el, l-a iluminat si l-a facut mai bun. Era din Orissa, ca si celalalt profesor, si n-a mai putut sa se desparta de acel loc, unde chiar si Buddha a venit de doua ori sa predice.(Orissa, la 2.000 km in spre Sud, Doamne, ca mare mai e India asta!) Revenind la dupa masa, am vazut un lac patrat, cu porticuri de jur imprejur, unde,  zic ei, Brahma ar fi creat lumea.(!), cam prea mic pentru asta, dar destul de mare, cam cat 4-6 stadioane la un loc. Temple peste tot, roz bonbon, dar si unele albe. Cu asta s-a facut aproape 4. Hai si la muzeul de stiinte din vremea Vedica, si la Panorama Bataliei de la Kurukshetra. La stiinta nu prea m-au lasat astia sa ma uit, noroc cu pisarea lui tataie, ca s-a dus de doua ori si pana l-au asteptat ei sa vine, eu am tras cu ochiul primprejur. Magneti, clepsidre, harta cerului pe un balon de sticla, olarie, un alambic din doua oale si un tub de pamant,echipse solare, ind textila, etc, etc, mi-ar fi placut sa stau mai mult sa cercetez. Ne-am dus la etaj unde de jur imprejur este o mare diorama, sau cum I-o fi zicand, cu scene de lupta, inalta de 4 m, cred, si continuata in partea de jos, pe orizontal, cu manechine in trei dimensiuni, care vii, care morti, nisip, vulturi care ciugulesc mortii, ma rog, tot dichisul. Tu te-nvarti de jur imprejut si gasesti explicatii pentru tot ce vezi pe perete. Satiavrat era foarte mandru de realizare. Buna, intr-adevar, pentru impresionat copiii de scoala primara, dar acu’ ce ma bag eu, o baba ciufuta! Bravo lor ca au facut-o, desi puteau sa foloseasca banii mai bine! Si, cu asta am plecat spre Delhi, unde am ajuns pe intuneric pe la ora 7, a venit pustiul-Akesh, parca a zis ca-l cheama- asa cum a promis. Mi-a placut de el, are 24 ani, conduce de cinci prin toata India pe unde il cara Satia, si mai are si grija lui, il hraneste, il invelestre si il pisa. Pentru excursia asta l-am iertat pe Satiavrat pentru  toti nervii pe care ni I-a facut cand a fost la noi! Dupa aia am fost repede la Cyber Daba de am citit mesajele de la fata si I-am trimis si noi un scurt reportaj de pe drum. La daba facuram un KK mare, emailul s-a pierdut in neant cand l-am trimis, am prins-o pe ym si dupa o vreme s-a disconectat de la sine, bine ca am reusit doua-trei vorbe cu ea! Nici asta nu merge prea bine, literele apar ca intarziere, asa ca renunt.
  2. Azi e petrecerea ambasadei pt. Ziua nationala. Suna de dimineata Daniela T. sa ne ducem ca vrea ambasadorul sa ne vada. G nu era acasa, asa ca I-am spus ca n-avem bani de drum pana acolo. A zis ca sa o sune. Asta nici n-a vrut sa auda, asa ca s-a carat la o conferinta despre Maica Tereza si m-a lasat pe mine sa fac fata. E aproape trei, cred ca n-o sa mai sune aia iar, ca la 3 se ducea la coafor. Au venit cartile de la biblioteca, s-a dus G de le-a luat, pe jos in MalkaGanj, nu prea stiu pe unde si a venit cu ele. Ne-au mai pus si niste coli de hartie, ce bine, un scoci niste mape de plastic si un lipici. Am colectat si sfoara, ca nu stii cand ai nevoie de ea. Poate, daca gasesc cu cu sa imbrac un carton, fac un suport pentru poza lui Nana ca o tot ia curentul de pe priza ventilatorului. Am gatit mancare de cartofi, la care am pus o masala de la noodles, o jumate de pachet de supa de pui si o lingurita de garam masala, trei cepe si doi morcovi. A iesit destul de buna si avem si maine, ca acum mancam foarte putin, mai completam cu banane si santre.

1 dec. Ieri n-am avut ce sa scriu, nici azi nu prea am. Decat ca am fost la Cyber Café, alaturi si am chatuit cu Nana.Inca ma mai deranjaza stomacul, dar nu mai iau nimic. Am visat-o pe Cristina azi noapte. O invitam la nunta, a noastra, parca un fel de nunta aniversara, duminica, adica azi. A zis ca vine. Apoi pe doamna Cantemir, care mi-a fost profesoara de desen in clasele 5-7, careia ii spuneam ca I-am fost eleva la engleza(!) si nu numai atat, mai sunt si sotia lui Gheorghe Anca, pe care se pare ca il cunostea. In rest, imbacseli cu trenuri in care n-ai loc, intarzieri nu se stie unde, chestii de-astea stresante. Am citit, adica mi-a citit, toata ziua din Kalidasa. Eu ma mai jucam la computator, ca sa fumez mai putin, ceeace vom face si azi, dupa ce pleaca Shishupal si Ashok, care trebuie sa vina pe la ora 10 la lectie, ca astia sunt mai avansati si nu se pot duce la cursuri, nu stiu de ce.

2 dec. N-au mai venit aia si bine au facut, ca n-aveam chef de nimeni.  Am lolait-o pana la 2 cand am plecat la internet. Maimutele se zbenguiau pe balcoane si pe acoperis aruncand cu bucati de moloz de acolo. Le-am spus lui Castro, care a pus mana pe matauz sa plece dupa ele. G o luase inainte si, grabita sa-l ajung, m-am impiedicat de o denivelare a betonului din curte si am cazut de mi-am zdrelit genunchiul si palmele. Nu prea rau, ca am avut pantalonii, dar tot mi-am facut o julitura frumusica.M-a pedepsit Hanumanji ca le-am parat. Am prins-o pe Nana pe chat pentru vreo 2o’ cand am cazut si noi si ea de pe fir. Zicea ca se duce la Slanic. Vremea nu era prea buna si sunt cu grija pana o sa am vesti de la ea. Azi noapte iar m-a durut sternul, or ce m-o fi durand acolo. Luasem diclofenac si miofilin, preventiv (a fost a treia noapte la rand) si desi nu ma durut tare, m-am trezit, cu respiratia agitata de parca n-as fi avut aer. N-am mai adormit vreo 3 ore si dupa aia am avut un cosmar nasol: eram pe un vapor de ala care parca are un bloc in partea din fata si trebuia sa ma arunc de pe el. Nana, ca sare cu mine. Eu ca nu, ca poate nu patesc nimic, sa astepte. Sar si nu patesc nimic. Nana disparuse. Pandeam acoperisul ca nu cumva sa sara nestiind ce s-a intamplat. N-am mai dat de ea, dupa vreo doua ore Mariana imi zice ca s-a dus in nu stiu ce loc sa doarma. Am inceput sa o caut,parca mai era cineva cu mine, Jurcan sau Florin, imi trebuiau bani si apare Petre Roman, care imi da multe bilete pe care scria 6oo si 2oo, dar erau ca niste bonuri, nu bani. Pe urma m-am trezit si fata tot n-o gasisem. Acum, cand povestesc, nu pare prea fioros, dar aveam de ce avea palpitatii. Mi-a fost si frig, cred ca iar nu aveam mai mult de 35 grade si mi-am adus aminte cu regret de patura de acasa. Daca se hotaraste cumva cu biletul, ma duc si-mi cumpar una de aici, ca am vazut in King’s, n-o fi o avere ca nici acasa nu era. Am ascultat toata ziua pise de Kalidasa, m-am mai jucat la calculator, ca altceva n-am de facut. Doar sa ma gandesc la diverse, mai bine ma joc, altfel iar intru in panica, abia scapasem de ea, cred ca si de aia ma doare ce m-o fi durand si am si palpitatii. Am fost la 2.15 la email. Nu era, dar am prins-o pe chat si am stat cu ea o ora si mi-a venit inima la loc, ca eram speriata dupa cosmarul de azinoapte. E o scumpa. Saptamana viitoare poate ca o sa stie daca vine sau nu. Ieri a fost la Sinaia. Era zapada. Acasa este lapovita. Aici e soare, cald, G sta pe balcon fara tricou, la soare. Cand ma dusei incolo ma intretinui cu mr. Kurup. Despre bucatarie. Zice ca sa ma duc la nevasta-sa sa ma invete. Fuse foarte amabil! Nici nu stiu cum sa-l mai judec. Cand venii inapoi, pe scara, intre l si 2 o pereche de maimute. S-au luat dupa mine pana la parter, ca n-am asteptat sa-mi sara in spinare, cum aveau intentia vadita. M-am dus la poarta si a venit cineva cu bata si a aruncat-o dupa ele, si pe urma ii era frica sa si-o ia ca se repezeu la el. Ieri, numai ce bagasem masa si fotoliile in casa, ca au si aparut, sa se repeada dupa G, care nu stiu ce mai admira el pe afara. Azi dimineata, rufele familiei de la parter erau insirate prin toata curtea, iar ceata de maimute se juca pe iarba si se dadeau huta in pomi.Nu stiu daca am scris ce am mancat azi. Varza acrita cu zeama de lamaie si rosii si orez. Mi-e dor de fata, de acasa, de gagicile mele.

