Emilia-Paula ZAGAVEI: Aș vrea…

Aș vrea…

 

Ascultă
Tăcerea ce domină
Coridoarele
Îmbâcsite cu amintiri
Ale trecutului.
Aș vrea
Să te trezească
Liniștea acestei clipe
De singurătate.
Aș vrea să te doară
Nepăsarea gestului
Rămas agățat
În cuiul ruginit
Al uitării.
Undeva, sub soare
Aș vrea
Să trăiești și tu
Durerea iubirii,
Ce-mi macină sufletul
Greu de atâtea războaie.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

16 ianuarie 2019

Sabina MĂDUȚA: Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit!

 

Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle

 

Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite,  primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!

Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere,  vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost  tipărite în România, venind să contrazică  și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși  mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa  doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.

În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La  apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităților pe care această corespondență o conține, apreciind că n-ar fi trebuit publicate. Dar citind scrisorile, cât de drag  și apropiat de sufletele noastre ne-a devenit  iarăși poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!

Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea,care pe lângă  tulburătoarele   scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse  în volum adugă  comentariile unor personalități ca, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Zigu Ornea, ș. a. publicate la apariția volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt în același timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar și acelea mai dure, de ruptură”

Și un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.

București 28 Decemvrie 1879

Dulcea și mânioasa mea amică,

(…) Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ți săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierți și rămân robul tău pentru totdeauna.,,\ Emin

Și iată ce afirmă Mircea Eliade: Eminescu:,,Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile  noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea și din sufletul românilor: (…) Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire,, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Și  cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.,, (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul,, Împotriva deznădejdii, –  București

––––––––

Sabina MĂDUȚA

Oradea, 15 Ianuarie 2019

Maria CĂLINESCU: Universul şi poezia

Universul şi poezia

 

Clipele gem sub pătura de nori
iarna îmbracă totul în tuşe argintii
crengile îngheţate par statui
dintr-un tablou neterminat

perdeaua grea de ceaţă ia forma unei năluci
răsăritul excaladează cu greu tăcerea alb-cenuşie
aruncă anemic câte o rază
zâmbeşte eliberator

păsări îmbătate de mirosul speranţei
rostogolesc vântul sub aripi
poposesc pe crestele fanteziilor de gheaţă
înfruntă timpul bolnav
flămând de frig şi întunecime

luna nu-şi găseşte locul
pluteşte deacurmezişul cerului încercănat
deodată lumina ţese un mister de albastru-azur
se răsfrânge
peste aripa îngerului destin
peste fericirile şi dorinţele ce ne clădesc existenţa

las cuvintele să urzească constelaţii de vise
să urce şi să coboare pe spirala timpului
să micşoreze suspansul dintre azi şi întotdeauna
ca într-un zbor divin
dintr-un adânc al infernului propriu

la margine de somn simt bogaţia vieţii
înţeleg că universul este un cumul de taine
asemeni unor poezii încă nescrise.

———————————

Maria CĂLINESCU

14 ianuarie, 2019

Mariana GURZA: Basarabie răstignită (15) de Valeriu Dulgheru, Chișinău, 2019 (prefață)

          Motto:

                     ,,Nu putem concepe existența neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne despartă de elementul slav. Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei noastre.”

(Gheorghe Brătianu)

 

Chiar dacă unele voci reclamă ,,politica sentimentală a unioniștilor”, scriitorul Valeriu Dulgheru continuă să-și argumenteze teoriile privind Basarabia prin volumul – „Basarabia răstignită (15)”.

Basarabie răstignită (15) vine într-un moment când situația globală a omenirii este una destul de tumultoasă şi nesigură, iar pentru Basarabia, chiar cu accente îngrijorătoare. Mereu prezent în sufletul autorului,  la început de An Nou  visul reunificării Basarabiei cu ţara mamă s-a transformat într-un puternic strigăt de trezire a celor care mai pot face ceva în această vădită degringoladă pe scena politică internă şi internaţională.

Volumul este structurat în șase capitole: Basarabie încotro?; Basarabia în Anul Centenar;   Alegeri compromise; Istoria multimilenară…; Putinism, dodonismși alte isme; Portrete în timp, opinii, reflecţii.

Preocupat de viața cetății, autorul este foarte atent la grupurile de interese ce fac jocurile în detrimentul interesului național. Campania electorală cu ,,socialiștii din nou pe baricade,… în Basarabia, mama lichelelor este veșnic însărcinată”. Umorul fin cu toată amărăciunea se simte la fiecare capitol. Istoria ne urmărește. Parafrazându-l pe Nicolae Iorga, „Moldova de răsărit, care poartă numele dinastiei Basarabilor, stăpână pe gurile Dunării, continuă o viață de două ori milenară în legătură cu strămoșii noștri cei mai îndepărtați, iar punerea în valoare a acestor teritorii de o bogăție unică în ce privește roadele pământului se datorește muncii românești sub conducerea, timp de 500 de ani a domnilor moldoveni, legitimi suverani ai Basarabiei încă din secolul al XlV-lea”.

         Nevoia de întoarcere la românism a dat roade în special în viața satelor;  biserica îşi face simţită menirea, și prin ea, Basarabia românească-și eliberează sufletul. Rolul intelectualului de a se implica sporește. Intelectualul are o datorie, o mare datorie, faţă de bietul ţăran basarabean, pe spinarea căruia a învăţat carte, care-i permite să aleagă grâul de neghină, să distingă semi-adevărul sau falsul adevăr de adevărul curat, să se descurce deseori în prea complicatele scheme politice. Moş Ion îşi face datoria: creşte „pâinea cea de toate zilele”, pe care o mănâncă toţi în fiecare zi. Cu voinţă neîntreruptă o frământă, o dospeşte şi o creşte pentru el şi pentru cei din acelaşi sânge cu el. Ce fac intelectualii pentru a-l ajuta pe moş Ion să se descurce în junglele politice, să discearnă firescul, adevărul din avalanşa informaţională cu care este bombardat zilnic? Autorul îndemnat de semnele vremii știe că Moldova a fost pusă păzitoare a gurilor Dunării cu tot ținutul care le acoperă, convins că are o datorie sfântă de a lupta pentru Neamul Românesc, pentru reunificare. Cel mai mare eveniment unionist din acest an este considerat de autor, semnarea Declarațiilor de Unire cu România de către 166 de autorități locale, municipii, consilii raionale, 11 organizații, printre care și Universitatea Tehnică a Moldovei, 37 comune, municipii și consilii județene din România, 3 organizații de peste hotare.

