Categorie: Cultură

Vasile FILIP: Autoportret în cuvinte

Cu sau fără voia lor şi indiferent de maniera în care îşi construiesc opera, scriitorii îşi dezvăluie şi propriul portret spiritual. Reuşita depinzând de dimensiunile şi de profunzimea implicării, sinceritatea şi onestitatea dăruirii sporind în chip hotărâtor şi valoarea demersului literar. Opera este autorul, autorul este opera lui – cum s-a mai spus şi s-a mai scris în nenumărate rânduri, cu aceleaşi sau cu alte cuvinte.

Doar interviul face… opinie separată, el devenind un… caz particular în care intervievatul este „silit” să-şi dezvăluie, uneori până în detaliu, identitatea. În bună măsură, totul stă în calităţile de… investigator pe care le posedă cel ce pune întrebările. În situaţiile normale, indiscreţia nu este un păcat, ci un stimulator, mărturisirile directe şi sincere constituindu-se în tuşe esenţiale în alcătuirea unui autoportret nu doar credibil, ci şi demn de admiraţie. Iar mărturisitorul îşi asumă ipostaza unei… odăi cu interiorul în afară….

Vavila Popovici a publicat, începând cu anul 1993 şi până către sfârşitul lui 2018, patruzeci şi cinci de cărţi. Între acestea – poezie, proză, publicistică – şi una de interviuri: „Dialoguri îndrăgite” (2013). Luna noiembrie a anului 2018 a mai adăugat o  a doua carte de interviuri – „Întrebări şi răspunsuri” – apărută la Editura Singur din Târgovişte, un oraş de care autoarea este legată cu nevăzute dar durabile fire, adunate într-un ghem al frumoaselor aduceri-aminte.  Târgovişte, care, iată, alături de Turnul Chindiei şi de Crizantema de aur, aşează şi cartea – „cea mai de folos zăbavă…” Cuvine-se cu adevărat să aducem, prin urmare, bine meritatele laude şi localităţilor de mai mici dimensiuni geografice, dar cu o viaţă spirituală în măsură să-i stimuleze şi pe cei cu… nasul mai presus. Târgovişte, şi Piteşti, şi Alexandria, şi Adjud, şi Bârlad, şi Botoşani, şi Dor Mărunt, şi Vama pot fi considerate modele. În mod sigur şi multe altele încă.

Volumul pe care îl au în atenţie aceste însemnări însumează optsprezece interviuri. Optsprezece mărturisiri făcute nu numai în faţa celui ce formulează întrebările, ci şi (mai ales) a cititorilor. Precum şi a unui duhovnic dăruit cu haruri divine, aş îndrăzni să afirm. Pe parcursul acestora, Vavila Popovici îşi rememorează biografia, într-o manieră emotiv-raţională subsumată sincerităţii. Bucuriile şi tristeţile nu sunt părţi separate ale fiinţei; ele alcătuiesc întregul în mod armonios şi convingător. „Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecţia şi analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoştinţe şi simţăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării şi reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv”.

După ce, în mărturisirile ce preced interviurile, Vavila Popovici îşi însuşeşte afirmaţia lui Dostoievski – „Pasiunea este mărturia entuziasmului” – titlurile reluate în cuprins pot fi, ele însele şi fără a forţa lucrurile, transcrise într-un text relevant, cuprinzător şi cursiv. „Poezia – respiraţia lui Dumnezeu”, dar, „din păcate, editorii nu vin întotdeauna în sprijinul autorilor locali”, pentru că „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbystice”. Cu toate acestea, „scriitoarea Vavila Popovici rămâne cu sufletul la Bucovina”, „Am iubit şi iubesc mult ţara mea frumoasă – România”, dar, până la urmă,… „l-a sedus pe unchiul Sam”, „Cucerind America”, într-un perpetuu „… dialog cu… inima”.

În răspunsurile la întrebările din interviurile cuprinse în această deosebit de interesantă carte, Vavila Popovici nu se rezumă la propria persoană – biografie, viaţă personală, activitate profesională, miracolul literaturii (al artelor, în general), cunoaşterea lumii în raport cu destinul învolburat şi nu întotdeauna rod al propriei voinţe ş.a. Ea valorifică într-o bună măsură acumulările şi asimilările tezaurizate prin pasiunea cunoaşterii, dragostea de carte fiind una din dominante. „Nu scriu numai să-mi umplu timpul, după cum ar putea spune unii, ci cred în scopul nobil al scrisului, al literaturii, acela de a-i ajuta pe semeni să simtă mai puternic ceea ce este cu adevărat frumos şi bun în viaţă şi să respingă urâtul şi răul care invadează acum, mai mult ca oricând, această lume.” Şi, mai departe, într-un alt interviu, scriitoarea detaliază ideea: „Trebuie să avem grijă faţă de cultura, tradiţia poporului nostru, să ne străduim să cultivăm limba română şi spiritul românesc, deoarece cultura noastră nu aparţine doar spaţiului românesc, ea este prezentă în multe alte ţări ale lumii”.

Îndemnul de mai înainte reverberează şi ca o chemare, poate chiar asemenea unui strigăt de alarmă, autoarea observând cu îngrijorare ceea ce tot românul care a învăţat ceva carte bagă lesne de seamă. Cultura naţională – ca bun internaţional – limba maternă îndeosebi, se află în primejdia stricării. Ascultaţi cum se vorbeşte în public, la diverse întruniri (politice mai ales), pe la televiziunile promotoare ale analfabetismului, asemenea şi radiourile, citiţi presa, inclusiv pe cea cultural-literară şi veţi avea tresăriri de spaimă. Din păcate, chiar şi persoane care au strâns câte o brumă de ştiinţă de carte se exprimă – vorbit sau scriptic – cu grave greşeli, de tot felul. Şi o fac cu seninătate… În schimb, câte unii (destul de mulţi) se dau cel puţin bilingvi, presărând cuvinte sau expresii englezeşti, care, adese, şi acelea sunt ca vai de ele.

Intervievată de o elevă  de la şcoala nr. 11 „Mihai Eminescu” din Piteşti, componentă a colectivului de redacţie al revistei „Aripi”, Vavila Popovici răspunde, condensat, dar sugestiv, la o întrebare privitoare la „preferinţele în domeniul lecturii”: „Mi-au plăcut multe cărţi! M-a atras mai mult genul liric (…) în general m-a atras literatura romantică (…) Dar şi genul epic m-a atras”. După care numeşte, ca într-un compendiu de istorie literară, mai mulţi scriitori români, lista fiind completată cu nume celebre din literatura universală, cele mai multe ale unor poeţi. Şi formulează un îndemn: „Când întâlniţi versurile acestor poeţi, citiţi-le!” Da, aşa este, fiindcă pasiunea lecturii se dezvoltă citind… Nu avem în faţă un joc de cuvinte, ci un adevăr axiomatic, similar celui mai… prozaic: „Pofta vine mâncând…”

Cu toate că prima copertă a acestei valoroase cărţi înfăţişează un peisaj de toamnă, – copaci desfrunziţi în ceaţă deasă – substanţa induce un fior al tinereţii neofilite de valurile şi de vânturile vremilor şi ale vremurilor. Un autoportret senin, aşa cum transpare şi din chipul de pe coperta a patra al autoarei. Şi nu la tinereţea biologică mă refer, ci la expresia meditativă. Ochii minții văd şi dincolo de ceea ce toată lumea vede, iar speranţa pâlpâie ca o aripă necăzătoare…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

11 noiembrie, 2018

Claudia MOTEA: Lansare de carte – „Jurnalul unui trăsnit” de Mircea M. Ionescu

COMUNICAT- Lansare de carte LIBRIS EDITORIAL – „JURNALUL UNUI TRĂSNIT” de MIRCEA M. IONESCU la Librăria Cărturești Carusel București

Marți, 6 noiembrie 2018, ora 18.00, avem deosebita plăcere de a vă invita  la Librăria Cărturești Carusel (strada Lipscani nr 55, Centrul Istoric, București), unde va avea loc lansarea cărții lui MIRCEA M. IONESCU, JURNALUL UNUI TRĂSNIT, apărută la LIBRIS EDITORIAL.

La acest eveniment și-au anunțat prezența personalități ale vieții cultural-artistice românești, iar invitații care vor vorbi despre opera Maestrului Mircea M. Ionescu sunt: Marinela Țepuș, director Teatrul Nottara, Ovidiu Ioanițoaia, director Cotidianul ”Gazeta Sporturilor”, Ioan Cristescu, director Muzeul Național al Literaturii Române, Gheorghe Geo Popa, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, Dr. Virgil Nițescu, director cabinet MCIN.

Actrița Claudia Motea, președinte UCP, departament Artele Spectacolelor, va modera frumosul eveniment ce poartă semnătura prestigioasei Asociații Culturale Libris Brașov.(www.libris.ro)

Vă așteptăm cu multă iubire pentru a cinsti un act de cultură națională care are ca motto de suflet românesc #Respect yourself, Oferă-ți timp pentru lectură!

–––––––

Claudia Motea

GM International Artiscan

Telefon: +(40) 736 941 943

International ARTISCAN

Iubește Arta din Tine! 

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: Lucian Blaga

   „Lucian Blaga e cea mai mare surpriză culturală a fenomenului românesc de după război.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

   Problema trăirii integral creştineşte este mult mai simplă şi mult mai complexă decât apologia scrisă, dat fiind faptul că de regulă Gânditorul prin scris se raportează îndeosebi la latura teoretică a culturii, la câmpia destul de întinsă a spiritualităţii, nu la Muntele cunoaşterii de unde ţâşneşte spiritualitatea religioasă ca un izvor sacru, puternic, cristalin, tumultos, nesecat, păstrător de Legendă, de Doină, de Ancestral, înfrăţit de o puzderie de afluenţi, de convergenţe metafizice, de supra extazieri mistice, de supra arderi isihaste, a raportării la o spiritualitate pe care ţi-o doreşti fără a fi însuşit-o practic, mărturisind-o cu toate valenţele şi cu toate izvoarele ce se prăvălesc în fiinţa ta ca un Nistru, ca un Prut, Ca un Siret, ca un Olt, ca un Mureş, ca un Jiu, ca un Argeş, ca o Bistriţa, ca o Ozana, ca o Mare albastră sau Neagră în reflux, ca o furtună a Dorului la Vîrful cu Dor, ca o cascadă a Religiosului din Kogaionul carpatin, ca o culme everestă a devenirii în sferele de azur serafice.

   Pe aripile acelor sfere celeste se aşterne o trăire suavă care îmbrăţişează sublimul.

   Cu fiecare licăr al trăirii suave a spiritului ţâşneşte în inimă flăcările puterii aprinse.

