Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme

TE VISEZ

Te visez iubito,
învăluită-n frunze ruginii
ești însăși frunza ce parcă
coboară de sub bolți celeste
ce mă arde,
nu îmi aduce mîngâiere
simt cum destinul mă lovește cu putere
nu mai simt vântul
și ploaia ce-mi biciuie fața
precum centauri în galaxii
ce-mi bântuie viața
cu un pumn de stele târzii
pierzându-mă-n ceața unor zori a gheața
în care tu iubito, toamna mea
tu îmi ești felinar
și sfeșnic
iar eu mă simt puternic
noaptea este acum cu mine bună
nu mai aștept razele de lună
pe nori te desenez
tu ești pentru mine mâine
paharul de vin, bucata mea de pâine
lumină și fior în noaptea mea
cu tine nici moartea nu mi se pare grea
când împreună vom fi atunci
ignorați de zefire, himere și năluci
sihastră și rece dragostea
iubito, vom fi o stea !

EȘTI RUGUL RUGĂCIUNII MELE

Arzând pe rugul nopții te visez,
învăluită-n purpură de soare
într-ale iubirii sihăstrii
simt pasul tău diafan cum doare
și zâmbetu-ți sacru cum mă moare
icoanei tale se închină îngerii
în psalmi te cântă-n liturghii
în rug de foc curgi ale mele rugi
în râul învolburat ce așteaptă
la porți de Demiurgi
unde chiar și luceafărul așteaptă
să se închine la sacrele altare
la templu-ți talmud și visare
să primească de la tine binecuvântare
să îl primești în regatul tău din soare
iar el să-ți recite din sfintele tropare
condeiul se preface-n stea
iar versul moare
universul dispare
tenebre se luptă suflete să ia
de pe altarul jertfei tutelare

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

28 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Poeme

Suflet liber

Sufetu-mi e liber, trăieşte
Cu mare şi soare se hrăneşte
Asemeni unui cal sălbatic,
Nu este un suflet domestic

Nu-l închide, in ham nu-l lega
Iubeşte pe țărm liber a alerga,
Pe plajă şi cu coama-n vânt,
Să galopeze, să simtă pământ

Ce-i mai de preț ca libertatea
Să poți alerga după o stea,
Spre nori pufoşi să poți zbura
De ploaie să te poți bucura

Sufletu-i rază ruptă din soare
Încătuşarea tare mult doare,
Nu-i cereți lui să se schimbe
Lăsți-l in libertate să se plimbe

Toamna-n simfonii de culoare

Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: Poeme” →

Maria CĂLINESCU: Renasc în timp și spațiu

Renasc în timp și spațiu

orizontul își risipește culorile
sfărâmă cioburi de întuneric ca într-un ritual
norii plumburii plutesc agale
prin valuri de ceață

luna e plină de taine
vrajă de-a curmezișul lumii
liniștea glacială se așterne peste umbre
conturează imensitatea

clipa măsurată în gesturi magice
mă face să ies din timp
gândurile învăĺuite în mătasea catifelată a nopţii
îngăduie viselor să se prefacă în fluturi

fusul timpului toarce clipe necunoscute
desăvârșește victoria unui val de simțire
salvează viața dintr-un palid abis
dorul construieşte un pod de vise
urzeşte calea întoarcerii

mainile nopții țes aripi (trupului în descompunere)
pentru zborul cu iz de eliberare

totul pare un simplu desen pe nisip
iar eu…o existență tatuată în timp.

———————————

Maria CĂLINESCU

29 octombrie, 2018

ZAMFIR ANGHEL DAN: Verdele copilăriei

VERDELE COPILĂRIEI

Și de aș vede numai verde,
de-aș trăi copilării
alergând peste izlazuri cu copii mei dintâi,
să jucăm iar fața ascunselea,
țările,
să ne certăm
c-am trișat trecând de linii
la șotronul de sub pom.

Să-l aud iarăși pe tata cum mă amenință râzând
să învăț;
altfel tot noroiul lumii îl voi stropoli c-un băț
și desculță peste pajiști arse în fulgere de ploi
voi umbla,
chit de-s eu o fată mândră
cu codițele în zăvoi,
de n-am să învăț din carte
nimănui nu–i va păsa
că am fost o frumușică
demnă a mă lăuda.

