Dorel SCHOR: Liana Saxone-Horodi – Limbajul florilor

Picturile în care florile ocupă un loc central le întâlnim în opera mai tuturor artiştilor plastici din întreaga lume. Picturile florale cu semnături celebre ocupă simezele celor mai faimoase muzee şi galerii de artă, acesta fiind unul din cele mai populare subiecte de studiu şi categorii. În afară de frumuseţea lor de necontestat, florile sunt simbolurile legendare ale iubirii, pasiunii şi purităţii, ale dorului, speranţei şi optimismului, ale bucuriei, frumuseţii şi emoţiilor…

Tematica florilor este un gen de sine stătător, aş spune independent, purtătorul multiplelor sentimente, nu întotdeauna mărturisite altfel, ale pictorilor. Este firesc ca aceştia să fie fermecaţi de coloritul deosebit al florilor şi de delicateţea lor. Diviziunea tonurilor, amestecul optic al culorilor pure servesc insidios sensurile estetice şi semnificaţiilor simbolice. Pentru că, în timp şi în spaţiu, florile au înţelesuri universale.

Florile sunt unul din subiectele firesti in tablourile Lianei Saxone Horodi, care i-au însoţit creaţia picturală din totdeauna… Ea adaugă de obicei, elemente artizanale, câte un vas de lut, un ştergar, un alt obiect semnificativ perfect motivat în spaţiu, care sugerează apartenenţa florilor de un anumit loc sau tradiţie. Unicitatea stilului, a lucrării sau a conţinutului conferă tablourilor florale semnate de Liana Saxone-Horodi energie creativă, personalitate, independenţă spirituală şi sensibilitate.

––––––––

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 ianuarie 2019

Dorel SCHOR: Julia Zisman simplitate și finețe

Pictoriţa Julia Zisman s-a născut în anul 1961 în oraşul Celiabinsk, a urmat cursurile Academiei de Artă din Moscova şi în 1991 s-a stabilit în Israel, la Haifa. Foarte curând a devenit membră în Asociatia pictorilor şi sculptorilor, iar o parte din lucrările ei se găsesc răspândite în lume, în colecţii din Statele Unite, Italia, Franţa, Rusia, Germania şi Israel, câştigându-şi astfel un binemeritat nume de artist internaţional.

Ea foloseşte un stil figurativ şi narativ cu o notă foarte originală, dovedind simplitate şi fineţe. Prin picturile ei se transmite firesc un mesaj umanist căci artista îşi concentrează întreaga energie creatoare şi deagostea pentru natură spre subiecte familiare şi aflate într-un consens absolut unanim.

De remarcat în elementele compoziţionale ale picturilor sinteza cromatică şi arhitecturală a formelor, precum şi efectele de lumină realizate prin simple tuşe de culoare. Coloritul şi gingăşia florilor, dialogurile cromatice, simfonia de linii, de tonuri, de umbre şi lumină, practic înfrăţirea tuturor aceste elemente crează un realism metaforic cu un impact imperativ asupra privitorului.

Aceste caracteristici sunt valabile pentru întreaga creaţie a Juliei Zisman, indiferent dacă ne referim la pictura de şevalet, la acuarele sau la lucrările de grafică, subliniind personalitatea ei artistică.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

20 ianuarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini

“Am rămas drept faţă de neamul meu, de

Biserica mea, de idealul acesta al slujirii”.

(Vasile Turtureanu-23 de ani de temniţă)

Dacă, vreodată curiozitatea te îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în alte ţări.

Mureşul Voievodal îţi aminteşte de Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.

Mureşul a fost şi rămâne camaradul de nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea Neamului nostru dacoromân.

Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace, suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează…

Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă, Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige din adâncul sufletului său plin de lumină:

„Ardealul de azi nu-şi mai cântă senin/ Rapsodia unui eroic destin/ Ci numai un cântec se-aude zălud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Codrul la dârze răscoale părtaş/ De-l întrebi despre Horia, eroul trufaş/ Răspunde ecoul cuminte şi nud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// În van întreba-vei izvor cu izvor/ Străbuna poveste cu vaşnic ctitor/ În susul primi-vei răspunsul lui ud:/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Aici e Aiudul! Aici e Aiud!/ Străbate prin inimi refrenul durut/ Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ.// Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!” ( apud., Gheorghe Laghiu, Aiud-am fost martor. Eksperimental Forlag Aarhus Cluj-Napoca, 1999, p. 15-16)

În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul devenea Comitat şi închisoare-tribunal.

Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

În acea vreme sinistra închisoare a înclinat înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de 7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”, însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.

În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei „T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza, cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.

O dată ce treceai de poarta închisorii, Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.

Grigore Caraza, martor, victimă, supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud. Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii stătea puiul ei-Zarca–„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 54)

La subsolul Celularului mare, aşteptau îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17 ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.

Izolarea des atribuită, des aplicată făcea parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.

„Am coborât din celular cu <<haina în cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri. Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o gamelă cu apă caldă.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)

Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.

L-am pomenit pe acest grof, asupritor de ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)

Penitenciarul Aiud devine în veacul al XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea de libertate astfel:

„Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/ Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova: corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/ Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.” (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 28-32)

Amprenta habsburgică alterna cu zidurile grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.

Podelele prinse în stigmatul ţintuit de grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.

„Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43)

Temniţa împărătesei habsburgice, izolată perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei fărâme de cer.

„Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 54)

Închisoarea era prevăzută însă şi cu Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de elită.

Şi cum toate aceste condiţii vitrege, draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o avalanşe asupra bieţilor suferinzi.

„Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 168)

Contrastul închisorii Aiud în vremea regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura lor părea ca de la pământ la cer.

Vocabularul gardienilor din clasa delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”, deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”, „hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape…, încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”…

„Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea, Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu, Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii din scoarţă în scoarţă.” (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 42)

Temnița Aiud-ului are crestată istoria calvarului titanilor demnităţii şi culturii noastre creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu (mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud), teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan, ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu, inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa (mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii” Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud), comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar, colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu 23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și mulți, mulți alții…

Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!

Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.

Uniți în suferință, deținuții politici de la Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.

Așa au reușit să se susțină reciproc și să aducă Raiul adevăratei IUBIRI față de aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.

Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ne dovedim creștini, nu este bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de mai bine…

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamț, 20 Ianuarie 2019

Monica LEVINGER: Memorialul din creația unui anonim

Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți. Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?

Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.

Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.

Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.

Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă poate ar fi mai potrivit să trec la creația de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritual-religioase.” (Nicolae Balota)

Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.

Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar și în prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.

În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol: Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu.“ Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!

Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” să-mi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”

Când pe 19 ianuarie 2009 Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.

Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””, ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.

Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!

Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)

Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa, să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ, căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.

Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți.

———————————-

Monica LEVINGER

Israel

19 ianuarie 2019

Mihai RĂDULESCU: Noi nu suntem cei ce suntem

Epilog la eseul ,,Shakespeare, un psiholog modern”

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan! E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… „ Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau!
Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie.

La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul: – Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris.

Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici numele lor: ‘prieteni falşi‘. Denumirea trase un clopoţel de alarmă în memoria mea sentimentală clădită pe atmosfera românească abia enunţată, însămânţată încă din anii creşterii mele. Cum să nu fiu interesat de ‘prietenii falşi’, cum să nu mă atragă să-i cercetez? Drept care, l-am vizitat pe profesorul Andrei Bantaş şi i-am propus să semneze cu mine o carte, rezultat al analizei pe care intenţionam s-o întreprind. A fost de acord. Editura s-a dovedit şi ea binevoitoare. Colaboratorul meu universitar a declarat că eram profesor (unde s-a mai văzut ca un student să publice un op ştiinţific?!) şi până-ntr-un an lucrarea muncită cot la cot a apărut sub titlul „Capcanele” vocabularului englez, iar studenţii, colegii mei mai mici, au început a învăţa după ea. Acesta a fost debutul cercetării ‘obiectului’ receptat ca având două aspecte simultan opuse (că, deşi era vorba despre două cuvinte – unul englezesc, altul românesc -, ele reprezentau unul singur, pe acela latinesc, de origine). Tipul special de cercetare a ‘capcanelor’ vocabularului şi limbii în general a prins cheag. Una după alta au văzut lumina tiparului cărţi similare privitoare la mai multe limbi moderne, redactate de sumă de lingvişti, până ce Acad. Alexandru Graur adoptă titlul nostru pentru o scriere ce trata despre aceeaşi materie în cadrul vocabularului românesc şi făcu puţină ordine în cămara ce conţinea cinstea specialiştilor (care, renunţaseră la titlul „Capcanelor”, pentru a nu acredita munca noastră iniţială).

Odată susţinută licenţa, m-am gândit la înscrierea la Doctorat. Nu l-aş fi atacat pe William Shakespeare (despre care, credeam, se spusese tot) dacă, recitindu-l, de plăcere, nu-mi cădeau privirile încurcate asupra imposibilei afirmaţii a lui Iago: „Eu nu sunt cel ce sunt„. Mi-am regăsit „prietenul fals”. Logică nefiind această structură lexicală, i-am căutat explicaţia printre figurile de stil. Nu corespundea definiţiei nici uneia dintre ele. M-am adresat aceluiaşi profesor L. Leviţchi (se apropiase şi mai mult de mine prin aceea că fusese referentul „Capcanelor). Mi-a confirmat inexistenţa figurii. – Nu-ţi rămâne decât s-o botezi. – Imi dau şi eu seama de asta. Dar cum? – Incearcă ceva cu ‘dihotomia’. E un termen la modă şi cred că se potriveşte. Am adăugat, pentru nuanţare, antinomia dihotomiei; astfel, cu doi naşi, figura mea de stil dobândise personalitate socială. Işi putea începe existenţa în Retorică.

Profesorul Zoe Dumitrescu-Buşulenga mă adoptă în cadrul numărului de candidaţi pe care avea dreptul să-i conducă. Am susţinut admiterea în acelaşi timp cu Ioan Alexandru, cu Dan Hăulică, cu Sorin-Mircea Bottez. Prof. Vera Călin, membră a comisiei, nu părea deloc convinsă de cele ce afirmam despre ‘noi figuri de stil’ descoperite de mine (!), de lectura mea shakespeareană atât de inedită (şi, în definitiv, umilitoare pentru cititorii anteriori ai dramaturgului, nu?!). Mă întrerupea permanent pentru a-mi comunica faptul că nu înţelegea, lucru cu care cădeam de acord cu uşurinţă: abia pricepeam eu însumi cele ce debitam pentru întâia oară în faţa cuiva. Oricât de neînţeles eram, mi s-a acordat admiterea şi începu seria examenelor şi referatelor necesare pe un parcurs de doi ani. Comisiei i se adăugă Nicolae Balotă, cu care împărţisem luni de zile patul din celulă şi cele sufleteşti, la Jilava. Spre stupoarea mea, paşii străbătuţi de mine depăşeau propria mea putere de apreciere. Cedarea Prof. Vera Călin mă tulbură şi mă făcu să mă simt încă foarte departe de ţel. Mă întrerupse în timpul uneia dintre aceste patru expuneri pentru a-mi relata în ce condiţii murise soţul său şi a încerca, alături de mine, să descopere cauza morţii,… într-o ‘criză dihotomică-antonimică’. Disciplina mea triumfase împotriva acelei persoane care se arătase, iniţial, cea mai puţin receptivă în privinţa ei…

Aveam şi teza gata. Însă când e să fii ghinionist… Interveni o schimbare în regulamentul susţinerii. Candidaţii aveau acum nevoie de o recomandare a partidului, confirmată de Cabinetul 2, adică de ‘cel mai mare om de ştiinţă român’ care poseda, în cel mai bun caz, o diplomă de absolvire a patru clase primare şi pe care o neisprăvită universitară o decretase ‘doctor’ în chimie, titlu fără de care îi era greu …să fie soaţă şefului de stat.