   „De cîte ori o putere nouă ţîşneşte în noi ni se tulbură sufletul ca apa unei fîntîni în care s-a desfundat un izvor nou…” (Lucian Blaga, Zări şi Etape. Ed. Minerva, Bucureşti-1990, p. 10)

   Sufletul trăitorului, al mărturisitorului creştin ortodox fie el ţăran, poet, sacerdot, artist, teolog sau filosof, nu se tulbură când harul, miracolul pătrunde în inimă ca un izvor ce înnoieşte viaţa, ci se aprinde, se înteţeşte, se înfioară, se extaziază, se înalţă, se purifică, se îndumnezeeşte.

   În această perpetuă surprindere celestă şi cuprindere angelică Inima se cuminecă.

   Inima este floarea serafică care înnobilează apele sufletului precum nufărul lacul.

   „În copilărie, cînd am văzut întîia oară nişte nuferi pe undele unui lac, nu credeam că sunt flori care cresc din apă, ci îmi închipuiam că nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Atîtea flori cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre: ele cresc din noi, dar noi le credem oglindiri din lumea din afară.” (Lucian Blaga, Zări şi Etape, op. cit., p. 12)

   Adâncimea gândirii spiritual-transcendentale, a reflectării metafizice şi a cugetării mistice a Gânditorului gândirii sale mistico-metafizice, a Creştinului ortodox dacoromân prin excelenţă trebuie să fie direct proporţională cu înălţimea azurului la care aspiră, la care pătrunde, cu care se întrepătrunde, la care se raportează trăirea sa pentru Neamul său binecuvântat ocrotit de Proniatorul, pentru lumea care se mai află încă sub armonia Creaţiei divine, dar şi ca iubire serafică pentru Dumnezeu.

   În Pantheonul Marilor Filosofi Români Creştini Ortodocşi al cărui studiu destul de elevat îl cercetez, îl elaborez, îl aprofundez sub un ciclul destul de inspirat am ajuns şi la ardeleanul fiu de preot, licenţiat şi în Teologie, Lucian Blaga.

      După trecerea rapidă prin apele Academiei Teologice „Andrei Şaguna”-Sibiu, probabil răsfăţat graţie tatălui său care era Protopop la vremea aceea, s-a aruncat în vâltoarea Filosofiei şi Biologiei ştiind că între ele există totuşi contraziceri majore elaborate teoretic de cei ce au voit-o prin prisma raţiunii lor ateo-ştiinţifice şi nu prin apropieri creştin-ortodoxe pe care le-a îmbrăţişat şi expus genial metafizicianul nostru, doctorul Nicolae Paulescu.

   Ca şi cum aceste contraziceri ateo-ştiinţifice l-au bine dispus, a dispus să continue studiile post universitare în cadrul Universităţii din Viena, unde doar Brazii falnici ai Ortodoxiei dacoromâne n-au putut fi nici îndoiţi, nici frânţi.

   Lucian Blaga a fost ataşat-consilier de presă la Varşovia, Praga, Berna, subsecretar de stat la Externe, ambasador în Portugalia, profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.

   Trebuie să precizez însă, încă de la începutul acestui studiu, dar cu destulă mâhnire şi compătimire că Lucian Blaga a fost/ s-a dorit un Filosof creştin, dar a încurcat metafizica filosofiei în sine cu mistica creştinismului ortodox, dând prioritate uneia şi subordonând-o pe cealaltă. „Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reînnoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti-1997, p. 20)

   Pentru a porni la această înfruntare-confruntare tricosmologică trebuia musai să-l consulte pe anticul dac Sf. Dionisie Areopagitul sau să-l aprofundeze pe neegalatul Vasile Băncilă cu care a avut o elevată corespondenţă epistolară, dar n-a făcut-o nici într-un caz şi nici în celălalt riscând şi greşind totul.

   Neînţelegând nici consubstanţialitatea ortodoxiei cu românismul a rămas un gânditor gneseologic, punând în locul Atotcreatorului Dumnezeu, Atotcreatorului Logos, pe Marele Anonim, care prin Censura Sa Transcendendă ne permite doar o cvasi-cunoaştere, iar Taina Hristică, elementul de comuniune harică, de coslujire îl preface în mister.

   Gânditorul gneseologic nu face un pas spre cunoaşterea apofatică, precum creştinul ortodox mărturisitor, slăvitor şi slujitor, ci rămâne în impas.

   Lucian Blaga neavând ca Temelie şi Stâlp al Culturii spiritual religioase cele două elemente fundamentale: dacoromânismul şi ortodoxia care sunt într-o perpetuă comuniune, a riscat mult întrupându-se celor mai mari şi mai absolute naturi sensibile de cercetare: Poezia, Filosofia şi Teologia care au o singură Osie: Ortodoxia Hristică.

   Poezia, Filosofia şi Teologia de fapt se cercetează ca exerciţiu de stil, de creaţie şi har, dar ele se trăiesc însă cu intensitatea şi plenitudinea marii Iubiri cereşti.

   Întruparea religiosul în spiritualitatea etnică a unei naţiuni milenare are loc deodată cu naşterea acelei etnii. Dovadă faptul că spiritualitatea protodacă a fost dintru început monoteistă şi ontologic profetic precreştină.

   Creştinismul ortodox n-a făcut alceva decât să-şi revendice tronul dinastic al spiritualităţii geto-dace care s-a circumscris Evangheliei, Ortodoxiei lui Hristos, ca izvor de existenţă, de trăire, de creaţie, de înomenire, de înălţare, de transcendent.

   Spiritualitatea protodacă nu s-a pierdut, dar şi-a urmat Calea Regală întru Hristos.

   Spiritualitatea protodacă purtătoare a matricei stilistice a etnicităţii sale milenare înfiindu-se spiritualităţii Duhului Sfânt, a devenit astfel religioasă şi nemuritoare, adică spiritualitate românească ortodoxă.

   Ortodoxia fiind ramura aristocrat-divină a Dacoromânismului milenar şi veşnic.

   Tratând lucrarea Religie şi Spirit, poetul, filosof şi teolog Lucian Blaga face o distincţie ilogică afirmând că: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie. Ed. Paideia, Bucureşti, p. 7)

   Imperiul bizantin n-a fost grecesc ci traco-dacoromân, prin urmare matricea stilistică bizantină este înrudită, frăţească cu fiinţa stilistică a dacoromânismului.

   „Fiinţa umană, spune Lucian Blaga, simte o înclinare sau necesitatea de-a participa, într-un fel sau altul, cu toate facultăţile şi aptitudinile sale la ordinea dată odată cu revelarea ultimelor elemente sau coordonate ale misterului existenţei. Metafizica participă, preponderent sau exclusiv pe calea <<cunoaşterii>> la ordinea pe care omul şi-o revelează. Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul său de-a gândi şi de-a simţi magia.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga…, p. 11)

   O vorbă înţeleaptă a Ţăranului filosof român spune: „Dacă tăceai filosof rămâneai!”

 

   Dacă Lucian Blaga rămânea la domeniul Poeziei, poate se remarca şi ca un veritabil Filosof, dar s-a grăbit să cuprindă mai multe pierzând Sensul. Adică totul.

   Toate cele trei domenii serafice: Poezia, Filosofia, Teologia au natură divină şi aparţin ca spirit religios Creştinismului ortodox, chiar dacă se întrepătrund şi cu Tradiţia monoteistă a spiritului protodac, profetic, sibilin, ca izvor de creaţie arhaic, ca filosofie ancestrală, ca spiritualitate metaautohtonă.

   Poziţia privind non apartenenţa lui Lucian Blaga la Creştinism, Ortodoxie şi Românesc a făcut-o marele Teolog Părintele Dumitru Stăniloae, cu autoritatea sa copleşitoare care, a remarcat de fapt echivocul consubstanţial al autocontrazicerii filosofului ardelean şi ca atare eu nu voi relua vreo atitudine diferită.

   Peste Ardeal s-au abătut de-a lungul timpului milenar multe năvăliri, multe încercări, multe ispitiri, multe controverse, multe neamuri pretins creştine, multe cutremure spirituale precum: Şcoala Ardeleană ori Uniaţia, dictate, asupriri, terori hortiste, doriri hegemonice, sfâşieri politice, puzderii de secte, tentaţii papistaşe etc.

  Românul ca să rămână în rădăcinile Tradiţiei sale creştine trebuie să fie pururea Stejarului care în faţa furtunilor se înfige mai puternic în pământul sfânt al Gliei sale.

   Altfel, smulgându-şi rădăcinile milenare nemuritoare rămâne cu rătăcirile muritoare.

   Înzestrat cu talent de scriitor, cu o remarcabilă gândire, fiul de preot ardelean şi-a împovărat creaţia printr-un efort filosofic gnostic, nedefinit ca esenţă, definit ca dilemă, ca o plăsmuire ce iradia din adâncul său lăuntric sbuciumat de mister, făcând din fiecare pas al cunoaşterii un impas al necunoaşterii: „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică…, p. 31)

   Neconlucrând cu dreapta credinţă, cu harul, nefiind în comuniune-cuminecare cu Iisus, faptele îi ies anapoda, alunecând pe topogamul panteismului, susţinând că Cosmosul n-a fost creat din „nimic”, ci este o emanaţie a Marelui Anonim. „Actele creatoare ale Marelui Anonim nu sunt nici acte creatoare din nimic, nici acte aplicate asupra unui material dat. Actele Marelui Anonim se numesc mai mult impropriu <<acte creatoare>>, căci ele sunt în esenţă <<acte reproductive>>.” (ibid., p. 30)

   Maestrul Lucian Blaga în loc să se îndrepte spre finalismul energiilor necreate ale Sfintei Treimi Dumnezeeşti, iconomia lor prin cele Şapte Taine în comuniunea cu Omul, cu Natura, s-a apropiat de fatalismul diferenţialelor divine, fărâmiţându-le în entităţi mai mici decât atomul, ce navighează în Totul divin ca nişte structuri virtuale.

   A căzut din hazard în haos sau invers. Păcat! Mare păcat!

   După ce şi-a aşezat în luminişul cugetului Poemele luminii şi-a cioplit cei drept neregulat Pietre pentru templul meu, apoi în loc să calce pe Paşii profetului,  ca să sărute poala lui Zamolxe, pentru a se afla În marea trecere, cu Lauda somnului, a purces La cumpăna apelor, înnotând La curţile dorului, nebănuind Nebănuitele trepte, care pot fi izbăvitoare precum Lacul Vitezda cu Tulburarea apelor, luminându-şi chipul ca Daria, lăsând în istorie ca pildă, Fapta, pe Crucea Golgotei pentru a primi Învierea, sau jertfa supremă ca Meşterul Manole, zguduit de Cruciada copiilor, şi-a adus aminte de marele tribun Avram Iancu, care a încercat salvarea moţilor într-o Arcă a demnităţii precum a biblicului patriarh cu Arca lui Noe.

