Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate

    „Singur eu… prin vreme… gând cutezător,

   Pelerin, îmi caut misticul izvor

   Undele luminii într-însul să vibreze

   sufletu-mi gustându-l să nu înseteze!…”

                         (Virgil Maxim)

 

 

   Filosof al culturii creştin ortodoxe, Artur Gabriel Silvestri a fost graiul identitar prelins ca un bucium bucovinean din adâncul sufletului său frumos pentru trezirea conştiinţei naţionale, pentru luminarea cugetului spre aura eminesciană, spre azurul înţelepciunii socratice dacoromâne a genialului Petre Ţuţea, spre edificarea culturii noastre întru Filosofia Duhului, prin care să se cristalizeze definiţia clară a creaţiei noastre autentice.

   Istoric al civilizaţiilor, Artur Gabriel Silvestri a creat Şcoala spirituală – Artur Silvestri în care să se formeze, să se realizeze, să se finalizeze, să se răsfrângă în prezent şi viitor noua creaţie creştină de elită prin care să se lămurească definitiv specificul nostru naţional şi particularităţile de excepţie ale etnicului dacoromân.

   Scriitorul Artur Gabriel Silvestri, prin multitudinea lucrărilor sale a vegheat şi a imprimat consecvent creaţia sa autentică pentru a pune piatra de temelie a Pantheonului Spiritualităţii Româneşti, invitând, ajutând, îndrumând şi călăuzind noi talente, sau consolidând pe cele deja consacrate, dar pe o nouă orientare, cea a spiritualităţii Creştine, în speţă cea Ortodoxă, astfel încât să se circumscrie Vârfului de conştiinţă naţionalistă – care este eternul EMINESCU.

   Profetul Mihail Eminescu a intuit integral genialitatea, smerenia, suferinţa, jertfa, credinţa, curajul, răbdarea, mărturisirea, golgota, dragostea, misiunea şi vocaţia poporului dacoromân dându-i valoarea supremă de Destin al Crucii şi Învierii sale.

   Cronicarul literar Artur Gabriel Silvestri a iniţiat în cadrul revistei Luceafărul, proiectul „noii geografii literare” în vederea strălucirii luminii noii creaţii spirituale în plan local, regional, provincial prin care să se surprindă structura psihologico-religioasă a poporului, respectiv a Neamului nostru, a identităţii sale printr-o fineţe analitică apropiată de cea a marilor reprezentanţi ai culturii creştine române din perioada interbelică, precum Nicolae Paulescu, Alexandru Mateevici, Nicolae Iorga, Ion Nistor, Vasile Pârvan, Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Nae Ionescu, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Nil Dorobanţu, Constantin Galeriu, Sofian Boghiu, Dumitru Bălaşa, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Lucian Blaga, Constantin Noica, Sandu Tudor/ Ieroschimonahul Daniil, Alexandru Mironescu, Radu Gyr, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Constantin Virgil Gheorghiu, Dan Botta, Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Horia Vintilă, Maica Teodosia-Laţcu, Maria Tănase, Pamfil Şeicaru ş.m.a.

   Creatorul de instituţii şi de organizaţii profesionale Artur Gabriel Silvestri a fondat Asociaţia Română pentru Patrimoniu, editurile Carpathia Press, Intermundus şi Kogaion, Asociaţia Scriitorilor Creştini din România.

   Creatorul vastului program cultural on-line, care însuma peste 100 de pagini web (dintre care un sfert de publicaţii periodice cotidiene, săptămânale şi lunare, plus 5 reviste literare în limbi străine, Artur Gabriel Silvestri a descoperit oameni noi, talente remarcabile, creaţii originale, colaboratori prieteni în ţară şi în străinătate, lărgind astfel Patrimoniul spiritual român şi dându-i o tentă ulterioară de artişti profesionişti, parte dintre colaboratori devenind ulterior creatori, editori, fondatori de programe şi de reviste prestigioase cu ecou în multe ţări din lume.

   Sunt mândru că sunt ucenicul spiritual al Magistrului Artur Gabriel Silvestri!

