Motto:
„A începe de la noi înșine;
iată singurul lucru care contează”
(autorul)
„Non multa, sed multum”. „Viața omului se obiectivează prin „produsele” activității sale, în funcție de obiectivele majore propuse”. Nicio întâmplare, nicio întâlnire, nicio rânduială împreună cu semenii nu este întâmplătoare. Totul conține o esență spirituală „secretă”- ii putem spune Divina, care are nevoie de noi pentru a ajunge la forma sa perfectă. Contactul nostru cu lumea, respirația citadină comună, întâmplările dintr-un perimetru vizual trăit în comun, sunt încercări care se leagă vital printr-un „Fir nevăzut” al destinului comun. Întâlnirile dintre cetățenii unei obști care determinâ o metamorfoză inedită a evenimentelor particulare petrecute în comun, ajungându-se la realizarea unor lucrări care dau un sens unic calității relațiilor interumane, spirituale, sociale, etc. dezvăluie enigma apariției punctelor de comunicare si comuniune între indivizi diferiți ca pregătire profesională sau intelectuală, stare socială sau culturală diversificata, ele fiind determinante pentru schimbarea in bine a relațiilor identitare.
Stabilirea pur şi simplu a unui program, al unui fenomen comunicativ firesc, de-a promova atât cât e posibil într-o construcție civilizată comună, slujiți de elasticitatea minții și o voință umană majoră, printr-o judecată corectă, o gândire sau acțiune comună nediscriminatorie înlesnind relații normale între semeni, mai ales între cei asociați sau animați, de împlinirea acelorași idealuri, obiective sau scopuri predestinate de viață superioară, este indispensabilă. Pentru o astfel de țintă e nevoie a dezvolta omului vocația libertății de gândire, de trăire, schimbarea de paradigmă, cum ar spune filosoful, nu a blocării umane, uneori impunând cu bună știință „tradiția” ca argument al supunerii sau umilirii.
În decursul timpului, Bihorul, cu precădere Oradea, s-au impus în conștiința noastră, ca importante și prestigioase spaţii de tradiție istorică și spirituală, aici la intersecția unor zone de interferențe culturale variate, ca un spațiu cosmopolit, plurietnic și pluriconfesional. Atestat cu aproape o mie de ani în urmă, aşezare binecuvântată într-o vatră strămoşească geto-dacica, Oradea a cunoscut o înflorire culturală deosebită începând cu secolul al XV-lea datorită legăturilor spitituale ale Episcopiei Catolice cu Roma. În context Oradea este numit de umaniștii florentini drept „Oraşul Fericit”, – „Civitas Felix”, fiind beneficiarul influențelor umaniste ale Renașterii şi a civilizaţiilor vest-europene.
Puternică Cetate Medievală din Oradea a fost ridicată între anii 1570-1618, Cetate Bastionară de formă pentagonală, construită în Europa Centrală în stilul Renașterii Italiene și păstrată cel mai bine, până în vremurile noastre.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Oradea și-a menținut caracterul rafinat cosmopolit, beneficiind de prezența și activitatea unor intelectuali prestigioși formați la Înaltele Școli din București, Viena sau Budapesta, aceștia facilitând printr-o efervescentă activitate creatoare și atmosferă culturală elevată, deschiderea societății locale către o admirabilă apropiere și amplitudine socială între cetăţenii de diferite etnii şi confesiuni spirituale. Stau mărturie relațiile armonioase de civilizație comună în comunitatea orădeană în decursul timpului, cu anumite excepții sporadice, momente mai puţin semnificative dar neşterse din memoria colectivă, determinate și influențate de distructivele conflicte armate mondiale. Am subliniat, a Oradiei nu a Bihorului! Totul spre cinstea și lauda comunității orădene.