   În milostivirea Sa, Dumnezeu i-a trimis o călăuză de esenţă „tare” în persoana lui Vasile Băncilă, spre a nu-l pierde definitiv. Acesta pitrocindu-l din nou, om şi operă l-a asociat totuşi cu o energie românească purtătoare a unei viziuni protodace.

   Vasile Băncilă îl rebotează în filosofia creştin-ortodoxă asociind caracterul ontologic al metafizicii lui Lucian Blaga cu viziunea cosmică mistico-metafizică a Ţăranului dac, din care ţâşnesc ancestral şi nemuritor toată filosofia şi toată înţelepciunea noastră.

   Scânteile aurei sale au strălucit în discursul de la Academia Română când a fost ales membru şi s-a înnobilat prin Elogiul satului românesc: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot-toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului la sat. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-au format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime… Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp metafizică, vie, adăpostind în inimile ce bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul Lancrăm-Sebeş aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.” (Discursul Oratoric Românesc, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu, Ed. Coresi, Bucureşti, p. 173-175)

   Fericiţi purtători ai numelor Sfinţilor Arhangheli Voievozi Mihail şi Gavriil:

    

   Mihai Viteazul, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, Mihail Delcea, pr., Mihail Săulescu, Mihail Celarianu, Mihai Dragodan, Mihai Timaru, Maica Mihaela Iordache, Maica Mihaela Portase, Mihai Rădulescu-Vâlcea, Mihai Rădulescu-Bucureşti, Mihai Buracu, Mihai Lungeanu, pr., Mihai Niţă, martir,  Mihai Enescu, pr., martir, Mihai Bădescu, pr., Mihai Codreanu, Mihai Posada, Mihai Prepeliţă, Mihai Cimbru, Gabriel Constantinescu, Gabriel Artur Silvestri, scriitor Gabriel Stănescu, Gabriel Bălănescu, pr., Gavril Relea, pr.,  Gavril Zob, pr., Gavrilă Ion Ogoranu, Gabriel Victor Gârdan, pr., dr., Gabriel Valeriu Basa, pr., dr. ş.a.    

 

   Tuturor purtătorilor sfintelor nume întru mulţi ani binecuvântaţi!

 

           * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

* Fond de carte, arhiva Mircea Morărescu-Doblen Germania.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

8 noiembrie, 2018

Rexlibris Media Group: Pașcu BALACI – Portret literar 2018

Nume și  prenume:

BALACI, Nelu Pașcu

Data  și locul nașterii: 8 mai l956, satul Șebiș de Beiuș, județul Bihor

Studii:

  • liceale la Liceul „Samuil Vulcan”  din Beiuș, 1971- 1975
  • universitare: Facultatea de drept din Cluj-Napoca, promoția 198l
  • Debut: poezii  în revista școlară a Liceului din Beiuș:  Pagini de ucenicie, l97l
  • Consilier juridic  la Marghita  (l981-l986), Oradea  (l987- l988)
  • Redactor la revista Flacăra București (l989- l991)
  • Publicist comentator la ziarul Crișana,Oradea, (l992-l996)
  • Avocat din anul l997 și până în prezent în cadrul  conducerii  Baroului Bihor unde deține funcția de  censor
  • Președinte al Cenaclului literar Barbu Ștefănescu Delavrancea al Baroului Bihor din  l998
  • Doctor al Universității „Babeș – Bolyai”, Facultatea de istorie filosofie, cu teza: Arbitraj international asupra problemelor litigioase din sud-estul Europei. Provincia Kosovo
  • Cetățean de onoare al comunei Telciu pentru piesa FLUIERUL DE OȚEL, consacrată martiriului lui Tănasă Todoran, tras pe roată în 1763 la Salva, județul Bistrița- Năsăud
  • Invitat de onoare la prima ediție a Festivalului EUROPA NOVA, consacrat limbilor sud-est europene, organizat de  Ambasada României și Ambasada Republicii Moldova, septembrie  2013, Bruxelles, pentru prezentarea în limba franceză a pieselor de teatru publicate

Activitate literară:

Autorul a publicat:

Poezie în  revistele  Familia, Steaua, Tribuna, Viața românească, Orizont, Luceafărul, Flacăra, Poesis, Nord literar, Crișana, Aurora, Cele Trei Crișuri, Al cincilea anotimp, Caietele Oradiei, Lumea românească, Tribuna, Orient latin, Confluențe Literare, Prolitera, Singur ș.a.

Reportaje în: Familia, Flacăra, Tribuna, Crișana, Crișana Plus, Al cincilea anotimp, Expres, Luceafărul de dimineață, ș.a.

Teatru în: revista lunară Teatrul  nr l2/l987, Aurora nr l/l993, Almanahul revistei Viața românească, l985, almanahul revistei Viața Românească , l988, Orient Latin nr 2/200l, Teatrul azi nr 4-5/ l997, Drama,  decembrie 20l0, Familia, 2015, revista Confluențe Literare, ediția 1489/1490 28-29 ianuarie 2015. .

Cărți  publicate:

  • 50 de sonete, editura Dacia, Cluj Napoca, l994, postafață de Ion Simuț
  • Muntele osândiților, teatru, editura Dacia, Cluj Napoca, l995
  • Când îngerul aduce cheia, sonete, Editura Anotimp, Oradea, l998
  • Poeme, editura Anotimp, Oradea, l999
  • Sonetele către Iisus, editura Dacia, Cluj Napoca, 2000
  • Sonetele către Iisus, ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • Sonetele grecești, editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • O călătorie în Grecia, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Viața lui Iisus în treizecișitrei de tablouri, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Cruciada, teatru, Editura Cartea Românească, București, prefață de Mircea Ghițulescu (Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor), 2004
  • Slăvește suflete al meu pe Domnul, sonete, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2007
  • Fluierul de oțel, teatru, prefață de prof. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, postafață de Mircea Ghițulescu, Editura  Risoprint, Cluj  Napoca, 2008
  • Penelopa se mărită, teatru, Editura Palimpsest, București, 2008
  • Secvențe pariziene, Editura Convex, Oradea, 2009
  • Sonetele germane, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2009
  • Epistole din Șebiș, sonete, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca,  2010
  • Tunul de cireș, teatru, editura  Primus, Oradea, 2011
  • O călătorie în Italia, Biblioteca revistei Familia, Oradea,  2012
  • Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2013
  • Jeanne  d΄Arc, (limba franceză) Editura EuropaNova,Oradea-Bruxelles, 2013
  • Franz Joseph, (limba engleză), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles,2013
  • Das Mysterium Jesu, (limba germană), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Euroshima, (limba germană),  Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Executioners, I want  to live!,  teatru, (limba engleză) , Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Le canon en cerisier, teatru, (limba franceză) Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Cartea de uraniu, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2014
  • sută  de ani de pace sau A fost foarte frumos, mi-a părut foarte bine… (teatru), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2015
  • Regina  și Martirii, teatru, Editura Aureo,  Oradea, 2015
  • Martirii Beiușului și Unirea cea Mare, teatru , Editura Aureo, 2017
  • De la Beiuș la Bruxelles, Editura Aureo, Oradea, 2017

Reprezentări teatrale:

  • O boală care nu se vindecă decât aici, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l978, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Naufragiul sau Cine este Penelopa?, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l980, regia Rodica Radu de  la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Banii n-au miros, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, 5 decembrie 2004, regia  Ovidiu Lazăr
  • Victima și călăul, Teatrul de Stat Oradea, 2008, regia Adrian Moraru
  • Victima și călăul, Teatrul de Nord Satu Mare, 2011
  • Penelopa se mărită, Teatrul pentru copii şi tineret Cernavoda,  martie 2008, regia  Victor Ignat, artist emerit al Republicii Moldova

Reprezentări radiofonice:

 

  • Banii n-au miros, Teatrul Național Radiofonic, București, 3 și 4 ianuarie l998
  • Muntele osândiților, Teatrul Național Radiofonic, București, l4 februarie 2000
  • Muntele osândiţilor, Radio Cluj, 2010.

Spectacole lectură cu piesele: 

  • Fluierul de oțel,  1 decembrie 2008, (cu Virgil Ogășanu  și  Adela Mărculescu)
  • Umbra, interpret Mircea Albulescu,
  • Penelopa se mărită

toate având loc  în Sala Oglinzilor la sediul  Uniunii Scriitorilor din România.

  • Spectacol lectură cu piesa istorică TUNUL DE CIREȘ,  Institutul Cultural Român, București, mai 2013
  • Spectacol lectură cu piesa EVA HEYMAN sau MOARTEA CELEI MAI TINERE REPORTERIȚE DIN LUME, la Teatrul Evreiesc de Stat, București, 29 iunie 2018

***

Paşcu Balaci este doctor  al Universității BABEȘ-BOLYAI din Cluj Napoca, Facultatea de istorie-filosofie, catedra de relații internaționale și studii europene  cu teza intitulată ARBITRAJ INTERNATIONAL ASUPRA PROBLEMELOR LITIGIOASE DIN SUD- ESTUL EUROPEI.PROVINCIA KOSOVO, teză susținută în 22 septembrie 2012 în sala Ferdinand a Institutului de istorie, conducător de doctorat prof .univ. dr. Vasile Vese. Teza a fost  distinsa cu calificativul MAGNA CUM LAUDAE prin diploma  de doctor  nr 1002/ 23.02.20l3, seria H nr. 0013777,  eliberată de către  Ministerul  Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului  în domeniul  Relații internaționale și studii europene și înmânată în sala AULA MAGNA a Universității Babeș-Bolyai de către domnul rector, academician și profesor universitar dr. Ioan Aurel Pop în data de 23 februarie 20l3

  1. Cetățean de onoare al comunei Telciu, județul Bistrița – Năsăud, din luna august 20l2, pentru publicarea piesei istorice FLUIERUL DE OȚEL , consacrată martirului erou Tănase Todoran, tras pe roată în l2 noiembrie l763 pe același platou Mocirla de lângă Salva unde a ținut în 10 mai 1763 o cuvântare de protest pentru nerespectarea drepturilor românilor în fața batalioanelor de grăniceri ce urmau să depună jurământul de credință față de împărăteasa Maria Thereza

  1. Diplomă de excelență pentru creații literare remarcabile, acordată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Cabinet Secretar de Stat și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Bihor, 5 februarie 2010
  2. Diploma de excelență a protopopiatului ortodox român Huedin, „în semn de prețuire pentru promovarea culturală și spirituală a personalității Părintelui protopop Aurel Munteanu (10 septembrie 1940), martir al neamului românesc”

  1. Diploma și Medalia Emanuil Gojdu pentru calitatea de luptător al cauzei recuperării patrimoniului Fundației Gojdu (187l- 2008), acordate de Baroul Bihor, Comitetul „Pro Gojdu” Oradea, Asociația română pentru Ex Libris, 2l februarie 2008