N-aveam interesul să dezgrop morţii, adică dosarul de fost deţinut politic, mai ales că Patriarhia Română abia mă angajase lector la, pe atunci, Institutul Teologic de Grad Universitar Bucureşti. Dealtfel, noul meu loc de muncă nu se bucura de o organizaţie de bază ce să-mi fi susţinut solicitarea pe toate treptele ierarhice ale partidului unic şi dictatorial. Imi imaginam un preot cu mâinile asudate de emoţie, roşii de spaimă şi tremurânde, crispate pe cererea mea, bătând la uşa ‘coanei Lenuţa’, să mă sprijine dânsa şi pe mine…
Am hotărât să public jumătate din teza de doctorat ca o scriere despre Shakespeare. Am depus-o la Editura Albatros. A apărut tocmai peste patru ani.

Profesorul Leon Leviţchi mi-a ieşit în cale cu vreo două săptămâni înainte. I-am povestit aventurile mele. Mă cunoştea din adolescenţă: îmi fusese dascăl la liceul Matei Basarab şi-i frecventasem şi seminariile de la Filologie, ca invitat nevârstnic. Il vizitasem acasă şi mă luase părtaş aspiraţiilor sale de a scrie o operă: Mioriţa – din care îmi şi executa la pianină pasaje ajunse la şlefuire. Îmi istorisise despre comisia instituită pentru traducerea integrală a dramaturgiei shakespeareene, din care făcea parte ca specialist în engleză, pentru sfătuirea scriitorilor ‘membri cu drepturi depline’, deşi mai puţin cunoscători ai limbii din care se presupunea că urmau să tălmăcească. Îmi pomenise despre aplecarea sa spre spiritism, hipnoză, antroposofie şi altele. Mi-a împrumutat Stiinţa spirituală de Rudolf Steiner. Mi-a înmânat unul sau două caiete cu poezii scrise în propria-i adolescenţă şi altul cu notiţe despre hatha-yoga. După eliberare, îl vizitasem, dornic să-i mai văd chipul inteligent, confesiv, provocator, cu ochi albaştri, cu nas ascuţit ce se încheia în două proeminenţe cartilaginoase cu desen vrednic de nasul unui prinţ polonez – era, basarabean, fiu al unui preot ortodox român -, cu pomeţi nu mari, dar evidenţi sub pielea subţire străbătută de vinişoare roşii, şi cu mustăcioara ca spicul de grâu copt, care, asociată, de copilul ce eram, cu aceea a eroilor lui Edgar Allan Poe, preferatul său dintre prozatorii lumii – deci şi al meu! -, şi cu eleganţa neforţată a ţinutei şi atitudinilor sale, mi-l prefăcea într-un englez sadea, cu nimic mai puţin britanic decât Sherlock Holmes, prototipul speciei, pentru închipuirea mea nestrunită din acele timpuri. Va să zică i-am istorisit toată tărăşenia cu cartea, iar el:

– Peste două săptămâni se deschide la Universitatea din Cluj primul Congres universitar de shakespeareologie română. Străduieşte-te să ai gata vreo sută de exemplare, să lansezi Shakespeare – un psiholog modern acolo. El însuşi mi-a prezentat cartea în holul Teatrului Naţional, înainte de un spectacol shakespearean.

