Adriana POPA: Nostalgie

Nostalgie

nostalgic
privesc cum se duc
intenţii de zbor
către zile ce nu se cunosc între ele
am bluze
brodate cu frunze
dar
părul meu încă miroase
a fluturi
îţi strâng tăcerile
din vie
şi-n braţele mele
începe să plouă
ploaia-mi vorbeşte
cu note uitate
despre iubiri
mereu amânate

Nostalgia

nostalgically
I gaze at them as they go
flight intentions
toward days which no longer know each other
I have blouses
embroidered with leaves
but
my hair still has the scent
of butterflies
I gather your silences
from the vine
and in my arms
it starts raining
the rain speaks to me
with opaque sounds
of loves
always postponed

——————–

Adriana POPA

Traducerea în limba engleză: Mădălina Maria Dăncuş
( din volumul „Aparent/ Illusory”, Ed. Princeps, 2017)

Galina MARTEA: Cum de stopat procesul migrator? Factorii esențiali în evoluția acestui proces

O societate dominată de sărăcie și inechitate socială este predispusă, în cel mai activ mod, de a crea procesul real al migrațiunii, proces determinat de factori economici, sociali, politici etc. Evoluția acestui proces capătă amploare de la o zi la alta (dacă să ne referim la țările din Estul Europei, cu caracter pronunțat se prezintă Moldova, Letonia-27%, Lituania-23%, Bosnia-Herțegovina-22%, Bulgaria-19%, România-15%, Croația-12%: https://ortodoxinfo.ro/2018/06/25/studiu-migratia-goleste-tarile-mai-sarace-adancind-prapastia-demografica-intre-estul-si-vestul-europei/), iar factorii existenți afectează în cel mai grav mod îmbătrânirea demografică a populaţiei, depopularea teritoriului, reducerea forței de muncă productivă. Astfel, societatea moldavă, un caz cât se poate de real, se regăsește între schimbări demografice radicale, cu probleme sociale enorme ce influențează negativ creșterea și stabilitatea economică, dezvoltarea sistemului instructiv-educativ (prin reducerea drastică a școlilor și claselor din lipsă de elevi) și multe alte aspecte ce țin de evoluția omului și a comunității. Un mediu social neprielnic pentru concetățeni, excepție fiind doar pentru clasa dominantă. O țară ce este abandonată zilnic de sute de persoane, conform statisticilor migrațiunea în afara țării reprezentând în jurul a cinci mii persoane în an, motivul cel mai evident fiind lipsa locurilor de muncă, injustiția socială, sărăcia, salarii lunare ale angajaților publici foarte mici în raport cu necesitățile cotidiene și prețurile de larg consum, sistemul sanitar ruinat la cel mai jos nivel, corupție fără precedent în toate instituțiile de stat/ publice, criminalitate avansată, mortalitate prematură din cauza subnutriției și a maladiilor etc. De fapt, procesul migratoriu este specific oricărei țări din lume, cu atât mai mult a acelor țări ce sunt afectate de războaie civile, conflicte interne și externe. Pe când, societatea moldavă este afectată cel mai mult de mentalitatea absurdă a clasei politice și de guvernare, o societate ce este inhibată de o stare de tensiune continuă întreținută în scopul de a demoraliza populația prin lipsuri de mijloace materiale necesare existenței, prin lipsa de respect între concetățeni, prin lipsa de respect a clasei dominante față de propriul popor, prin lipsa de respect față de tot ceea ce este viața umană într-o comunitate. În cadrul țării s-a format un fenomen destul de complex care afectează destul de grav existența cetățeanului. În asemenea condiții omul este nevoit să abandoneze totul, urmând doar calea migrațiunii – migrațiunea fiind unica soluție în salvarea propriei vieți. În rezultat, poziția demografică a Moldovei devenind una tot mai distructivă, cu consecințe nespus de dramatice. În baza statisticilor internaționale, dar și a celor naționale, Moldova este considerată o țară cu o populație deja bătrână, necătând la faptul că statul este foarte tânăr. Procesul de îmbătrânire a populației depinde în cea mai mare parte de emigrarea în masă în afara țării, de procentul natalității foarte scăzut și al mortalității foarte ridicat, la ziua de azi aproape 15 la sută din populație fiind cu vârsta mai mare de 60 ani. În baza studiilor realizate de către ONU se presupune că prin anii 2050 a treia parte din populație va fi cu vârsta de peste 60 de ani. Realitatea este destul de îngrijorătoare așa cum este destul de alarmant faptul privind exodul în masă a populației. Începând cu anul 1992 populația țării este mereu în descreștere. Se estimează că aproape un milion de persoane sunt plecate din cadrul țării, însă conform datelor statistice realizate de către Biroul Național de Statistică cifrele sunt cu mult mai mici, reprezentând aproximativ 300 de mii persoane (date statistice ce rămân neschimbate deja de mai mulți ani: https://sputnik.md/radio_rubrica_interviu/20180803/20975571/cati-moldoveni-sunt-plecati-la-munca-peste-hotare.html). Pe când conform datelor Poliției de Frontieră, 31 decembrie 2015, numărul cetățenilor moldoveni plecați în străinătate este de aproximativ 754 mii persoane (https://www.iom.md/ro/migration-profile-republic-moldova-ro).