Povestea locului de după Primul Război Mondial, mă obligă a face o discretă „sesizare” între viaţă urbană, culturala specială a oraşului Oradea şi ceea ce se întâmpla în localităţile Ţinutului Bihor cu satele şi comunele sale înfloritoare în plină expansiune socială şi economică, păstrătoare de datini şi obiceiuri tradiţionale, netulburate de incluziunea etnică şi socială fertila prin apariţia aşa ziselor „sate noi”. Sunt de menţionat în acest sens şi unele oraşele ale acelor timpuri prin dezvoltarea unor „cartiere noi”, moştenitoarele şi beneficiarele unor prestigioase prosperităţi economice, culturale dar şi Instituţionale – şcoli, bănci, instituţii juridice, obiective culturale, s.a., precum; Beiuş, Salonta, Aleşd sau Marghita, obiective care au dat acestor aşezări o notă cultural-administrativa distinctă şi civilizată. O „construcţie” de amploare benefică social şi economic populaţiei bihorene, în perioada interbelică pe a cărei structura de civilizaţie socială şi culturală s-au „dezvoltat” în anii de „democraţie comunistă” ce au urmat, brutalele şi distructivele procese „reformatoare” în spirit bolşevic.
„Exista două lucruri infinite: infinitul şi prostia umană, dar nu sunt prea sigur de prima, de-a doua DA” – Albert Einstein.
Comunismul s-a prăbuşit în România în anul 1989. Evenimentele care au urmat, tulburi şi de loc prielnice mediului politic sănătos, au lăsat regretabile „urme” cu impact devastator, întregului climat spiritual şi nu numai, vizibil până astăzi în întreaga societate românească. Bihorul, Oradea cu toate excepţiile sale a trăit în aceleaşi spaţii culturale şi sociale imprevizibile sub influenţa unor condiţii politice multipolare nefericite, dar mai puţin malefice.
Fără a întâmpina vreo împrejurare potrivnică, Cetatea Medievală din Oradea, devine din toamnă anului 1996 sediul FACULTĂȚII de ARTE VIZUALE din Oradea. Stabilirea aici a Instituției Academice a fost un moment esențial pentru EVOLUȚIA Culturii și a învățământului artistic orădean în deceniile următoare, favorizând formarea unor generații militante de intelectuali și specialiști în domeniul artelor vizuale, al Istoriei și Teoriei Artei, al artelor muzicale şi teatrului.
Dar, din păcate Cetatea a devenit și „câmpul de bătălie” între forțele obscure ale societății orădene, forțe obstrucționiste revigorate în cârdășie alături de unii factori locali frustrați, dar „aureolați” de-o atitudine ignorantă „îmbălsămată” cu multă stupiditate și rea credință. Totul într-o neprevăzută dar ciudată luptă cu forțele progresiste, constructive, vizionare, promotoarele noului în Sistemul de civilizaţie artistică orădean la acel moment. Multe documente mărturisitoare asupra acelor stări şi fapte ne stau mărturie şi astăzi, ca însemnate dovezi.
Cetatea Medievală din Oradea a fost „cucerită și înnobilată” la sfârșitul secolului trecut cu Rangul Academic de invidiat, de „Citadelă a Artei și Culturii”, datorită regăsirii aici a Facultății de Arte Vizuale „acompaniata” de impresionantul flux de tinere talente din tot cuprinsul patriei. Tineri candidați, aspiranți la glorie artistică, pentru perfecționare în frumos și spiritualitate, de cunoaștere științifică și istorică a civilizațiilor umanității. Tineretul studios s-a stabilit în spaţiul istoric al Cetăţii orădeane pentru adevăr și cultura artistică. Au coexistat ani de zile în condiții civilizate, uneori mai aspre, alteori mai precare dar justificativ şi inspirativ într-un spațiu monumental sever şi primitor, impresionant și generos, parcă anume predestinat activităților de creație artistică plastică.
Astăzi un lucru este cert, vizibil cu ochiul „liber”. Cetatea Medievală din peisajul burgului istoric de pe Crisul Repede și-a pierdut farmecul și „Demnitatea spirituală” – câştigate prin trudă şi grele sacrificii umane, sufleteşti şi materiale, după părăsirea ei – a se citi alungarea – din spaţiile sale grave, a generațiilor de studenți plasticieni aşezaţi aici pentru formare şi împliniri artistice înălţătoare.