În drum spre evenimentul provocat de profesorul meu atât de respectat de mine şi susţinut de el cu cea mai mare dragoste, avu loc un incident neînsemnat în aparenţă, dar ce mă despărţi sufleteşte definitiv de ‘maestru’. Ne îndreptam pe jos, alături, către fastuoasa clădire unde urma să aibă loc lansarea. Preocupat de propriile-i necazuri şi înjosiri sociale, profesorul hotărî să-mi dea ‘cel mai important sfat’ pentru viitorul meu:

– Mihai, dacă vrei să-ţi împlineşti munca pe care o s-o depui de acum înainte, să ştii că n-ai decât o cale: fă-te membru de partid. Dacă eu nu sunt, uite cum stau pe loc (nu putea depăşi condiţia de prodecan). Nu există promovare posibilă pentru cine nu e înscris în partid. M-am albit ca foaia de varză. „De ce mă socoteşte mai lipsit de caracter decât e el?”, am bombănit în sine-mi.

„Doar ştie că am fost condamnat politic, că mi-am irosit prin gherle cei mai frumoşi ani ai tinereţii, că am pierdut facultate, sănătate, iubirea, tot… Cum de mă depreciază într-atâta încât să mă socotească în stare a fi dihotomic-antonimic?!” Reacţia mea afectivă, neexteriorizată carecumva, datorită smereniei cuvenite în faţa unui om cu atâta mai presus decât mine, fu zdrobitoare; sufeream de mândria săracului: nu întrezăream partea bună a lucrurilor, anume că dascălul intenţionase să mă apere de relele ce mi le pregătea viitorul, că mă voia ajuta să mă realizez. Pentru mine, nici o realizare nu era mai de seamă decât aceea morală, de respingere a bestialităţii comunismului, impusă fără excepţie tuturor intelectualilor răspunzători – după cum judecam eu viaţa. Şi, astfel, am greşit faţă de acela care mă formase.

Presa literară primi cu bunăvoinţă debutul meu ca cercetător în acest teritoriu. Timpul trecând şi împrietenindu-mă cu redactoarea de care depinsese publicarea eseului, într-o bună zi îmi mărturisi de ce acesta întârziase patru ani în sertarul dânsei:

– Ştiţi, când am văzut ce teorii originale aveţi, ne-am temut că o-ţi fi tradus cartea dintr-un specialist britanic sau american ale cărui concepţii n-au ajuns până la noi. Ah, conştiinţa inferiorităţii noastre culturale, cum a mai adâncit-o comunismul, interzicând accesul la informaţia cultural-ştiinţifică!…
– Dacă nu venea domnul Dan Grigorescu din Statele Unite, nu văd cine putea face un referat cu adevărat calificat din acest punct de vedere. Doar sosea de la izvorul ştiinţei…,nu?
– Şi ce a spus?
– Să n-avem teamă. Nimeni nu l-a mai privit pe Shakespeare de pe aceste poziţii. Ne-am bucurat foarte tare şi am dat drumul lucrării în tipografie.

Periculos lucru să te dovedeşti ieşit din comun, fie şi pe atâta de puţin cât o făcusem eu…

Acelaşi neuitat L. Leviţchi, iniţiindu-se o serie nouă de Opere complete shakespeareene, menţionă în Studiul Introductiv (vol. I, p. 103, nota 2) o listă a „bibliografiei obligatorii” din domeniu: William Hazlitt (1817), Levin L. Schücking (1922), E. E. Stoll (1933), Theodore Spencer (1942), Leo Kirschbaum (1962), Alexandru Olaru (1976) şi …Mihai Rădulescu. Ce-mi puteam dori mai mult?

–––––––––––

Mihai RĂDULESCU

PS. Petru GHERGHEL: Vox Dei – Culegere de maxime şi sentinţe latine selectate şi comentate (prefață)

Colecţia de maxime şi sentinţe biblice a lui Constantin Anton este o apariţie semnificativă pentru fondul autohton de carte de inspiraţie religioasă. Autorul îşi intitulează cartea Vox Dei, „Vocea lui Dumnezeu”, iar acest titlu trădează conţinutul scrierii. Materia care însufleţeşte paginile acestei cărţi este chiar cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, redat în forma unei colecţii de citate biblice însoţite de scurte comentarii ale autorului.