4 dec. Astia isi fac metrou. Ce e prin oras, tot un santier. Noroc ca nu ploua. Fly overe, devieri de circulatie. Imi veni in minte ca auzii un cantec de genul Trenul galben fara cai al nostru: Delhi Metro, mera Metro, adica Delhi Metro, al meu Metro. E, sau cam asa ceva. Acom, dimineata de la 8 la lo dau la radio muzica vestica si mai si vorbesc engleza, reclame in engleza, macar mai inteleg cate ceva si nu mai aud filmigane. Azi noapte am lasat radiatorul in priza si n-am luat foc, e drept ca mai mereu m-am trezit sa vad daca e in ordine. Dar nu am mai suferit de frig. Si nu ma mai dor umerii, sternul, mainile, capul. Nici ca-l mai scot. O sa cumpar un prelungitor sa-l pun si pe celalalt, ca se face tot mai frig. Mai rau e cu vasele. E chiuveta plina, dar nici ca bag mainile in apa aia rece. Sa vad, poate la pranz se mai incalzeste de la soare, ca vine de la un bazin instalat per cladire. Daca nu, Gigi scrie pe ele. S-a dus la clasa si pe urma la o conferinta despre fascism. Nu l-am putut convinge sa renunte. “Daca vorbesc despre holocaustul din Romania, cum vorbea si Margaret?” “Trebuie sa fiu acolo si sa protestez.” E nebun, parca poate el schimba ceva. Treaba lui. Ieri am fost la Lakshmi Bhai Coledgge, daca s-o fi scriind asa. In ziar aparuse ca incepe la ora 9. Directoarea a zis ca trimite masina dupa noi, asa ca pe la 9 fara zece am fost in curte, pusi la tol si am asteptat, si iar am mai asteptat.. Pe la 10, ma duc sa dau un telefon la Satiavrat, telefoanele nu mergeau. Ma duc da Cyber Daba, sun pe 2 rs, plecasera, raspunde robotul. Pe la 10.15 zic “hai sus, ca daca stam in frig tot degeaba, ca nu vin.” Urcam, imi aprind o tigare si dau sa ma schimb. “Nu inca, zice, poate vin!” Peste vreo 4 fumuri, suna telefonul. Venisera. Era aproape 10.3o. Astia sunt, nu se tin de program, doamne pazaste. Insfac aparatul si fuga jos. Aia nu se grabea de fel. Treaba ei zic in sinea mea, si plecam. In masina mi-aduc aminte ca nu stiu ce-am facut cu amarata aia de tigare. Toate nenorocirile din lume imi vin in cap, si adio liniste. Cum sa fac sa dau un telefon, ca lasasem cheia la poarta, poate vine instalatorul. Da’ cum sa-I zic lui Kurup de tigara, ca e interzisa. Sa zic ca am uitat usa de la balcon deschisa si mi-e teama de maimute? Ajungem la liceul respectiv, ce sa intreb de telefon, ca era 11 si trebuiau sa inceapa. Ma las in paza sortii si renunt. Incepe chestia. Toti au vorbit in hindi, asa ca n-am inteles nimic, straduindu-ma tot timpul sa nu fac o mutra de idioata, ca mai si filma unul pe acolo. La inceput ne-au pus – nu numai noua, la toti vorbitorii – ghirlande de craite, si ne-au dat cate un dar impachetat frumos, cu o harte lucioasa, verde pe care scria “surpriza”. Am ghicit ca e vorba de un Nataraja, mai mare decat ala de acasa. Satiavrat si Usha lui erau acolo. Bineinteles ca a vorbit el, ce-o fi zis, ca are nu stiu cate carti despre Kalidasa. Ea se straduia sa nu adoarma, dar nici nu se simtea prea bine. El s-a dus de vreo 3-4 ori la pisare. A vorbit si Gigi, de fapt a citit ce scrisese cu o zi inainte, si bine a facut, ca ii era lene si voia sa vorbeasca liber. L-am batut la cap pana s-a pus sa scrie. L-au placut gagicele de acolo, erau ciorchine pe el. Pe mine m-a tras una de limba ca sa afle ce relatie este intre noi, cand a auzit ca sunt nevasta-sa, si-a pierdut subit interesul pentru mine. Dupa ce am mancat o samosa si niste biscuiti, am plecat tot cu masina cu care venisem. Directoarea a spus ca a luat urma lui Auntie si ca in curand o va intalni si va veni cu ea la noi, daca o sa vrea. Sa dea Dumnezeu, desi am vazut eu cum se tin astia de cuvant! Ne-am asezat pe balcon , la soare si ne-a luat somnul. G s-a culcat, eu m-am tinut tare, am mai citit, ca mi-era teama ca nu mai dorm noaptea. Pe la sase si ceva ne-am dus la internet si am stat pe chat cu Nana.care se plangea de un nod in gat. Inainte insa venise Rupendra in vizita, prof de engleza la un colegiu, foarte simpatic si destept, circulat prin americi si europe, mai mare placerea de asa musafiri. A mai venit si Ashokul nostru cel de toate zilele, ce-o fi el, politist, ziarist sau pur si simplu cam narod, parca n-are case, n-are familie, Dumnezeu stie ce hram poarta si asta! Era sa-l mananc pe G, a plecat la 7.3o si a mai venit la 3.3o, de ma apucasera palpitatiile. Ma-am suparat pe el. Zice ca n-a putut sa plece. Si a venit si fara tigari!. A plecat din nou, la biblioteca si la tigari.  Nici nu-l las sa-mi povesteasca ce-a fost acolo, asa, de rea ce sunt, ca stiu ca crapa sa-mi spuna! Gata!! A trimis fata banii de bilet. Opt sutici de molari, maine sau poimaine trebuie sa ajunga. O sa ne ducem la banca sa cercetam. Si apoi luam biletul si gata, asteptam l aprilie. Gigi o sa spuna la dept ca plecam sa nu spuna ca nu I-am anuntat. Ura!

6 dec. Trecu o luna de cand am inceput sa scriu. Mai sunt patru, si gata plecam. Hope so! Ieri am pelerinat prin campus cu diferite treburi care de care mai urgente si mai importante, si aproape ca n-am rezolvat nimic. Intai la financiar, ca in carnetul de la banca, aparusera 6400 de rupii itrate si scoase si am vrut sa stim despre ce e vorba. Acolo, greva. Hai la banca sa ne interesam despre banii de acasa. Mister Tendon zice ca e prea devreme, ca ei sunt filiala si ca daca din Romania fac o zi pana la banca centrala, ca sa ajunga la branchul lor le mai trebuie vreo trei, cel putin, asa ca sa venim luni sau marti. Gigi se duce si la ghiseul unde iti trece soldul, sa intrebe daca nu cumva I-a intrat leafa, Ala se uita la cei 6400 , ii spune ca a fost o greseala, d-aia I-au scos, apoi cind sa verifice soldul, ii trece la loc si spune c a fost alta greseala, ca de fapt asta e leafa. Asa ca acum avem iar 10.000 in cont. Nu prea am inteles si ne-am dus si la dept. sa intrebam si am plecat mai in ceata decat eram la venire. Dar am aflat macar un lucru: leafa e de l3.000 de rupii, si ca ne-au oprit si o parte din datorie.Desi, daca opreau chiar toata datoria, ar fi fost vorba de 7000 nu de 6000. O sa ne ducem luni din nou, ca nu e in regula. Apoi am mers la cooperativa am luat iar macaroane si cafea, apoi paine si branza topita. Dupa aia ne-am dus la biblioteca si am schimbat cartile. La intoarcere, la statuia lui Vivekananda, grava studentilor antifascisti cu cintece revolutionare si un fel de pantomima cum omorau aia oamenii si violau femeile. Lumea de jur imprejur, ca la circ. Jumatate erau politisti si politiste, care se uitau si ei cu interes la spectacol. Expozitie de carti de propaganda – Lenin, Castro – comunista, cu vanzare. Era si Rupendra acolo, m-a intrebat daca cumpar carti, I-am spus ca n-am bani si ca de carti comuniste sunt satula pana peste cap.  Dopa aia am aflat de la Gigi, care se intretinea cu un vorbitor antifascist din ziua precedenta, de la colegiu, ca Rupendra este comunist. E, treaba lui. In drum spre casa am mai cumparat banane si santre, rosii si cepe. La palmierii fetii, printre crizanteme, pe iarba, grupuri grupuri de finantisti grevisti, stateau la taifas si mancau munfalici, ca era plin de coji pe jos. Aproape de GH o maimutica atenteaza la sacosa noastra cu banane. M-am facut spre ea si am grabit pasul, dar tot a mai venit dupa noi. Nu I-am dat, nu de zgarcenie, ci pentru ca ar fi navalit toate – si sunt agresive. Il mai atacasera si pe Gigi, dimineata, caind s-a intors de la clasa si avea cateva banane in sacosa. Am papat paste chinezesti –cel putin asa scria pe pachet – le fierbi trei minute, pui cele doua pliculete atasate, si gata pastele cu pui si lamaie. Ne-am scos la soare, pe balcon , am mai citit, G a mai dormit vreo doua ore si apoi ne-am dus la internet. Nana ne-a trimis o poza, foarte frumoasa, am imprimat-o, dar n-a iesit nici in culori si e si cam stearsa. Incerc azi s-o scoatem pe discheta, sa vad daca o putem pune pe al nostru. Peste noapte am dat masa la o parte si am pus radiatorul mai aproape de paturi si, insfarsit, am dormit fara sa-mi mai fie frig. Am fost acum le email. N-am dat de Nana pe chat, I l-am citit pe el ei, spera la o noua slujba mai bine platita. Dumnezeu sa-I ajute, ii tinem pumnii.

7 dec. Ieri a fost Sf.Nicolae. Abia aseara mi-am adus aminte. Astia fac nu stiu ce reparatii aici la parteer si bocabe de zguduie peretii de ieri. Mi-adusei aminte de Sorin de la parter de la noi si mi-am zis ca ma urmareste. N-am dormit cic azi noapte de grija fetii si de dorul ei. Apoi, cand iar am atipit mi-am amintit de astia cu banii de salariu si iar mi-a sarit. A treia oara m-a trezit G ca il mananca un tintar.  Si e abia sambata, 7 dec. Cat mai e pana in aprilie?

9 dec. Ieri n-a functionat internetul, deci n-am putut lua legatura cu Nana. Sunt amarata, ca si sambata a fost scurta ca avea G de trimis pe la ziare un anunt, asa ca abia daca am schimbat doua vorbe. Mai ca n-am putut sa dorm si am fost cu capsa pusa toata ziua.  Azi nu ma las pana nu o gasesc. Gasesc pe pisici, ca tot nu merge dracovenia aia de internet.In schimb am afat doua lucruri foarte importante: 1. Au venit banii de la Nana si 2. Au retinut toata datoria, asa ca pe luna asta luam leafa intreaga, adica vreo l2.000 si cvrea 4oo rs, mai putin cu 800 decat spusesera aia de la dept. Si inca unul, se poate pleca dupa l aprilie, asa ca saptamana asta luam biletele. La internet mai incerc mai pe seara.

10 dec. Se petrece o minune. O zi ca cea de ieri, nici nu stiu daca am mai avut,in ultimii 20 de ani, sau chiar vreodata. Seara a mers internetul si, dupa ce I-am trimis emailul, am prins-o si pe chat. VINE! Este cea mai grozava si mai minunata veste ce putea fi  primita. N-am mai putut sa mananc, n-am mai putut sa dorm. Nici eu nici Gigi.Parca eram beti. Te poti imbata si de bucurie, deci. Da-I cu planuri, cum sa facem, unde sa o ducem, pe cine sa cautam, cum sa aranjam in camera sa fie mai placut, ce sa-I dam sa manance, cum sa o asteptam la aeroport, etc, etc.Abia pe la ora trei noaptea am stins lumina. Si tot am mai vorbit si in somn. Nici nu stiu cum sa-I multumesc cum se cuvine Domnului pentru aceasta bucurie pe care ne-a daruit-o, pur si simplu. Nu prea stim noi, cei traiti numai printre necazuri cum sa ne purtam si sa gandim in caz de bucurie. Mereu ne e teama ca ceva n-o sa mearga, ca ceva se poate intampla, nu nu stim sa ne bucuram. Sau sunt eu cu zdroaba mereu. In schimb, imi vine mai usor, mai natural, mai de la sine sa spun o multumire Domnului, decat o rugaciune. Cand cer ceva mi se pare o indrazneala, o obraznicie. Dar cand se petrece ceva frumos si bun, este numai vointa Sa.Omul traieste cu necazurile cum traieste cu aerul. Cand respira ozon I se pare minunat, neobisnuit, de exceptie. Nici nu stii cum sa gandesti cand esti fericit. La necaz, iti umbla mintea cu multa fantezie. Nu mai sfarseste cu detaliile, cu variantele, cu posibilitatile. La bucurie, ramane muta, prostita, nu gaseste cuvinte, nu gaseste imaginatia, a pierdut-o pe undeva printre nefericiri. Psihicul, in schimb, isi schimba starea si astfel o schimba si pe a fizicului. Nu te mai doare nimic, si de te doare, ce daca. Tu ai alte preocupari, elevate, aceste probleme ale materialului nu te mai intereseaza, se retrag pe undeva prin subsolul simturilor si nu le mai iei in seama. Si, culmea, trec de la sine. Il intreb pe Gigi ce-I face junghiul. “Cui ii pasa!” zice el plecand la clasa in pas saltat.Cand esti bucuros, nu stii cum sa te manifesti: fredonezi, topai, te scalambai, te prostesti, ce mai. Dar cand esti trist, Doamne, ce de gesturi tragice, plangi, te tangui, esti apatic, ai privirea stinsa, te tavali iti smulgi parul, un intreg evantai de posibilitati, si, parcadin ce esti mai nefericit, de-aia iti vin si mai multe. O fi firea omului machetata pe tragedie? O fi drama mai fireasca decat fericirea, o fi starea normala a spiritului omenesc? Si la teatru, ceea ce ne atinge cel mai mult, nu e siropul fericirii ci otrava tragediei, nenica. Vorbesc cu pacat. Doamne, iti multumesc pentru starea asta de fericire pe care ne-ai daruit-o si ajuta-ne sa ne bucuram de ea, te rugam cu tot sufletul. Ma duc sa fac paturile, ca sa-mi vin in fire.