Despre procesul sau fenomenul migrației se vorbește destul de mult, în același timp fiind prezente multiple argumente ce dezvoltă acest subiect. Factorii esențiali în evoluția acestui proces sunt de o varietate enormă, însă cel mai grav sunt consecințele provocate de modificările sociale și politice ce produc situații de nesiguranță și pericol în existența cetățeanului. Procesul migratoriu a existat dintotdeauna pentru orișicare națiune, acest fenomen fiind legat de diverse motive ale individului, însă pentru omul societății moldave de astăzi migrațiunea este un proces forțat/ inevitabil care presupune să-i aducă beneficii în a supraviețui și a exista într-un mod mai decent și, respectiv, în a obține mijloace financiare necesare (posibil și mai consistente) pentru a-și salva propria viață și propria familie de la sărăcie/ subalimentație etc, nemaivorbind de faptul că din aceasta profită și statul acestui individ emigrat, unde transferurile bănești trimise din străinătate în țara de origine sunt un stimulent enorm pentru creșterea economică. Bineînțeles, procesul migrațiunii are și efecte destul de negative pentru individul emigrat (familii destrămate, copii rămași fără îngrijirea părinților), însă stoparea acestui proces este de neocolit, deoarece în societatea moldavă de astăzi este imposibil de supraviețuit, totul este adus la limită, condițiile de mediu fiind cele mai nefavorabile pentru existența omului. Dezastrul economic, social și politic din cadrul țării este o povară enormă pentru cetățean, iar migrația este unica soluție în clarificarea problemelor personale. Ținând cont de faptul că în țara de origine cetățeanul nu este protejat de nimeni, nu are o stabilitate economică, nu are o existență nici pe aproape favorabilă, nu profită de avantaje sociale (dacă să ne referim la mase, atunci 75 la sută din populație declară că există la limita sărăciei, dintre care 31 la sută declară că veniturile bănești nu le ajung nici pentru strictul necesar de existență. Sondaj efectuat în luna noiembrie a anului 2017 de către Institutul de Politici Publice: http://independent.md/sondaj-alarmant-peste-75-din-moldoveni-spun-ca-traiesc-la-limita-saraciei-2/#.W9W7M9VKjDc), atunci acesta este constrâns să aleagă calea migrației. Dacă să facem o abatere, în linii generale, fenomenul migrației își are avantajele și dezavantajele sale, accentele fiind atât de ordin material, cât și imaterial. În plan material stabilitatea financiară este în avantajul migrantului (dacă acesta reușește să se deplaseze în țările dezvoltate ale Occidentului), iar în plan moral/ sufletesc acesta este mereu deprimat, gândul fiindu-i tot mai mult la baștină. Cu alte cuvinte, migrantul este avantajat prin bunăstare de noul mediu social, iar starea sufletească pentru țărâna natală îi este traumată continuu pentru tot restul vieții. În ultimii 15 ani exodul în masă pentru a munci în străinătate a devenit o necesitate absolută pentru omul basarabean, iar prin migrația forței de muncă s-a încetinit și mai mult procesul de dezvoltare a țării. În acest caz nu putem spune că este vina cetățeanului moldovean ce pleacă în străinătate la muncă sau pentru a-și crea o nouă viață, dar este vina clasei de guvernare care nu știe cum să regleze existența unei societăți ce este în stagnare și degradare continuă, cu atât mai mult că piața forței de muncă din cadrul țării nu funcționează pe criterii normale sau nu funcționează absolut deloc, principiile bazate pe cerere/ ofertă/ concurență fiind inexistente. Timp de 27 ani de existență independentă statul nu a promovat o politică corectă, ba chiar deloc, în domeniul investițiilor/ investițiilor în capitalul uman, în capitalul de cunoștințe, în capitalul economiei de piață funcționabilă etc. Timp de 27 ani de existență statul a promovat doar o politică de subdezvoltare care, într-un final, a condus la exodul în masă a populației în afara țării. Astfel, prin procesul existent se justifică politica statală orientată în defavoarea poporului-cetățeanului, în defavoarea dezvoltării sociale, economice, culturale. Cu atât mai mult, nu se întreprind măsuri sau politici pentru reîntoarcerea migranților în țară, unicul interes al statului fiind doar ca aceștea să retrimită cât mai multe mijloace financiare rudelor și familiilor rămase acasă, astfel fiind stimulată creșterea economică a țării. Un alt aspect care preocupă societatea, posibil și pe politicieni, este faptul că prin migrație are loc procesul de îmbătrânire a populației, acesta fiind un pericol real pentru sistemul de pensii de viitor.