Spiritul de comuniune şi convetuire dintre Monumentalitatea arhitectonică și Impozanța Civilizatorie a Edificiului în simbioză artistică comunicativa a urbei cu tânăra generaţie de creatori, a fost pierdut odată cu scoaterea intempestivă, fără regrete şi fără respect, a studenților de la Arte din spațiile folosite timp de aproape două decenii, pentru studiu şi învăţare spirituală. Generaţie „izgonită” din spaţii de către insolenta şi intoleranta Administraţie Locală, pentru varii motive, unele justificate – Restaurarea Edificiului, altele nu – desconsiderând din start amploarea fenomenului cultural, al actului de creaţie şi civilizaţie artistică implementat aici şi bine stăpânit.
Din fericire, într-un sistem comunitar normal, cu oameni normali, nu acesta este procedeul „civilizat” şi potrivit ales pentru dezamorsarea diferendumului; administraţie – civilizaţie culturală! „Blocarea şi înlăturarea” activităţii de studiu şi perfecţionare artistică înaltă a sutelor de studenţi artişti, din spaţiile Cetăţii „cucerită” de trupele de „lăncieri creatori” cu pasiune şi „aventură” sufletească atât de necesară în discursul timpului, slujea interesului academic. Soluţii paşnice normale existau pentru depăşirea inerentelor dificultăţi organizatorice şi administrative, dar indiferentă, grandomania şi „sfidătoarea incultura” a Edililor, incapabilă să „descifreze” tainele măreţului fenomen din Citadela orădeană, persiflând eforturile gigantice petrecute acolo pentru a construi, a visa şi consolida o Citadelă „fermecată” a Culturii Naţionale din vestul României, nu au rezonat cu vrerile noastre. Nu au acceptat după cum era omeneşte posibil şi normal, calea dialogului civilizat, de promovare dezinteresată a concordiei, au preferat „pe deascunselea” să deschidă „calea conflictuala” prin intermediul Justiţiei, de parcă comunitatea studenţească artistică ar fi fost „duşmanul de moarte” al trândavului dar şi inocentului sistem administrativ din Primăria Oradea.
Să mă explic. Vreau să spun un sistem administrativ straniu, greoi alcătuit din oameni „cumsecade”, cuminţi, de altfel, cum ar spune Helvetius, dar împovăraţi de sarcini şi „previziuni” blocante, generate parcă din puterea unor edili „parfumaţi”, „basculaţi” indecent de istorie în „Bazinul Central al Oradiei”, „încărcaţi” de responsabilităţi insuportabile, nemaiîntâlnite, „descoperind” printre altele şi un spaţiu cultural surprinzător în cuprinsul Cetăţii Medievale. Un spaţiu „insalubru” alcătuit chipurile dintr-o grupare masivă de tineri „curioşi”, nestăpâniţi şi de îndoielnica „calitate socială”, în viziunea lor, care trăiesc pentru a fi „ignoraţi”, struniţi şi ţinuţi sub jugul ignoranței administrative. De altfel un grup studios, minunat, căruia i-se „Impunea să-şi vadă de lungul nasului” pentru comoditatea şi nepăsarea unora.
Ei nu este aşa! Pretenţiile noastre de învăţătură şi civilizaţie culturală în beneficiul comunitar, ne obliga a lua atitudine pentru-ca nu o facem pentru noi, o facem din necesitate şi obligaţie civică, pentru civilizaţia naţiunii, iar ei administraţiile „pasagere” profitoare, sunt din păcate simpli „cobai” de răstimp a vremurilor, apoi dispar definitiv.