   Asemeni distinsului profesor Alexandru Nemoianu, „nu l-am întâlnit niciodată „faţă către faţă”, dar pururea El va rămâne prietenul nostru veşnic”.

   Cărturarul Artur Gabriel Silvestri ne-a surprins prin Corola domeniilor abordate, pe care le-a elaborat cu analiză profundă, cu înălţare serafică, cu cuget fierbinte, cu inimă de foc, cu conştiinţă morală, cu smerenie faţă de Biserica Ortodoxă, cu dragoste faţă de Înaintaşii vrednici, cu cinstire faţă de Neam, cu supraveneraţie faţă de Maica Domnului, cu nădejdea unei comuniuni spirituale între cei consacraţi şi cei îndrăzneţi, cu clarviziune, domenii pe care le-a îmbrăţişat cu emoţie împărtăşindu-le Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – creaţia sa.

   Gânditorul Artur Gabriel Silvestri, construind în noua forma mentis, geografia sa literară, a refăcut dimensiunea creaţiei creştine, schimbând ierarhia clasică, autonomă şi punând valorile autentice în locul spiritual prin excelenţă pe care îl meritau cu prisosinţă, o generaţie de aur, o generaţie de Elită precum cea interbelică. „Un ideal nu poate fi atins într-o generaţie. Sau idealul este minor, sau generaţia este naivă să creadă asta. Noi naţionaliştii creştini-ortodocşi ne adresăm viitorimii.”    (Monah Atanasie Ştefănescu, Fragmente din Epistole, Ed. Scara, Bucureşti, p. 60)

   Înţelepciunea străbunilor săi olteni l-au călăuzit ca pe un Torent carpatin pentru a se revărsa ca o Cascadă tumultoasă în tradiţia, credinţa, dragostea şi creaţia harică regeneratoare pentru poporul nostru valah, creştin ortodox întru universalitate şi transcendent, izvorul prin care susura generozitatea şi înţelepciunea sa copleşitoare, împletit cu cel al râului Bistricioara, imprimând pe aura Ceahlăului răsfrântă în azurul serafic al Strămoşilor daci, Icoana Getului ortodox  Artur Gabriel Silvestri.

 

   În fiinţa sa de dac ardea permanent o persoană creştină ca o copleşitoare vâlvătaie ortodoxă a Duhului întru menirile Sale cereşti, ca o personalitate de artă răsfrântă pe cerul Străbunilor, ca o infinită Coloană Brâncuşiană dăinuind peste vremuri sub stiharul României Tainice, prin care au străfulgerat marile sale iubiri: Dragostea pentru Dumnezeu, Dragostea pentru Fecioara Maria, Dragostea pentru Neam şi Patrie, Dragostea pentru Tradiţia, Ştiinţa şi Cultura creştină.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Lumină pentru eternitate”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu

   „Acolo, departe, în singurătatea munţilor şi a

codrilor, m-am regăsit şi mi-am purificat viaţa.”

                          (Petru C. Baciu)

 

   „Ca şi pildele fără autor şi fără de vîrstă,

acestea îşi află locul între alcătuirile ieşite

de la sine din tainele fără istorie, precum

pădurile de brazi ale munţilor Carpaţi.”

(Artur GABRIEL Silvestri)

 

   MUNTELE – taină de foc, suiş mistic, cetate de neclintit, cu cărărui temerare, cu ascunzişuri prăpăstioase, flămând de cer, însetat de pământ, anotimp al veşniciei înveşmântat în brocartul tinereţii şi-n hlamida albă a înţelepciunii, cu pietre răsfirate sub luciul soarelui-bijutier, ca nişte turme geto-dace de mioare, înmărmurite de versantul de deasupra unde luceferii ard de veghe sub sumanul-smarald al brazilor temerari. Pe vârfurile cu frunţi eminesciene se aşterne drumul strămoşesc şi dorul lui care ne poartă. Din mreji de lună s-au ţesut poveşti de basm, picurând pe aceste admirabile creste, odrăslind generaţiilor mari, miracolele serafice ale Neamului dac.

