…

23 sept. 1966, Bucureşti.       „….Tu ştii să joci şah. Eu nu ştiu  decât cum se mută piesele, dar mi-ar plăcea să joc. Am văzut în oraş un şah de buzunar pe care. dacă o să am 30 de lei, o să-l cumpăr. Nu pentru acum, ci pentru serile când o să fim împreună acasă şi afară o să viscolească, şi o să fie frig, iar noi o  să  stăm la gura sobei, jos pe covor şi o să ascultăm vijelia de afară… Ce linişte e! Atât de linişte încât am auzit fluierînd un tren. Sau o fi fost o fabrică? Liniştea asta îmi aminteşte de timpul războiului, când  nu puteam să adorm noaptea de frică şi ascultam liniştea. Dar acum nu mi-e frică…

Apoi, eram mai mare, la ţară la Bărboi, după ce murise mama, şi iar nu dormeam, tot de frică, şi iar ascultam … greierii. Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi.

Am venit apoi, acasă la Bucureşti şi iar nu puteam dormi… de nelinişte. Şi ascultam noaptea sergenţii fluierând pe străzile pustii, pe care nu trecea nici un tramvai şi nici un om. Aveau un fel anume de a fluiera. Şi îl auzeam pe unul undeva aproape iar alţii îi răspundeau din depărtare. Şi-mi închipuiam că sunt cocoşii care anunţau miezul nopţii  la ţară. Doar că aveau o nuanţă de tristeţe şi de singurătate în modulările fluieratului. Dacă ai  fi aproape, ţi-aş arăta cum fluierau. Erau doar două note joase, dar dureros prelungite. Şi-mi dau seama, acum, că îmi era milă de ei. Îmi imaginam că sunt oameni pierduţi în întuneric, care se caută şi se cheamă. Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.

Acum, că am  pornit cu amintirile şi cu frica, să-ţi mai  povestesc. Sau te plictiseşti?

          Tu nu ştii cum era în timpul războiului. Locuiam tot unde stă tata acum. Eram mică. Ieşeam în curte şi mă uitam cum cad bombele: ciorchini! Noaptea stăteam cu mama pe prag şi priveam reflectoarele, care măturau şi haşurau cerul. Când suna alarma, se făcea beznă şi nu se mai vedea nimic, auzeam  doar  avioanele şi exploziile. Mă obişnuisem.

Pe tata nu-l ştiam. Eram prea mică atunci când a plecat pe front. A venit odată acasă, peste doi – trei ani şi nu l-am cunoscut şi am fugit de el, că era urât şi cu barbă. Şi iar a plecat, şi întru-un timp, m-a luat mama cu ea la un spital, să-l vedem, că fusese rănit, dar e o amintire vagă, de parcă m-ar fi povestit cineva.

Şi tot pe atunci, dar  e tot o amintire vagă, am plecat din Bucureşti la Stâlpu, satul în care s-a născut taică-meu, să mai scăpăm de câteva bombardamente. Dar pe drum, când eram în tren, ne-a prins un atac aerian şi ne-am dat toţi jos din tren în mijlocul câmpiei. Mama a fugit cu mine într-un şanţ şi s-a întins peste mine până au plecat avioanele. Dar parcă nu trăiam. Mai bine zis nu înţelegeam ce se întâmplă. Îmi închipuiam că aşa trebuie să fie viaţa.

Şi găseam şi destule lucruri amuzante. De pildă, într-o zi de Paşti, nu ştiu din ce an, eram în adăpost, acolo unde acum e parcul „23 August”. Şi, după ce au terminat cu bombardamentul, două avioane au făcut pe cer, cu fum, două ouă cap la cap. Se amuzau, sau erau bisericoşi? Mai erau   şi alte, să zic „bucurii”.Întotdeauna după bombardamente, găseam pe străzi o mulţime de poleială. Tăiată fâşioare subţiri şi lungi. Strânsesem multă şi de Crăciun am decorat bradul cu ea.