Acum, nu există decât o ,,uzurpație determinată de confuzii, de noțiuni, dorințe trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche”. Alegerile parlamentare din 24 februarie 2019 pot fi fatale pentru mult doritul parcurs proeuropean, prounionist, susţine autorul. ,,Actualmente Basarabia este un stat capturat… Iar noi ce facem? Ne scărpinăm la ceafă. Bravii noștri politicieni de dreapta fac politică specific basarabeană.”

Valeriu Dulgheru consideră anul 2019 unul de cotitură. Ar putea să ne apropiem de visul care ne mistuie de secole – acela de a fi împreună cu frații, dar ar putea avea și alt deznodământ. „S-ar putea să fie un val care va mătura totul în calea sa după alegerile din 2019”, după cum declara și T. Băsescu.

Portretele unor nume ilustre ale Basarbiei își găsesc locul printre pagini: Academicienii Nicolae Dabija, Gheorghe Ghidirim, Ion Bostan;  prof. Vasile Puiu, Valeriu Șauga.

Ajunși la sfârșit de An Centenar, autorul a asistat cu amărăciune la tot felul de manifestări și declarații fără a se discuta pe proiecte reale despre felul cum ar fi gazoductul Ungheni-Chișinău, adaptarea rețelelor electrice din Republica Moldova la parametrii rețelelor din România (Uniunea Europeană) ș.a. ,,Am mai avut astfel de situații. Totuși Unirea va fi. Sunt sigur! …Este un proces natural. Dumnezeu dorește ca la ziua de apoi să vină neamurile adunate, iar poporul român nu e o excepție. Desigur, ne-am fi dorit ca acest act înălțător să se întâmple mai repede dar, probabil, aceasta este soarta poporului român de a trece prin greutăți, pentru a simți mai bine importanța acestuia. Așa a fost întotdeauna de-a lungul multimilenarei istorii a poporului român.”

Într-adevăr îndemnul: „Naţiune nu dormi… Acesta ar putea fi somnul cel de moarte” este binevenit, oportun vremurilor pe care le trăim. „Un tablou asemănător se poate vedea și în practica internaționlă, o divizare politică pe trei segmente principale: dreapta, centru și stânga, cu unele devieri de la centru spre dreapta sau stânga. Stânga europeană este una moderată care împărtășește, în principal doctrina socialistă. În fostele republici ale defunctului URSS, dar și în țările foste satelit din Europa de Est și alte părți ale lumii, stânga înclină spre doctrina de extremă stânga de factură leninist-stalinistă, oricare ar fi denumirea partidului; comunist, socialist, social-democrat și chiar democrat.”.

Autorul volumului „Basarabie răstignită” (15) ne prezintă o realitate dureroasă a fraților de peste Prut. Să fie vorba de teamă? Suntem oare prea slabi? Sau suntem prea obosiți și saturați de jocurile meschine ale celor care nu iubesc România şi pe români…  Nicidecum, Valeriu Dulgheru, bătăios și optimist, nu cedează. Ce ar trebui să facem? „Să fim curajoşi şi uniţi! Unirea este Puterea! Unirea este aproape!” De admirat iniţiativa, curajul și perseverența autorului! Doar prin unitatea tuturor s-ar mai putea salva Mişcarea Unionistă  împlindu-și visul măreţ al Unirii. !

Admirabilă este încrederea autorului în tinerele vlăstare privind ,,Învierea Neamului Românesc”. Pentru el, această Credință este o certitudine.

,,Ce cale poate țara să apuce?/ În tragica, neconvertita zi, / Se urcă Basarabia pe cruce/ Și nu știm învierea când va fi. ” Adrian Păunescu-Basarabia pe cruce!

Recomand cu multă căldură volumul Basarabie răstignită (15), purtând semnătura scriitorului Valeriu Dulgheru.

———————————

Mariana GURZA

Timișoara

15 ianuarie 2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Eminescu printre noi – serată culturală

Eminescul nostru! Și pentru că am fost binecuvântați de Dumnezeu cu coborârea la noi a Luceafărului, pentru că este „Eminescu printre noi”, vă dăruim o serată de excepție organizată de ASCIOR împreună cu Centrul Cultural Alexandru Marghiloman Buzau și Editura Tipografia Euro Print Company în data de 16 ianuarie 2019 ora 16, director de programe, Director ASCIOR Jurist Radu Roxelana.

Serata va avea o altă atmosferă, un alt format, iar printre invitați la formarea acestei atmosfere de taină sunt Pr. prof. dr. Paul Iulius Negoita, scriitor, prof. Chifu Speranta Ecaterina, elev Alexandru Mihai Grama, prof. dr. Eugen Marius Constantinescu, prof. Mircea Costache.

Mediul folcloric va fi animat de grupul vocal-folcloric SLĂNICUL din Lopătari, coordonat de prof. Ion Zota și eleva Maria Trandafir din Mizil.

Vor fi surprize minunate, va fi o seară deosebită
pentru că:

Eminescu este

Eminescu este mereu și oricând
Cu voia sau fără voia noastră
Mereu al nostru, mereu pentru noi,
Mereu ajutând munții să rămână aproape de cer
Mereu ajutându-ne să urcăm acei munți…

Eminescu este mai ales
Ca o mângâiere în mijlocul neputințelor noastre
Ca o respirație a munților
În arșița bântuitoarelor vremuri
În prigoana devastatoarelor vești

Eminescu este printre noi
Împărtășindu-ne cu dorurile ce le-am uitat
Îmbărbătându-ne cu strămoșii cei mari
Care s-au milostivit de viitorul nostru
Din adâncuri aducându-ne mai aproape de cer

Eminescu printre noi
În ochii orizonturilor noastre
În lacrimile nădejdilor noastre
În zorile renașterii noastre
Din toate dezastrele lumii

Eminescu este
Eminescu printre noi
Veșnic.

 

Ne bucurăm și de această dată de premiile (două premii în bonuri valorica de 150 lei) oferite, prin tragere la sorți, elevilor și tinerilor (10-25 ani) care își exprimă interesul pentru manifestările ASCIOR, minunate și atractive premii pentru care mulțumim mult Carrefour Buzau, doamnei Director, ec. Oana Andrei!

REAMINTIM faptul că, pentru pentru primii 12 elevi și tineri (10-25 ani) prezenți la minimul 6 (șase) manifestări ASCIOR, li se oferă, la a 7-a prezentare, fără tragere la sorți, câte un bon valoric în valoare de 300 lei.