Autorul citează textele sacre în limba latină, limba marii culturi şi civilizaţii a Occidentului creştin. Traducerea latinească a Bibliei a modelat secole de-a rândul civilizaţia europeană, conferindu-i un caracter indelebil şi o identitate inconfundabilă. Preferinţa autorului de a reda textul în limba latină are o relevanţă deosebită pentru spaţiul cultural românesc. Limba română aparţine marii familii a limbilor latine, iar noi, ca popor, avem simţiri comune cu lumea europeană.

Textele biblice ce constituie colecţia lui Constantin Anton nu sunt alese la întâmplare. Alegerea autorului relevă pasiunea sa pentru tema înţelepciunii.

Colecţia conţine mai ales texte din cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament (Proverbe, Ben Sirah, Qohelet), dar şi multe texte cu un colorit sapienţial din Noul Testament, respectiv din evanghelii şi epistole.

Cele mai multe citate sunt constituite dintr-un verset biblic care exprimă rezumativ o reflecţie despre un concept sapienţial. Autorul citează versetul sau versetele în limba latină şi oferă apoi traducerea în limba română cu indicarea locului de unde a fost luat versetul respectiv.

Fiecare text este urmat de o reflecţie a autorului asupra sensului pe care el l-a descoperit în lectura şi meditaţia biblică.

Reflecţiile autorului sunt, de obicei, scurte. Nu lipsesc reflecţiile în formă poetică, autorul dând curs simţirii poetice interioare. Comentariile autorului izvorăsc din contemplarea directă a textului, fără incursiuni de tip exegetic. Acest demers favorizează întâlnirea directă cu textul biblic.

Cât priveşte structurarea textelor selectate, autorul preferă să realizeze o colecţie de maxime şi sentinţe rânduite în ordine alfabetică.

Prin urmare, nu vom avea o sistematizare a versetelor pe criterii tematice, ci un şirag de concepte biblice care pot fi identificate uşor folosind criteriul alfabetic de căutare.

Avantajul demersului este lectura imediată, directă a unui text preferat. Cititorul poate alege conceptul sau conceptele care se potrivesc cel mai bine cu nevoia lui spirituală resimţită în momentul în care deschide cartea pentru a citi.

Regăsim în această amplă colecţie marile concepte sapienţiale biblice: înţelepciunea şi nechibzuinţa, viaţa şi moartea, binele şi răul, bucuria şi tristeţea, dreptatea şi nedreptatea, prietenia şi duşmănia, sănătatea, bătrâneţea, timpul şi veşnicia.

Descoperim în colecţie marile teme religioase, precum credinţa, speranţa, iubirea, spiritul, dar şi tema păcatului şi a nelegiuirii.

Sunt prezente, de asemenea, marile virtuţi, precum ascultarea, binefacerea, iertarea, puterea, răbdarea, dar şi marile vicii, precum mândria, invidia, lenea, mânia.

O adevărată colecţie de mărgăritare biblice invită cititorul la reflecţie, la meditaţie.

În ansamblul ei, cartea se constituie ca o invitaţie de a urma calea înţelepciunii. Într-o lume în care asistăm adesea la disoluţia valorilor, este nevoie de revenirea la înţelepciunea celor din vechime şi la izvorul tămăduitor al Sfintelor Scripturi.

Este nevoie de înţelepciune pentru a descifra sensul adânc al realităţii şi al mersului lumii. Vechea înţelepciune a modelat generaţii de oameni şi a făurit popoare şi civilizaţii. Fără o ancorare profundă în trecut nu putem spera la un viitor luminos pentru generaţiile de mâine.

Discursul despre înţelepciunea biblică are nevoie de o precizare importantă. Înţelepciunea în sens biblic nu este o calitate pur umană, dobândită prin atenta observare a lumii şi prin acumularea unei lungi experienţe de viaţă. Adevărata înţelepciune este înainte de toate darul lui Dumnezeu.