Mă mai duceam, din când în când, să văd morţii la spitalul ăla de lîngă parcul „23 August” Mă luam după fusta mamei, dar nu m-a lăsat niciodată să intru şi eu, că era tot un fel de adătpost sub pământ şi putea să intre oricine, probabil pentru ca cei care nu mai ştiau nimic despre vreo rudă sau cunoscut, să-i poată căuta. Cred că erau multe morgi din astea în oraş şi cine avea de găsit, trebuia să umble zile întregi. Pe urmă mă duceam la Nuţa şi mă  lăudam că am văzut, dar eu nu văzusem. Aşa,ca să mă grozăvesc!

Te-ai plictisit? E 11. Mai stai  şi pagina asta, că tot nu mi-e somn. Să-ţi mai povestesc.

Am avut o prietenă bună, care stătea în curtea de alături de noi. Cateluţa o  chema.  Mi-era ca o soră. Era mai mare decât mine cu un an, dar eram împreună zilnic. Când mi-a luat tata bicicletă, amândouă ne-am căznit o vară întreagă şi ne-am umplut de vânătăi  şi de cucuie, până am învăţat. Ea, fiind mai mare, iar eu fiind singură, că mama era în spital, mi- fost ca o soră. Mă învăţa ce e bine şi ce nu e, şi tot ce a avut – jucării sau bunătăţi – a împărţit cu mine. Şi eu, la fel. Apoi am plecat cu Tanti la ţară, iar Cateluţa s-a mutat nu ştiu unde şi ne-am rătăcit una de cealaltă. Acum ştiu doar că e medic la Giurgiu sau la Galaţi, dar nu pot să  dau de urma ei, că  n-are cine să-mi spună. Acum câţiva ani s-a întâlnit Tanti cu tatăl ei şi i-a spus că ea, Cateluţa, o să vină în Bucureşti, că i-a murit mama şi să mă duc în ziua înmormântării, la biserica Bălăneanu, că o s-o întâlnesc. M-am dus, dar n-am întâlnit-o. Poate nu venise. Poate n-am recunoscut-o. Trecuseră aproape 15 ani de când n-o mai văzusem. Doar pe tatăl ei mi s-a părut că-l recunosc, dar n-am avut curaj să-l opresc, că era atât de bătrân încât mi-am zis că mă înşel Şi m-am întors acasă plângând, că o aşteptam ca pe o  soră, că au trecut atâţia ani încât, poate am stat lângă ea şi n-am recunoscut-o. Şi, dacă aş  fi  văzut-o şi i-aş fi vorbit, mă temeam că eu îmi căutam sora şi aş  fi găsit o străină. Poate că a fost mai bine că  n-am întâlnit-o. Mi-aş fi distrus o amintire scumpă. Şi totuşi, dacă o regăseam şi era tot ea, cea din copilărie, ce fericită aş fi fost! Eram atunci într-o perioadă grea. I-aş fi cerut sfatul ca  surorii mele şi mi-aş fi descărcat inima de necazuri, pentrucă era singura fiinţă, in afara mamei, care m-ar fi putut mângâia.

Să o mai caut? Nu! Mă tem pentru amintirea ei frumoasă. Mai bine să rămân cu nostalgia, decât să regăsesc o străină. Poate că şi eu, când aş vedea-o în realitate, aş fi rece şi străină şi n-aş mai avea nimic să-i spun

(Aici trebuie să completez acum, când scriu cartea. Am aflat peste ani, nu-mi mai amintesc cine mi-a spus. Cateluţa a murit când avea puţin peste 30 de ani de  cancer.  De ce n-am avut atunci curaj să insist, atunci, la înmormântarea mamei ei? Ce dacă  greşeam. Dar atunci nu ştiam că mai bine să regret că am făcut un lucru, decît să-mi pară rău apoi toată viaţa că nu l-am făcut. Eram lipsită de curaj şi sfioasă. Şi aşa sumt şi acum!)

