„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o zi de sărbătoare. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.” (Nichita Stănescu)
Limba română, sărbătorită la maturitate, are o istorie îndelungată. O limbă romanică, vorbită în principal în România şi Republica Moldova, are patru dialecte care se disting: 1) daco – român, vorbit în România şi Republica Moldova precum şi în diaspora; 2) aromân, sau macedo – român, vorbit în comunităţile din Grecia, Albania, Bulgaria, Kosovo, Serbia; 3) megleno – român, un dialect aproape dispărut din nordul Greciei, şi 4) istro – român, de asemenea aproape dispărut, vorbit în peninsula Istria din Croaţia.
Limba română, singura limbă romanică din Europa de Est, a suportat mai multe influenţe de-a lungul istoriei. Însă, a vorbi despre istoria unei limbi – în cazul de faţă, limba română, ar fi imposibil să nu te raportezi şi la istoria poporului român. Prima perioadă a limbii noastre este perioada dacică, dacii fiind prima civilizaţie care a trăit în zona în care se află acum România. Constantin C. Giurescu, în cartea sa, „The Making of the Romanian People and Language”, scrie şi care au fost activităţile principale ale dacilor. În principal s-au ocupat cu agricultura.
A doua perioadă este cea de romanizare, după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106, după mulţi ani de lupte. Romanizarea s-a întâmplat destul de repede, în cei 165 de ani, prin căsătorii mixte, prin răspândirea religiei creştine cu ajutorul misionarilor…
După romanizare a fost o perioadă de influenţă slavă, când în timpul secolului al 7-lea şi pe parcursul secolului al 9-lea, când au venit slavi în zona Daciei, ifluenţa fiind şi prin pronunţia cuvintelor.
Cel mai vechi document scris în limba română, păstrat, este „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului” (1521), descoperită în 1894 în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov unde se păstrează şi astăzi. Cea mai veche inscripţie în aromână este datată la 1731.
Limba română a fost introdusă ca obligatorie, în actele de stat şi în ritualul religios, în timpul voievozilor Vasile Lupu (1634 – 1653) în Moldova şi Matei Basarab (1632 – 1654) în Ţara Românească.
Prima gramatică românească se datoreşte lui Samuel Micu şi Gheorghe Şincai. Datează din anul 1780, se intitula „Elementa linguae daco – romanae sive valachicae” şi a fost tipărită la Viena.
A urmat o perioadă de re-latinizare, spre secolul al 19 – lea. Pe la anul 1800, lingviştii români au lucrat pentru crearea unei limbi mai frumoase, nobile… prin anumite modificări, eliminând unele cuvinte dure, de origine slavă.
În prima jumătate a secolului al 19 – lea a început o perioadă de „iluminare” în România. Au fost traduse cărţi ale unor scriitori din vest, ca: Racine, Moliere, Lemartine… În acea perioadă, scriitorul teoretician român, Ion Heliade Rădulescu şi-a scris opinia cu privire la purificarea limbii literare româneşti. El a vrut „să ne unim în scris şi să ne facem pentru noi înşine o limbă literară.”