Vă așteptăm cu mare drag la această serată specială în care Eminescu va fi, iarăși, printre noi!
ASCIOR pentru bucuriile omului!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

14 ianuarie 2019

 

(superba grafică este executată de Excelența sa, pictor Iurie Brasoveanu, din Italia)

Maria FILIPOIU: Rolul Culturii la Nivel Național și Mondial

Motto: 
      Cultura este nivelul la care a urcat spiritul intelectual și cartea de vizită a fiecărei națiuni în lumea civilizată.
(Maria Filipoiu) 
 
    Într-o civilizație planetară, ce reprezintă pentru omenire o sarcină zdrobitoare de supraviețuire și adaptare la provocări imprevizibile, când informația devine, adeseori, greu de asimilat, moștenirea culturală devine tot mai greu de păstrat și de adaptat noilor condiții.
   În patrimoniul național, cultura definește identitatea individuală și socială și oglindește gradul de civilizație al societății.
Pentru om, cunoașterea are un rol esențial în stimularea intelectuală, trezind în eul propriu abilități ce-l îmbogățește și-l înalță spiritual, spre definirea sinelui.
   Cultura oratorică, folclorică sau cultă, reprezintă nivelul artistic al națiunii, raportat la la mondenitate, iar perpetuarea tradițiilor din generație în generație revigorează rădăcinile copacului vieții și conturează profilul identitar al societății, cu tezaurizarea valorilor istorice și culturale.
   Valorile artistice și culturale reprezintă chintesența în legătura intrinsecă dintre clasic și modern, indispensabile spiritului românesc.
În acest context, arta definește identitatea unei culturi, iar știința și tehnologia sunt roadele gândirii novatoare în condiții propice de dezvoltare spre progres și civilizație.
    Pentru aceasta este necesar un sistem educațional care să stimuleze aprecierea artelor și curiozitatea spre artă, știință și cercetare, favorizând adaptarea umanității la cadrul existențial.
    Important este, pentru vlăstarele fiecarei generații, ca responsabilii care conduc destinele societății să creeze cadru propice de identificare a laturei creative în individ și să-l motiveze în definirea sinelui, ce sporește patrimoniul cultural prin contribuția individuală.
 Ralierea culturii naționale la nivel mondial este condiționată de trinomul: Artă-Știință-Religie.
    Legătura intrinsecă dintre cultura română și celelalte culturi ale lumii este menținută prin Artă – liantul dintre indivizi și Religia doctrinară – crezul spiritual pe traiectoria vieții, ce-l înzestrează și îl definește pe individ cu ținută morală și culturală.
Știința este latura de cercetare și inventică a culturii oricărui popor fără hotare teritoriale, patrimoniul fiind mondial.
    Fiecare societate are datoria de a-și promova valorile culturale la nivel mondial, prin conferințe și simpozioane menite să sporească patrimoniul cultural planetar.
Mioara Gram – jurnalist Radio ProDiaora, Huston-Texas, USA:
 
   „Preocupată intens de studiul valorilor culturale românești, și de înțelegerea procesului universal în construirea unui mod de viață care să răspundă nevoilor de bază ale culturii și diversității acesteia, dna Maria Filipoiu, și-a dedicat întreaga carieră a vieții sale atât cercetărilor, cât și condeiului, cu ajutorul căruia a scris nenumărate pagini literare, istorice și culturale de mare expresivitate. Stimați ascultători, este o onoare și o bucurie aparte să o avem printre invitații ediției: “Triumful Românului prin Cultură: Ecoul Culturii Române la Nivel Mondial”, din 14 ianuarie, 2019. 
Domnia sa ne va îmbogăți cunoștințele cu un material special, dedicat Zilei Culturii Naționale, în care “Luceafărul poeziei românești” ocupa locul de frunte.
 
   Astfel ne adâncim, împreună, în setul de valori culturale ale poporului român, pentru a le putea dezvălui tainele universului lor axiologic, prin care românul a continuat să-și dobândească demnitatea atât la nivel local/național, cât și mondial.” 
Emisiunea “Artă, Știință și Religie – În Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultată folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau folosind fișierul de ascultare pe care îl puteți descărca aici: http://prodiaspora.de/prodiaspora.