Te ţin de vorbă cu ce-mi vine în minte, dar mai ştiu şi eu de ce mi-a venit în gând copilăria, astă seară? Asta nu e bine, pentru că ştiu că după ce voi termina scrisoarea mă voi gândi la mama şi iar o să mă  chinuiesc. Căci şi mama face parte din copilăria mea. Şi era aşa de bună şi de duioasă… Şi în serile când tata era pe front, ne citea, mie şi lui tanti tot felul de poveşti frumoase şi îmi cânta şi-mi spunea poezii. Acum vreo săptămână am ascultat la radio o poezie de care uitasem, pe care mi-o recita ea, dar de care mi-am amintit cu durere. Cu o mamă care  are un copil bun (e de Coşbuc, mi se pare), şi care îi alungă pe cei  ce vin la  poarta ei să cumpere copiii răi, spunându-le că fiul ei e băiat cuminte. Şi nu-mi pot aminti decât două sau trrei versuri: „Puiul meu e bun şi tace, Nu ţi-l dau şi du-te-n pace, Du-te, de-te… Şi s-a dus.”  Şi îmi cânta şi cântecul ăla cu „Juna Rodică voioasă trece pe lângă junii semănători..” Toată ziua cânta. Era veselă şi până n-a început tata să se poarte urât cu ea, nu am văzut-o niciodată nervoasă, supărată, răutăcioasă. Şi nici atunci. Doar că plângea mereu!

Eh, e cum m-am temut, Ia să schimb eu vorba! Sărută-ma şi spune-mi „somn uşor” că e aproape 12 noaptea, îţi scriu de trei ore şi ceva şi poate eşti obosit şi ţi-o fi  şi ţie somn, iar eu stau la taclale că îmi  convine cu patru ceşti de cafea în cap.

Dragul meu, te sărut şi-ţi spun  „noapte bună” şi mâine să ai o  zi  uşoară şi să îmi scrii. R

…

20 noiembrie 1966, Bucureşti

Ziua de astăzi a început cu o ploaie extraordinară pe la şase fără un sfert. O ploaie cum nu am mai pomenit:cu piatră, cu tunete şi fulgere care ar fi putut scula şi morţii din somnul lor. Ploua realmente cu găleata şi, fiindcă vântul o izbea în geamuri, aveam senzaţia că le udă cineva cu un furtun imens, că din clipă în clipă or să se sfărâme sub presiunea apei care, în cele din urmă, a şi năvălit în casă şi a curs pe parchet, prin cine ştie ce crăpături ale ferestrelor. Şi îţi închipui câtă piatră căzuse dacă, la 7.3o, când m-am sculat de-a binelea, încă nu se topise şi mi-a adus Tanti un pumn, să le văd.

          Dar ziua mi-a început veselă, pentrucă ploaia a spălat cerul iar soarele  se răsfăţa pe zidurile caselor ca primăvara! Alt motiv al bunei dispoziţii cu care m-am trezit nu văd, în afară de acela că, aseară neputând adormi, m-am tot gândit la tine şi, într-un târziu, am adormit cu tine alături şi mi-ai fost aşa toată noaptea. Mai citisem eu  prin carnetele tale, înainte să adorm, multe poezii şi visurile au fost o continuare a gândurilor. Nu-mi amintesc nimic precis că m-a trezit ploaia şi am sărit la fereastră, uitând ce visasem, dar mi-a rămmas aşa, o bucurie care, altffel nu ştiu de unde vine.

          M-am apucat devreme de alfabetele  alea de la arta scrisului şi am lucrat până acum, la 14.30, când vreau o pauză să-ţi scriu şi să-mi odihnesc ochii. Am întrerupt puţin să ascult „Concurs în Instanţă” în care s-a dezbătut „Enigma Otiliei” A acuzat-o o juristă şi a apărat-o un procuror! Parcă trebuia să fie invers, nu? Mi-a plăcut, poate ai ascultat şi tu. Procurorul  a câştigat, şi pe bună dreptate, că a vorbit frumos şi cunoştea foarte bine atât romanul cât şi bibliografia critică  de referinţă. A ştiut (dacă era de profesie!) să-şi susţină pledoaria. Acum iar o să întrerup, să termin alfabbetele că mă tem că trece soarele şi n-o să mai am lumină destulă.