   Miracolul acesta divin de brazi şi de fagi, de rocă, de capre, de vulturi, de iarbă, de mioare, de flori, de pietre, de apă, de peşti, de soare, de cocoşi, de nouri, întrupat într-o perfecţiune sublimă conferă sufletului mistic simfonia unei armonii celeste.

   Frunţile Carpatice care au primit doar binecuvântarea înaltului cer, sărutul nourilor, lacrimile ploilor, semeţilor condori, neastâmpărului fascinant al caprelor negre, dansul cocoşului de munte şi avântul partizanilor îndrăzneţi, primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.

   Muşuroiul, nu cel al cucernicelor, admirabilelor şi harnicelor furnici, ci celălalt al individualităţii, al egoismului, al insului autonom, al neîmplinirii ce s-a adăugat pe sine neputinţei sale, clădit pe truda monahală şi meritul smeritelor termite literare…

 

MunteleAlexandru Nemoianu, un pisc al culturii dacoromâne-universale.

 

 

MUNTELE şi muşuroiul

(Fabulă)

 

 

   Muntele cel ’nalt privea regal în zare,

Adeseori îşi spuse că visu-i s-a-mplinit,

Menirea lui cerească-i de veghe la hotare,

Cu emineasca-i frunte se-atinge de zenit.

Un soare i se aşează pe verdele greu umăr,

Râu tainic se revarsă de-apururi fără maluri,

Îi plac creaţiile gândirii, întinse fără număr…

Şi Lacul Codrilor albaşti  fără valuri…

Pe creste îl sărută tot cerul lui cu stele,

Cocoşii de munte vestesc nopţii-nstelate

Că marele Zamolxis trăieşte printre ele,

Cu toţi copiii Daciei în sfere luminate.

Dintr-o aspră frământare zbuciumată,

Din aluviuni, şuvoaie, cioburi şi noroi,

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MUNTELE şi muşuroiul – distinsului Român Alexandru Nemoianu”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară

                     

                        „Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

                         să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

 

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

 

 

         Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

         Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

   Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

   Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

   Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

   Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

   O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

   Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

   În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

   Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

   Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual  PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

   România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

   Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

   Adică?!

   Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.”  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

   Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

   „- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

   – Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

(DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Slujirea Cuvântului

„Cuvintele, pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte ce pogoară,/

   Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,/ Pe treptele tăcerii, ca pe-o scară.//

   Cuvintele pe care nu le-am spus,/ Sunt tot atâtea trepte de tăcere:/

   Adânc în mine, mai adânc m-am dus,/ Acolo, unde orice vorbă piere.”

                                               (Maica Teodosia/ Zorica Laţcu, Tăcere)

 

   De peste un secol spre un mileniu şi mai mult Mihail Eminescu, întronizează sub sceptrul dinastic al creaţiei sale profetice, generaţie după generaţie, prin aleşii gândirii-Ucenicii lui chemaţi, stimulându-i spre broderia cuvântului frumos, ţesut cu har, cu migală, cu fior, cu lumină şi dor pe marea porfiră a culturii noastre geniale.

 

   Deşi la început, în epoca totalitară Artur Gabriel Silvestri a luptat ca mercenar pe baricada celor care l-au mărginit pe Mihail Eminescu, lundu-i cu uşurinţă aura creştină, nepătrunzând adânc în sânul Tradiţiei noastre creştin-ortodoxe, taina şi izvorul care dă sens creaţiei spirituale prin excelenţă, la plinirea vremii, graţie voinţei lui Dumnezeu şi cu voia sa, s-a descătuşat, s-a dezmărginit, apropiindu-se de spiritul evanghelic ce dă măsură harului serafic purtător de înţelepciune, viziune, şi misiune.

   Un om de cultură e musai să fie inteligent, credincios şi erudit. Dar nu-i suficient. El trebuie mai întâi să fie cuvincios. Adică, smerit faţă de Adevărul Suprem şi de Neam.