  1. Diploma și Medalia Bicentenarului Emanuil Gojdu (1802- 2002), pentru premiera de la Marghita, joi 24 noiembrie 2005, a piesei de teatru istoric și alegoric „Banii n-au miros” în montarea Teatrului  Național „Vasile Alecsandri” din Iași, „pentru contribuția exemplară la promovarea culturii, limbii și literaturii române”, acordate de  Fundația Emanuil Gojdu Sibiu – filiala Oradea & Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, noiembrie 2005

  1. Diploma Primăriei municipiului Beiuș „Pentru contribuția adusă la dezvoltarea culturală a Țării Beiușului”, 2005

  1. Diploma de merit a Primăriei Municipiului Marghita și Consiliului local al municipiului Marghita „Pentru valoarea artistică, contribuția marcantă la dezvoltarea culturală a municipiului Marghita și eforturile depuse pentru promovarea valorilor românești”, 24 noiembrie 2005

  1. Diploma pentru cea mai bună piesă „Banii n-au miros”, acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul județean Prahova, Radio România Cultural, prezentată la a III-a ediție a Colocviului Național de Dramaturgie Bușteni-Sinaia, 5-7 mai 2004

  1. Premiul celei de-a XV-a ediții a Festivalului Primăvara studențească, l980, Cluj Napoca pentru spectacolul cu piesa Naufragiul, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca

  1. Premiul „Ioan Bușiția” al Departamentului ASTRA Beiuș pentru volumul 50 de sonete, l994

  1. Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru piesa de teatru Război între români, la prima ediție a Concursului Național de Creație Artistică „Nihil sine Deo”, Brașov, 1999

  1. Diploma și Premiul I la poezie la concursul artistic din cadrul etapei județene Bihor a Festivalului „Cântarea României”, ediția a VI-a, 1985-1987

  1. Diploma și Premiul Studioului RTV Cluj pentru creație originală, (teatru), piesa istorică Muntele osândiților sau Horea Rex Daciae, 1986

  1. Diploma și Premiul I la concursul interjudețean de creație în domeniul reportajului literar și fotoreportajului „Alexandru Sahia”, Călărași – Mînăstirea

  1. Premiul I și Titlul de laureat la concursul de poezie din cadrul etapei republicane a festivalului ”Cântarea României”, 1987

  1. Mențiune pentru piesa „Umbra” la Săptămâna Teatrului Scurt, ediția a X-a, Oradea, 2-8 octombrie 1995

  1. Diploma de nominalizare la Premiul de Excelență al Primăriei Municipiului Oradea și Consiliului Local al Municipiului Oradea în domeniul  Literatură, 2007

  1. Diploma de excelenţă pentru creaţii literare remarcabile cu ocazia împlinirii vârstei de şaizeci de ani acordată de Direcţia judeţeană pentru cultură Bihor, Oradea, 18 mai 2016

  1. Marele Premiu la Festivalul internaţional de poezie LUCIAN BLAGA, Lancrăm – Sebeş, 2017

  1. Cetăţean de onoare al oraşului Ştei, judetul Bihor, pentru anul 2017, pentru cărţile de poezie dedicate exploatărilor de uraniu din zonă: Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Cartea de uraniu (sonete) şi Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la Ştei la Moscova şi retur (sonete)

–––––––

Noiembrie 2018

Nicolae BĂCIUŢ: Aproape / Departe prefață la volumul „Gânduri printre rânduri” de Silvia Urdea

Silvia Urdea îmi era cunoscută din primii mei ani „vetrişti”, numărându-se în anii optzeci printre autorii redutabili ai revistei târgu-mureşene Vatra, unde a colaborat cu cronici literare, recenzii, despre proza acelor ani.

La Târgu-Mureş, Silvia Urdea a ajuns în 1965, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, fiind repartizată ca asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu-Mureș, secția filologie, ceea ce vorbeşte de la sine despre calităţile tânărului dascăl. Evoluţia sa a fost una ascendentă, obţinând titlul de Doctor în Filologie, la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre proza lui Anton Holban, sub îndrumarea prof. dr. doc. Constantin Ciopraga, pe care, în colecţia celebră în epocă, „Universitaria”, o publică la Editura Minerva, în 1983, sub titlul Anton Holban sau interogația ca destin, după ce, în 1981 a publicat un mănunchi din publicistica lui Octavian Goga, Pagini publicistice, în colecția „Restituiri”, coordonată de Mircea Zaciu.

După desfiinţarea Institutului Pedagogic de la Târgu-Mureş, şi-a continuat activitatea la Filiala Academiei din Târgu-Mureș, în calitate de cercetător științific, ocupându-se de presa transilvăneană din perioada interbelică, finalizând câteva studii. Până la plecarea definitivă din ţară (august 1990) şi stabilirea în SUA, prezenţa sa publicistică a fost mai degrabă discretă, fiind una dintre vocile critice pe care le-a pierdut şi revista Vatra şi istoria literară, după ce autoarea îşi câştigase şi notorietate şi autoritate. Şederea în SUA nu a ţinut-o însă departe de preocupările sale literare, extinse şi în sfera eseistică şi în cea publicistică, colaborând la ziarul Lumea liberă, editat de Cornel Dumitrescu, la revista Foaie, editată de Romeo Stana, la  Lumea românească, apărând sporadic la Grand Rapids, editat sub îngrijirea lui Mihai Gheorghiu, la Art-Emis, la Curentul internațional USA, editat în Sterling Heights, Michigan, de Ștefan Străjeri, și la Vatra veche, editată la Târgu-Mureș, sub direcția lui Nicolae Băciuț.

Colaborarea la revista Vatra veche a fost pentru mine nu doar onorantă, ci şi recuperatorie, pentru că, într-un fel, Silvia Urdea aparţine acestui spaţiu geografic şi spiritual. Pe de altă parte, Silvia Urdea, după cinci ani petrecuţi la New York şi încă aproape douăzeci şi cinci la Michigan, a ră-mas mereu racordată la literatura română şi la realităţile româ-neşti, pe care le-a privit şi cu nostalgie, dar şi cu ochi critic.

De altfel, şi plecarea din ţară a fost un gest de atitudine, după un lanţ de dezamăgiri şi evenimente care i-au pus sub semnul întrebării aspiraţiile fireşti de împlinire personală.În ultimii ani, şi-a canalizat energiile spre acele orizonturi spre care a privit încă din adolescenţă, trăind parcă o a doua tinereţe, fiind foarte prezentă cu articolele sale în diverse publicaţii şi, mai mult, în 2014, a strâns între coperţi şi o parte a roadelor sale publicistice, în volumul „Arc peste timp”, apărut la Editura Anamarol, coordonată de Rodica Elena Lupu.

Disponibilităţile Silviei Urdea se dovedesc a fi extinse, ea aplecându-se cu profesionalism atât asupra faptului de cultură, cât şi asupra vieţii politice internaţionale, fiind un analist de mari profunzimi şi intuiţii pertinente.

O notă de distincţie a poziţiei Silviei Urdea este patriotismul său luminat, unul de mare vibraţie şi sinceritate, într-o preocupare constantă faţă de destinul neamului şi ţării sale. Avantajul judecăţilor sale a venit şi din distanţa – şi la propriu şi la figurat, geografică şi emoţională – faţă de evenimentele analizate. O detaşare care o scuteşte de umori şi partizanate de orice fel. Principiul suveran care guvernează judecăţile sale de valoare: adevărul şi numai adevărul, fiindcă numai adevărul ne va salva şi ne va aduce mântuire.

„Gânduri printre rânduri” e o carte prin care Silvia Urdea ne-a convins încă o dată că, vorba lui Nichita Sănescu, patria sa e limba română şi că fiinţa sa aparţine pământului… de acasă.

–––––––-

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu Mureș

Octombrie 2018

George ANCA: Ahimsa Eliadeană

Ahimsa Eliadeană

Ierusalim

A Pierde

Pasărea Brâncuși

Naufragiu Baudelaire

Anonimul lui Rembrandt

Depoziții

Ahimsa eliadeană

        Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

        Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

        Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

        Mi-am serbat în gând – cum am spus şi Tatăl Nostru la masă -, 30 de ani de când am venit în India. Acum eram la Indore, cu Plata şi fata, ba ne întorsesem. Crăciun indian şi atunci, neamule. Cum să se fi întâmplat altfel acum. Măcar şi italiencele, evreii, jainii, ţările tot Bangladesh. Ce lumânare luminoasă. Apa din analiză. Masut Rana de Kazi Anwar Hussain, cu ţigani mistici din România. Cu măicile nu ştiu ce să mă fac, ba o ahimsa de crizanteme. Coroana labirintului pedeapsă pe ducă odată cu noi.

        Ahimsa jainilor mi s-a aninat de o poematizare. Bătrâni şi ne-am mai relaxa pe viaţă, nu deţinuţi ca sub sovietici. Islam înseamnă pace Vasile Lovinescu. N-avem cunoştinţe să ne convertim, precum Miguel şi uite Thomas, Nicu., trebuindu-ne creştini într-o gheţărie a arşiţei de peste iarnă.

        Gabriela, că-n India c’e tutto. A ne vedea indianitate din nesfârşitele indianităţi, poezii de dragoste jaine, rajsamandiene.

        Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului. Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

        Mahapragya primeşte în camera 13, unde dormisem sub decibeli. Sadhus. Intraţi care n-aţi fost. Măturaţi desculţenia. După Thomas, cu policolor, îi ofer şi eu dar galben, Cenuşa lui Eliade. Primeşte. Alb? Îmi dă voie să-l traduc. Mă face ambasador ahimsa pentru România/Sud-Estul Europei.

        Manoj, din Hyderabad, vrea literatură română (ascultase Mioriţa-Ahimsa şi fusese la worksop-ul meu, primul, nu şi la al doilea).Să se intereseze de Prabhu Vydiasagar Dyal, să-mi spună şi mi de amintirea lui postumă, dacă se face ceva, semnez şi eu. I-am dat Cenuşa lui Eliade şi ultimul prosop. Musulmanul fundamentalist din Sri Lanka a vrut documentaţie Mioriţa, i-am recomandat Mircea Eliade, The Vanishing God. Fusese în Bulgaria şi Ungaria.

        Zalmoxe şi Isus, cu ahimsa, ne făcură pe daci/români prea ospitalieri cu invadatorii. De ajutor fir-ar India. La ieşirea de la Mahapragya, Thomas că face masă rotundă la Atena, să mă duc şi eu, că el e eretic, că n-am să-i dau o carte cu Eliade, o văzuse la Mahpragya, a fost ultima, i-am zis, adevărat.