Cetatea orădeana, prevestea a fi Tezaurul Cultural Identitar al Bihorului, dar, din nefericire, nu și-a mai recăpătat faima, misiunea, dimensiunea și frumusețea – Statutului de Cetate a Culturii și civilizației romaneşti contemporane – cu toată Restaurarea fizică, aproape convenabil realizată, slăbindui-se rolul și rostul de Centru Cultural instructiv şi educativ activ. Centru de emulație spirituală şi culturală specifică perioadei academice. O perioadă care era concretizată și caracterizată prin admiraţie de prezența aici a învățământul artistic superior de importante personalităţii culturale din Țară şi străinătate a timpului. Punând în „balanţa” constatam ce dramă culturală reprezintă, pentru o comunitate urbană însemnată, de peste două sute cincizeci de mii de locuitori, lipsa de viziune cultural-istorica, de înţelegere şi receptare a fenomenului profund creator, de către cei „responsabili”. Stare determinată de-o administraţie locală „formulata” dintr-un stereotip aparat birocratico – funcţionăresc modest, invidios şi inconştient de limitele sale de educaţie culturală perisate, ignorând existenta adevăratelor valori creatoare care său născut, crescut, construit şi dezvoltat lângă el, dealungul unui sfert de secol, la sfidătoarea umbră a zidurilor Cetăţii Medievale orădene.
Ni s-a prezentat și demonstrat o mostră de mare și inadmisibilă lacună, în „viziunea” administrativă și de management instituțional al Forurilor Locale orădene, „manifestată în mod democratic” chipurile, dând dovadă de inconștiență, prin conceperea și desfășurarea actului de respingere agresivă, neloială, a existenței Facultății de Arte Vizuale din spațiile Cetății Medievale înainte și după Restaurare. Mă aşteptam la un altfel de comportament la o altfel de ţinută, la un minim respect de recepţionare şi abordare a fenomenului artistic zămislit între zidurile Cetăţii orădene.
Modul exclusivist, execrabil în care au procedat „administrațiile” locale pierzându-şi decența, și-au probat limitele de comunicare, de dialog și introversiune culturală, dând o grea lovitură sacrificiilor colective sau particulare, materiale și financiare, investite cu atâta pasiune și credință în bine şi pentru frumos, în medievala cetate orădeana în decursul anilor, prin nebănuite energii umane manifeste statornicite aici. Energii susținute și slăvite de un optimism robust, ca tot ceea ce s-a întreprins în Cetatea Oradea au fost, și sunt, realizări de durată istorică nesfârşită şi neperisabilă pentru creaţia artistică locală şi naţională, pentru cunoaştere, având conștiința împăcată că totul nu a fost în zadar, ca tot ce s-a realizat aici, s-a construit şi promovat în favoarea și beneficiul etern al culturii și civilizației românești.
Temelia acestor previziuni de neglijat, materializate în ambientul citadin orădean, a constat în autenticul climat academic și cultural girat de un prestigios corp profesional, al locului şi invitaţi de Onoare de afară, personalități marcante și intelectuali proeminenți a vieții culturale și științifice românești, din epocă.
Comunitatea creatorilor din Oradea și Bihor, din toate domeniile de activitate artistică, o comunitate recunoscută pentru valoarea ei dealungul multor generații, atât pe plan local cât și pe plan național, conștientizarea faptului că există aici profesioniști care pot acoperi pretențiile organizării unei Societăți Academice Superioare, a fost unul dintre argumentele determinante care au declanșat voința intimă, ca o necesitate vitală a valorificării potențialului uman într-o asemenea întreprindere. Dar cine putea fi, sau puteau fi, personajul sau personajele cu sorți de izbândă în domeniu, care ar fi reuşit a iniţia sau sugera, ori și mai mult, a transpune în practică o asemenea idee „trăsnită” dacă nu miraculoasă, în spațiul de civilizație istorică orădean? Fapt care nu era de ici de colo, în acele vremuri imprevizibile.
Puțini oameni, mă refer la cei avizați, interesați sau specialiști în domeniul culturii în general, al artelor vizuale în mod special, domeniul meu de specialitate, și-ar fi putut închipui la începutul anilor ’90, secolul trecut, după înlăturarea comunismului, dar nu a comuniștilor, că se va scrie, într-o bună zi, în memoria culturală a orașului Oradea, a Bihorului, o istorie cu propensiune spirituală care a devenit în scurt timp un eveniment Instituțional Artistic de rezonanță academică națională și internațională!
(Material dedicat nepoatei mele Maya-Teodora
la împlinirea vârstei de 8 anișori. Bunu)
––––––––––––––––
Prof. Univ. Dr. Cornel T. DURGHEU
Oradea, 4 iunie 2020