   Aşadar, după ucenicia sârguincioasă în Via lui Dumnezeu, între Ucenicii de seamă ai Profetului Mihail Eminescu-contemporanul fiecărei generaţii de Români cu rang spre absolut ajunge şi Artur Gabriel Silvestri.

   Cine are cinstirea sacră de a fi Ucenicul lui Mihail Eminescu, împărtăşeşte prin ruga Crăiesei noastre Maria Vlaherna-Carpatina, nu numai unduiri de azur seraf al genialităţii lirice, ori străluciri angelice reflectate de aura marelui profet al spiritualităţii creştin-ortodoxe, naţional-universale, ci şi surâsul dătător de viaţă şi lacrima împletitoare de destin a dulcelui Emin.

 

   Din Icoana prea venerată a Luceafărului, înfăţeşte gândul-grâu curat, ce se muceniceşte în pâinea rumenită, aburindă a cuvântului dătător de viaţă, peste care se picură mirul divin al suferinţei şi demnităţii Neamului pentru ca sufletul dacoromân al celui ales să renască hristic pentru cuminecarea celor mulţi, dar merituoşi spiritual.

 

   Artur Gabriel Silvestri urmând pilda Românului absolut-Profetul Mihail Eminescu şi-a îmbrăcat sufletul cu mantia muceniciei culturale, împletindu-şi viaţa de creaţie cu eroismul spiritual într-o înaltă şi nouă Şcoală a regândirii, a primenirii, a renaşterii, a regăsirii întru Calea Hristică vocaţională, printr-un elan mistic-pedagogic-misionar de o profundă atitudine, de o mare admiraţie care, i-a înnobilat chipul cu fascinaţie, cu tărie morală, cu autoritate de sacerdot al Limbii sfinte literare, coslujind Liturghia frumuseţii creştine a Românului izvodită din Pantheonul Filosofiei culturii ortodoxe

.

   Cum, însă în Liturghia Bisericii Creştin-Ortodoxe a Mântuitorului Hristos, sacerdotul nu este numai cel care aduce jertfa curată, bineplăcută, ci şi cel ce se aduce pe sine jertfă dorită, dăruindu-se celor buni luminaţi de har şi credinţă, Artur Gabriel Silvestri a adus jertfă Culturii universale şi s-a adus pe sine jertfă lui Dumnezeu şi Neamului.

   Asta, însă n-au înţeles-o călăii pururi slugarnici altora ca ei, care i-au curmat viaţa.

   Aşadar, creaţia spirituală a geniului creştin este Calea Românului purtător al Crucii, pe care o străbate de la naştere spre martiraj, adică de la viaţă spre Viaţă.

   Pe această Cale Hristică, inima aprinsă ca o candelă de chilie luminează sufletul curat care, se înteţeşte spre culmi ale tranfigurării întru duhul Logosului Hristos, întru duhul Neamului nostru nemuritor.

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Slujirea Cuvântului”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel SILVESTRI – Slujirea Filocalică a Dacoromânului

1-artur-silvestri-283x300

„Întru început este Cuvântul şi Cuvântul

este în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul.

Acesta este întru început în Dumnezeu.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a

ăcut din ce s-a făcut.

Întru El este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.”

                                            (Sf. Apostol şi Evanghelist IOAN)

 

„Dumnezeu este creator, iar omul imitator.

Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea,

prin proximitatea faţă de divin,

geniul e mai apropiat de cer;

dar nu în măsura în care e apropiat sfîntul.”

(PETRE ŢUŢEA)

 

   Cuvintele, înmiresmate de har, vin şi slujesc naturii surâsului tainic, prelins în susurul alb al clipelor care liturghisesc simfonia Sărbătorii eului şi a sufletului naţional.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe, aşa încât, toate clipele devin eterne, iar în această eternitate gândurile se întrupează în idei, ideile cu duh se convertesc în Cuvânt, iar cuvântul prin lumina sa celestă purifică inima aşezând-o în conştiinţa moral creştină ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Hristos.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel SILVESTRI – Slujirea Filocalică a Dacoromânului”