11 dec. Aseara a venit Mrs.Anand cu vesti despre Auntie Trikha. Pana azi e singura care s-a tinut de o promisiune pe care a facut-o. Avem adresa, ne vom duce, probabil maine s-o vedem, dupa ce vom lua biletele de avion. Se pare ca Auntie o duce foarte prost, sta cu doi frati si o sora cam nebuni, in mizerie mare. Dar o sa vedem noi, ca ii stiu eu pe indienii astia carora totul le pute daca nu e la standardul lor. Seara am vorbit cu Nana pe chat. Gigi se simtea cam rau, ca a racit, de, cu scaldatul asta in frig, ce sa-I fac. I-am dat paracetamoale si antinevralgice, ca il supara si junghiul, de dimineata era mai bine, dupa ce transpirase peste noapte. Eu n-am curaj sa ma spal, probabil ca voi aduce in camera ligheanul si caldarea si ma voi spala la radiator, si tot la el ma voi usca.

12 dec.Nu stiu ce pisici are aparatul asta ca nu mai se vede partea dreapta a paginii si scrie aiurea.se muta pa cate o jama de pagina, ce I-oi fi facut ca nu nimeresc sa-l pun la loc.Ma rog, oi vedea cand vine Nana sau ajung acasa. Am reusit sa vad fotografia pe calculator dar n-am reusit s-o salvez, desi am apasat pe ce spune ea. O mai fi ceva ce nu fac. Ieri plecasem depa bilete si la Auntie, dar n-am gasit scuter si dupa mai bine de o ora ne-am intors acasa. Nu vrea sa scrie asta, incerc mai tarziu. Nu ne-am dus nici azi la bilete, ca este tot greva, am intrebat noi la poarta. Asa ca am fost la cooperativa si am luat paset Fainoase cu masale si apoi la chioscul cu samose. Am luat opt bucati si am dat 2o rs. Foarte ieftine si foarte gustoase. Cu doua esti satul pana seara. Gata, nu mai scriu acum ca ma enerveaza computatorul asta.

13 dec. Aseara am conversat cu Nana pe chat. Se agita cu venirea, dar inca nu e sigur. Pasaportul trebuie schimbat, banii inc nu-I are, concediul nu e inca aprobat. Dar stiu ca se agita. Daca o vrea Dzeu, o sa vina, daca nu, nu. Ma pregatesc pentru ambele variante. Starea aia de euforie este depasita. Acum parca ma rusinez ca am fost atat de bucuroasa, de parca an profitat de ceva ce nu mi se cuvenea. Ei, astea sunt suisurile si coborasurile (ca sinuozitatile suna prea classy – ce-o fi aia?) psihicului! Mai bine mi-as vedea eu de citit si  n-as mai mesteca in oala cu zdroabe, ca sa nu ma ia iar vartejul mintii pe fundul butoiului cu melancolie (ha!, iti place cum gandesc de “elevat”?) Am vorbit cu Nana si cu Cora la telefon. Vine. Are pasaportul pe 23 dec, ii dau viza pe loc, a primit si indemnizatia de 17o USD, vine, ce mai… Am fost si la conferinta aia despre “the philosophy of the given and of the created” la care primii doi au vorbit in hindi, desci n-am priceput mai nimic, al trei-lea in engleza, parea interesant dar a trebuit sa plec, ca asteptam telefonul de acasa. Acum o sa citim ziarele .

14 dec. Azi am fost iar harnicutza! Am spalat cateva rufe si acum stau sa la pazasc de maime, care dau tarcoale prin curte. Furasera o patura de la parter de pe undeva si l-am vazut pe pagubit alergandu-le cu bolovanul sa si-o recupereze! In afara de asta, astia cu reparatiile exterioare sunt atat de zelosi cu spartul tencuielii, ca au ajuns pana in interior. Noroc ca nu mai dormim in camera aia, ca au cazut niste bucati de moloz drept langa, dar si pe, pat. Si bocane de azi dimineata fara incetare. Poate termina pana vine fata. Ar fi neplacut.

16 dec. mai sunt mai putin de doua sapt. pana soseste. As vrea sa pregatesc ceva minunat dar posibilitatile sunt aproape de zero.

17 dec. Am vorbit pentru un taxi sa ne ducem azi la bilete. Aseara am vorbit cu Nana. Azi la ora 9 (l2.30) se duce la interviu. Doamne, ajut-o sa-l ia, te rog. As fi atat de fericita pentru ea si mult mai linistita pentru starea ei psihica si financiara. Ii tinem pumnii si ne rugam pentru ea. Altfel, nimic: citim, citim. Cred ca e un dat! Nici azi nu ne ducem la bilete! De mai bine de o saptamana incercam aproape zilnic sa ne ajungem in Connought Place si n-avem ce ce. Azi, cand asta cu taxiul din GH a zis ca mergem, ne-am luat toate cele si ne-am dus jos sa il asteptam, a venit si a sustinut ca e batalie mare cu soferii de taxiuri si ca sa mergem maine. M-am desumflat! Ii detest pe toti!

18 dec.Aseara am vorbit cu fata. Era multumita de intreviu, chiar exuberanta. Ma bucur. Ieri la 12,3o pentru o ora I-am tinut pumnii si m-am concentrat sa fie calma si dezinvolta. Cred ca a tinut, n-a zis ca ar fi fost timorata. Vineri sau luni o sa stie daca l-a luat. Nu stiu de ce, dar eu sunt optimista. Cred in ajutorul lui Dzeu. Na, vad ca am inceput ca TJ! Dupa vreo doua-trei ore aseara, m-am linistit. Inainte am stat ca pe ace, dupa aia am fost intr-un soi de euforie, apoi gata, m-am detasat. Acu, daca l-a luat, nu mai vine, si-mi pare rau pentru noi. Daca l-a luat, are o slujba mult mai buna, si-mi pare bine pentru ea. Daca nu l-a luat, vine, imi pare bine pentru noi. Daca nu l-a luat, ramane pe slujba veche, care nu e de colea, si vine si la noi, si-mi pare si rau si bine pentru ea. Nu e vorba de doua rele, ci de doua la fel de bune: a lua si a veni. Cu ajutorul lui Dzeu, azi o sa ne ducem dupa bilete, sa scap odata de grija banilor din casa. Aici e o mica avere, si sunt stresata. Nici nu-mi vine sa plec din casa. A promis ala ca la 10 plecam. A fost foarte punctual. Jos palaria, retrag ce am spus. Alta viata sa te duci ca boieru’ cu masina! Nu tu frica sa nu dea camioanele peste tine, nu tu cersetori leprosi sa se bage in sufletul tau la stopuri, nu tu inhalat de monoxid de carbon, boieri, ce mai. Plus ca am putut sa privesc orasul, scapand de timorarea traficului.  Mare, domne, maare. Flyovere ca la americani, cum am vazut eu in filme. Metroul o sa mearga si pe sub si pe deasupra. Sa vezi ce impresionante sunt fly-urile speciale pentru el! Si sinuase si suple, peste case, peste strazi. Mai, mai…Blocuri noi si inalte, curate, si foarte multi pomi, da’ pomi, nu gluma, cat vreo patru-cinci cat aia cu vrabii de la universitate de la noi, la un loc,=unul singur. Si unul langa altul, plus parcuri, zone cu verdeata, de zici ca esti in Herastrau. Mi placu, zau. Baracamba road ested langa Coghnnout Place, sau Circus, nu stiu. Numai buildinguri mari si noi, banci, societati, sedii de ziare, agentii de calatorie, firme straine si ce-or mai fi fost ele pe acolo. Ca era si a noastra Emirates Airlanes. Foarte primitoare gagica la care am apelat, si ne-a sfatuit sa ne ducem la  o Travel Agency ca este mai ieftin decat daca platim la ei direct, ceeace am si facut, hotarandu-ne pe loc, dupa ce am aflat pretul lor, adica 45.000 rs, plus ceva taxe, plus taxa lui G pentru schimbarea datei. Asa ca n-am mai stat pe ganduri si ne-am dus in cladirea de alaturi, la NTP Tourism Affairs Limited, unde trei fete foarte amabile s-au ocupat de noi, au telefonat la Dubai (cred ca pima oara au auzit despre Romania, Bucuresti si, mai ales OTP –adica Otopeni, ca nici eu nu stiam ce inseamna OTP, noroc cu G ca e calatorit) si ne-au scos biletul meu la aproape 31.000 cu totul, dar nu mi l-au dat acum ci dupa l ianuarie, ca se schimba taxele, mai mici mi-au spus cand le-am intrebat alarmata. Asa ca am facut rezervarea pe 4 aprilie. Pleaca la  4,3o dimineata, da’ asta e. Seara la 8.3o suntem acasa. In timpul asta de pe3ste o ora bine, taxiul astepta afara. Dar intelegerea a fost pe 300 pentru drum si trei ore ca timp, asa ca asta am platit. Plus 10 rs bacsisul soferului. “Puteai sa-I dai 20, ca era cam putin. De, nu stii ca sunt zgarc, zice el dandu-mi dreptate.” Tot cu el o sa aranjam pentru aeroport, daca vine fata. La ora 1 am ajuns acasa si am plecat sa depunem cele 38.000 la banca, unde am intalnit un bodyguard foarte saritor, care ne-a dat toate explicatiile in engleza si ne-a urmarit tot timpul daca ne descurcam. Era batraior, cred ca iesise la pensie, ori ce o fi fost el inainte, ca nici nu-mi credeam ochilor si urechilor ce amabilitate dadea din el. Zau, nu fac misto. La plecare I-am multumit pentru sfaturi. Dupa aia ne-am facut de cap la chioscul cu samose si am lasat acolo 5o de rupii pe vreo patru feluri de chestii, bune-bune, la pachet, apoi la cooperativa am mai lasat 400 pe paste, ceai, cafea si supe, 100 la chioscul cu paine, oua, branza, si gata am venit acasa unde ne-am pus pe infulecat samose si cum s-or fi numind ele celelalte. Mai avem si maie, sa ma gandesc cum o sa le incalzesc. Gasesc eu o solutie. Am uitat sa spun ca la intoarcere am trecut pe langa Old Delhi Gate care abia ce ce mai zarea printre blocuri.  Ca si Red Fortul si Jammia dind Chondi Choc, cred ca asa se scrie, in orice caz asa se pronunta. Hai, ca mai scriu dupa ce venim de la email.