          S-a făcut seară. E trecut de 7. Am terminat cele două alfabete şi am reuşit să fac numai două felicitări, că mă doare spatele, de cât am stat aplecată peste masă. După cum prevăzusem ieri, astăzi n-a venit scrisoare.  Va veni mâine. Deoarece am fost mereu cu gândul la tine, am suportat mai uşor aşteptarea.

          Afară s-a lăsat o ceaţă deasă-deasă. Dacă ai fi acasă am merge să hoinărim. Să fim nmai noi doi, rătăcitori prin mijlocul ei, să nu vedem  pe nimeni în jur. Mi-e dor să ne plimbăm, dar şi peste două luni va fi frumos şi n-o să ne mai împiedice nimeni şi nimic. Da, de azi mai avem două luni. Doamne, când or trece şi ele? Uneori mi se pare că a mai rămas puţin, dar dacă stau să număr fiecare clipă, mi se pare o veşmicie! Noroc cu  scrisorile! Dar cât de mult aş vrea să pot veni pe 4 decembrie!

          Parcă mă şi văd în tren, apoi în gară, pe pasarelă, apoi la poarta unităţii, aşteptându-te şi numărând secundele cu bătăile inimii. Da, am închis ochii şi m-am văzut în cămăruţa de la poartă, umblând nerăbdătoare de la uşă la perete. Mai departe nu îndrăznesc să-mi mai imaginez, că prea ar fi dureros apoi, când deschizând-i, aş vedea că sunt tot acasă, tot singură…. Acum stau în pat că, după ce am mâncat, Tanti a vrut să de culce. Îi ascult respiraţia şi mă enervează: aş vrea să fii tu cel ce respiră lângă mine. G., n-ai simţit în seara asta cum te-am chemat şi cât de dor îmi e? Poate ai scris şi tu odată cu mine, poate şi ţie ţi-e la fel de dor şi de greu singur. Mă tot gândesc dacă aş putea să te chem la telefon la unitate. Dar nu cred că e posibil. Poate doar cu aviz.

          Dar lasă că mai rabd două săptămâni şi poate ne-o ajuta Dumnezeu să ne vedem. Însă şi dorul şi dorinţele sunt frumoase. Chiar dacă sunt tristă, preţuiesc clipa asta, când te simt atât de apropiat, când eşti aici, în fiinţa mea, în sufletul şi-n mintea mea. E tot iubire, chiar dacă doare. De ce să n-o preţuiesc? Este însă tot atât de adevărat că aş vrea ca timpul să treacă, să treacă, să treacă, iar tu să fii iar acasă. Tu ce-ai făcut astăzi? Nu, nu-mi răspunde, că până citeşti tu, voi fi aflat din scrisoarea ta. Te întreb şi eu, aşa… Mai  bine spus, mă întreb, şi aş vrea să te fi odihnit, să-mi fi scris şi să fi  fost fericit.

 Mi se închid ochii. E şi foarte cald în casă. Aştept visele nopţii să  mi te aducă şi deşteptarea zorilor să mă întristeze, şi iar nopţile şi aş  vrea să mă trezesc odată, când tu să fii aici şi să nu-mi mai pară rău că a venit ziua să mi te ia. Las şi pentru mâine dimineaţă putin loc, să te întreb cum  ţi-a fost noaptea. Te sărut. Te sărut. Te sărut. R

 

…

           23 iulie 1967, Cluj

 

 