        Muni Kumar Shrman fu benjaminul. Întrebase atât de senin unde e România. Are vecini Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova. E lângă Rusia. Rusia e şi lângă India. În Rusia avem 25 campusuri, şi în Moldova. Ce ţări sunt în Europa de East? I le spun, România e a şaptea din Europa, până intră Ucraina. Bine, eşti ambasadorul lui Mahapragya în România. Se cucereşte lumea nu ştiind-o.

        Cred că îmi sunt încurcate şi orele. În orice caz, e nor. Sunt primul afară. O fi în 28. Fac revelionul de unul singur în camera 13.. Uliţa spre palat e abrubtă, cer scuteriştii de zece ori mai mult.. I-am zis în ’77 unui yogin de Eliade şi e l m-a întrebat, which swami. Aseară, dându-i lui His Holiness pe Eliade, nu l-a mai refuzat la culoare. Ce faci, iarno, nu mai arzi? Pe prânz, în yarzi cu barzi. Ultima yoga, cel puţin. Secret India, 1934, Paul Brunton citat la meditaţie.

        Blajinii sunt jainii de se ştiau yoginii pierdui cu versuri crinii. Am greul subiectului pe nebunia sectului. În tradiţia sud-indiană, dacă moare soţul unei femei tinere, primul bărbat cu care are voie să se căsătorească este fratele mamei, unchiul ei. Nu şi în nord. Apropo de diversitate şi relativitate. Tradiţia religioasă îţi arată calea spre fericire.

        Părăduim litere de nisip. Le laşi cu spatele la cămilă. În medina Rabatului, discul kuranic audiam. Să ne fi întristând acum despărţirea de jaini?

        Cine ne mai povesteşte secta, pas către mokşa? Secta prazului, obrazului. Vrei să controlezi pe altul şi-ţi pierzi propriul control. Trupul nu e al meu. Soldaţi la frontiere. Sunt prieten cu toate fiinţele. N-am viaţă-n mine dacă nu mor un pic nonviolent, restul ghilotină. Între atâtea limbaje scriu automat spre neînţelegerea niciunuia, cu dialectele misteriozităţii sectare. De unde punctuaţie, că să nu ne lăcomim, să nu ucidem incoerenţa. Mă vărs în întunericul auditoriumului, câte miliarde de Indii cu tot atâtea populaţii de raze. Romanul ahimsa nu se pricepe Rajsamand. Mai tari vor fi fiind bastoanele celor ce-l joacă pe Gandhi. N-am epică, dar coincidenţa hazului, acolo, o Indie cu teme de ţără nonviolentă, între mari. Plato, eşti jaină din dragoste de animale. Profesorul de sanscrită se declară între Gita şi ahimsa, alţii între Zalmoxe şi Hristos.

        Cu bătrânii, m-o lăsa inima. Cu fata, în tren. Am coborât într-o gară să merg aproape la o gazdă, nu ştiu ce să iau. Am uitat să mă întorc. Am pierdut trenul. N-aveam bani să plătesc gazda. I-am explicat, făcea feţe. A apărut fata şi s-a rezolvat. În Rajsamand am scris poeme pe apucate, improvizaţii printre meditaţii. Angela recomandă pe evreica din Ancona pentru tratamente de fertilitate. Cod liber în creierii Rajasthanului, cu Benazir moartă. Violenţă şi-n cea mai mică entitate.Contemplarea compasiunii. Intrăm în somn. Copii de 3-4 ani condamnaţi la yoga.

          Mă gândesc să te scriu de când nu te ştiam. Ce răsurar roz meditat Jaipur. În pace mai mult Benazir, ne-a ţinut tăcerii ei Rupini. Funeralii anticipate. Ahimsa eliadeană din swami în swami.

Ierusalim

*

          Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

          Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

          Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

          De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

          Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

          Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

          Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

          Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

          Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

          Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

          I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

          Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

          Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

          Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

          Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

          Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

          Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

          De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

          Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maria şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

          Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

          Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

          Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

          Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

*

          Ocult golit, kenotic. Nu sunt postmodernist? Ba da, Puşi (GB, 1980). Oprise în faţă la La Calu. Nu deschid sticla de vin de la el. Mâine. Secretul să stea în tine cum îţi stă sângele-n vine, Florentine. Eram jos, în ultimul orizont, la punctul cel mai adânc. Mitică, arde mina. A falsificat poeziile, nu respira. Norocul meu a fost cu Romică şi al lui Romică cu mine. S-o ucidem pe Latifa pentru a salva poporul. Da, răspunse cu glas stins naşul Ion. Scris mai vizibil, mai pline rândurile. Ceaţă neagră cu sclipiri verzi. Arde gheaţa, Hristo.

          Comunicare prin vise, uiţi ce scrii despre altcineva, cum ar fi citit. Nu ne mai auzirăm de ani. Retenţie psiho. Nicolaide s-a luat de Kusturiţa. Cine e Nicolaescu? Ch’io mi scordi di te. Realitatea e comică, da’ lumea se crispează. Cum ai merge pe gheaţă. Popor masochist, leprezentat, merry wives, deleni-văleni. Superstiţia macho de cuviinţă. Moartea tatălui, Dumnezeu-Hristos. Nimeni la busturi. Moartea cărţilor. Caietele, miile de pagini, cin’ să le scaneze, pe ce lectură, descifrare? Cazul să mai despart steno de asteno.

          Mantre onirice cosmosului cameral, în cer cu Shaun Davey, în iad cu Downey, hai dislexie. Bereta proprie, neitaliană, numai pe scenă şi-n localuri, nu la radio, un folclor. Şi castrat şi birjărea contele rus la şosea. Înscrisuri, telegraf, berbera Piaf. Ai lui Sică, diegeză mai aproape de lumea lui Caragiale, o singură femeie care contează, placa turnantă. În domeniul teatral sunt mai ai dracului ca în literatură. Lumea l-a plăcut că e frumos. Matilda nu-l pomenise în scris şi la telefon, cât că scrisul o fi al lui şi o semnase numai pe ea. Vine în baston, a-şi citi strigăte-mantre din puşcărie.

          Să nu mă refuzi, dau un şpriţ. Dă-mi amănunte, patru personaje se cănăstec, unul dintre ei e poet, restul, copie după natură. Scrisei 2,5 p., blocată tasta, terminate bateriile Duracell. Nu pot nici trimite. Îl sun. Mă duc după baterii. Mă întorc, adaug un final, cum femeile îl ucid numeric, amazoane. Răaspude că a râs, Bergson, să mai scriu două – făcusem corp 16 – cu amănunte de canastă. Plata, că absurd, bineînţeles. Partea a doua, cu sculptură, inventez administraţia canastei, repreyentată de Tanda, fără Prist.

*

          Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann. Pierdut bolnavul. M-a sunat din dubă. Mineri îmbrăcaţi în jandarmi. Soarele mineral. Pancarte nescrise. Iniţiere alawită, fraternitatea lui Hyperion. Tradus la o comandă blitz chiar de mine. Să nu mă mai sfădească baba că apar la televizor.

          Ou roşu. O schinare de lovele. Legalizaţi iarba. Poporul vă cunoaşte mai bine. Suflă-mi în cimpoi. Vocile sunt groase. Marchează banul gros. Treponema palladium. Toate alegerile sunt anticipate, şi cele spontane. Doar şerpii s-au apropiat. Nimic nou în lupta cu poporul. Rămâi la subiect, nu divaga. Mănânc seminţe, că e plictiseală. Nimic legitim. Cocălarul legumă. Ce naiba se întâmplă? Nu are zvâc. Oul zburător. Ţară, nu coafor.

          Pluteam în fum, alkyon stone, până mă văzurăţi. Se lăţi vestea. Hai prin nori şi stânci, la o platformă de oracol. Terenul meditaţiei alergat interior, lansarea levitanţilor în mers decolant. Bravo, retardule. Tu eşti prototipul turnătorului comunist de pe vremea comunismului. Totalitarismul este evident în media. Butthead. Am făcut o grămadă de greşeli ortografice când am văzut ce tupeu are tipa. A dat gata juma de Bucureşti. Piatra beţivă. Guzganii eunuci. Dacă nu aveai nume de maşină nu te lua.

Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann.

A pierde

*

          (Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

          Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

          Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

          Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori mâncând la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

          În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: ‘Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!’ răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân’ om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By one Man’s disobedience lost, now sing / Recovever’d Paradise to all mankind.

*

          (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !
Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !
Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

          Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

* Continue reading „George ANCA: Ahimsa Eliadeană” →

Mioara HUSUSAN: Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 3, Editura SINGUR

Motto:

“Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit, de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedè că nu-ți vin la socoteală, iè pana în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut“

  Ion Creangă

 

O carte este precum un castel, trebuie să-i parcurgi culoarele ca să-i poți descoperi tainele.  Volumul 3 din seria Antologiei – Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni nu face excepție de la acest lucru.

Fiecare autor prin harul dăruit de Bunul Dumnezeu dezvăluie unele dintre comorile sufletului sau. La 100 de ani de la Marea Unire din 1918, an de referință pentru poporul român, înainte de a fi uniți prin ceea ce facem, trebuie să fim uniți prin ceea ce exprimăm. Unitatea unui popor stă în primul rând în cunoașterea istoriei, în respectarea limbii române, în iubirea pentru neamul românesc. Cetățenia română însă nu o găsim doar în buletin, ci și în suflet.  A vorbi despre unitate în aceste vremuri înseamnă a crede în ea și a face ceva pentru a duce la desăvârșirea acestui lucru. Pentru a rămâne un popor unit, am învățat de-a lungul timpului, că iubirea și respectul arătată oamenilor de lângă noi ar putea împlini acest vis. Vom știi oare să depășim obstacolele istoriei? Vom ști să apreciem valorile?

Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” vol 3 pornește de la ideea unei ferestre în timp. Fereastră de la care privim trecutul și viitorul prin clipa prezentă. Un pod creat prin alăturarea autorilor clasici de cei contemporani prin exprimarea cuvintelor.  Printre versurile găsite aici, se va simți dorul de satul natal, dorul de părinți, de moși și strămoși, dorul de cele întâmplate în istoria acestui neam. România este România pentru toți cei care simt românește Fiecare autor prin harul cu care a fost înzestrat a lăsat prin versul personal o amprentă unică către unitatea acestui tărâm numit România.

Mulțumesc autorilor pentru dorința de a participa printre rânduri la sărbătoarea noastră națională – 100 de ani de la Marea Unire –  și au lăsat o piedică în calea uitării pentru cei ce vor veni, iar ție cititorule îți doresc să găsești frumosul din cuvânt.

Așa cum am susținut și în prima Antologie frumosul învinge și cunoaște lumina. Lumina tiparului și a lecturii. Lumina timpului ce le va dăinui sau nu. Timpul același prieten și dușman tăcut al fiecăruia. Timp care fuge „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”!

————————————–

Mioara HUSUSAN

Slimnic

3 noiembrie, 2018

Octavian MIHALCEA: Peceți luminoase

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: „Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund,/ însă pe muche de clipă”.  În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.

Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: „…şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii.//”.  Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.

Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: „Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua//”.  Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun   imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.

Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: „Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea  Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!//”. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: „Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine//”.  Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

––––––––– 

Octavian MIHALCEA

octombrie 2018

București

Emilia STROE-ȚENA: Elena Buică – O invizibilă punte între Delta Dunării și Halifax

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”

Elena Buică

     Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică-Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume „apărute până la cei 85 de ani”, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – „Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani”, din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: „Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv „În căutarea unor permanenţe”, apărută la editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.” (op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna  scriitoare Elena Buică-Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică-Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci” (op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor”.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate „Nevoia de model”, „Farmecul lucrurilor simple”, „Parfumul scrisorilor de odinioară” refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică-Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor” (Farmecul lucrurilor simple).

Capitolele  III şi IV – „Prin România Mamă” şi „La pas prin Canada” cuprind două dintre cele mai bine realizate note de călătorie, sau jurnale de impresii: „Clipe de lumină trăite cândva în Delta Dunării” şi „O vacanţă în Halifax”. Prima este o povestire admirabilă a unor zile de vacanţă petrecute de autoare, împreună cu fiica sa, pe atunci o copiliţă sub 10 ani, în deltă; povestirea fascinează printr-un stil pe cât de concis şi laconic, tot pe atât de elegant, de realist, presărat cu nuanţe de umor fin. Nu lipsesc momentele de suspans, anumite „secrete” care îl ţin captiv pe cititor, anumite lucruri aşezate parcă de la sine, sub o  stea norocoasă şi extrem de avantajoasă pentru cele două turiste, mamă şi fiică, un fel de „sesam, deschide-te!” – cum singură spune autoarea.

Faptul că scriitoarea este luată drept inginer de către şeful de gară din Tulcea, mai ales pentru că s-a folosit de numele unei persoane bine cunoscut de acesta şi, probabil, de tot personalul gării, această mască poartă şi o notă comică, un umor natural, firesc, necontrafăcut şi întreţine o atmosferă veselă, destinsă. Aceeaşi schimbare de rol o percepe şi căpitanul vasului de lux pe care se îmbarcaseră atât ele două turiste, cât şi delegaţia de oaspeţi germani, pentru care totul trebuia să arate exmplar: „Căpitanul era nedezlipit de noi. Vorbeam de una-alta, dar mai ales de frumuseţile ce se perindau înaintea ochilor. Deodată îl aud spunând: «Dumneavoastră aveţi un vocabular şi o imaginaţie cum nu am mai întânit până acum la alţi ingineri. Câte versuri ştiţi! Am mai auzit pe la ceva artişti, dar nu la ingineri; dar parcă nimeni nu s-a bucurat văzând aceste frumuseţi aşa cum vă bucuraţi dumneavoastră»”. (op. cit.). Acest miraj provocat de dedublarea personajului-autor conduce către un spaţiu magic, la fel de plin de mister, mai ales când i se dezvăluie identitatea familiei gazdă, de la Mila 23, o familie de lipoveni, al cărei fiu le putea plimba cu barca pe Dunăre pe cele două turiste, fără teama care o bântuia pe mamă, cum că ar putea cădea în apă. Fiul nu era altul decât  Ivan Paţaichin!

Iar acum, spaţiul magic şi labirintic al atmosferei orientale din „O mie şi una de nopţi”, devine un spaţiu literar sobru, concis, cu trimiteri la reverie romantică, dar şi la imagini simboliste, în care plantele luxuriante ale deltei pluteau pe ape, păsările zburau speriate oarecum de prezenţa umană, iar „clipocitul vâslelor” era asemenea unei muzici create de păsările-soliste: „Urmăream plutirea lentă a plaurilor de la care nu îmi puteam lua ochii până când nu dispăreau din raza mea de vedere, admiram forme atât de diferite, chiar curioase uneori ale copacilor aplecaţi spre ape, tresăream la zborul săgetat al păsărilor surprinse de prezenţa noastră, priveam luciul apei, vegetaţia deltei, zborul planat al păsărilor căutându-şi mâncarea.(…) Admiram ascunzătorile unor viziuni, măiestria cu care unele păsări îşi făceau cuibul, uneori chiar în legănarea plantelor mai înalte crescute în apă, sau pe crengile unor copaci aplecaţi spre apă. Largul zării te făcea să crezi că şi tu eşti gata să-ţi iei zborul. Clipocitul vâslelor parcă era o muzică ritmată pe fondul căreia se auzeau soliştii-păsările deltei sau câte un salut al altui pescar. Mirosul specific deltei, stropii de apă ce te răcoreau, ritmul uşor legănat al bărcii, mişcarea vălurită a apei, toate te ţineau într-o lume care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis. Tablourile naturii se schimbau repede într-o succesiune care nu îţi dădea răgaz să răsufli. Uneori mergeam pe canale mici, întortocheate, ale căror frumuseţi te răscoleau. Vedeam în fiecare zi răsăritul şi apusul soarelui. Răsăritul parcă mă încărca de energie, apusurile mă fascinau şi îmi dădeau un fel de beţie, ca după o cupă de băutură uşor alcoolizată. Niciunul nu semăna cu altul, căci nici peisajul nu era acelaşi. Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis. Aveam presimţire că nu voi mai gusta din aceste frumuseţi (şi aşa a şi fost!) şi mă bătea gândul cum să fac să mai amân puţin plecarea. Dar şi cum ce e frumos are un sfârşit, poate că îl simţim trecând mai repede ca altele. Şi ziua plecării a sosit în chip nemilos”. Acest poem în proză dedicat frumuseţilor fără pereche ale deltei este deopotrivă realist şi impresionist, construit în mod aproape paradoxal cu fraze şi cuvinte simple, smulse din registrul limbii vorbite, dar care au o puternică încărcătură emoţională şi imagistică, astfel încât cititorul să fie pus în situaţia de a trăi el însuşi ceea ce autorul i-a transmis prin mesajul descrierii peisajului. Doi critici şi teoreticieni francezi din sec. al XX-lea, anume Rolland Barthes şi Jean Starobinsky, fac o retorică aparte a actului lecturii, trimiţând către cultura şi imaginaţia cititorului, în mod egal necesară în actul creaţiei, ca şi scriitorul sau emiţătorul de informaţie însuşi. Putem vorbi astfel de o lectură plurală, adică polivalentă sau multiplă, după cum un cuvânt polisemantic îşi dezvoltă sensurile şi înţelesurile asemenea razelor soarelui. Sau, aşa după cum Orfeu o căuta pe Euridice în Infern, tot astfel cititorul descoperă sensurile ascunse ale operei literare, numai că, acesta nu le pierde, ci le scoate la lumină, la suprafaţă. Şi ne mai putem aminti, tot pe această linie de idei, de nu mai puţin celebrul Maurice Blanchot, care, în Spaţiul literar, ne introduce în lumea purificată a operei şi imaginii literare, căreia noi, cititorii, îi admirăm sensurile, dar le şi îmbogăţim, scoţându-le din perimetrul închis, asemenea unui cavou, pentru a le arunca în lume, pentru a le da viaţă. A rămas în memoria noastră acel: „Lazare, veni foras!” – adică „Lazăre, vino afară!” – pe care Mântuitorul Iisus Hristos i-l adresează lui Lazăr, înviindu-l; tot astfel, procedăm noi, cititorii, publicul, mai mult sau mai puţin instruit sau cunoscător în materie de literatură, atunci când citim sau contemplăm o operă de artă, medităm asupra bogăţiei sale semantice. Lazăr cel biblic este echivalentul sensurilor şi înţelesurilor multiple ale operei de artă.

Revenind la textul doamnei Elena Buică-Buni, referitor la descrierea peisajului deltei, putem afirma fără tăgadă, că, din cuvintele şi expresiile sau sintagmele simple folosite de domnia sa, precum: „plutirea lentă a plaurilor”, „zborul planat al păsărilor”, „legănarea plantelor”, „largul zării”, „clipocitul vâslelor”, „stropii de apă”, „mişcarea vălurită a apei”, „ritmul uşor legănat al bărcii”, autoarea creează mai întâi în mintea şi sufletul cititorului o imagine plastică vie, autentică, în care accentul cade pe ideea de unduire, pentru ca apoi, să o sublinieze într-o imagine esenţializată, bazată pe farmecul unei lumi desprinse de contingent, lumea imaginarului şi a visului: „… toate te trimiteau într-o lume, care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis”.

Înţelegem acum, poate mai bine, pasiunea doamnei Elena Buică-Buni pentru acea metaforă „viaţa ca un vis”, purtată şi plimbată în literatura universală, de la baroc şi romantism, până târziu, la Eminescu şi Sadoveanu, scriitorii preferaţi de domnia sa, şi nu numai. Cuvântul vis, cu întreaga sa polisemie, creator de o mare libertate de imaginaţie, este prezent de câteva ori, însoţit şi de cuvântul zbor ; împreună conduc la ideea de desprindere din lumea terestră, cotidiană, de intrare într-un alt spaţiu , acela literar, accesibil doar iniţiatilor: „Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era ca o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis”. (op. cit.) Iar această „ieşire din timp şi spaţiu” ne trimite cu gândul la fascinantele teorii pe această temă ale savantului român în materie de religii şi mituri, Mircea Eliade, scriitor şi eseist la fel de valoros în: „Secretul doctorului Honigherger”, „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci”, „Şarpele”, sau „Încercarea labirintului”, „Traité d’histoire des religions”, „Le Mythe de l’éternel retour”.

Meandrele povestirii doamnei Buică-Buni ne conduc spre două relatări, una mai plină de suspans decât cealaltă, pentru că are în sine şi germenul deznodământului, al înlăturării măştii de „inginer”, purtată de-a lungul firului epic şi dată de unul din personaje. Prima relatare se referă la dorinţa căpitanului de pe vas de a iniţia un concurs de imaginaţie, în care „doamna inginer”, adică autoarea, să-şi etaleze spontaneitatea, după ce îi uluise pe cei de pe vapor cu erudiţia sa literară. Pentru frumuseţea textului, îl voi reproduce integral: „Doamna inginer, se adresează mie, puteţi să ne spuneţi pe loc o idee care să ilustreze imaginaţia dumneavostră şi pe care să o spuneţi spontan, fără să vă gândiţi prea mult, adică imediat ce am încetat eu ? ” „Da, îi răspund. Îmi imaginez că în această noapte fiica mea şi cu mine vom dormi pe acest vas şi vom simţi mirosul apei, legănarea valurilor, vom privi cerul, luminile oraşului, umbrele oamenilor mergând la rosturile lor. Îmi imaginez că patul va fi sub nivelul apei şi că pe hublou vom vedea apa vălurind. Legănarea uşoară a vaporului îmi va aminti de Eminescu (şi recit câteva versuri din Luceafărul). Mă va trimite gîndul la marile călătorii în jurul lumii. Mi s-ar părea că văd întinsul nesfârşit al apelor oceanelor, că am plecat pe calea apelor ca să văd lumea cea largă, aş simţi bucuria revederii pământului”. (…) „Apoi am creat un viu dialog cu alţi călători ce înconjurau Pământul în acelaşi vas cu mine. Şi tot depănam firul imaginaţiei… Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor. Mâinile parcă povesteau şi ele. Ei mă ascultau cu încântare. Când am terminat, căpitanul a sărit cu vorba: „Ce v-am spus, aţi văzut ? Inginerul a adăugat apoi: Crezi că nu ai putea să îi oferi o astfel de noapte pe acest splendid vas ? E riscant, dar pentru doamna inginer, risc.” (op. cit.) Fraza: „Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor” trimite la o adevărată imagine simbolistă, în care pictura şi poezia, cuvintele şi ochii se unesc într-o sinteză muzicală, amintindu-ne parcă de Verlaine: «De la musique avant toute chose».”