—————————————

Maria FILIPOIU

București

15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale 

Cezarina ADAMESCU: Vasilica Grigoraş vâslind pe înălțimile celeste

Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit,
Editura PIM, Iaşi, 2018

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.
Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare.
Din punct de vedere motivaţional, Vasilica Grigoraş îşi mărturiseşte alegerea fundamentală. O sumă de motive demonstrează fără drept de apel că Poezia este pentru ea totul: leac împotriva trecerii timpului, a singurătăţii, a plictiselii, a tuturor tulburărilor emoţionale. Scrisul înseamnă pentru ea libertate de spirit, zbor spre înălţimi, liniştea clipei, şi acordurile acelei încântătoare Ode a Bucuriei de a trăi. Conştientă că scrisul se naşte ”dintr-un nou răsărit / al credinţei în El / şi în mine” (De ce scriu?)
Autoarea încheagă mici scenarii în care Poezia coboară în locul deja pregătit, după o lungă aşteptare, ca pentru a primi oaspeţii: ”încă nepregătit să intru / sub giulgiul nopţii / îmbrăţişez aripa / crepusculului de seară / care mă inundă tainic / îmbrăcându-mi chipul / din ce în ce mai plin / de ceaţa dezlănţuită / în urma zborului / anilor fugari // la masa negocierii / vin în întâmpinarea / nevoii acute de înţelepciune / unde nimic nu se schimbă / şi totuşi nimic nu e la fel / cu pumnii plini de mătănii / şi rugăciunile / stropi de lumină // mă lepăd de învelişul / înţelesului de-altădată / punându-mi nădejdea / în cele ce vor veni / dând glas înfiorării / verdelui molatic al tufarilor / cu scântei de licurici / şi veselie de prunci” (Nevoia de înţelepciune).
Din sanctuarele poeziei – se aude freamătul vântului – ecou al tăcerii pline de magice clipe, de pe tărâmul mult visatelor utopii.
Dar nu numai prin ţinuturile mirifice ne poartă poeta, ci, cu o privire atentă, ne aduce în realitate, acolo unde, cu toţii vedem, auzim şi simţim geamătul pământului, stors de speranţe: ”Dar vocea disperată a Românului / strigă din baierele inimii / că trăim într-o nebuloasă / la o deconcertantă răspântie, / în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul. / Nu ne mai regăsim / nici ca oameni şi nici ca naţie / cu adânci rădăcini în istoria milenară”
(Văduvi de ţară). Cu profundă luciditate, autoarea evocă momentele dramatice ale poporului şi motivele care au condus la asemenea stări dezastruoase:”Nu putem mânca liniştiţi / din pâinea pământului! / Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi / ale căror memorii e vuiet continuu. / Nu putem săruta mâna străină / şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor, / ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca / dragostea ciumată de-atâta răutate” (Văduvi de ţară). Însă poeta, ca un vizionar adevărat, priveşte spre viitorul promiţător: ”Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept / şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria, / mâine vom seca apa râului dintre fraţi, / martor la suferinţele şi clătinările noastre, / mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde / de emoţia regăsirii, miracol divin. / Mâine ne vom privi ochi în ochi / şi vom simţi mâna Maicii Domnului / sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui / în grădina inimilor”.
Există şi soluţii pentru a ajunge la acel ”mâine” al mântuirii neamului nostru:”Pentru a fi un mâine, / astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei / brodată cu gând bun, cuvânt curat / şi faptă vânjoasă / curcubeu peste hotarele de-altădată / ce despart pământul trup din trupul nostru / înghiţit de haine voinţe străine / şi să desferecăm porţile potecilor / de reîntoarcere a fiilor rătăcitori”. Pentru aceasta, nu e nevoie decât:”Să ne unim întru credinţă / şi să aprindem luceafărul / nemuririi ţării şi neamului! / Să săpăm urii mormânt / în cetatea îmbrăţişărilor / iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării / şi odoarele sfinte ale norodului / să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi / în aceea de fii legitimi ai unei noi ere. / Să dăm glas buciumului strămoşesc / să se-audă aici şi în toată lumea / strigătul nostru mai viguros ca niciodată, / vestind venirea apelor îngenuncheate la matcă. / Izvorul dragostei şi-al frăţiei / să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră / prea mult înlăcrimată. / Să ne bucurăm de fructul / reîntregirii patriei şi poporului, / scump trofeu al jertfei şi umilinţei / şi să bată la unison clopotele inimilor / spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu” (Văduvi de ţară).
Aceasta este o poezie emblematică, ea demonstrează, încă o dată, rolul poetului ca tribun al cetăţii.
Pe de altă parte, autoarea transpune liric, mici tablouri picturale, zugrăvind pasteluri idilice încântătoare :”Soarele scăpătat / alunecă dincolo de coama dealului. / Luna îşi face mândră apariţia / şi scaldă cu / razele-i delicate / chipurile celor / care-o privesc cu admiraţie. / Întregul cer / spuzit cu stele / îmbujorându-se juvenil / străluceşte limpede / şi încetişor albastrul / cuprinde înălţimile” (Tablou estival). Contemplând priveliştea, sufletul se transfigurează, în timp ce tabloul se însufleţeşte, creând o stare de linişte şi binecuvântare, născătoare de pronii poetice, care te face martor la tainele Universului : ”tablou estival însufleţit / din care înfiorată / discret mă retrag / pentru o clipă poetică / cu heruvimi şi serafimi / în care mi-aştern / gândurile curcubeu, / apariţie instantanee / de cuvinte topite-n văzduh / şi preschimbate în trăiri divine” (Tablou estival).
În altă poezie, în mijlocul unei privelişti blânde, luminoase, cu soare mângâietor şi raze îmbrăţişătoare, în sufletul poetei se aprinde flacăra unui poem. Şi atunci, prin jocul iscusit al închipuirii, poeta se crede Pasărea Phoenix: ”În viscolul de foc / al luminii albastre / mă văd pasărea Phoenix / şi încep să sporovăiesc / cu ramurile copacilor / ce se mlădie uşor / în ritmul trilurilor, / cu mireasma florilor / pitită ştrengăreşte / până şi-n ultimile / cotloane ale verii / împodobită / în culorile fluturilor / care-mi ating / creştetul inimii / răscolindu-mi / întreaga fiinţă” (Nu există timp). Toate aceste imagini îi creează certitudinea veşniciei, a atingerii infinitului.
În poezia Vasilicăi Grigoraş există ca elemente de construcţie poetică: aripi, pulberi de spumă, lacrimi pierdute, multă lumină, liniştea, bucuria, visul adevărat, plânsul schimbat în bucurie, duioşia nădejdii, sufletul de pluş, zâmbete după lacrimi, ”stampe vechi / cu aura câmpului”, o sfântă icoană, tainice trăiri, ”joc năvalnic / numit viaţă”, un luminiş, fărâme de lumină, bucurie de a exista. Cu acestea şi încă altele, autoarea clădeşte edificiul trainic care să-i fie adăpost pentru rugă.