Continue reading „Lucreția BERZINTU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – 31 august”
Înapoi la lumina dintâi – omagiu adus lui Lawrence Ferlinghetti de Lidia Chiarelli
Bucuria este ca o admirabilă sacră lucire,
Motto: 
7 iunie 2020. O binecuvântată zi de Duminica Mare, pentru noi ortodocșii sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste sfinții apostoli. Este o anumită zi de îmbogățire spirituală, de aducere aminte de prieteni, de oameni dragi, de fapte bune. Mi-am propus azi să sărbătoresc cu gândul la alții, pe care îi simt mai ca mine … La vârsta de 25 de ani m-am mândrit cu învățăturile acumulate în facultate pentru a fi un bun inginer mecanic, dar practicând m-a cuprins spiritul ingineresc. Practicând ingineria m-am izbit de zidul spiritului economic. Intrați bine în tranziția postrevoluționară, prin studii universitare „la zi” am dărâmat ceva din zid modelându-mi judecata tehnico-economică, în condițiile unei piețe declarate libere, cu preț ridicat al progresului tehnologic. Și totuși, revenind la spiritul uman, inundat de facilitățile oferite de comunicarea online, în această lungă primăvară, din poziția „stând/muncind de-acasă”, (mai ales pe perioada pandemiei de COVID-19), citeam aproape zilnic din poemele pline de patimă, iubire și dor lansate de prietenul meu drag, poetul Marin Beșcucă. După citire mai comentam pe chat/mess/telefon, despre lumea care ne împresoară, dar mai ales despre prieteni. Așa m-am întors cu gândul cu un an în urmă, la un înscris: „Boier Mnerie! Te uită Domnule ce poate ieși când prietenia te scânteie dinlăuntru.” Semnat Marin Beșcucă, Dumbrava Roșie 188. De fapt atenționarea – dedicație de autor, era pe a II-a pagină a noii apariții editoriale (Editura Hoffman), a volumului de versuri: „IC Rada – Poem peste Oradea”. Am răsfoit imediat cartea, atras de dinamismul cu care poetul se juca cu metaforele, aducându-mă sufletește, pe mine cititorul, mai aproape de Dumnezeu și de Costică – prietenul lui Marin, Profesorul IC Rada. Am citit curios și plăcut impresionat cele 2 pachete de „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”, trecând mai superficial, la început, de la „SOMNOSTIHII” la „METAFIZICA VISULUI”, mânat cu grabă, ba de „BOLEROUL ÎNDOIELII”(08), ba de „TRANSHUMANȚA DESTINULUI” (101). Ajuns în partea a II-a, am început cu „MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL” (001): „… Profesore IC Rada, petale, sepale, vocale,/corola mă umple de senin,/visele irump roua timpului meu/și văd cum albinele criticii/mă sorb de nectar, sleit de puteri, Prietene Costică, apuc să adorm,/ ploapele transcend în petale de plumb, …”. Apoi, tot grăbit, dar nu stresat, citeam „ÎNTR-UN CEAS EDULCORANT”(043), cum: „ … cadavrele iernii se-mput în stradă,/un primar refulat,/dar cu barbă!/tânjește după Emil …/ce minciună!/țanțoși ghiocei, cu nămol în sepală!/dau ortul popii…/gâlceavă!/parcările taxiurilor…primărie,/edulcorant, sicofant, abracadabrant …”. Purtat și de PS-urile poemelor, în care poetul dornic de taină, este în vorbă când cu „Profesore IC”, când cu „Prietene Costică”, ajung chiar la scrisoare: „DRAGĂ COSTICĂ” (067): „Sunt bine sănătos și datorită ție!” … care se încheie simplu: „Cu mare drag, Marin.”. Apoi, m-am oprit din citit. Mă gândeam: Ce frumoasă prietenie!… Pe poetul Marin Beșcucă, l-am întâmpinat, mai întâi online, începând cu decembrie 2018, după citirea unor poeme interesante apărute pe pagina web-site/facebook și în revista „Logos&Agape” (fondate și conduse de distinsa poetă, Doamnă Mariana GURZA). Apoi, m-a întâmpinat Poetul chiar la el acasă, în vara trecută, în Dorohoi, str. Dumbrava Roșie, 188. Acum ne simțim apropiați, ca buni prieteni, bine legați și printr-un fir fin, divin. Dar, a mai rămas să-mi clarific cine este de fapt „Prietenul Costică”? Cine este „Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”? Întrebările m-au frământat de ceva vreme. Așa, având în față chipul luminos al eroului de pe coperta volumului de versuri, lansat anul trecut de poetul Marin Beșcucă, am scormonit în bazele de date oferite de rețelele de Internet, am mai adăugat unele întrebări sau am cerut unele confirmări de la colegi și prieteni mai vechi din Oradea, în final descoperind cât de aproape îmi era, acest personaj, de fapt o mare personalitate din lumea academică românească. De ce apropiat ? … Deoarece, ca vârstă, Dumnealui este mai înaintat decât mine cu mai bine de un an, iar ca și traseu în carieră am trecut și eu, (cât de cât …), dinspre industria progresistă, spre studiul economiei, problemele managementului firmelor și încheind cu mediul învățământului universitar.
În această frumoasă zi de Rusalii, recunosc Pogorârea Sfântului Duh și ca un izvor de har dat unor oameni mai deosebiți. Cu acest har este înzestrat și Profesorul IC Rada.
„Geniul este relief, noutate, 