Ce n-aș da
pe tata iarăși s-l mai văd mereu râzând
eu tot verde să simt totul
să alerg și să mă zbengui peste șanțurle din crâng,
mama să mă strige;
în casă să mă mai astâmpăr azi,
mie însă să nu-mi pese că-s copilă
ca un mugur care crește în vârfurile de la brazi.

Din păcate,
acum totul este amestecat
doar copilăria-mi spune
că ce ieri îmi era verde
azi este de mult uscat
mai aud triluri de păsări,
mă mai văd cu cei de ieri,
foștii mei copii de joacă
azi sunt prietenii mei
ne întâlnim pe la cenacluri
ne cântăm prin librării
și așa de mândrii suntem
c-am trăit copilării.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

29 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Versuri

ÎNTREBĂRI

Ce e cerul?
Ce-i pământul?
Ce o fi oare misterul?
Ce o fi prin lume vântul?
Dar cuvântul?

Ce e timpul?
Ce e norul?
Ce-o fi apa și izvorul?
Ce o fi oare și dorul?
Dar amorul?

Ce e viața?
Ce-i speranța?
Ce-o fi oare tinerețea?
Ce o fi și bătrânețea?
Dar tristețea?

Ce-i frumosul?
Ce-i urâtul?
Ce o fi oare iubirea?
Ce o fi și despărțirea?
Dar menirea?

Ce e ploaia?
Ce-i văpaia?
Ce o fi oare și gerul?
Ce-o fi prin lume eternul?
Dar modernul?

Ce e plânsul?
Ce e râsul?
Ce o fi oare și focul?
Ce-o fi pentru toți norocul?
Dar sorocul?

Ce e soarta?
Ce e moartea?
Ce o fi-n suflet regretul?
Ce o fi oare respectul?
Dar aspectul?

Ce e omul?
Ce e pomul?
Ce-o fi tot ce ne-nconjoară?
Ce-o fi acel iar și iară?
Dar o scară?

Ce e mintea?
Ce e puntea?
Ce-o fi trecerea-n etern?
Ce o fi veșnicul semn?
Dar blestem?

Ce este o întrebare?
Ce este o jale mare?
Ce o fi, ce n-o mai fi?
Ce-o fi verbul a muri?
Dar a ști?

Ce e vraja?
Ce e straja?
Ce-o fi zborul printre nori?
Ce e ploaia peste flori?
Dară zori?

IARNA ȘI GERUL

Pe zăpada rece visu-mi se stârnește,
Chiciura din pomi este de poveste,
Gerul se vrea fante peste iarna toată
Dar ea-i o rebelă, nu se vrea curtată,

O rază de soare cheamă-n ajutor
Ca fantelui ger să-i domoale dor,
Gerul nu se lasă nici el mai prejos
Și se instalează tot mai curajos,

Pune pe la streșini sulițe de gheață,
Iarna-n fața lui e doar o paiață,
Vântul îl ajută de atâtea ori
Pe iarnă s-o bage mereu în răcori,

Ea e mai cuminte decât gerul fante
Dar e și rebelă când o nesocoate,
Din nas îi mai taie cu neaua-i pufoasă
Când norul i-o cerne proaspătă pe casă,

Razele de soare sulițe alungă,
Chiciura din pomi suspină nătângă,
Atunci iarna râde fără concurență,
Gerul pleacă singur în grea penitență!

Continue reading „Florentina SAVU: Versuri” →

Florin-Cezar CĂLIN: Drumul spre mine…

Drumul spre mine…

Tu vino să găsești drumul spre mine !
Pe care muritori au eșuat.
Sau ei nu și-au dorit neapărat
Ca lor cu mine să le fie bine.

Pot face pe mulți oameni fericiți
Cu vorba dar și versul deopotrivă.
Și nu așa, ca și retrospectivă
Ci înțelepți și mult mai împliniți.

Revarsă peste noi trăiri mărunte
Din picurii ce-s limpezi dar și reci.
Lăsându-și urme pe bătutele poteci
Ce-acuma-s părăsite și cărunte.