Epitetizare şi metaforizare, comparaţii, din belşug, dau versurilor o aură de strălucire calmă. Transfigurarea artistică presupune uitarea de sine, autoarea devine o nouă persoană, simţurile se acutizează, trăirile se adâncesc: ”cu gesturi necontrolate / îmi ridic privirea glacială / pentru a mă căuta // după multe aşteptări / m-am regăsit dar cu certitudine / sunt altcineva // în casa inimii / înceţoşată / de bruma amintirilor / ultimul ceasornic / bate ora / pentru un nou parcurs // de pe chipul / zilelor şi nopţilor / dispar smerite / lamentările înrădăcinate / de prea multă vreme / povăţuite / de fâlfâitul gingaş / al îngerului nopţii / purtătorul voinţei / de a face unele retuşuri / în felul meu de a fi // pe aripi de fluturi albaştri / gustând din / dulcele polen al verii / învăţ din nou / alfabetul iubirii / şi proiectez pilonii / unei împliniri adevărate / prin voia Domnului” (Îngerul nopţii). De multe ori, şi acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraş, epitetele se înlănţuie, formând o coroană care înnobilează versul. Din una în cealaltă, ele sunt o inflorescenţă parfumată care se cere admirată şi preţuită în aceeaşi măsură. Ex.”Să îmbrăcăm / pala de foc a iubirii / în frânturi de răsfăţ / clipe de-ncântare / la ivirea primilor muguri / în braţele fragede / ale inimii / pe platoul zorilor / sub mlădierea / vibrantului senin / al cerului care se topeşte / printre pleoape suave / în surâsul ochilor / atingându-ne discret / cu mişcări lente / ca într-un vals de Brahms” (Vino, iubite!)
De altfel, poeta preferă exprimarea simplă, uşor accesibilă, păstrată în retorte de aur în laboratorul său de creaţie care este plin de lumina iubirii de frumos şi de oameni: ”stăm furişaţi / în laboratorul îndestulat / al sfintei simplităţi/ certă dorinţă / proaspăt răsărită / şi ne-mbăiem în chip minunat / în şuvoiul verde / al sevei binecuvântate / din lumea vie // în cuvânt luminat / ochii ni se întâlnesc / într-o înţelegere subtilă / a ceea ce urmează / întru însorirea sufletului” (Laboratorul dragostei).
Întreg Universul ia parte la sentimentele celor doi: luna devine portocalie doar pentru ei, ziua înmiresmată de primăvară debordează de entuziasm şi mai cu seamă, cine iubeşte descoperă ”amprenta lui Dumnezeu”(Laboratorul dragostei). În această situaţie, îndrăgostiţii pot desluşi ”murmurul viitorului / sub al cărui cer inexorabil / timpul se opreşte în loc / şi printr-o fisură misterioasă / se furişează strop cu strop / o dragoste sublimă” (Laboratorul dragostei).
O declaraţie de credinţă, de dragoste şi de smerenie faţă de Dumnezeu se află în poezia: ”Întâia-mi dragoste”: ”Semănător de pace / îţi reverşi bunătatea / în colţul inimii însetate / de numele Tău cel sfânt. // Izvor nesecat / lin curgător / de lumină lăuntrică / pe cărarea şerpuită / cale sublimă / de atins / până nu este / prea târziu / spre depărtarea / nesfârşită / neîndoielnică / de necuprins / de neatins / de neînţeles / spre înaltul cerului / până-n creştetul sfinţeniei. // Feştilă aprinsă / din curat fir de borangic / îmi oblojeşti rănile / suişului anevoios / pe scara iertării / dăruindu-mi / bucuria pruncilor / şi înţelepciunea bătrânilor / în sensul cel mai adânc / negrăită îndurare / semn al iubirii. // Întâia-mi dragoste / eşti Tu, Doamne! / Te rog, pune pecetea Ta / pe inima mea / şi cu voia Ta, / mântuieşte-mă!” De altfel, credinţa e considerată de poetă, ca o corabie care îi oferă a doua şansă la viaţă: ”la urma urmei / îmi sugerează cu clemenţă / o viaţă cusută / de o a doua şansă / în corabia credinţei”(A doua şansă).
Sintagme comune: o strună de vioară, o lacrimă de compasiune, un soare auriu, aroma petalelor, primăvara iubirii, pe aripi de cuvânt, nisipul clepsidrei, calea speranţei, petale de soare, oglinda adevărului, ungherele inimii, pe aripi de vis, aleea visului împlinit, lumină binefăcătoare, şuvoi de lacrimi pe obraz, o eternitate a clipei, ş.a.
Poeta a adunat în desaga anilor, o sumă de ”întrebări / rafale de vânt venite tăvălug / din văzduhul fiinţei / fire încâlcite de roata morii / prin albia râului vieţii”(Sub semnul întrebării). Şi în acest caz, ”fără efuziuni zgomotoase / printr-o banală sugestie / transmitere telepatică / coabitez cu eternul timp al întrebărilor / şi mă minunez o clipă / de simplitatea răspunsurilor” (Sub semnul întrebării).
Unele versuri au caracter aforistic, poeta aplicând la propria viaţă, experienţe trăite:”zadarnic aş năzui să trăiesc / în temple şi palate / când totu-i un castel de nisip” (Zădărnicie şi miracol). Şi: ”am înţeles treptat / că zădărnicia-i întuneric / ce bântuie doar acolo / unde noi nu vrem, nu ştim, nu putem / să aprindem lumina / înlăuntrul nostru / bucurându-ne / de un adevărat miracol” (Zădărnicie şi miracol).
O edificatoare rugăciune, foarte frumoasă, se numeşte”Grăunte de praf”: ”noapte adâncă de toamnă / câmpul şi sufletul goale / doar luna plină / sunt un grăunte de praf / pasăre-n palma colinelor / în sinceră rugă // Doamne, / mi-e foame/ Te rog, hrăneşte-mă! / mi-e sete, / Te rog, adapă-mă! / mi-e frig, / Te rog, acoperă-mă! / mi-e frică, / Te rog, apără-mă! / mă doare, / Te rog, lecuieşte-mă! / mi-e dor de Tine, / Te rog, / iubeşte-mă, Doamne! // (…..) // chiar dacă eu, nevrednica, / n-am făcut pentru Tine / nimic din toate acestea”.
Un veritabil autoportret se regăseşte în poezia: ”Pictând cu alb pe alb”:”scufundată / într-un vis aievea / mă las purtată / de-o mică furtună // patinez pe apele împietrite / ale unui îngheţ timpuriu / pozez unui portretist / meticulos / dar cu capul în nori / apoi înaintez uşor / şi păşesc prin albul aşezat / din care zvâcneşte / cuvântul fierbinte / de fraze născător // apăs clapele / pianului interior / chipul mi se-nseninează / prind vigoare / deschid / jurnalul inimii / pictez cu alb pe alb / şi mă regăsesc / în floarea de ierbar / dialogând cu / propriul orologiu // mă-mbrac uşor / cu vechile petale / mă scăld în mireasma / adâncului trăirilor / mă îmbăt / cu varietatea culorilor / şi mă simt / binecuvântată / de îmbrăţişarea / curcubeului / din anii de-altădată”.
În afara rugăciunii şi a cererii de iertare, dialogul cu Dumnezeu se concretizează şi într-o serie de întrebări, pe care autoarea i le adresează, cu dorinţa expresă de a primi un răspuns, un semn. E o poezie în care, prin aceste interogaţii, poeta recunoaşte că noi, oamenii, prin natura noastră, greşim înaintea lui Dumnezeu:”De ce, Doamne, cât trăim / stăpâni ne dorim / peste toţi să fim / şi să-i umilim? // De ce, oare, Doamne, / nu putem să ne oprim / atunci când greşim? / Mereu ne certăm / fără să iertăm / din suflet curat / şi adevărat. // De ce, Doamne, nu putem / să ne controlăm / şi perseverăm / în ură şi mânie / lene şi mândrie? / În loc să iubim / noi ne irosim, / talant cheltuim / în drăcesc mod / că e mai comod. // Până când, Doamne / nu vom pricepe / cu noi ce se petrece, / şi că viaţa ne e dată / o singură dată, / să fim fericiţi / cu toţii uniţi, / să ne mângâiem, / răni să vindecăm? // Dă-ne, Doamne suflet / în al nostru umblet / pentru a ne reculege / şi-n taină a alege / să ne sprijinim / pe-adevăr divin / ca singură scară / spre înălţare, / spre-albă curăţire / pentru mântuire. // Fără Tine-n noi / în veci vom fi goi, / dar ne vom ruga, / fie, Doamne, voia Ta”(De ce?)