…”Eram puţin amărâtă înainte de telefonul tău din cauza ceştilor care s-au  deformat toate, absolut toate. Una nu mai e rotundă. Şi ale celorlalţi s-au strâmbat. Nu le-am pus cum trebuie în cuptor. Asta, pe de o parte e bine, că avem mai puţin de decorat, dar pe de alta rău,că nici n-o să ducem nimic, sau aproape nimic la Institut şi poate ne scade şi nota. Însă nu mă prea interesează. Văzând ca sunt ceşti puţine, fetele s-au decis să-şi ia bilete la tren pentru miercuri seara cu orice risc, iar eu, cu toate că-mi  ziceam că „s-ar putea să nu se poată”, mi-am luat şi eu, că doar nu era să rămân singură, chiar dacă o să iasă vreun scandal! Cu toate că sunt nerăbdătoare să vin acasă, mi-era  puţină teamă, dar acum nu-mi mai este şi aş vrea să fie azi miercuri şi să plec diseară.

          Şi am mai avut două bucurii care mi-au atenuat amărăciunea. Prima că ţi-am citit interviul cu Henry Coandă, care m-a impresionat profund. Citindu-l mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre el şi parcă te auzeam vorbind. Apoi, a doua, la „De toate…”, deşi nu ştiu ce anume ai avut, am auzit printre colaboratori numele tău, am sărit în sus şi mi-a venit să crăp de ciudă că n-am fost atentă, nefiind vocea ta, n-am putut să-mi dau seama ce anume ar fi putut fi al tău. Îmi ziceam să te întreb la telefon, dar dacă trebuia să ne limirăm la doar trei minute… Lasă că vine ea, joia asta mare şi  o să te întreb atunci câte-n lună şi-n stele!”…

…

1 iulie 1968, Târnăveni

 

… „Cu chiu, cu vai, am ajuns la  Târnăveni destul de obosită, nu atât de drum cât de enervare. Ştii că nu suport să merg prea mult cu trenul.

Ne-am dus toate trei la cămin, eu mi-am lăsat valiza şi m-am dus cu ele la hotel să le ajut. Au găsit o cameră de două paturi cu 15 lei de căciulă. Alături mai era una cu un pat, Rodica voia să stea ea în aceea şi zicea să rămân şi eu.Nu m-am îndurat să cheltui mai mulţi bani, aşa că s-au instalat amândouă în camera de două paturi.

          M-am întors la cămin. În toată clădirea, numai eu cu o fată din anul IV.  Mi-am aşezat lucrurile cum am putut mai bine, camera fiind murdară, plină de pureci şi fârâ nimic altceva decât paturi şi o masă, nici măcar cuie în perete să ne agăţăm hainele. Apă – la cişmea în curte, deci nici o şansă de a mă spăla, necum de a spăla rufele sau părul! Toaleta – în josul străzii, vreo 5o m, apoi în şcoală! (Noaptea?)

          Şi asta n-ar fi nimic! Mă culcasem deci, când au năvălit (pentrucă uşa nu se încuie pe dinăuntru ci numai pe dinafară, cu lacăt!) nişte copii de 12 – 13 ani, derbedei! N-a fost posibil să scăpăm de ei, că se jucau acolo. Aruncau pe fereastră cu tenişi, că nu existau geamuri. Ba intrau, ba ieşeau. Mi-am ieşit din fire şi am pus mâna pe mătură, dar au început să  se strâmbe şi să ne înjure! Am văzut negru în faţa ochilor, te rog să mă crezi. Mi s-a suit tot sângele în cap, mai ales că nu aveam ac de cojocul lor şi nu puteam să fac absolut nimic! Nici nu ştiu cum mi-am aruncat toate lucrurile claie peste grămadă în valiză şi am plecat aşa cum eram, cu rochia aia de casă, cu halatul de fabrică peste ea şi, ca să-ţi dai seama în ce hal de nervi eram, am dus, cred, vreo jumate de kilometru valiza, aproape alergând fără să mă  opresc de loc până la hotel!