Şi, continuând naraţiunea, autoarea ne spune că riscul căpitanului pentru a îndeplini dorinţa doamnei „inginer” s-a materializat cu „o noapte rarisimă”, după cum mărturiseşte dumneaei: „Căpitanul ne-a dus pe furiş într-o cabină din care vedeam şi auzeam clipocind apa prin hublou mai sus de capetele noastre. În rest, totul a fost aşa cum descrisesem, poate că şi mai frumos, fiindcă acum fantezia era liberă.” Urmează momentul deznodământului, cerut de unul din personajele povestirii, dl. inginer – cu adevărat inginer – care, la masa luată la un restaurant de lângă gară, unde toată lumea s-a simţit în largul său, acesta o solicită pe autoare să povestească ceva „ieşit din comun.” Iată textul, plin de umor, de frumuseţe, dar şi nostalgie după fericirea lăsată în urmă şi intrată deja în amintire: „Inginerul îi spune şefului de gară: «„Vreţi să vă facă o demonstraţie pe loc? Doamna inginer, se adresează el mie, puteţi să ne spuneţi ceva care să fie mai ieşit din comun?» Da, zic eu, acum pe loc. Iată ce vă poate amuza şi chiar surprinde: nu sunt inginer, nu vin din Bucureşti şi nu ştiu nimic despre dl Buşilă. Dar nu am apucat să închid bine gura, că i-am şi văzut sărind în sus şi zicând: «Cum, cum, ce spuneţi? Luaţi-ne mai uşor!» Da, am continuat eu, văzându-i uluiţi, am avut o vacanţă de vis, cu mai nimic cheltuială, în care norocul a fost de partea noastră, dar mai ales pentru că am pomenit cuvântul fermecat BUŞILĂ, căruia îi rămânem îndatorate şi îi închinăm cele mai frumoase gânduri şi mulţumiri, precum şi celorlalţi care ne-au ajutat. De la Cluj sau din alte colţuri ale ţării sau ale lumii, vă vom trimite ilustrate din când în când, ca semn de mulţumire şi de preţuire pentru această excursie ieşită din comun şi pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o. Aceste întâmplări, oameni şi locuri le vom păstra sub pleoape şi în suflet pentru tot restul vieţii. Cândva, poate voi încerca să scriu măcar câteva rânduri despre aceste întâmplări mai neobişnuite, deşi ştiu că niciodată acestea nu vor putea fi la înălţimea frumuseţilor acestor zile.” (op. cit.)

Într-un pur stil eminescian, autoarea leagă noţiunea de „noroc”, sub semnul căreia pune tot şirul de evenimente pe care le-a trăit în deltă, de aceea de „fericire”, pe care o transcrie cu majuscule şi de sintagma „clipe de lumină”, regăsită chiar în titlu: „Le-am povestit apoi cu de-amănuntul tot firul întâmplării. Atunci s-a pornit veselia şi mai mare. «Acum, le spun eu, norocul acestor zile s-a încheiat aici şi vă mulţumim. Puteţi să vă mândriţi că aţi adus cu adevărat FERICIREA în sufletele noastre pe timp de o săptămână, căci un sejur ca acesta este irepetabil şi inegalabil.»” (op.cit.)

Nu trebuie să neglijăm structura compoziţională a întrgii povestiri; ea începe cu amintirile din ţara-mamă, România, alcătuită de Dumnezeu „ca (pe) un mănunchi de frumuseţi”; aceste amintiri au „ceva ce scormone pe fundul sufletului şi reînvie icoane ale locurilor şi oamenilor”. Partea finală aduce aceleaşi omagiu oamenilor care i-au arătat încredere şi i-au oferit ajutor, de data aceasta, referindu-se strict la cei din Delta Dunării, rămânând, aşa cum mărturiseşte,  „o pagină plină de lumină în viaţa mea”. În această construcţie concentrică, în care sfârşitul se aşează peste început, ambele păstrându-şi calitatea, povestirea devine asemenea unui album, ale cărei zile sufleteşti se îmbibă de nostalgia timpului scurs, nepierdut însă, pentru că este regăsit în artă: „În albumul sufletesc unde păstrez cele mai frumoase imagini, zilele din Delta Dunării, locurile şi oamenii ei au un spaţiu special şi un parfum aparte”. (op.cit.)

Celelalte note de călătorie, referitoare la Canada, intitulate sugestiv şi metaforic „La pas prin Canada – O vacanţă în Halifax”, evidenţiază în acelaşi stil sobru, obiectiv, laconic cu care ne-am obişnuit deja, frumuseţile unui continent, unui pământ nou, oferite atât de civilizaţie, cât şi de natură. Distanţa care separă cele două istorisiri, atât în timp, cât şi în spaţiu, este foarte mare. Prima se referă la anii ’60,în România, Delta Dunării, – a doua – la anul 2017, Canada, Halifax… Nr. de km. este aproape incomensurabil. Însoţită de fiica sa, dar şi de două prietene de familie, Elena Buică-Buni a pornit într-o excursie, tot de o săptămână, în Nova Scoţie, la Halifax, capitala, pentru a cunoaşte direct o serie de locuri văzute în fotografii.

Comentariile sunt mai reţinute, mai puţin întovărăşite de entuziasmul anilor ’60, întrucât, aşa cum mărturiseşte autoarea, „pe timpul începutului înserării zilelor ce mi  s-au dat, în vara anului 2017, (…) în această etapă de viaţă înţelesurile şi trăirile sunt mai profunde.” (op. cit.) După o Privire generală, scrierea se continuă cu:„Farul din Peggy’s Cove”,  Întâlnire cu vasul de croazieră «Queen Mary2»; Muzeul Maritim al Atlanticului: amintirea Titanicului; Explozia devastatoare din Halifax; Cimitirul victimelor Titanicului; Muzeul Emigraţiei din Canada; Citadela Hill; Mareea cea mai mare din lume; Grădina Publică din Halifax; Portul Confederaţiei. Toate aceste subcapitole prezintă descrieri ale locurilor deosebit de interesante sub aspectul informaţiei, dar şi al trecerii acestora prin filtrul de trăiri personale ale autoarei. Aceasta spune că nu  va putea uita curând „numeroasele atracţii culturale şi naturale ale Halifaxului”; de la farul din Peggy’s Cove, care le-a întâmpinat pe cele 4 turiste cu o „privire prietenoasă”, trece apoi la vasul de croazieră „Queen Mary 2”, considerat cel mai mare pachebot din lume, în 2004, când a fost construit  şi îi dă referinţele de lungime, (345 m), înălţime (72m), greutate(151 200 tone); beneficiarul celei mai noi tehnologii în navigaţie. Apoi despre amintirea Titanicului, muzeul şi cimitirul victimelor Titanicului, autoarea scrie rânduri emoţionante: „Emoţia cu care au făcut primii paşi  ne-a însoţit tot timpul vizitei, ba chiar şi după ce am ieşit, căci povestea incredibilă prin tragismul ei continuă să uimească şi să emoţioneze şi astăzi.” (op. cit.) Sau: „Grija şi compasiunea pe care canadienii o arată pentru întreţinerea mormintelor îţi impun respect pentru această ţară şi oamenii ei. Ne-a înduioşat profund când am văzut flori proaspete şi jucării la mormâtul unui copil care avusese doar 13 luni. Timp de 100 de ani, nu s-a ştiut numele copilului. Oamenii de ştiinţă canadieni, în anul 2002, au reuşit, pe baza analizei ADN, să identifice rămăşiţele pământeşti ale băieţelului Eino Panula şi să găsească membri din familia lui, acum aflaţi în Finlanda. Impresionaţi de asemenea gest, oamenii vin la mormântul băieţelului cu flori şi jucării…” (op.cit.)

Despre Muzeul Emigraţiei, autoarea are iarăşi cuvinte de laudă. Încearcă un profund sentiment de respect faţă de canadieni, de grija pe care aceştia o acordă tuturor oamenilor care, fie le calcă pământul ca simpli turişti, fie aleg să-şi ducă viaţa acolo, să o ia de la început, aşa cum a fost şi cazul doamnei Elena Buică-Buni: „Vizitând acest muzeu, te simţi profund răscolit în faţa atâtor mărturii, unele aflate la limita suportabilităţii sau chiar dincolo de aceasta. Aici totul este autentic, credibil şi  cu atingere de suflet. Am admirat grija pe care  o au canadienii pentru păstrarea istoriei în limitele adevărului, având mereu ca obiectiv principal – OMUL.” (op.cit.)

În Mareea cea mai mare din lume, autoarea îşi aminteşte cu drag de lecţiile de geaografie ale doamnei profesoare Stănică, căreia îi imortalizează chipul, „după aproape 70 de ani”, când vede în direct ce înseamnă mareea, având încă la bază noţiunile învăţate de la doamna profesor Stănică: „Îmi venea în minte cum ne spunea că mareea se formează pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea Pământului în jurul axei sale şi e influenţat de Lună. Uneori , în apropierea coastelor şi în golfurile lungi, înguste şi puţin adânci, pot atinge aproape 20 de metri, precum în Golful Fundy din Canada” (op.cit.) Turistul – narator notează în continuare impresiile sale unice când s-a plimbat „pe fundul oceanului”: „Am ţâşnit din maşină cu mare nerăbdare şi în curând am coborât într-un canal adânc de aprox. 20 metri şi am ajuns pe prundiş. Mergeam alături de vasele din port care se odihneau şi ele pe prundişul fundului apelor oceanului dispărut, acum aflându-se în reflux. (…) Am stat şi ne-am plimbat pe fundul oceanului până ne-am săturat, apoi am urcat la nivelul caselor din jur (…)”  (op.cit.)