Cuvinte mai puţin cunoscute: zaimful, iridescente, înzilită, trezvia, meteahnă, zulufat, păiang, jurubiţe, ş.a.
Nu o dată, autoarea foloseşte o sintagmă inedită, bazată pe oximoron: ”vocea tăcerii / glas divin” – care nici nu mai trebuie explicată, fiindcă e definiţia perfectă a tăcerii.
Atentă la ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jur, poeta continuă să lucreze, să îmbunătăţească ceea ce e de îmbunătăţit. Şi dacă, la început, îşi vede umbra alunecând timidă pe lângă zid, continuând căutarea: ”pestriţă la suflet / stau lângă zidul mănăstirii / ne-ndrăznind să intru // firavă ca o lumânare / ce se topeşte / în vâlvătaia focului / îmi ridic privirea din pământ / şi scormonesc orizontul / până la izvor” (Brâu de mătase). Şi de unde, descoperea: ”doar zădărnicie / în jur / şi în mine”, ajunsă într-un sens giratoriu, vede că: ”se deschide-o nouă cale / şi-n ploaia de noiembrie / las apa şuvoi / să şlefuiască / piatra din mine”. Transformarea e salutară şi: ”fără să mă grăbesc / mă încing / cu un brâu de mătase / şi simt / cum se înfiripă în mine / un germene de nădejde // deschid uşa altarului meu / fac primul pas cu dreptul / mă dezbrac / de omul vechi / şi văd din nou răsăritul” (Brâu de mătase).
Natura visătoare a poetei îşi spune cuvântul, mai ales în poezia: ”Eroina unui basm”, titlu care spune totul:”din când în când / rămân cu mine însămi / pe veranda visului // mă imaginez / eroina unui basm / întind mâna spre Crai Nou / şi împreună / urcăm în Carul Mare / ne plimbăm cu artă / prin ploaia fecundă / şi prudentă / îmbrăcând / fiorul parcursului pur // răsfoiesc / pagini din cartea vieţii / consemnări confidenţiale / despre armonii trecătoare / şi vuiete dense / nădejdi împlinite / şi dulci amăgiri / raţiuni cuminţi / ori judecăţi neroade / iubiri nevinovate / şi pasiuni pline / de argumente goale // cu peniţa subţire / scriu dieta sufletului / oglinda adevărului / o stare ciudată / cald culcuş / scrânciobul visării / pace senină / în toamna adâncă”.
În dulcele stil baladesc se desfăşoară poezia ”O clipă-i viaţa”, cu inserţii filozofico-aforistice.
Şi tot de dragul eufoniei, autoarea a scris poezia, al cărui cuvânt de ordine, repetitiv, este dorul. Nici de aici nu lipsesc asonanţele, specifice genului popular: ”dor de dor / şi dor de zbor /
dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”(Stropi de dor).
În sintonie cu aserţiunea dostoievskiană ”Frumuseţea va salva lumea”, poeta Vasilica Grigoraş consideră că doar gândul bun, manifestările pozitive, virtuţile creştine: Credinţa, Speranţa, Iubirea, dar şi virtutea răbdării, a carităţii, pot salva lumea şi, ca atare, ea caută să le practice în chip natural, ca modus vivendi: ”În licărul candelei / cu răbdarea / anilor fugari, / cu vorbe dulci / abia şoptite / şi mângâieri line / de vioară, / treptat / acolo unde era / zgomot, întuneric, / sufocare / se simţea / diluarea gândurilor reci / în care noaptea nu-i adâncă, / nici ziua doar lumină, / iar soneria interioară / anunţă murmurul senin / al înfloririi cireşilor / ridicând astfel cortina / spre adevăratul / izvor al iubirii”(Doar licărul candelei).
Sintagme remarcabile: orizont de curcubeu, pe tivul anotimpului, în capela unei noi zile, înflăcărate umbre, ”pe trupul diafan / al iernii grizonate”.
Poeta e conştientă că: ”a venit timpul / să mă iau în serios / să-L respect şi să-L iubesc / pe Dumnezeul din mine” (Paradoxuri).
Nu lipsesc însă, poeziile cu dedicaţie, aşa cum sunt: pentru poeta şi jurnalista Valentina Teclici (Noua Zeelandă), poetei Ana Urma din Vaslui, cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică (Australia), în semn de preţuire şi prietenie. Acestea au o valoare sentimentală.
Şoapte, visări, murmure de uimire, sclipiri, parfumul salcâmilor, ”timp de muguri, boboci, corole”; ”moleşeala dulce a dragostei”, ”doriri / de iubiri năvalnice”, completează tabloul romantic al unei poete sensibile, al cărei chip se reflectă în oglinda sinelui, aşa cum este, de fapt, aureolată de neliniştea speranţei şi de nurii dragostei. Dar şi: promisiuni deşarte, clipe şubrede, banalităţi subtile. Toate acestea, printre ”dorinţe uitate / în cufărul ros de carii / din podul inimii” (Suflet pelerin).
Personificarea este un procedeu stilistic frecvent, astfel lucrurile şi fenomenele capătă însuşiri antropomorfice: ”zâmbetul imperceptibil / al pădurilor şi câmpiilor; ”luna are obrajii albi şi scofâlciţi”,”sunetele naturii / hoinăreau aievea / printre viguroase ramuri / îmbrăcate de sărbătoare”,”nepăsarea de nepătruns, / blândă şi vibrantă / a florilor, copacilor, / râurilor, stâncilor, / cântecului păsărilor”;”ecoul paşilor timpului.
Prin ceea ce scrie, autoarea transmite bunăstarea sufletească şi speranţa care împrăştie întunericul, redând încrederea în viaţă, ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă. Poezia ei este total pozitivă şi stenică, în acord cu sufletul însetat de Lumină :”Spre revărsatul zorilor / bine ancorată în fiinţa mea / fac loc poeziei / în stare latentă / care-mi dezvăluie că / forţa şi armonia vieţii / stau doar în / înţelegerea misterioasă / a iubirii” (Înţelegere misterioasă).
Din orice situaţie s-ar afla, printre suspine şi rugi, poeta se înalţă biruitoare, pe deplin stăpână peste cuvântul care îi este supus necondiţionat, într-o profundă simbioză:”Stăpânită de lacrimi, / îşi pipăie blând / cicatricile nevindecate, / printre suspine / pune surdina / gândurilor / şi descoperă farul înalt / din sinele său / din care ţâşneşte / şi se revarsă lumina” (Agonie de noiembrie).
Prin poezie, autoarea ”descoperea fără tăgadă / înţelesul candid / al bucuriei lăuntrice” (Verdele pierdut în contemplare).
Prin cuvintele sale, poeta a ajuns la acea esenţă a trăirii creştine pe care fiecare om ar trebui să o cunoască: ”Ce voieşti să spun / ca să mai adun / sfinte învăţăminte / şi să iau aminte / că fără iubire / nu e mântuire, / fără de tăcere / nu e înviere?” (Cum voieşti).
Limbajul rugăciunii, adresarea reverenţioasă către Dumnezeu, în cuvinte simple, vădesc o totală supunere faţă de voinţa Lui, versurile încheindu-se cu formula jaculatorie: ”Facă-se Voia Ta!”. E cea mai bună mărturisire de credinţă a unui suflet curat, înclinat spre Bine şi Adevăr.