.         Am plătit şi eu pe 10 zile (ca şi fetele) – 150 lei, s-a mutat Rodica, că tot voia ea să stea  singură. Eu m-am instalat în aceeaşi cameră cu  Cristina. Cred că n-o să te superi. Iţi dai seama ce ar fi însemnat să stau acolo? Oricine putea să intre peste mine şi fata cealaltă. O să stau numai 15 zile şi o  să fac economie cât voi putea.

          M-am dus apoi cu fetele de mi-am luat cafea, spirt, zahăr, un borcan de gem şi alte câteva mărunţişuri şi mai am 130 lei. G, te rog să mă ierţi, că n-am avut încotro. Ăştia şi-au bătut joc de noi cu cazarea asta. Am mai stat noi la cămin, dar cred că ăsta era în demolare, părăsit! Va trebui să-mi mai trimiţi 150 de  lei până pe 10 iulie, ( de unde?), sau măcar 100, să mai dau 75 la hotel, pentru încă 5 zile. Trebuie să împrumuţi, poate de la Popa, şi mai ales să nu te superi pentru asta.

           Ştiu  că n-ai nimic împotriva mea, pentru că m-am mutat la hotel, ştiu că nu avem bani, dar te rog să mă crezi că dacă nu era treaba cu copiii ăia, (cine ştie dacă n-ar fi venit şi golani mari, că nu stătea nimeni în curtea aia de pază. O să-ţi arăt eu când vei veni aici), nu mă  deranja mizeria şi nu mă mutam la hotel. O să fac câteva tablouri când mă întorc şi recuperăm noi banii. Pe 10 iulie trebuie însă să-i am, ca să pot plăti hotelul în continuare.

          Am cumpărat „Zbor de noapte” (singurul lux). Am făcut o baie. (Au plătit fetele şi m-am băgat şi eu cu ele, că ştiu că n-am bani). Acum e şi Rodica la noi şi trăncănesc între ele.

Dacă n-ar fi fost chestia cu banii aş fi fost mulţumită că nu-mi place să stau singură şi că, bineînţeles, este mult mai comod. Mi-e jenă faţă de tine, spune-mi că n-am de ce şi că nu sunt risipitoare, fiindcă, zău, nu nu puteam  să fac faţă  muncii la fabrică ,  stresului şi fricii.

 

…

10 octombrie 1970, Sighişoara

 

După inundaţiile de astă primăvară, oraşul e trist, zidurile hotelului din centru încă mai poartă stigmatul lăsat de Tâtnava la trei – patru metri înălţime.  Îţi dai seama ce dezastru a fost? Apele au cărat tot: case, lucruri, oameni, animale, pomi, speranţe şi visuri. Mulţi dintre cei sinistraţi trebuie s-o ia de la început, n-au scăpat decât cu viaţa. Familia Drăghici, având casa sus pe deal, a scăpat doar cu spaima. M-au găzduit la ei cu bucurie. Stau în camera care are ieşire pe terasă, am soare (dacă e senin) toată ziua. Şi de pe terasă se vede dealul de vis-a-vis, cel pe care se află cetatea medievală, biserica romanică veche de sute de ani, cimitirul, turnurile breslelor. (Oare cum ar fi fost viaşa noastră dacă am fi trăit în epoca medievală? Tu ai fi fost poate copist la mânăstire, eu aş  fi făcut străchini şi ulcele frumoase, glazurate  şi frumos pictate cu mânuţele astea două!). Cînd vei veni, (dacă ve putea) ne vom duce neapărat s-o revedem într-o duminică.

Am şi visat spre dimineaţă, că-mi place camera şi mă linişteşte. Se făcea că eram pe o stradă şi m-ai luat în braţe şi m-ai dus aşa până am întâlnit o ţigancă cu flori şi mi-ai cumpărat un braţ mare de narcise roşii (!) şi tocmai când să mă bucur şi eu de ele, m-a trezit Dana, că era ora 7!, Aoleu, mame, ce rău mi-a părut! Pentru visul ăsta merita să întârzii două – trei ore, că tare eram fericiţi şi tare ne mai iubeam !… Şi ce bine-mi era… Of!