Doamna Elena Buică-Buni este constantă în simţiri şi gândire, este aceeaşi care ne-a făcut să vibrăm la frumuseţile deltei şi impresiile lăsate de aceasta; acum, contemplând momentul umplerii cu apă a canalului, momentul fluxului, revine după ani şi ani, la vechile imaginii romantice, în care visul face casă bună cu realitatea cea mai stringentă:  „După mai multe ore, canalul era iarăşi plin, de parcă nimic nu se întâmplase. Îţi venea să te freci la ochi, aveai impreia că te-ai desprins de realitate, că ceea ce ai văzut cu câteva ore în urmă e doar un vis ce s-a spulberat”. (op. cit.) Grădina Publică din Halifax îi prilejuieşte autoarei înălţătoare momente de admiraţie, considerând-o un adevărat „colţ de Rai”,iar pentru canadienii „care, prin munca lor, ştiu să facă viaţa mai frumoasă”, aceasta are în continuare aceleaşi sentimente de respect şi preţuire. Apoi urmează Podul Confederaţiei, o minune arhitectonică, construit între anii 1993-1997, având o lungime de aprox. 13 km, o lăţime de 11 m, o înălţimede 60 m, pe unde trec navele pe sub el, fiecare picior al podului fiind prevăzut cu un scut de cupru, în formă conică, pentru ca sloiurile de gheaţă să fie impinse în sus când se izbesc de con şi apoi să se spargă sub propria greutate. El face legătura între provincia Brunswic cu insula Prinţul Edward, supranumită şi „Insula Grădină”. Călătoria pe acest pod, realizată în 12 minute, cu maşina desigur, este descrisă de autoare tot prin intermediul simţirilor, al unor impresii unice: „Senzaţia pe care ţi-o creează călătoria pe acest pod este una mai deosebită. Înconjurat numai de ape, înainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta, ai impresia că pluteşti pe ape, iar nemărginirea albastrului ce te înconjoară îţi strecoară în inimă un fior”. (op.cit.)

Nu putem să nu ne reamintim noaptea de pe vapor, din deltă, când clipocitul apei făcea să-i tresalte inima de atâta frumuseţe şi armonie. Privind însă imaginea podului peste strâtoarea Northumberland, sentimentul care ne încearcă nu este chiar un simplu”fior”, cum spune doamna Buică, ci mai degrabă de panică, datorată oceanului înconjurător unit cu cerul. Plimbarea se încheie într-adevăr, la pas, prin capitala Charottetown, oraş cu arhitectură victoriană, ca şi Grădina Publică din Halifax, pentru care autoarea are numai cuvinte de admiraţie. şi cum aceasta vorbea în Farmecul lucurilor simple despre cum „să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea”, cele 4 turiste s-au delectat după o masă la o terasă, cu „o cafea bună la o cofetărie franţuzească”, îmbinând partea englezească cu cea franţuzească, ambele fiind specifice culturii şi civilizaţiei canadiene.

Comparând la început celor două personalităţi,domnul profesor doctor Octavian Fodor şi scriitoarea Elena Buică-Buni, acum canadiancă, am ales câteva rânduri şi gânduri de la fiecare, privind testamentul spiritual, ceea ce rămâne pentru viitorime, după momentul „marii treceri”. Există o viziune comună parcă, la ambele personalităţi; şi chiar cuvinte. Domnul profesorul O. Fodor spune în Note pe o filă de carnet: „Se lasă cortina… Vine noaptea… Căldura şi viaţa părăsesc cele ce înainte erau însufleţite. E frig. Cum e dincolo de cortină după stingerea reflectoarelor? Cum se împreună somnul şi neantul? Ce a fost această trecere? (…) Ce este dincolo? Îţi dai seama când te reîntorci. (…) Înţelepciune. «Gama oamenilor este destul de largă. Sunt unii care nu ştiu ieşi la liman.» Cluj – Napoca, 7 iunie 1976 Octavian Fodor” (din vol. O. Fodor, „În căutarea unor permanențe”)

Doamna Buică, la 85 de ani, de pe alte meridiane, face din „toiagul bătrânețelor fizice” un toiag al scrisului, un toiag ce a înflorit precum cel biblic, al lui Aaron: „Pentru acesta, toiagul este scrisul. Scrisul este singura mea forţă care mi-a rămas la fel, înainte de a face pasul în neant, căci nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenţei, acolo unde timpul şi spaţiul nu există. Scrierile mă scot din starea de sine şi mă transpun într-o altă lume, mă feresc de îndoieli, îmi dau forţa fermătătoare a vieţii, mă ajută să las liberă calea de a vibra în voie”. (Gânduri la 85 de ani „Lumina din cuvânt” –  vol. „În pas cu timpul”)

–––––––

Emilia STROE-ȚENA

Alexandria, septembrie 2018

 

Constantin TEODORESCU: Maria-Daniela Pănăzan și poetul Dumitru Ichim

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În sfârşit, o carte despre poezia lui Dumitru Ichim(1), o carte ieşită din „responsabilitatea primei modelări de sinteză a unui univers liric atât de original”(2). Pentru mine este „o mare satisfacţie”, o contribuţie importantă la definirea vocabularului sacralităţii. Demersul eseistic porneşte din convingerea că „Temele şi motivele religioase, simbolurile şi metaforele revelatorii se închid şi se deschid cititorului într-un tumult de frumuseţe copleşitoare”(3) şi constată revelarea sacrului în creaţia poetică, ceea ce îmi aminteşte de cuvintele lui Lucian Blaga: „… sentimentul religios, indiferent de obiectul spre care este îndreptat, nu se poate concepe fără sentimentul sacrului”(4).

Cercetarea eseistică se dezvoltă pe motivele şi simbolurile poeziei lui D. Ichim.
Cartea cuprinde secvenţele: Poezia începuturilor (care poartă pecetea timpului ca „totalitate semnificativă”(5) ; Poeme tanka şi poeme haiku sau Grădina cu îngeri a fiinţei; Marile sărbători creştine şi trăirea în ritmul liturgic al vieţii; Coordonatele spaţiului liric: grădina cu livadă, calea iubirii; Ipostaze lirice definitorii: îngerul, îndrăgostiţii, Mirele şi mireasa, regina, dreptul Iov; Peisagistică literară unică: apa, cireşul şi mărul, crinul, melcul; Poezia-rugăciune; Concluzii, fiind o cercetare aplicată care descoperă imaginea „structurii lirice moderne”(H. Friedrich) în creaţia unui mare poet.

Organizarea consistentă demonstrează expresia unei viziuni: înţelegerea motivelor care animă poetul prin convergenţe tradiţionale, moderniste şi postmoderniste în constituirea unui univers liric bogat în semnificaţii, de o mare densitatea a expresivităţii, cu valenţe cognitive şi constante liturgice.

Maria-Daniela Pănăzan nu rămâne la simpla decodificare a simbolurilor şi metaforelor. Prin deschiderile culturale şi estetice, literare şi lingvistice propuse de poet, autoarea pătrunde în semnificaţii creştine şi general umane, stabilind elemente funcţionale în poeme: formele spaţiului liric, ipostaze lirice, elemente de peisagistică literară. Toate acestea se constituie, fără îndoială, în concepte ichimiene urmărite în eseul monografic cu precizia informaţiei şi cu profunzimea analizei, prin care descoperă o patetică ardere culturală creativă, o îndrăzneaţă împlinire a valorilor cu dimensiune de simbol în convieţuire artistică pe baza unor „afinităţi elective”.

În „Notă asupra ediţiei” se precizează: „Am păşit în templul divin al poeziei lui Dumitru Ichim cu multă sfială. Şi am rămas în rugăciune, realizând cu adevărat că mă aflu în faţa uneia dintre cele mai profunde şi originale creaţii lirice prin care autorul devine o voce excepţională în literatura română de azi.”

La sugestia cărturarului şi scriitorului N. D. Petniceanu, încă la prima vizită în Canada, am căutat familia de poeţi Ichim, apoi, prin stabilirea în Kitchener, devenit membru al Cenaclului literar Florica Baţu Ichim, m-am bucurat de o sinceră prietenie, care m-a determinat să văd, în dumnealor, o autentică pasiune pentru cuvântul românesc, o îndrăzneaţă împlinire a valorilor, dimensiune de simbol, convieţuire artistică pe baza unor simţiri comune.

Eseul este o (re)construcţie a.existenţei unei lumi trecute în creaţie lirică, cu aspect monografic, care pătrunde adânc în ramele monografice ale portretului poetului propus de Savatie Baştovoi: „Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană; îndurerat ca Voiculescu, fără a fi un militant; zbuciumat ca Arghezi, fără a-şi pierde credinţa; ermetic şi muzical ca Barbu, fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puţin cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul mare poet român în viaţă carte se înscrie în cea mai solemnă tradiţie a poeziei moderne universale”(6).

Venind cu o bogată experienţă în cercetarea poeziei religioase(7), Maria-Daniela Pănăzan descoperă în poetul Dumitru Ichim o fiinţă cu viaţă de preot şi o creaţie. Cu alte cuvinte un întreg, deoarece analiza estetică nu putea fi fragmentară. Astfel se va vorbi despre paradigma Dumitru Ichim, un original complex tradiţional-modern în care sufletul poeziei supravieţuieşte trecerii timpului, dacă există asumarea rolului de profet.
Se surprind cu fineţe originalitatea mijloacelor de exprimare ale unui magician al cuvântului şi structurile adânci ale semnificaţiei lirice.

Semnificaţia existenţei în lume este iubirea. Poet modern, Dumitru Ichim depăşeşte înţelegerea iubirii, prin cunoaştere şi trăire, ca mod caracteristic de existenţă. Iubirea e originea creaţiei. Se recuperează existenţa umană a timpului prin poezie
Calea transcendenţei din timpul universal e arta. Prin artă e ceea ce putem fi mai departe.

Neîndoielnic, locul lui Dumitru Ichim este între marii poeţi români. Merită mai mult decât îi acordă această primă carte de cercetare valoroasă.

–––––––––––––-
(1) Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, Prefaţă de Anca Sîrghie, Editura CronoLogia, Sibiu, 2o17

(2) Ibidem, Prefaţa Acrobaţia imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, de Anca Sîrghie, p. 6

(3) Ibidem, p. 134

(4) Blaga, L., Despre gândirea magică, Editura Garamond, Bucureşti, 1992, p. 167

(5) Tohăneanu, G. I., Dicţionar de imagini pierdute, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, p. 189

(6) Vezi Prefaţa volumului de versuri, Ichim, Dumitru, Tu ştii că te iubesc, 150 de sonete prefaţate şi ilustrate de Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2017

(7) Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească. Analize şi comentarii eseistice, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (prima ediţie la editura Reîntregirea din Alba Iulia, în 2006

––––––––––––

Constantin TEODORESCU

Kitchener, Canada

25 octombrie 2018