———————————

CEZARINA ADAMESCU
9 Gerar 2019

Doina MEISELES: Eveniment cultural de excepție la I.C.R. Tel Aviv – Lansare de carte „Reporter, angajatul nimănui” de Roni Căciularu

Recentul eveniment cultural de mare pres­tigiu de la I.C.R. Tel Aviv, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, eveniment în cadrul căruia conf. univ.  Răzvan Voncu, redactor șef al prestigioasei publi­cații „România Literară” și director de programe externe al Uniunii Scrii­torilor din România a prezentat noua carte a neprețui­tului nostru co­laborator Roni Căciu­laru (cunos­cut și apreciat scriitor și ziarist) s-a bucurat de un enorm succes!

Joia trecută, în fru­moasa sală de primire a I.C.R. Tel Aviv, un public extrem de numeros umplea până la refuz spațiul în care nu găseai nici măcar un colțișor rămas liber… Invitatul de onoare, Răzvan Voncu, sosit special de la București pentru a lansa excepționala și emoționanta nouă carte a colabo­ra­torului nostru s-a decla­rat foarte plăcut impre­sionat, chiar uimit  de prezența a peste 100 de persoane (scriitori, zia­riști, oameni de cultură) veniți din toate colțurile țării dornici să-l asculte și extrem de interesați de noua realizare literară, în limba română, a lui Roni Căciularu.

Prestigiosul eveniment s-a transformat într-un adevărat triumf pentru organizatori și a fost moderat cu competență, profesio­nalism și grație de direc­torul  adjunct al I.C.R. Tel Aviv, doamna Cleo­patra Lorințiu. Despre personalitatea deosebită s scriitorului Roni Căciularu și despre interesanta și incitanta sa nouă carte, a vorbit în cuvinte extrem de calde, cu sinceră prietenie, dar și cu o mare competență profesională, criticul Răzvan Voncu. El a subliniat că în ciu­da realei afecțiuni care-l leagă de autorul cărții reușește totuși să se de­ta­șeze și să aprecieze cu obiectivitate, la justa sa valoare calitatea deo­se­bită a cărții prezentate… „Sunt încântat și vreau să vă felicit că ați venit în număr atât de mare la acest eveniment literar, dar trebui să vă deza­măgesc probabil, mărtu­risindu-vă că la Bucu­rești o astfel de lansare ar fi întrunit mult mai puțină lume, poate 20 – 30 de persoane. Numai în provincie, la Iași, la Alba Iulia sau Cluj mai poți aduna atâta lume la un eveniment literar” a afirmat cu regret Răzvan Voncu adăugând: „Roni Căciularu este un uma­nist în sensul clasic al termenului, respectiv cineva care pune în centru omul și pro­ble­mele sale. Și… omul este o problemă a gazetăriei, a artei, amprenta pe care o lasă el în lume fiind importantă și demnă de relevat”.

Editorul cărții ziaristul, scriitorul, poetul Adrian Graunfels a vorbit la rândul său cu multă înțelegere, admirație și afecțiune atât despre cartea publicată recent „Reporter, angajatul ni­mănui”, dar și despre personalitatea complexă și ieșită din comun a autorului. De altfel cartea apărută într-o bună prezentare grafică în editura „Saga”, s-a bucurat de un enorm succes de public, fiind aproape epuizată încă de la lansare. La rândul său jur­nalistul și poetul Nando Mario Varga, fost redac­tor șef al legendarului cotidian „Viața Noastră” și proprietarul singurei agenții de știri „on line”  în limba română „Anima News” din Israel, a evocat cu nos­talgie perioada din urmă cu mulți ani, când fascinat de prospețimea articolelor lui Roni Că­ciularu, l-a îndemnat pe acesta cu multă insis­tență și persuasiune să se dedice adevăratei sale vocații: scrisul!

Deasemenea, vorbi­to­rul a atins o coardă sensibilă aducând în centrul discuției dragos­tea și profunda legătură sufletească, care îl leagă pe autor de minunata sa soție Fany. O adevărată senza]ie în rândurile publicului pre­zent în sală a fost apa­riția după o lungă ab­sență a marelui ziarist, scri­itor, cineast, critic lite­rar, filozof de o rară profun­zime, Zoltan Ter­ner, și el un colaborator prețios și iubit al ziarului nostru, „Jurnalul Săptă­mânii”. În momentul intră­rii sale în sala I.C.R. Tel Aviv întregul public s-a ridicat în picioare aplau­dându-l minute în șir…

Mărturisesc că am avut lacrimi de emoție în ochi (și nu numai eu) căci Zol­tan Terner, prieten drag, neprețuit, nu mai apăruse în public de ani de zile, suferind de di­verse afecțiuni deloc ușoa­­­re. În urma unei vi­zite pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte am reușit să-l conving, că apariția sa în mijlocul unor oameni care îl iu­besc, îl admiră sincer și-i prețuiesc talentul, imen­sa lui cultură și deo­sebita sa per­sonalitate îi va face bine. Sunt fericită că am avut dreptate și că Zoltan Terner a vorbit despre miraculoasa sa revenire la viață și activitate și despre bu­curia pe care i-o face noua carte a prietenului său Roni Căciularu.

O interven]ie extrem de caldă, prietenoasă și sinceră a fost cea a marii pictorițe și artiste plas­tice, doamna Liana Sa­xo­ne Horodi, venită cu so­țul ing. Mirel Horodi din Haifa, pentru a-și mani­festa afecțiunea și apre­cierea față de pu­blicistul și scriitorul Roni Căciu­laru. Talen­tata pic­toriță l-a felicitat cu sin­ceritate atât pe auto­rul cărții „Reporter, anga­jatul ni­mă­nui”, cât și pe Zoltan Terner, care a revenit la viață și acti­vitate.

La rândul meu, extrem de emoționată și de ce să n-o spunem, fericită de reușita deplină a serii – care păruse la un mo­ment dat periclitată de intrigi în manieră co­munist-sovietică – l-am felicitat pe Roni pentru reușita lan­sării, pentru extraor­dinara prezentare făcută de criticul literar Răzvan Voncu, i-am mulțumit cu căldură pentru faptul că a fost și este alături de mine și îmbogățește paginile ziarului  „Jurna­lul Săptămânii” cu arti­colele sale.