19 dec. De azi intr-o saptamana este Craciunul. Daca eram acasa, as fi cumpoara baradul, cadourile, as fi facut oarece aprovizionare ce de-ale gurii. Aici, nimic.  Nu exista “spiritul Craciunului”, nu e nici o agitatie, nu se simte nici o emotie… Si daca nu mai vine fata, nici ca ma bantuie vre un interes. Numar zilele pana pe 4 aprilie, asta fac. Ei, inca nu stiu, o sa stim sigur in cateva zile. Ieri era obosita si tracasata, n-am stat decat o ora cu doua emailuri cu tot. Poate azi e mai odihnita.  Se pare ca ieri am fost foarte norocosi ca am putut ajunge in Baracamba. Acum spusera la radio ca un mars de 2-3000 de persoane porneste de aci, din Kamla catre Coghnnout Place si ca trebuie evitate deplasarile intr-acolo. Nici taxiul n-ar fi mers azi, cum n-a mers nici alaltaieri. Si mai e o manifestatie sau un meeting al scuteristilor, tot in zona aia, ca e pe langa guvern, cred. Pincu e tot mai indragostit de ceasul nostru, I l-am promis la plecare. Mi-a adus un burete de sarma sa incerc sa curat oala de fiert ceai, dar nu am spor nici cu ala. Ce-o fi facut tipa dinainte cu ea, nu-mi dau seama. Va trebui sa cumparam ca ma frid la degete de fiecare data cand fac ceai.

21 dec. Nu mai scrisei de vreo dauo zile, trei, intre timp am cumparat cana de ceai si azi ne duseram in camp de-I luaram fetii un colier de MosCraciun cadou. E frumos, o sa-I placa si are si cercei in garnitura. Luaram din nou paste de la Tibetani, infiorator de iuti, manca G amandoua portiile, cred ca o sa-l usture toate matele. Vorbiram si cu fata pe chat, inca nu stie rezultatul, luni se duce dupa viza la indieni. Crede ca luni o sa afle si rezultatul. Eu sunt sigura ca l-a luat, dar mi-ar placea sa si vina incoace.

24 dec. Ajunul Craciunului. Parca nu e nimic. Ce inseamna atmosfera! A primit G o felicitare de la studenti, mare cu mai multe straturi, pe care am lipit-o pe perete. Cu Nasterea. Asta e singurul simbol care aminteste de sarbatoare. Inca nu stim daca vine fata. Poate azi. Aseara n- prea am reusit sa vorbim, ca am “cazut de pe fir” cum zice ea. Oricum, nu aflase inca nimic. Incerc sa nu ma mai gandesc la interviul si la venirea ei ca-mi pierd linistea de tot. G a intrat in vacanta pana pe 8 ian asa ca doarme de nu poate omul sa bantuie prin camera. M-a durut iar sternul azinoapte asa ca n-am prea dormit si pe la 7 m-am ridicat din pat, am fosnit in draci la punga cu medicamente, da’ n-a zis nimic, si m-am carat dincolo, impreuna cu radiatorul celalalt si cu cafeaua si tigarile, Dupa ce m-am uitat la gili, care cred ca sunt vulturi ca prea sunt mari, o vreme, am inceput sa citesc si am dus-o asa pana la ora 9 cand am simtit ca lesin de foame. Acum, dupa ce am mancat amandoi, G s-a culcat la loc iar eu ramasei sa lolai pe langa el sau sa ma duc dincolo la o tigara, sau sa ma joc la calculator. Pana diseara la vremea internetului nu mai am nimic de facut, decat la pranz  eternele macaroane cu masala. Pana atunci ma culcai la loc, nu ma simt bie de fel. Statui intinsa pana pe la 11 (poate oi fi si atipit, nu stiu), si ma ridicai odata cu G, care se puse pe citit. Deodata o bufnitura teribila afara. Ies ca tampita sa vad ce naiba se petrece, cand, di balconul vecinului, de care ne desparte un zid incomplet se reped la mine doua maime nebune. Noroc ca lasasem usa deschisa, ca am sarit, pur si simplu, in camera. Pana sa ajunga ele la usa, o trantii. Sa se repeada la geam, nu alta. Noroc ca sunt gratii. Am batut cu o teava in geam si s-au carat indarat, la vecin, care nu e acasa. Acum nici nu mai am curaj sa ies pe balcon. Aoleu ce ma speriai! Imi tremura genunchii ca la cutremur. G zice ca fac prea mare caz, da’ cand ne atacara pe scara el o luase inainte la vale, si ma lasase pe mine sa ma fac la ele. Sunt mai rele decat cainii, aia macar se dau un pas inapoi, daca te faci la ei. Astea sa-ti sara in cap si nu altceva! Obraznicele si nesimtitele! Ca la inchisoare, numai ca nu ma obliga gratiile ci maimutele, lipsa de bani, lipsa de dorinta de a iesi. In afara de asta, stiu de ce mi-e rau: e innorat  afara, ceata, si de-aia ma dor oasele si gatul si capul si inima si sufletul! Se facu ora 2. Facui macaroanele, facui nu stiu cate integrame, ca era G la sah, si n-aveam ce face. Intre timp, veste mare:PLOUA! Nu prea tare, cam mocaneste, dar mai firav. Cred ca am mai prins o ploaie in iarna lui l977, cand am venit prima data, tot la GH stateam. Mai e mult pana la ora 6? Ca nu mai am rabdareeee. Ora 4.nu mai ploua. A iesit soarele! G, citeste o povestire cu un cal de D.H. Lawrence. Ora 7 seara, Veniram inapoi de la email. Nu am aflat inca daca vine sau nu. Ea nu era acolo sau nu ii mergea mesangerul ca nu era galbena. Citiram emailurile de ieri, dar nici ea nu stia inca nimic. Om vedea maine.

25 dec. Visai ca venise fata…O veni, desi mie tot nu-mi vine sa cred ca n-a primit jobul ala. Se duse G de lua de-ale gurii de dimineata, apoi veni un student cu o felicitare cat toate zilele. Dupa aia ne duseram la email, care nu mergea, ne-am dus dincolo si am sunat-o. Dormea, parca era racita, vorbea pe nas si parca nici nu se bucura prea tare ca o scularam din somn. Ei, poate mi se paru mie, dar ma asteptam sa fie mai bucuroasa… Zise ca vine sambata. Nici nu putui, ca mergea destul de prost telefonul sa aflu daca a primit raspunsul. Eu tot nu cred  ca n-a luat… Veniram acasa, dupa ce a tras iar un mic frison cu niste maimute de pe strada (cred ca e tot ceata care bantuie si p-icea pe balcon). Macaroanele de Craciun, ne tinura loc de sarmale, cozonac, friptura, etc, dar, ca o zic pe-a dreapta, nici nu le simtiram lipsa. Ne lipseste atmosfera, fata, prietnii … G se culca si nu-mi mai termina de citit cartea aia buna. Acum stau si ma lalai, ca mi-e frica sa mai ies sa stau la soare pe balcon. Azi e frumos afara, nu ca ieri… Ma duc sa-mi fac o cafea. Da’ las’ ca si noi mancaram la banane pe saturate, si santre si mai incolo o sa fac si niscaiva clatite, uite-asa, na! E aproape 1o seara, n-am facut nici o clatita, ne-am dus la email. Inca n-a primit nici un raspuns, deci inca nu stie. Dar ea zica ca vine. Ma rog, mai vedem pana sambata.

27 dec.Uite cum imi strica ei echilibrul psihic, tu-le neamul lor de cacanari. Dupa ce ca nu ne-au luat oala de presiune pentruca am cerut heatere, acum ni le iau si pe astea, la dept, ca le e frig acolo!!! Imi vine sa urlu. Zice Kurup ca ne da altele de aici, da’ stiu eu ca sunt vechi si se spo strica oricand. O sa ma duc sa cumpar unul, dar sunt bani aruncati, ca nu pot sa-l iau acasa.CACANARI , asta sunt toti, toti.

Se pare ca totusi vine fata maine seara, desi nu a primit inca rezultatul. As fi vrut sa aranjez frumos, sa cumpar un pres, si alte chestii, dar nici leafa inca n-au dat-o nenorocitii astia. O sa ne limitam la fructe, samose si gulabe. Ca sa avem bani pentru ea, la o adica, intram in banii de bilet pana ne dau leafa. Aoleu, ce draci am pe mine!

Gata, stim sigur ca maine vine fata. Ura! Nu are inca raspunsul, dar vine, si-a lut biletul. Azi am aranjat prin camera, adica am mai adus un pat, am adaptat totul la spatiul respectiv, (daca nu le-am sucit cu Pinku de le-am zapacit, pana am gasit cea mai nimerita pozitie), am facut curatenie peste tot, am frecat la bucatarie, la baie, numai pe mine nu m-am scaldat, dar la ora asta nici nu mai incerc, ca e prea racoare. Maine facem cumparaturile necesare pentru a se simti ciupilu’ bine, ca unul avem si-l iubim.