Dar așteptarea surdă mă ucide
Și îmi provoacă chiar dezechilibru.
Îți trebuie tovarăș de … calibru !
Sau cineva în stare a deschide.

.
De-ar îndrăzni să vină ea la mine
Nimic pe lume nu ar mai conta.
Iar sentimentele s-or adăpa
Doar din iubirea ce nu-i o rușine.

Tu vino să găsești drumul spre mine !
Pe care muritori au eșuat.
Sau ei nu și-au dorit nepărat
Ca lor cu mine să le fie bine.

Poemul face parte din trilogia ”Sevrajul sufletelor” volumul III aflat în lucru intitulat ”Portativul sufletelor noastre”.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

29 octombrie, 2018

Sofia Doina GAVRILĂ: Și dacă…

Și dacă…

Edelweiss

Și dacă azi, noi am semnat, un pact
de tristă amintire,
și dacă de mult, tu ai renunțat
la tot ce însemnă iubire,
lumea nu se sfârșește aici, speranța
în lume încă există,
degeaba te-nchizi într-o lumea a ta
întunecată și tristă…
cerul deasupra-mi va ninge diafan
gânduri cernute în van,
corolă de petale de dor,
închise în sipet de argint,
frânturi de inimă rănită
care nu m-au învățat, cum să mint…
și dacă mâine nu va mai fi,
măcar am învățat verbul a iubi,
și te deplâng, cu lacrimi secate
când nu iubești, pornești spre moarte,
căci axa lumii se sprijină-n iubire
și dacă nu poți să mai iubești
în suflet porți doar durere și amăgire!
Și dacă vrei să mai poți trăi
o clipă unică de extaz… învață a iubi!

––––––––––

Sofia Doina GAVRILĂ

29 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Puiul iernii

Puiul iernii

Din nămeții vechii ierne, vieții i-a născut vlăstar,
A smuls gerul tot din suflet, peste viscole sfârșind
Și s-a spart de mânăstire, ridicând un nou altar,
Preotul a fost doar vântul, ce cânta un alb colind.

Iarna a plecat spre casă și s-a ‘mpiedicat de mine,
Ochi în ochi, cu ger năprasnic, ne-am încrucișat privirea
Și golită de putere, când nimic nu mai conține,
Mi-a lăsat un fulg din fulgii, ce în el strângea iubirea.

I-am dat suflet gol să ducă și să-l uite-n altă cale,
Prin pădurile nătânge mai departe, să-l înghețe,
Rău de lacrimi desfrunzite, să le mute-n altă vale
Iar pe mine , bunicuța, cânt de leagăn să mă-nvețe.

A venit în iarnă, vara și-am s-o rog să zăbovească,
Pașii ei pierduți prin mine, caută din glas în glas,
Și așteaptă puiul iernii, ca ușor, ușor să crească,
Iar în iarna următoare ca să facă… primul pas.

Acel suflet, gol și lânced, nu-l cunosc s-a- nstrăinat,
Puiul iernii doarme-n gându-mi, și-ntunericul îl frânge,
Hotărât …eu sunt bunică, sentiment înaripat
Și din iarnă , strâng doar fulgul și iubirea ce mi-o ninge.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

28 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Grupaj liric

O frunză

O frunză i-am cerut să-mi dăruiască toamna,
Căci ea-mi știa poveste minunată de iubire
Dar vântul călător a spulberat-o în goana,
Iar eu priveam la ea cuprinsă de uimire.

Mă întrebăm în gând oare mai știe frunza,
De vara-n care ea foșnind se legăna pe ram
Când îmi zâmbeai prinzându-ne amiaza,
Şi îndrăgostiți doar florile de mac le admirăm.

Să îi mai cer acum iar toamnei altă frunză,
Cu dragoste iar m-aș lasă furată de-al meu gând
În căutări visând mi-ar reveni aceea amiază,
Şi acele clipe minunate când te priveam zâmbind.

Pentru o clipă doar aș retrăi iubirea,
Când fericită m-am simțit femeia ta dorită
Sărutul tău fierbinte și tandră îmbrățișarea,
Îmi răscolesc fiorii când inima mi-e tristă!