Numărul populației este mereu în descreștere, iar speranța de viață devine tot mai mică. Nivelul de trai al omului moldovean devine tot mai insuportabil, iar exodul în masă este tot mai pronunțat. Ipotezele demonstrează faptul că sub aspectul de îmbătrânire a populației sistemul public de asistenţă socială va fi în mare dificultate în următorii 20-30 de ani. Situația demografică a țării va fi și mai intens afectată de procesul migrației, iar modificările în plan economic, social și politic vor completa și mai mult efectele negative existente. Prin spectrul acestor realități are loc existența societății moldave, care la ziua de azi în plan mondial se plasează pe segmentul involuției umane. Continue reading „Galina MARTEA: Cum de stopat procesul migrator? Factorii esențiali în evoluția acestui proces” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (22)

În faţa Plevnei, forţele de încercuire, grupate în Armata de Vest, cuprindeau 125 batalioane, 88 escadroane şi 64 baterii ruseşti şi 45 batalioane, 38 escadroane şi 19 baterii româneşti, însumând un efectiv total de 100.000 de oameni. Comandamentul aliat, în frunte cu principele Carol, a hotărât regruparea trupelor din jurul Plevnei spre a preîntâmpina o încercare a turcilor de spargere a blocadei. Astfel, întregul perimetru al încercuirii, de circa 50 km, a fost împărţit în şase sectoare ce comunicau între ele. La 19 noiembrie/1 decembrie 1877, Osman Paşa, muşirul (mareşalul) otoman, aflat în imposibilitate de a mai continua lupta, a cerut comandamentului aliat să i se permită ieşirea spre Sofia sau Vidin, lăsând în Plevna toate armele şi muniţiile. În seara de 18 noiembrie, convocând pe comandanţii de divizii şi brigăzi, Osman hotărâse ieşirea din încercuire. Dar i s-a răspuns de către aliaţi că nu i se permite decât capitularea fără condiţii. Neputând accepta o asemenea soluţie, Osman şi-a împărţit armata în două eşaloane, pentru a încerca să spargă încercuirea: primul eşalon (,,elementul de ruptură”) avea misiunea să spargă încercuirea şi să deschidă pentru toată coloana drumul spre Sofia, iar al doilea eşalon (care includea şi ariergarda) cuprindea 7000 de oameni şi avea menirea să mai reziste la gura Plevnei şi Opanez. Dar conducerea militară ruso-română aflase, în seara de 27 noiembrie/9 decembrie, de intenţia otomană de a dirija atacul în direcţia Sofia.