28 dec. Asta este ZIUA. La noapte vine FATA. Am vorbit cu mustata de Vishvanath pentru taxi. Dupa ce am stramutat ieri paturile si am schimbat totul in toata casa, azi le-am pus la loc. Nu era bine. Eu nu pot dormi noptile, nici acasa nu puteam, ma frichin, ma duc la baie de 4-5 ori, era prea mare inghesuiala, resoul nu statea bine, asa ca dimineata le-am tras pe toate la loc. Si nici nu era corect sa dormim toti intr-o camera, ca ea se scoala mai tarziu si o deranjam. Pe urma ne-am dus de am cumparat fructe, branza, munfalici, samose. Ne-am intors dupa ce am trecut pe langa un idol pictat pe o tabla ca o cruce cu bratele ridicate, pa marginea canalului de langa King’s Way Camp, trebuie s-o duc si pe ea sa-l vada, impresioneaza, cum sta el acolo pa marginea strazii si a canalului, pricajit si cu un aer disperat, datorita bratelor ridicate catre cer, cred, cu cateva ghirlande puse de cine stie ce credincios, peste el. Tot in drum, o vitrina mare cu Nasterea Pruncului, cum la noi, tara de credinciosi crestini, nu vazui niciodata. Mai incolo, chiar la intrarea spre librarie, un mic templu, cred ca 2/2 m, un templut alb, care avea inauntru pe Durga calare te tigru, pe Kali, neagra si cu limba scoasa, rosie, si pe Hanuman, care era cam nereusit . Am dat si eu 5 rs, si panditul, ori ce-o fi fost el cred ca a rostit un fel de binecuvantare. Acasa, ma scaldai, in sfarsit, sa nu mai rada G de mine si sa ma parasca la fata ca nu ma spal de fel (uite, na, ca acum strafig). Bineinteles ca resoul ala pe care ni l-au dat de la GH nu merge dacit cind vrea el, 3-5 minute si pe urma sta 10, si tot asa. La plecare am lasat bani si a trimis Kurup pe careva in Kamla de ne-a cumparat gulabe si trei ghirlande, ca vrem s-o asteptam cu flori la aeroport. Aranjai fructele pe masa, ca-mi tot amintesc ca atunci cand am venit noi prima oara aici, G ne astepta cu o masa plina de fructe, si vreau sa aiba din nou aceeasi bucurie. Am luat si pepenu rosu, papaia, o rodie, mere, portocale, santre, banane, curmale cicu, inca unul caruia ii stiu numele dae nu-mi vine acum, altele carora nu le stiu numele dar nici nu sunt prea bune, seamana cu perele si un strugure. Trei sticle de nectar de mango (din pacate nu este sezonul lor) orange si lamaie. Sper sa se bucure de ele.Le aranjai pe masuta cum putui eu mai frumos si le facui si doua pozici pe post de natura statica. Ca de pictat, mai usurel. Acuma G doarme, iar eu stept sa se faca ora 9.3o sa plecam la aeroport. Fata trebuie sa fie in avion, plecata de la Amsterdam. Doamne, ajut-o sa-I treaca stresul. A, am uitat sa spun ca pe post de “bouque” am cumparat un frumos brocoli, pe care l-am pus in apa si l-am plasat in centrul aranjamentului si care arata de nu se poate de bine. Mancai si eu o samosa de pranz si ma apuca sughitul de iute care este. Da’ G, care manca cinci? Drept la culcare se duse, poate ca sa nu mai simta arsurile din stomac. Da’ lui ii plac. Avem si vreo sase feluri de spiceuri de-ale de se papa la ceai. ­

31 dec. Veni Nana de trei zile si nu mai scrisei  de atunci. E aproape ora 1o noaptea , asteptam cu totii sa se faca miezul noptii odata, apoi, peste trei ore jumate, incaodata. Fiecare isi ocupa timpul cu cate ceva altceva: eu scriu, dupa cum se vede, Gigi scrie in caietul lui personal, Nana isi aranjeaza cadourile si cumparaturile de azi. S-o iau crestineste. Pe 28 seara, trebuia sa plecam la ora 9.30 la aeroport. Pe la 8.30 eram gata echipati si faceam ronduri prin casa. La 9 nu ne-am mai putut tine si am coborat. Bineinteles ca Vishvanath nu venise inca, noi nu stiam din ce parte apare si am iesit la poarta. Daca vine, daca nu vine, sa nu cumva sa intarziem, sa luam un scuter, sa ma duc pana la email sa vad daca e ceva, stai, fato, linistita ca vine, lasa ca stiu eu cum e cu punctualitatea pe aici, cand, pe la 9.2o, din fundul curtii apare tipul cu dubita. Nu stiam ca locuieste chiar in curte. Sus si la drum, care a durat nu doua ore ci doar una si un pic. De data asta nu mi s-a mai parut chiar atat de janghinos aeroportul. Probabil ca la sosire venind de la Dubai, unde era luxul de pe lume, am avut un soc. (Si Nana a spus la fel, iar ea venea de le Amsterdam). Intre timp, obisnuindu-ma cu cele de pe aici, mi s-a parut chiar acceptabil. Televizoare, caldura, scaune, toalete curate, chiosculete cu de toate ca sa nu te plictisesti (am cumparat si eu un ceai si o cafea pe care le-a baut G fiindca si cafeaua era cu lapte, nu numai ceaiul) taxa de intrare(50 rs de persoana), taxa de parcare (8o rs) etc. Ne-am postat la grilaj, dupa ce am aflat cu bucurie ca vine cu un sfrt de ora mai devreme, ne-am uitat la altii care venisera cine stie de unde – erau vreo l5 sau poate chiar mai multe femei ce pareau chinezoaice ori alte neamuri de aste galbene, imbracat in alb ca niste calugarite, dar cred ca puteau fi foarte bine si surori medicale, ori vreo organizatie de asta umanitara ca aveau nenumarate bagaje albe-  ne-am mai uitat la televizoarele care transmiteau imagini de la debarcare, pana la urma a aterizat si avionul nostru, am vazut-o si la teveu, intr-un tarziu a aparut, noi sa sarim grilajul, fuga la iesire, fuguta cu ghirlandele si cu pozele, vartej, ce mai, betie, nebuneala. Am ajuns acasa pe la ora 1, ne-am pus pe povestit, nici vorba sa ne fie somn, noua, cel putin. Dar nici ei. In cele din urma am lasat-o sa se culce ca era pe drum de aproape 24 de ore. Am “dormit” pana pe la 11 hai prin Kamla sa ne reamintim de vremurile de mult trecute. Am plecat toti trei, Nana a intrat sa comande un costum da asta de pe aici salwar camish extra large pentru o colega care ii daduse si bani, si bine a facut ca dureaza o saptamana, daca se tin aia de cuvant, G innebunea pe afara, asa ca  atunci cand a zis ca el se duce acasa l-am eliberat si a fost fericit. Pe urma am bantuit cu Nana pe la diverse magazine am si cumparat cate ceva si peste vreo trei ore am venit si noi acasa. Cu dulciuri specific indiene de care nu se satura di de care isi aminteste cu multa placere. Seara ne-am dus pe la internete si, intr-un tarziu ne-am adunat de pe drumuri, obosite dar bucuroase. Asta a fost prima zi, 29 dec. A doua zi programul a fost Auntie Trikha. Aveam adresa, stiam cam la ce sa ne asteptam. Am pornit de acasa aproape de pranz. Am trecut pe la banca de am scos niscaiva bani, apoi pe la dept. sa ne ploconim pentru leafa care ar fi trebuit sa intre in cont de cateva zile, am cumparat apoi samose pentru auntie, am trecut pe la templisorul de la poarta facultatii, Nana a facut poze, sm lasat si noi un obol acolo si ne lasat sa facem pozici inauntru, daca se poate spune asa. Ca  eu credeam ca nu te lasa vanzatorii sa-I pozezi. Da’ de unde, sunt chiar bucurosi, se aranjaza, intra in poza, se dichisesc. Era unul care vindea ceva cald de mancare, Astia au un vas mare de alama, in care prajesc diverse chestii si pe care-l tin intr-o pozitie ciudata, pe o parte cu gura pe verticala, si cand s-a prin ca I se face o poza, imediat si-a scos fularul cu care se infofolise pe cap, si cu are arata de nu se poate. Apoi a luat-o pe jos spre King’s sm mai facut poze pe drum si la vitrina cu Nasterea . Am descoperit inca un magazin cu dulciuri, am mai luat doua randuri – unul pentruauntie, unul pentru noi – pe G il apucasera nelinistile asa ca a oprit un scuter si am pornit-o spre Naraiana. Driverul era mai in varsta da’ mergea ca nebunul, de am inghetat de frig pana acolo si e destul de lung drumul. I-am dat lui G vestuta mea de si-a pus-o pe cap. Ne-am strans unul in altul si dupa aproape o ora in bataia rece a vintului am descoperit-o pe auntie. Mai bine zis scuteristul a gasit-o. Doamne, ce schimbata era! De unde fusese cat un munte de grasa si de mare, acum este o bucatica de om, slabuta si parca mai scunda. Dar era curat imbracata si dichisita desi nu stia ca ne ducem. Ne-am imbratisat