Înţelepciunea îşi are originea în Dumnezeu şi este ancorată în Dumnezeu.

O teză des citată în literatura sapienţială a Israelului afirmă: „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Prov 1,7; 9,10; 15,32; Iob 28,28), ceea ce tradiţia latină a tradus în mod fericit cu: Timor Domini principium sapientiae. Frica de Domnul este principiul fundamental al înţelepciunii. Timor Domini nu este spaima în faţa atotputerniciei divine, ci teama reverenţioasă, încrederea în puterea Aceluia care stăpâneşte totul şi care îi dă omului căutător capacitatea de a descifra sensul şi rânduiala lumii pentru a ajunge la o viaţă împlinită. Frica de Domnul conduce omul la înţelepciune şi îl motivează în facerea de bine.

Colecţia de sentinţe şi maxime a lui Constantin Anton se constituie ca o punte spre Scriptură. Cartea este inspirată de lectura Bibliei şi conduce spre aprofundarea Bibliei, nu doar în dimensiunea ei sapienţială, ci în totalitatea ei.
Acolo, la izvorul curat al Scripturii, omul îşi potoleşte setea căutării şi găseşte mereu noi puteri şi motivaţii în a alege binele şi a fugi de rău. Cum spune apostolul: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2Tim 3,16-17).

Felicitări autorului pentru demersul făcut, iar cititorilor le doresc o lectură cu folos!

–––––––––––

Petru GHERGHEL,
episcop de Iaşi

Dorel SCHOR: Fani Cohn – noutatea expresiei artistice

În urmă cu mai mulți ani, sculptorița Fani Cohn apărea pentru mine și pentru mulți alții ca o frumoasă și foarte plăcută revelație. Ea pătrundea în lumea artelor plastice dintr-odată, cu modestie și fără tam tam-uri, dar ca un om de artă format, matur, gata să expună în galerii de nivel. Era autoarea unor sculpturi moderne, cu o structura compoziționala foarte bine elaborată.

Desigur, în spatele “premierei” erau multe zile și nopți de frământări, de studiu, de încercări, de trudă ambițioasă și creatoare. Acum, după ce a expus de multe ori și numele Fani Cohn este o garanție de arta confirmată, e interesant să consemnăm opinia mai multor specialiști despre stilul, limbajul artistic și subiectele ei preferate. Voi nota de la început, fără surprindere, diversitatea părerilor .

Sculptorița lucrează în bronz și teracotă, materii ferme dar numai aparent inflexibile. Subiectele creațiilor ei sunt diverse si numeroase, marcate întotdeauna de vitalitate și intensitate psihologica. Sculpturile au toate o anumita distincție și o deosebită puritate, în ciuda limbajului modern si proporțiilor uneori neconvenționale. Iată de ce unii critici o apropie de Henry Moor când domina formele geometrice, de Modigliani sau de arta primitivistă în cazul statuetelor alungite, de Jaques Lipchitz și Alexander Arhipenko atunci când se apropie de cubism, de folclorul românesc și de Brâncuși când retrăiește amintirile tinereții, sau de așa numita sculptură cnaanita a lui Amos Keinan și Itzhak Danziger, când reflecta trecutul arheologic al Israelului…

În realitate, Fani Cohn a asimilat ce i-a plăcut și a trecut stilul, subiectul și execuția prin filtrul personalității ei. Nu greșesc afirmând că, în esență, e vorba de modernism în dialog fructuos cu rădăcinile europene ale sculptoriței. Deslușim cu ușurință, în confruntarea permanentă cu spațiul și materia, intenția de a idealiza femeia. În ciuda unei bune solidități structurale ale operelor ei, Fani Cohn reușește să comunice discret senzualitate, lirism, armonie…Ceea ce nu înseamnă ca nu descoperim în interpretarea personală a autoarei elemente dramatice, de neliniște și mister.