În dimineaţa de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, s-a declanşat o luptă sângeroasă între cele două armate care se înfruntau la Plevna. Primul eşalon otoman (Divizia 1 turcă) a atacat poziţiile ruseşti din prima linie, Divizia 3 de grenadieri rusă (şocul fiind suportat mai ales de Regimentul 9 siberian), la vest de Dolni Etropol, care au fost spulberate, cu toate fortificaţiile şi tunurile din ea. Cele două regimente ruseşti aflate în prima linie au fost distruse, iar un al treilea lupta din greu. Divizia 1 turcă a atacat şi linia a doua rusă, a urmat o încleştare crâncenă, turcii urmărind cu orice preţ să-şi deschidă drum spre Sofia. Dar pentru reuşita acţiunii, ei ar fi avut nevoie de sprijinul Diviziei 2 turce, angajată în acel moment de trupele române.

După părăsirea poziţiilor de către unităţile turce, în noaptea de 27/28 noiembrie, trupele române au ocupat reduta Griviţa 2, încă de la ora 8 dimineaţa, apoi, la cererea bulgarilor, o unitate (batalion) a fost trimisă să ocupe Plevna, pentru a asigura ordinea. Şi, astfel, ,,soldaţii români intrară cei dintâi în Plevna”(N.Iorga). La ofensiva din dimineaţa de 28 noiembrie au participat trupe române din diviziile 2 şi 3 infanterie. O luptă deosebit de aprigă s-a încins pe înălţimile de la Opanez, unde se afla o brigadă otomană, atacată de două brigăzi române, conduse de coloneii Sachelarie şi Borănescu. Generalul Cernat a trimis pe colonelul Şt. Fălcoianu, şeful Statului major general, să coordoneze acţiunile pentru cucerirea Opanezului. Pe la orele 11-12, brigada turcă de la Opanez, condusă de Edhem Paşa, a capitulat, în urma ,,asaltului a trei batalioane şi a focului unei baterii române”, comandate de maiorul Vartiade.

În mai puţin de o oră după capitularea Opanezului, brigada otomană a lui Sadek Paşa, respinsă în Valea Bucovei de Divizia 2 română, s-a predat, numai brigada lui Husein Paşa, care ocupa Valea Trina, a mai rezistat până a primit ordinul de a se preda. În acelaşi timp, trupe române şi ruse au contraatacat unităţile Diviziei 1 turce, silind-o să se replieze, iar după rănirea lui Osman Paşa, ,,retragerea…s-a transformat într-o derută completă”. În urma luptelor, Divizia 1 turcă s-a retras pe malul drept al Vidului, iar Osman Paşa, rănit, a fost transportat în apropiere de pod, într-o baracă. Ocuparea Opanezului şi predarea ariergărzii turceşti în mâinile românilor, simultan cu ocuparea redutelor de la Krişin de către ruşi, au permis trupelor româno-ruse să atace Divizia 2 otomană şi s-o împiedice a veni în ajutorul Diviziei 1 turce. În acest mod, atacaţi practic din toate părţile, turcii au intrat în debandadă, începând să se predea masiv aliaţilor.

Divizia 2 română a continuat să înainteze până la podul de peste râul Vid, unde, la miezul zilei, un parlamentar turc a adus ştirea că Osman Paşa, rănit, cerea să vorbească conducerii armatei aliate. Atunci, colonelul Cerchez, comandantul Diviziei 2, însoţit de coloneii Berindei, Arion şi alţi ofiţeri, s-a deplasat la casa unde se afla Osman, care i-a declarat că, ,,după ce a făcut tot ce datoria-i poruncea, doreşte să ştie condiţiile sub care este primită predarea sa şi a armatei sale”. El a adăugat că se consideră ,,prizonier împreună cu armata sa” şi contează pe ,,mărinimia învingătorilor”, după care îi întinse sabia. Colonelul Cerchez a refuzat s-o primească, subliniind că numai principele Carol, comandantul Armatei de Vest, şi marele duce Nicolae puteau ,,decide în privinţa soartei armatei prizoniere”. El l-a asigurat însă pe Osman Paşa că soldaţii turci vor fi trataţi cu ,,consideraţiunea ce merită nişte ostaşi care, chiar inamici, şi-au îndeplinit până la capăt datoria lor”. Pentru că nu ştia unde se afla în momentul acela principele Carol, el a trimis un ofiţer să anunţe pe generalul Ganeţki că Osman s-a predat necondiţionat. La scurt timp, şi-a făcut apariţia generalul Ganeţki, care i-a cerut muşirului otoman sabia şi un ordin scris de capitulare pentru întreaga sa armată de la Plevna.