l ian 2003. La multi ani. Aseara ne-am dus jos la un diner de Anul Nou organizat de astia se la GH. De la 7.30 la 2i. A fost papa bun si nu prea iute – pui orez, chapati, salata, asta ce am avut eu. Mai erau felurite vegetabile. Dar a fost impresionant. S-au imbracar toti de la buc, inclusin soferul in alb, ca manusi albe, pa o masa lunga erai vreo 7 – 8 tavi cu mancare puse fiecare pe cate un trepied sub care ardeau tot atatea flacari, cred ca de la lampi cu spirt. Impresionant! La capatul mesei vraf de farfurii luai una su tacamuri si te serveai cu ce si cu cat voiai din toate sau din oricare tava de pe masa. Pe urma te duceai si te puneai la una din mesele de 6 pers. Din cantina. Ca desert a fost un fel de salata din morcovi fierti in lapte, cu nuca de cocos si nu stiu mai ce. Mie nu-mi place cu lapte –desi nu se simtea, dar eu stiam – dar Nana a luat o lingurita. Am intalnit acolo pe ceilalti guesti, pe seful al mare – care ne-a invitat la nunta fie-sii pe 23 ian. “Albul de parada”, cum zice G. Da’ mie nu-mi prea vine sa ma duc, oricum o sa fim lefteri. Ei, om vedea. Mai era o negresa din Sudan, o frumusete. Mi-a spus cum o cheama dar nu am putut intelege prea bine, ceva gen Selima dar nu chiar, frumoasa foc, ce mai. G zice ca asta sunt printese acolo in tara lor. Dupa aia am venit sus si ne-am facut de lucru pana la l2, cand Nana ne-a chemat la ea in camera, unde asezase masa cu cate un sandvici cu branza, dulciuri si fructe, ceai, lumanare si incensuri. Si ne-am pupat de Anul Nou. Eu eram cu nasul in plin guturai, ca am racit tot pe drumuri zilele astea. Si-mi era tare rau. Inainte de dinner am fost in vizita la ceai la Margaret si Nilima. Ne-a ocolit scuteristul de ne-a ametit, ca nu mai nimeream. O iubesc pe Margaret! E o doamna desavarsita, desteapta, culta (de, filosoafa) plina de viata la cei peste 75 (?) de ani. Perfect personaj din Agatha Cristie (?). A ramas stabilit(!) ca pe 10 ian vine Nilima si ne ia pe mine si pe Nana s-o vizitam pe Nitu, fiica ei, care e in luna a opta. Mai inainte de vizita la Margaret, am fost ci fi-mea in Connaught Place dupa diverse cumparaturi pentru acasa. Si ploua, si era frig, si eram deja racita dupa calatoria la auntie… Caine sa fi fost, nu ma-s fi indurat sa ma dau afara. Dar pentru fata… Ca odata vine si ea tocmai la capatul lumii sa ne faca o bucurie. (Oricum, azi ma simt mult mai bine, m-am gandit eu dimineata cand ne-am dus in Kamla pe jos si m-am ratacit si am mers cred ca l0 km in total si eram gros imbracata si transpirata fleasca, m-am gandit, zic, asa o sa-mi iasa toata raceala din mine si de pare ca asa a fost, doar nasul imi mai curge, dar nu asa tare ca azi noapte). Ne-am dus intai la State Emporium, lucruri de toata minunatia dar nici sa te uita nu-ti venea, din cauza preturilor. Mama, ce frumuseti si ce scumpe… Asa ca am plecat pe ploaie la un alt, cum sa-I zic, emporium?, underground, sute de buticuri cu de toate, pe vreo trei inele concentrice, de em ratacit pe sub pamant vreo aproape trei ore, am spanzurat o groaza de bani, si sa mai fi avut inca, tot nu ne-ar fi ajuns. Dar si-a luat fata o bratara de argint care-I place tare si de care e mandra, un inel, diverse cadouri pentru cei de acasa. Doamne, si ce nebuneala: toti trag de tine, toti te imbie, nu poti doar sa te uiti ca te si inhata si te trag in magazin… Si lume… Si galagie… Si haos… Si preturi… Ne uitam la niste valize, dar nu voiam sa luam ca n-aveam bani, doar asa. Am intrebat, asta chitne pese? 1650! Au, Hai. Cand au vazut ca plecam pe o distanta de doi metri au redus de trei ori pretul. Daca aveam bani o luam cu 500. Cu sandalele, la fel: a cerut sase, le-am luat cu doua sute. Eu sa ma tocmesc! De fapt nu era tocmeala, nu aveam atatia bani. In cele din urma am regasit iesirea prin care intrasem (si unde, la sosire, ne-au cautat in geanta, cred ca de bombe!), nu ne-a mai cautat nimeni in genti si hai sa plecam. Ploua inainte, asa ca ne grabeam pana nu ne facea ciuciulete. Scuterul cerea l50 rs. Cum, domne, ca am venit cu taxiul si am dat 120! Taxiul cerea 350! Nana zice, hai pe jos pana la coltul celalalt, ca mai erau niste magazine care ne facusera cu ochiul, trecem si pe acolo, tot sa fi avut bani, ca aveai ce face cu ei, dar nu mai aveam decit de drum. Luam un scuter, zice 90, zic 70, zice 80. Ticke, zic si sus. Era aproape ora 4 si la 4,30 trebuia sa fim la Margaret. Ei, si ce, eu trebuie sa mananc, ca lesin de foame, zice Nana. Cum sa las fata sa lesine. Las-o pe Marg. Sa astepte. Ajungem le GH, ala mai adaugase 10 rs, pe drum, ii dau 100 si sigur ca nu-mi mai da restul! Ba imi cere si un Poll Moll, ca nu m-am mai abtinut si am tras unul pe drum. Lasa-l in pisici, vorba spaniolului: sunt atat de saraci! Acasa G era tot un drac su-un nerv. De grija noastra sau a banilor cheltuiti, n-am avut curajul sa-l intreb. Si uite asa a trecut cea de a treia zi de cand a venit fata. Dar n-am terminat-o pe cea de a doua.  Eram la Auntie Trikha. Ne-a invitat in casa, Numai In filmele neorealiste am vazut asemenea décor si personaje. Mizerie, mirosuri  gretoase, boarfe inutile scadite pana la tavan, pline de praf, printre care abia te srecurai, o toaleta fara usi si fara vas, de nici un fel, laturi, oh, Doamne, nu mi-am putut imagina ca asa traieste. Di coridorul ala am intrat – nu se poate spune asa, ne-am indesat intr-o camera in care pe un pat statea culcat cineva care nici nu s-a miscat in cele 10 – 15 minute cat am stat, in celalalt era asexat un batran zburli la par, si zgribulit de frig, fara dinti, dar care a vorbit cu noi, spunand ca auntie I-a povestit despre noi. G statea pe pat cu el, Nana pe singurul scaun, eu, la picioarele celui care nu se misca, intre noi un alt scaun pe care auntie a pus o tava cu doua cesti ce cafea si doua cani de ceai, in care ne-a turnat, eu am turnat, ca ea nu mai avea loc inauntru, ci statea in usa, cate un strop de CocaCola, ca sa n-o jignim refuzand-o. N-am stat mult, ni am plecat, ca scuteristul ne stepta si nici nu se mai putea sta acolo, intre lazi si cufere si boccele cladite in tot locul ramas neocupat de cele doua paturi. Parca mai era o camera dar acolo nu am ajuns. Auntie ne-a dus pana la strada, abia poate sa paseasca, dar a insistat sa vina. Inca mai stia cateva cuvinte romanesti! Ce pacat ca trebuie sa duca o astfel de viata! N-am intrebat-o nimic, nu am vrut s-o fac sa se simta prost. Cred ca nici nu prea vorbeste, cand ne-a vazut era cam buimaca, de parca s-ar fi trezit dintr-un somn adinc, indelungat si urat. Parca nu-I venea sa creada ca e adevarat. Am rugat-o ca daca vine Dna Anand s-o ia cu masina s-o aduca in vizita pe la noi, sa faca tot posibilul sa vina. Dar ea spune sigur, sigur, desi stia foarte bine, cum stiam si noi, de altfel, ca nici ea n-o sa vine, nici dna Anand n-o sa se duca s-o ia, si ca asta este sigur ultima data cand ne mai vedem si ne strangem in brate cu durere, cu neputinta fiecaruia de a schimba ceva din soarta ei cea nefericita. Cred ca cel mai mutl s-a bucurat de Nana, a strans-o la piept ca pe propria ei fiica, de care n-a avut parte. Am plecat de acolo plina de tristete si de durere. La plecare a dat fuga inapoi si s-a intors cu vreo trei ciocolatele, pe care I le-a data Nanei, de parca ar fi fost de 7 ani, asa cum o stia ea. Doamne, auntie, mi se rupe sufletul pentru tine si nu pot face nimic sa te ajut, macar cu cate o vizita pana plecam, ca tare departe mai locuiesti!

Azi, 1 ian, ne-au trezit muncitorii cu bubuielile lor, inca de dimineata. Nana zice: umbla elefantii pe acoperis? Plecaram in Kamla, ca suna ala unde comandase rochia lui Teo, ca costa mai mult, ca intra mai mult material, ca nu poate schimba suta aia de dolari, etc, Apusei ca am ocolit ca naiba, cu simtul meu de orientare. Nana si-a facut nervi cu ala, care cred ca vrea sa ne pacaleasca  Mai inainte insa daduseram peste un scaun de ala cu sfoara pe care l-a si cumparat, cum s-o duce cu el pe la Amsterdam, ea stie. Pana in KWCamp am luat un scuter ca eram rupte de picioare. Daduram pozele la facut si ma puse naiba sa cumpar un radiator, care, desigur, ca acasa n-a mai mers, de me certai cu G chiar din prima zi a anului. Luaram si noodles de ta tibetan si veniram acasa tot pe jos. Durere, cat am putut sa mergem per pedes. Acum, pe seara s-au dus ei amandoi de le-au scos pe pozici pe care le si vazui acuma. Mi-ar trebui unele de ilustratii la Dedeliul meu. Uitasem ce era cel mai important: disperata ca nu merge radiatorul, ma dusei cu el jos, poate mi-l drege careva. Nu-l dresera, in schimb il inlocuira pe prapaditul ala dinainte cu unul extra, cu doua rezistente, care merg amandoua! Ura!

