„Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu

    nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

                            ( MIHAIL EMINESCU) 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

Plecăciune, Bădie Mihai!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019