Dincolo de influentele firești și benefice ale unor maeștri, Fani Cohn își formează un stil și o viziune proprie, o nouă expresie estetică, un inedit spectacular. Compozițiile ei au adâncime. Distorsiunea liniară și relațiile spațiale sugerate servesc aspectului tridimensional, fapt care realizează fericitul rezultat al accesibilității. Noutatea expresiei, autonomia unor idei, simbioza figurativului cu abstractul sunt tot atâtea elemente ale reușitei.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Articol publicat în Revista Niram Art

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

Prof. Eleonora Schipor și Elena Calancea lângă bustul Marelui Eminescu la mănăstirea Putna

În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului în toate clasele au loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă, despre viața și opera marelui nostru clasic.

În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

Prof. Lucica Dușceac împreună cu elevele din clasa a X-a

Elevii claselor mari privesc și filme la calculator despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

Grupa vocală a școlii noastre sub conducerea profesoarei de limbă maternă Lucica V. Dușceac au interpretat cântecele „Eminescu” (versuri – Gr. Vieru, muzica Ion-Doina Aldea Teodorovici), cât și „Seara pe deal”, „Și dacă…”, „Pe lângă plopii fără soț” și „Mai am un singur dor” de M. Eminescu.

Un recital poetic susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

Eminescu e poetul…

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

16 ianuarie 2019

Emilia-Paula ZAGAVEI: Aș vrea…

Aș vrea…

Ascultă
Tăcerea ce domină
Coridoarele
Îmbâcsite cu amintiri
Ale trecutului.
Aș vrea
Să te trezească
Liniștea acestei clipe
De singurătate.
Aș vrea să te doară
Nepăsarea gestului
Rămas agățat
În cuiul ruginit
Al uitării.
Undeva, sub soare
Aș vrea
Să trăiești și tu
Durerea iubirii,
Ce-mi macină sufletul
Greu de atâtea războaie.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

16 ianuarie 2019

Sabina MĂDUȚA: Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit!

Corespondență inedită, Mihai Eminescu – Veronica Micle

Dintre câte cărți s-au scris despre Mihai Eminescu, cea mai strălucită figură a culturii române și nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la Editura POLIROM, Iași, 2000, a fost una dintre cele mai cititite, primită cu uimire și cu un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!

Cine mai putea spera că la peste o sută de ani, de la scriere, vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate și au fost tipărite în România, venind să contrazică și să depășească o bună parte din studiile unor eminenți eminescologi și asta nu prin speculații, ci prin slova scrisă de însăși mâna poetului, fără putință de tăgadă. Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura și literatura română și asta grație griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa doamna Valeri Micle, au avut-o din generație în generație pentru această comoară.

În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă în ediția îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol, Illias, Bloomington, Indiana, SUA. La apariția cărții s-a scris mult, ba chiar domnul Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităților pe care această corespondență o conține, apreciind că n-ar fi trebuit publicate. Dar citind scrisorile, cât de drag și apropiat de sufletele noastre ne-a devenit iarăși poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!

Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea,care pe lângă tulburătoarele scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse în volum adugă comentariile unor personalități ca, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieș, Zigu Ornea, ș. a. publicate la apariția volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi și sunt în același timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar și acelea mai dure, de ruptură”

Și un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.

București 28 Decemvrie 1879

Dulcea și mânioasa mea amică,

(…) Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereți ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuința mea din mahala și m-a luat la masă, căci deși invitat, n-am voit să mă duc nicăiri.Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine și cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ție-ți trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ți săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierți și rămân robul tău pentru totdeauna.,,\ Emin

Și iată ce afirmă Mircea Eliade: Eminescu:,,Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea și din sufletul românilor: (…) Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ,,nemurire,, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.,, (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul,, Împotriva deznădejdii, – București

––––––––

Sabina MĂDUȚA

Oradea, 15 Ianuarie 2019