3 ian. Ieri o porniram de la ora 9 si un sfert, impreuna cu Ruru (o chinezoaica din Anglia,aflata in trecere prin India –calatoria vietii ei, zicea ea- antropoloaga zice ca in urmatoarea viata, acum teatroloaga), care inchiriase un taxi pe toata ziua sa faca turul orasului. Ideea ne-a suras, mai ales ca faceam o economie, daca imparteam pe din doua (ceea ce am si facut = 400 de fiecare parte). Mai intai am facut Red Fort ori Lal Kila, pe care eu si Nana il mai vazuseram si acum 20 de ani de cateva ori. La intrare, sa ma loveasca lesinul: cate 100 de rupii de persoana. Dar luasem 1000 de acasa asa ca de dadui si pentru mine. Asta mai mult ca s-o insotesc pe fata ca nu-mi placeau de fel personajele care misunau pe acolo. Chinezoaica alerga ca pe bicicleta, a mea vroia sa stea sa pozeze, asa ca o lasaram pe ea singura si ne daduram intalnire la poarta. Poza ici, poza dincolo, detalii de dercoratii, de arhitectura, lectii pe care le-am primit cu toata placerea, intelegerea si intelepciunea varstei. Aia, indienii adica, ciucure in jurul ei. Ea nervi si “idioti tampiti”, eu, “lasa-I, mama ca sunt si ei curiosi, n-ai ce le face” pana la urma si-a fixat trepiedul (fapt care a mai atras cativa spectatori), si si-a facut poza aia pe care tinea mortis s-o aiba. Eu, una, as fi renuntat. Pe urma, fuga spre poarta, oprindu-ne mai intai la cateva magazine de margele si bratarele, de a mai cumparat cate ceva pentru cei care o asteapta acasa.  Ne gasim cu Ruru si plecam spre geamie pe jos, ca taxiul venea peste o ora sa ne ia din fata Fortului. Trecem printr-un pasaj subteran plin de pisati si de cersetori care se adapostisera acolo, ca era o vreme de caine, frig, ceata, vant si raceli ce pandeau dupa fiecare colt. Vis-à-vis, haos si imbulzeala. Intreb si eu din unul in altul cum ajungem la geamie, pe-acolo, pe dincolo, ne ducem printr-un labirint de cocioabe-magazine, printre scutere, ricse, biciclisti, pedestri, caini, capre, cosuri cu fructe si legume, toale intinse pe jos la vanzare, dabe cu de-ale gurii, cersetori, puradei agresivi, masini mai de lux si rable ruginite, corturi cu haine noi si vechi, ceainarii pe langa garduri, lume, lume.Ne strecuram cum putem si dupa aproape o ora, iat-o; Jamma Mashid, frumoasa, mare, rosie, incuiata si in plina ceata. Nana iar se infurie ca nu poate face poze ca lumea, eu fac si eu ce pot, adica nimic, s-o calmez. Plecam. Vad un magazin, sau un cort cu toale musulmane pentru femei si-mi amintesc de minunatia aia de femeie din aeroportul din Dubai, si, gata, sa-I iau si Nanei o burkha. Reusesc sa-I cumpar un fel de sortulet negru cu o despicatura cu tul in dreptul ochilor. Oribila. Nici modelul nu era ala, nici culoarea, aia era alba, de voal, si avea  cu totul alta croiala si nici ochii nu erau astupati. Vai de bietele femei musulmane de pe aci! Acu, chiar ca trebuia sa o luam la picior, ca ala cu taxiul nu avea voie sa parcheze, trebuia sa fim acolo la fix. Iesim cumva din nebuneala aia la strada dintre noi si Red Fort, dar in cu totul alta parte. Eu pe acolo, Nana pe dincolo, Ruru picata din cer, asa ca propun un scuter sa ne scoata din incurcatura. Dupa ce toate suntem in deplin acord, urcam intr-unul care cere mult, ne intelegem pe 20, pornim, si ne duce vis-à-vis la o alta poarta, pe unde nu mai are voie sa treaca. Nu mersese nici 5o de m. Ne dam jos si nu-I dau decat 10 rs, ca Nana incepuse cu gura. Si plecam peste camp, ca mai treceau si altii pe acolo, desi era plin de politisti cu bastoane, care-I fugareau pe cei ce ieseau prea mult din coloana, ca pe oi. Cu sufletul la gura ajungem cu vreo 4 min intarziere. Taxiul acolo, tusti in el si hai mai departe. Urmatorul obiectiv nu stiu cum se numea, dar acolo mi-a picat falca de tot:250 rs intrarea! Du-te singura, cu chinezoaica, ca eu si fac apoplexie daca dau atitia bani. Indienii plateau 5 rs! E posibil? E posibil! Nu stiu ce era acolo, ba da Old Fort, Purana Kila), langa Zoo. Raman afara, taxiul plecase in parcare, nu stiam cum sa dau de el. Tarabute ce ceai si Coca Cola, cu samose si alte delicateturi indiene, iau si eu doua samose si doua pacore, uitand ca Nana nu mananca pe strada, si ca nici pe maini nu eram curata. Cer voie, ca asa se cuvine, ma asez la o masa si scot sticla cu cafea si pachetul de Poll Moll. Trag si dintr-una si din cealata si apare un caine cu o urece bleaga, destul de costeliv si se propteste drept in ochii mei cu ai lui. Ce vrei, ma, ca n-am de papa… ba, stai, ia o bucatica de pacora, ii zic eu murdarindu-ma si de unsoare pe maini. Ei as, mai vazusi, ca era iute, Peste alee, doi pici de catei care, stiu eu, il mananca si pe tac-su daca le pica sub bot. Asa ca ridic bucatica si ma duc la ei, care nici s-o miroasa nu s-au mai gandit, si hat, au inghitit-o, ca le-o facusem in doua. Pe urma, ce sa mai scap de ei! Ca si copiii cersetori, plangeau sa le mai dau, asa ca am scos toata pacora. Vazand al batran ca astia mananca de zor, hop si nea Ion, asa ca am luat de la gura copiilor si I-am dat si lui, ca intr-a lui ploua cu galeata. Dupa ce am terminat-o, vazand ai mici ca nu mai pica nimic, s-au dus in joaca lor, da’ ureche bleaga a venit din nou la masa mea sa-mi faca conversatie. N-am, ii zic eu de vreo doua ori plesnindu-mi palmele si aratandu-I-le, si a inteles, s-a dus sa se joace cu ai mici. Peste drum era un grup de vreo 3-4 indieni care se incalzeau la o tava mare ce jaratic. Au avut si ei cu ce se amuza pe frigul ala, ca radeau si isi dadeau coate. Dar era cu simpatie, nu cu batjocura. Le-am zambit si eu, si tocmai au aparut si fetele. Ruru isi ia si ea o samosa. Ea a platit 3 rupii, mie mi-au cerut 5! Nu-I mai spune, zice Nana. De ce, pentru ca eu arat mai englezoaica decat ea? Plecam mai departe, acum chiar ca nu stiu unde, Nana nu mai intra, (era tot o constructie veche), ca taxa era tot 250, si noi nu mai aveam pentru Qutub Minar, stam cu soferul in masina. Pe alaturi multi vanzatori ambulanti cu tot felul de fleacuri si kitschuri, multe alte masini, veverite, ciori, si cersetori. Nana se pune pe facut poze de veverite si ciori, mai face una si cu un pusti cu serpi si care ii cere 100 de rs pentru asta, ea ii da 5 si se baga in masina. Un alt pusti, care vindea nu stiu ce vederi, vine la mine.  Pese nehi he, zic eu. E, pese nehi, dolars o.k. zice el. Io-te! Me america nehi he, ii zic. Khia cantri? ma intreaba el.  Mera cantri Romania zic eu umflandu-mi pieptul, si face ochii mari si ridica din umeri. Chota cantri, adaug, dolar nehi. Mai apar doua pustoaice. Ce sa le dau, ca chiar nu aveam nici macar o rupie marunt. Scot tubul de mentosan de asta de pe aici. Baiatul zica ca nu vrea. Il rup in doua si le dau celor doua fetite. Tumare chia nam he? Le intreb. Roxana (!) zice una, Sima or Selima, zice cealalta. Capre, Adica haine, isi incearca ele norocul. Ney, spun si le arat gaura din vestuta lui Bula. Pana la urma, le-am mai dat munfalicile ramase de la veveritele pe care le momise Nana cu ele, si si-au vazut de ale lor. Vine Ruru. Vrea sa mai vada si Nizamudin nu stiu cum, ne ducem, Nana zica ca ea ramane, eu, du-te ma, ca se rataceste, da sa plece si deschide usa drept peste unii care treceau cu motocicleta pe stanga si ii tranteste. Noroc ca nu aveau viteza, si n-au patit nimic. Ei, ca frana li s-a rupt si s-a zgariat si portiera. Nu stiu ce a vorbit soferul cu ei ca a ramas balta. Da’ era vina lor, ca aici se circula pe stanga, si ei s-au bagat pe unde nu trebuia. Si nici de portiera n-a zis nimic, ca era masina firmei de turism. Pana sa vina Ruru am am stat de vorba cu el. Vorbea engleza mai mult decat alti indieni si, desi avea doar 5 clase, invatase de la clienti si cata engleza ii trebuia cat sa sa descurce cu ei. Fuma, asa ca l-am tratat cu Polmoale, el fuma Five Stars, cred, scumpe, cred ca 2o rs pachetul de 10, dar zicea ca primeste bacsis bun de la clienti. Are 5 copii, musulman nepracticant, hindus cand e nevoie, altfel fara sa fie religios decat la sarbatori. Ca tot omul. S-a intors si chinezoaica noastra, vizitase tot o geamie si era voie sa intre si sa-I pozeze pe muslimi la rugaciune. Am plecat spre Qutub Minar, stiam deja ca nu pot intra, nici n-am mai incercat, tot 250rs de persoana, asa ca s-a dus numai Nana. Si Ruru. Zice ca nu te mai poti apropia de coloana lui Ashoka, aia care nu rugineste de 4000 de ani desi sta in ploaie. Lanturi si politisti. Zice ca si-a luat ramas bun de le Qutub Minar, ca n-o sa-l mai vada vreodata. Cine stie, zic eu, nici noi nu credeam ca ne vom mai intoarce, si iata-ne aici. Cat  timp erau ele inauntru eu m-am intretinut cu vanzatorii de nimicuri de la poarta. Era unul care vindea incensuri si care n-vea nici o mana. Toti o rupeau pe englezeste, mi-au tinut de urat pana a venit fata. Mai era unul cu serpi si aici dar, neavand nici un ban, nu m-am apropiat, desi, la un moment dat cand n-avea clienti, m-a chemat. Mie imi plac serpii, m-as fi dus sa pun mana pe ei, nu cred ca si pe cobre, dar, cum spusei, pese nehi he. (adica n-am bani). Qutub Minarul asta e departe rau, bine ca ne-am dus cu Ruru. Inapoi, in Connought Place, ne-am despartit de ea si de taxic si am luat un scuter pana acasa cu ultima suta de rupii din buzunar. Am ajuns ranjite, ca se facuse seara si era si mai frig, ca sa nu mai spun de curentul care te ucide cand mergi cu scuterul. Tata ne astepta cu noodles, samose, pacore, clatita cu pui pentru fata, dupa care, cand s-a intors de la internet, am stat la povesti pana bine dupa ora l.

Dimineata m-am trezit certandu-ma cu Kurup, si am tinut-o tot asa cu cearta, cand cu el, cand cu croitorul pana s-a trezit si G pe la ora 11 am. Pai cum sa nu ma cert, cand nici lui Pinku nu-I da radioul, nici mie indarat. Si croitorul care vrea sa ne tapeze de 100 dolari! G zice ca, las, ca vin eu cu voi si-I zic ca lucrez la guvern, poate se sperie. Ca daca a avut noroc cu resoul ala stricat pentru care a primit banii inapoi, cu chestia asta, spera sa-I mearga si dincoace. Tot certandu-ma cu tot satul, m-am dus la bucatarie si am pregatit oualelele pentru noi si cartofii prajiti pentru Nana. Am trezit-o si hai in Camp sa ducem pozele la facut. In drum am luat gulabele pentru maine, ca plecam la Taj Mahal, dis de dimineata, cu Vishvanat. Nu mai spun cati bani ne trebuiesc, in afara de cele 3000 pentru masina! Intrarea la Taj este de peste 600 sau chiar 7, dupa cum ne-a spus Ruru care fusese cu o zi inainte. Din Camp am luat o ricsa pana in Kamla si ne-am amuzat tot drumul, ca ne era cam frica, da’ n-am patit nimic. In loc de adidasi, Nana si-a luat niste tenisi. Pe urma am gasit un baiat, mare artist la care si-a pictat palmele cu henna. Mama, ce-i mergea mana pustiului! Toata admiratia pentru el si pentru munca migaloasa pe care a facut-o. Mai greu a fost dupa aia, ca trebuia sa stea trei ore sa se patrunda in piele henna, si-I curgea nasul, si-I intra parul in gura, si-I inghetasera mainile. Ah, cu ce placere perversa I-am sters nasul pe strada, in vazul tuturor! Am mai cumparat o shalwar camish pentru maine ca vrea sa mearga la Agra imbracata frumos. Am lasat 200 si a venit cu costumul acasa la ora 5, cum I-am zis. Ii vine perfect si e incantata, ceea ce ma bucura nespus de mult ca vreau sa facem absolut tot ce putem sa se bucure de tripul asta care o costa o avere. Pacat ca suntem noi prea saraci. Apropo, a intrat si leafa, dar si noi intraram binisor in banii de bilet. O sa-l luam in februarie, de. Intre timp ei s-au si intors de la fotograf, pozicile I-au iesit perfect, asa ca s-a linistit. Acu a plecat la internet. G taie pepenele verde si e bun. Sa dea Domnul maine sa fie o zi frumoasa si sa ajungem sanatosi inapoi.