…Cum a fost la vila „Colocvii”-lor? Lasă, că ne-om lua şi noi cândva. (Bine, păstrând proporţiile!) Şi vilă şi maşină şi câini şi pisici şi păsărele (ce fac porumbeii? Au învăţat să se ducă la coteţ?) Oho, ce bine o să ne fie, numai să vezi! De n-o fi să fie, măcar câini şi pisici vom fi in stare să ne luăm. (nu mi-ai scris ce aţi hotărât cu mâţul ala de care vă întrebam dacă pot să-l aduc). Dar şi până atunci să ne fie bine şi să nu ne mai  facem sânge rău pentru ce n-avem, ci să ne bucurăm pentru ce avem, că avem destule bune şi în suflete şi în capete şi în bojdeucă. Vrei? Şi dacă nu-ţi merg treburile la „Colocvii”, nu te amărî, că aşa e: uneori puţintel, alteori deloc, dar savant tot ajungi până la urmă. Şi chiar mai mult! De-asta te iubesc eu şi nu te bat!…

Am luat o carte: Yasunari Kawabata, „Kyoto. Sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial” în „Meridiane”şi mă apuc diseară de dânsa. Cred c-o să-mi placă. Scrie pe ea „Premiul Nobel pe 1968”, acuma văd.

Mă mai uit o leacă la forme şi mai scriu după aia.  Aşa. Mai scosei un rînd de ceşti şi mă dusei şi undeva că aveam o urgenţă. Şi ce crezi? Acolo e plin de ţânţari! Mulţi. Afară e soare, e cald şi pe dealul de vis-a-vis desluşesc vreo 15-16 nuanţe de verde şi de roşu. Mai e şi un petec de deal golaş, aproape alb şi sus de tot, o casă, sau ce-o fi ea, albă. Vrăbiile nu se arătară azi. Le-o fi fiind bine pe afară, că aici mai lipsesc doar dracii şi cazanele cu smoală clocotită! Căldura există deja, iei foc, nu alta… Şi mi-au dat un loc pentru turnare chiar lângă uscător şi suflă un aer fierbinte ca la baia comunală!. Huruie ceva pe aici. Se ciocnesc farfurii, e zgomot mare. Poate unde sunt eu aproape de a termina de turnat, că parcă nu mai suport căldura cu aceeaşi indiferenţă de săptămâna trecută, când abia incepeam!

 

…

 

26 martie l973, Alba Iulia

 

…când am venit acasă de la aeroport, coana mare se bocea: „of, săracul Gigi!” De ce „săracul”, lasă că e bine pentru el şi e bucuros că a plecat, „ eh, tu pleci, eu pe el îl aşteptam în fiecare seară să vină acasă, acum…” De, cred că voia să zică „săraca de mine”, adică de ea, că i-o fi şi ei urât singură. Eu am plecat de 6 zile la Alba, i-am lăsat câteva conserve şi 100 de lei, însă nu prea putea să umble. Se mai apucase şi de curăţenie.

…Tanti e melancolică. Tace, n-are chef de mâncare şi se uită pierdută pe fereastră. Ieri am scos-o din casă şi azi o doare inima.

…Tot aştept să suni, îmi imaginez că poate vii aşa, călare pe mătură, visez şi eu aiurea şi-mi zic, tot eu, că mă  scrântesc, şi-atunci mi se face şi mai gol în casă când imi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul, aşa ca pe urşi aşteptând primăvara. Doar că pentru mine, se pare că va întârzia şi o să se facă toamnă până mi-o înflori mie liliacul! Uf!

 

…

 

           9 noiembrie 1974, Curtea de ArgeUş

 

…Zici că Nana ia doctoriile. Mai verifică şi tu şi ai grijă să i le dea coana mare, că poate, dacă face nazuri, nu i le dă. Am cumpărat 1 kg de miere de la o fată de pe aici, pentru Nana,

Soacră-mea cum se mai simte? Continue reading „Rodica ANCA: Donosteea” →