În continuare am citit mesajul de caldă amiciție și apreciere profesională pentru Roni Căciularu, trimis din par­tea unui vechi prieten: dl. Miha Hariș pre­șe­din­tele organizației A.M.I.R.- a evreilor originari din România, care s-a scuzat că obli­ga­ții contractate anterior, l-au împiedicat să ia par­te la festivitatea de la I.C.R. Dealtfel și din partea organizației H.O.R. a vorbit purtătoarea de cuvânt, doamna Sanda Feller, care a subliniat că îl cunoaște și-l apreciază pe Roni Căciularu încă de pe vre­mea când era Secretar General al organizației… „Apreciez și admir fap­tul că atât de multă lume este prezentă la această lansare” a accentuat Sanda Feller.

Seria vorbitorilor a fost încheiată de purtătorul unui nume legendar, în lumea jurnaliștilor de limbă română din Israel, vestitul Jean Steiger de la Europa Liberă, fostul redactor șef al marilor cotidiane „Viața Noas­tră” și „Ultima Oră”. Născut în același oraș cu Roni Căciularu,  la Bacău, Jean Steiger a evocat cu nostalgie vechile străzi și locuri  de întâlnire din urbea natală, emoționându-i în mod deosebit pe toți ori­ginarii din Bacău aflați în sală (și aceștia nu erau deloc puțini). Evident emoționat de elogiile și căldura cu care a fost primită recenta sa carte, Roni Căciularu a mulțumit tuturor și a primit din mâinile criti­cului literar Răzvan Voncu, di­rec­tor de programe ex­terne al Uniunii Scriito­rilor din România, presti­giosul carnet de membru al USR.

În aplauzele prelungite ale publicului, această seară fermecată, plină de căldură și de înțelegere s-a terminat cu… multi­tudinea de autografe acor­date de Roni Căciu­laru tuturor celor care i-au solicitat cărți. A urmat un bogat bufet și toți cei de față și-au promis unii altora că astfel de seri minunate  vor mai avea loc.

————————

Doina MEISELES

Directorul publicațiilor: „Jurnalul săptămânii” și „Magazin Expres”

Tel Aviv, Israel

Decembrie 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a x-a)

    „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu

    nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

                            ( MIHAIL EMINESCU) 

 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

 

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

 

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

 

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

 

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

 

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

 

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

 

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

 

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

 

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

 

Plecăciune, Bădie Mihai!

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019

Maria Filipoiu – Recurs la Unire / Recenzie Libris.ro

Cartea de publicistică istorico-literară – Recurs la Unire  este închinată

Centenarului Unirii  și memoriei patriotice a celor care s-au jertfit ori au luptat pentru înfăptuirea idealului românilor – Mare Unire din 1918, ideal ce se dorea a fi milenar, dar conjuncturile istorice l-au curmat după numai 22 de ani (România Mare – 1918-1940), stat unitar destrămat în urma tratatului politic dintre Germania nazistă și Rusia stalinistă, prin care Basarabia revenea Rusiei, în urma „Ultimatului” Uniunii Sovietice din 26 iunie 1940.

     Deși nu a fost consemnat în istorie, de cronicarii vremurilor,  Unirea ținuturilor românești – visul purtat de poporul daco-român prin veacuri a fost realizat pentru prima oară în anul 1600, de către  Voievodul Mihai Viteazul – Domn al Țării Românești (1593-1600) care a stăpânit pentru scurt timp și celelalte două provincii – Moldova și Ardealul (iunie 1600 – septembrie 1600), recunoscută sub denumirea „Unirea personală a lui Mihai.”  (…)

       Unirea a fost consolidată abia trei secole mai târziu, în România modernă, la jumătatea secolului XIX: Unirea Principatelor Române – Țara Moldovei și Țara Românească, fiind întemeiat Primul Stat Unitar Român, constituțional, de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859.

     Consemnată ca „Mica Unire”, importanța ei a fost covârșitoare pentru actul Marii  Uniri de la 1918, realizat în mai multe etape.

        Rolul esențial în înfăptuirea Marii Uniri l-a avut  Regina Maria,  influențându-l pe  Regele  Ferdinand I să intre în război (Primul Război Mondial 1916-1918) de partea Antantei, act premergător unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Sătmarului cu Regatul Român – Vechiul Regat. (…)

       În timpul războiului, Regina Maria a făcut dovada patriotismului suprem, înrolându-se ca soră medicală pe front, chiar în prima linie și în tranșee, îngrijind soldații răniți, ceea ce i-a adus o mare popularitate pe plan internațional. (…) Despre spiritul militant al reginei Maria s-a spus că ea a format o întreagă generație de bărbați și toți o venerau, fiind recunoscută ca cea mai populară femeie din țară, devenind, astfel, un model pentru generațiile acelor vremuri.  (Autoarea)

       Fragment din cartea „Recurs la Unire” de Maria Filipoiu 

      „Marea Unire din 1918 a fost procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români au fost unite în cuprinsul aceluiași stat național – România, ulterior denumit Regatul României.

     Etapele preliminare au fost Mica Unire din 1959 (a Țării Moldovei cu Țara Românească) și dobândirea independenței (în urma războiului din 1877-1878), pe fondul renașterii naționale a poporului român, pe parcursul secolului al XIX-lea.

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României – Vechiul Regat, a dus la constituirea României Mari.

      În cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, convocată la 1 decembrie 1918, de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central, de la Arad, la care au participat 1228 de deputați, s-a votat „Rezoluția de la Alba Iulia”, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, denumit „Regatul Român Unit – România Mare”.

     În anul aniversar – Centenarul Marii Uniri, ideea reunirii Republicii Moldova cu România, deși neasumată de niciunul dintre cele două state, este prezentă în discursuri publice, care se dovedesc sterile fructificării năzuinței popoarelor din ambele țări surori. Sunt român de viță veche și-mi iubesc patria-mamă, cu toată ființa mea, până în ultima clipă a vieții. Din dorința reîntregirii patriei în vechile hotare i-am dedicat zeci de poezii în Recurs la Unire, cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri, și sinteze istorico-literare, carte în care mi-am lăsat parte din sufletul menit acestei vieți, pentru care îmi doresc același impact emoțional din partea cititorului iubitor de patrie, de tradițiile strămoșilor și de gloria înaintașilor.”

https://www.libris.ro/recurs-la-unire-maria-filipoiu-LIB978-606-8953-45-8–p10798701.html