Continue reading „Rodica ANCA: Jurnal DEDELHI” →

Galina MARTEA: Conștiința politică și prezența ei în guvernare

Prin noțiunea de conștiință redăm, în primul rând, aspectul care vorbește despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. De fapt, conștiința este unicul lucru care îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Anume prin conștiință omul este menit să-și cunoască propriile manifestări în raport cu lumea înconjurătoare și, bineînțeles, cu mediul social prin care există. Contactul cu mediul social este componenta care-l predispune pe om spre diverse încercări emoționale/ sentimentale, la rândul lor, toate fiind însoțite de acțiuni ce pot provoca acorduri șau dezacorduri în procesele și manifestările realizate. În raport cu aceste manifestări, exprimări, contacte conștiința omului își asumă diverse conținuturi prin intermediul cărora au loc perturbări de morală, echilibrul emoțional fiind predispus spre acțiuni cu efecte pozitive, dar și negative. Iar în cazul când omului îi sunt atribuite anumite împuterniciri publice atunci el poate să se manifeste prin variate poziții, lăsând conștiința să acționeze atât în limitele rațiunii umane, cât și în limite iraționale. Din istoria omenirii, prin fapte concrete, se cunosc multiple exemple despre faptul cum se modifică caracterul/ morala omului atunci când ajunge în fotoliul putetii sau atunci când obține funcții de conducere în administrarea propriului stat. În astfel de situații sau perioade ale vieții sale conștiința omului este afectată de patogeni instabili care îi pot provoca dezechilibre serioase în comportamentul emoțional, ulterior omul puterii producând modificări esențiale în viața concetățeanului/ a statului respectiv/ istoriei mondiale (exemple reale: Adolf Hitler, Augusto Pinochet, Benito Mussolini, Iosif Stalin, etc), în consecință având loc conflicte civile, războaie mondiale, altele. Însă, tot din istoria omenirii cunoaștem faptul că omul cu o cultură autentică și o inteligență aparte sau, mai bine zis, cu o bogăție autentică sufletească-divină/ spirituală este mai puțin influențat de funcția sau condiția puterii pe care o ocupă în ierarhia administrativ-guvernamentală/administrativ-regală/administrativ-politică/ conducători de stat, care la rândul lor, prin bunul simț moral au fost aproape de nevoile propriului popor, dar mai ales, de a face ca propria țară să devină cât mai prosperă (exemple: regina Victoria a Angliei, regele Carol I al României, regina Elisabeta I a Angliei, Iosif II al Sfântului Imperiu Roman, regina Ecaterina cea Mare a Rusiei; Napoleon Bonaparte – un exelent strateg militar, dar și un conducător care a acordat o mare atenție maselor/omului simplu din societate); iar acel om al puterii ce are o cultură și educație spirituală mai puțin satisfăcătoare este mereu supus unor schimbări emoționale care produce, în majoritatea cazurilor, doar efecte cu caracter negativ în mijloacele de trai și de viață ale propriului stat. Prin respectivele se confirmă necontenit aspectele ce sunt dependente de conștiința omului, de sentimentul de responsabilitate morală față de propria sa conduită, acestea fiind atât în dificultate, cât și în ordinea decentă a rațiunii. Corespunzător, prin ordinea decentă a rațiunii omul puterii/ politicianul poate oferi o funcționalitate pozitivă în treburile unui stat, asigurând populației drepturi civile, sociale, economice, bunăstare și liniște socială etc. În caz contrar, prin ordinea indecentă a rațiunii omul puterii/ omul politicii poate oferi o funcționalitate negativă în treburile statului, oferind populației respective doar inechitate socială și, nemijlocit, un mod de trai plin de suferință, tensiune, neliniște, neajunsuri materiale/ culturale/ educative.

Dacă conștiința este o formă de reflectare a realității obiective, un produs al materiei superior organizate creierului uman și al vieții sociale (conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române), atunci politica este o formă a puterii care se manifestă la nivel public, reprezentând activitatea omului în sfera administrativă a statului. Însumând în sine arta de a guverna, politica, ca atare, este un fenomen prin care se distinge lupta pentru putere, fiind o luptă atât de nivel național, cât și mondial, în rezultat, simbolizând corelația dintre conștiința politică și puterea politică. Am putea spune că sunt niște lucruri identice care se asociază în funcție de substanță, dar, în același timp, am putea spune că sunt și niște aspecte în opoziție directă, însă indiferent de cum sunt înțelese aceste conținuturi ele, oricum, reprezintă manifestări nespus de importante în existența omului. Deci, puterea politică/ administrativă care se manifestă într-un stat este dependentă de conștiința politicianului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, lucruri ce sunt și nu sunt potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii/ politicii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul spiritual adecvat. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, în același timp, are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură, astfel ignorând interesele personale față de cele publice. Este un adevăr că oamenii din sfera politicii tind de a obține beneficii personale cât mai impunătoare din contul statului și nu numai, fenomenul respectiv fiind specific țărilor slab dezvoltate (unde conștiința politicianului este cu mult mai degradată), dar nu excludem și țările mai dezvoltate ale Occidentului (însă, oricum în aceste țări conștiința politicianului este cu mult mai umană). În orice fel, diferența este destul de vizibilă în cele relatate mai sus, acest lucru fiind perceput prin nivelul de trai al omului, prin nivelul de dezvoltare al societății. Dacă să ne referim la societatea din țările slab dezvoltate, atunci vom vedea nu numai nivelul vulnerabil de trai al omului, dar vom vedea și un nivel primitiv de cultură și educație al omului-putere. Însă dacă vom prezenta societatea țărilor dezvoltate, atunci vom întâlni un nivel avansat de trai și cultură al întregii comunități, nemaivorbind de conștiința politicianului ce are o inteligență aparte și care, în majoritatea cazurilor, tinde în a soluționa probleme de importanță socială pentru a crea bunăstare și condiții cât mai decente în existența propriului popor. În acest sens, țările dezvoltate ale Occidentului de-a lungul timpului au promovat o politică culturală și economică întru totul benefică omului și întregii societăți. Astfel, s-au impus și s-au format sisteme democratice în organizarea și administrarea țării, iar prin cultura politică și prin sistemul de educație spirituală s-a dezvoltat omul și societatea pe principii civilizate. Respectivele sunt obținute datorită unei culturi politice bine definită sau, mai bine zis, prin conștiința politicianului care respectă în mod decent valorile umane ce sunt raportate la valorile sociale. Rezultatele obținute în dezvoltarea umană, socială, economică se datorează culturii politice ce este promovată de o clasa politică conștientă în tot ceea ce realizează, având la bază profesionalismul adecvat. Clasa politică a țărilor dezvoltate din Occident, fiind formată din indivizi ce denotă inteligență, este capabilă să îndeplinească obiectivele propuse în fața alegătorului, totodată, să pună în practică bunul simț al moralei și al conștiinței politice. Este și un adevăr că actualmente clasa politică și nu numai a țărilor dezvoltate din Occident se confruntă cu mari probleme, incertitudini de ordin administrativ/ politic pe fundalul schimbărilor în plan mondial, acestea fiind cauzate de procesul destul de mare al migrațiunii din afară; de unele divizări/ modificări în cadrul Uniunii Europene, precum Brexitul; de conflicte internaționale cauzate de dezacorduri politice și sociale.

Referindu-ne însă la cultura politică a țărilor slab dezvoltate, atunci în acest caz ne vom întâlni cu o clasă politică sau cu politicieni agramați, mediocri, inculți care tind numai de a-și rezolva problemele personale din contul electoratului, ulterior obținând funcții în puterea/ fotoliul statului. Neavând la bază nicio cultură politică, niciun sistem stabil și concret de concepții politice, nicio strategie pe termen lung, nicio conștiință profesională, dar în unele cazuri și nicio conștiință morală, atunci asemenea politicieni se regăsesc în societatea basarabeană de astăzi. În cazul dat vom radiografia sistemul politic moldovenesc care, conform realității existente, nu are nicio responsabilitate morală față de tot ceea ce se întâmplă în societate și față de tot ceea ce se încadrează în perimetrul politica unei țări. Conștiința unei asemenea clase politice este un dezastru și se regăsește continuu într-un declin enorm care, în rezultat, provoacă doar dezbinare și neînțelegeri în societate, provoacă sărăcie și inechitate socială, nemaivorbind de starea materială extrem de grea a maselor – conform experților Moldova este într-o sărăcie extremă, mai ales localitățile rurale (conform datelor statistice și a Băncii Mondiale 68 la sută din populație este la nivelul sărăciei, 16,6 la sută sub nivelul sărăciei absolute, iar în rata sărăciei extreme se regăsește un procent din populație, anul 2012). Clasa politică moldavă este într-o lupta continuă pentru putere, însă nu este pentru a crea unitate și bunăstare socială pentru concetățeni. Totul se reduce la o conștiință politică nocivă care aduce numai prejudicii societății. Societatea basarabeană este destul de mică, dar cu mulți politicieni, cu multe partide politice (din 2016 și până în prezent se înregistrează în jurul a 46 de partide politice) și cu mulți deputați în organul legislativ al țării – Parlamentul (101 deputați, aleși din 2014 până în prezent, pentru o țară cu o populație de 2,55 mln, fără teritoriul din stânga Nistrului și municipiul Tighina, recensământ 2017). Ipocrizia clasei politice nu are limite, iar cultura acesteia este una ce induce în eroare, care înșeală și care abuzează de buna credință a poporului, masele fiind influențate cât se poate de negativ. Ideologia politică este de a menține poporul în întuneric, în sărăcie, degradare, dușmănie, fără a oferi posibilități în dezvoltarea umană, socială, economică, culturală, în acest mod sfidând identitatea societății și  identitatea poporului. Prin conștiința primitivă și egoismul exagerat față de interesele personale, clasa politică basarabeană (indiferent de orientare) s-a transformat într-o putere dominantă care pur și simplu sugrumă existența normală a unui popor, în mod deosebit, a poporului român basarabean. Astfel, aleșii poporului, fiind plini de bunuri materiale și mijloace financiare, își bat joc de popor în cel mai deschis mod, realizând fapte ilegale ce sunt lipsite de orice integritate morală. O asemenea clasă politică, dar și   asemenea guvernanți statali, există într-o lume aparte unde nu văd și nici nu aud absolut deloc glasul poporului, iar acțiunile pe care le întreprind nu se încadrează în nicio limită a moralei umane. Ei au creat legi prin intermediul cărora se încalcă în mod flagrant drepturile omului din societate, ei au creat condiții sociale atât de grele întrucât omul simplu din societate nu mai vede nicio ieșire/ nicio lumină; ei au stabilit un monopol social care acționează netransparent, în rezultat, concentrând treptat (sau urmând să concentreze tot ce a mai rămas) în mâna lor toate bunurile statului. Astfel, cultura politică a clasei dominante basarabene este o invariabilă ce dezvoltă tot mai mult regresul societății.  Deci, acolo unde spiritul civilizat nu există, atunci nu există nici evoluție și nici cultură politică sau socială. Cultura politică existentă se reduce doar la dezordine și mizerie, iar acțiunile elaborate de clasa dominantă actuală nu fac decât să instaureze și mai mult un sistem monopolizat, punând stăpânire în mod arbitrar și exclusiv pe întreaga societate. Folia succesului al acesteia pentru interesele private sunt o nebunie, o lipsă de judecată corectă care face ca propriul popor să meargă pe cale de dispariție, deoarece pentru popor nu se face nimic bun, este doar manipulat pentru interesele partidelor politice. În mod aparte, se duce o luptă aprigă împotriva poporului român basarabean care aspiră pentru reîntregire, acesta constituind 82,06 la sută din populație (necătând la faptul că 75,7 la sută dintre aceștia se consideră moldoveni, iar 7,0 la sută se declară români). Iar acum când se împlinesc/ se sărbătoresc 100 de ani de la marele eveniment – Marea Unire, atunci acest subiect nici nu interesează clasă politică de guvernământ și majoritatea parlamentară. În modul acesta se ignoră valorile naționale/ valorile naționale românești, iar supremația clasei politice de guvernământ, bazată pe poziție dominantă, creează un sistem real de discriminare socială, lucru destul de neplăcut care face deosebire între păturile sociale, iar cel mai grav este că se instaurează în societate un sistem politic autoritar.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

27 noiembrie, 2018