Iubirea pură

E un amurg violet de toamna târzie,
În jurul meu totul este doar melancolie
Un vis frumos din iubire iar se înfiripă,
Când inserarea se lasă lină, într-o clipă.

Al nopții val albastru se întinde armonios,
Stelele și luna pe boltă sclipesc duios
Sufletul trist e dornic fiind mereu visător,
Iar gândul hoinar e de fiecare dată călător.

Dorul aprig în al meu suflet este așezat,
Într-o clipă sublimă dorința la acaparat
Căci în noapte, îmbrățișarea- este-n șoapte,
El fiind sărut de suflet de pe buze însetate.

Iubirea pură e sentiment unic ,de neuitat,
Ea viața în clipe senine mi-a schimbat
Iar toamna, în pastel frumos colorată,
Îmi aduce sărut din dor de fiecare dată.

Ea e trăirea clipelor în pastelat anotimp,
Știind să deschidă fereastră fericirii în timp
Nemuritoare rămâne precum timpul-n infinit,
De neuitat este iubirea pură ce nu are sfârșit.

Doar în suflet sincer iubirea mi-a așezat,
Frumusețea-i cu dăruire ce mi-l face curat
În noaptea albastră ea pune gingășia dorită,
Fiind visul minunat și dorință în clipă neprihănită!

Continue reading „Maria HOTEA: Grupaj liric” →

Irina Lucia MIHALCA: Corabia de vise (poeme)

Coridor în timp

Pe drumul cunoaşterii, trecând prin abis,

Ier a pendulat o viaţă, pe muchia

dintre Dumnezeu şi lumea de aici.

Un singur adevăr a căutat, iubirea.

Îi plăcea să simtă necuprinsul,

vorbea cu soarele,

cu stelele, cu cerul şi luna,

avea viziuni,

imaginându-şi că norii sunt îngeri.

Îl fascinau dansul copacilor

în bataia vântului,

clocotul sau liniştea naturii,

miresmele suave,

magia din mijlocul furtunii.

Uimit asculta şoaptele pădurii,

susurul apelor şi cântul păsărilor.

Îi plăcea libertatea lor,

trecea, cântând, pe lânga ele

şi, astfel, cădeau sau se ridicau.

Se urca-n poduri să le prindă,

le făcea capcane,

iar când se aşezau le mângâia,

le privea mirat, le simţea inima,

de parcă

le-ar fi sărit din piept,

tremurul şi teama din priviri.

Odată liniştite le dădea drumul să zboare,

chiar dacă nu se mai uitau înapoi.

Câtă iubire! Acolo i-a rămas gustul!

Faţă în faţă cu el însuşi – candoarea vieţii – ,

o străfulgerare nesfârşită,

parfum de iasomie,

val după val, clipă dupa clipă,

cufundat în lumea de vis,

ca lumina căzută pe flori.

Parcă nimic nu era real, trăia în altă lume.

Un copil a murit ca să se nască un tânăr

şi-un tânăr ca să se nască un adult,

viaţa învolburată

i-a fost revelată prin lacrimi

mai curate decât roua dimineţii,

deschizând, rând pe rând, porţi nebănuite.

Un călător spre zările albastre

şi aripile desfăcute din el!

Viaţa e aşa cum se vede prin ochii tăi,

totul trece

ca o briza uşoară

ce-ndepărtează paşii din urmă.

Aşa va fi mereu,

fascinat de tot, contopit cu absolutul!

Închis în carapacea dorinţelor fără sens,

iluzii sunt toate, atâta timp

cât alţii ne creează cadrul! Tânjim după noi.

Cuvântu-şi începe tăcerea,

prin ea totul se naşte.

Un zâmbet aşezat pe faţa lumii,

mai întâi a fost viaţa,

cu moartea se-ncheie piesa ascunsă.

Să ne lăsăm dezgoliţi

în ploaia târzie a iubirii!

Corabia de vise

Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care

ţi-a răscolit visele noapte de noapte,

cascadă curgând

în carnaţia coapselor

răsucite din unda de dragoste.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Corabia de vise (poeme)” →