Apoi, Osman, condus (escortat) de călăraşi români şi ulani ruşi, a fost adus în faţa principelui Carol, alături de care stătea marele duce. Ţarul Alexandru, prezent şi el, într-un gest cavaleresc, a restituit sabia lui Osman, care a mulţumit pentru ovaţii ofiţerilor ruşi şi români. Imediat, printr-o scrisoare de recunoaştere a contribuţiei româneşti la victorie, ţarul conferea principelui Carol Ordinul Sf. Andrei cu spade. În aceste condiţii, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, a avut loc capitularea Plevnei: armata lui Osman Paşa, alcătuită din 10 generali, 130 ofiţeri superiori, 2000 ofiţeri inferiori şi 40.000 de soldaţi, din care 1200 călăreţi şi 77 de tunuri, s-a predat învingătorilor. În ultima zi a bătăliei, turcii au pierdut 5.000 de oameni, morţi şi răniţi, iar ruşii şi românii 2.000. Ca un bilanţ, românii au capturat: ,,2 paşale, 225 ofiţeri, 10.227 soldaţi, 24 tunuri, 16 chesoane şi 5000 de puşti Martiny”. În acest mod lua sfârşit marea bătălie a Plevnei, care a durat cinci luni, soldându-se cu zeci de mii de morţi. Victoria obţinută aici de cele două armate aliate grăbea sfârşitul războiului, iar înfrângerea Porţii era inevitabilă.

La 5/17 decembrie 1877, marele duce Nicolae scria principelui Carol: ,,Rezultatele strălucite obţinute la Plevna sunt datorate în mare parte colaborării bravei armate române”. Ţarul Alexandru II îi telegrafia domnitorului României: ,,Rezultatul a fost desăvârşit şi mă bucur de strălucita parte ce armata Alteţei Voastre a luat întru aceasta”. Oastea română a avut o contribuţie esenţială la victoria obţinută, după cum sublinia şi istoricul turc Yilmaz Oztuma: ,,Fără armata română, inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna”. Un ofiţer francez arăta: ,,Fără concursul armatei române, tânără, dar plină de înflăcărare, Plevna nu putea fi încercuită decât…cu pierderi mari”.

După cucerirea Plevnei, la Consiliul de război din 30 noiembrie, unde a participat şi principele Carol, s-a decis continuarea ofensivei spre sud, peste Munţii Balcani, cu toate trupele ruse existente. Simultan, s-au efectuat atacuri împotriva forţelor otomane din Cadrilater şi asedierea cetăţilor Rusciuk şi Silistra, unde se mai aflau garnizoane turceşti. La 11 decembrie, generalul Gurko a început operaţiunile de traversare a Balcanilor şi, la 23 decembrie, a pătruns în Sofia, drumul spre Adrianopol find deschis. Concomitent, generalul Radeţki forţa trecătoarea Şipka, trupele otomane erau anihilate, la 28 decembrie, iar calea spre Constantinopol era liberă.

În aceeaşi vreme, armata română se îndrepta spre vest, în direcţia Vidin şi Belogradcik, primind noi misiuni, neutralizarea trupelor turceşti din nord-vestul Bulgariei, care ameninţau forţele ruse şi puteau ataca teritoriul românesc. Trupele ruse din Nicopole şi Rahova urmau să fie înlocuite de trupe române. Pentru atingerea acestor scopuri, armata română a fost reorganizată, de acum înainte ea devenea independentă sub aspect operativ şi al comenzii. Prin ordinul nr. 174 din 5 decembrie 1877, Marele cartier general român, în frunte cu generalul Alex. Cernat, era reorganizat şi se constituia Corpul de Vest, sub comanda generalului N. Haralambie, ce includea trei divizii şi unităţile fostului corp de observaţii. Misiunea armatei române era uşurată de faptul că, la începutul lui decembrie 1877, Serbia a reintrat în război împotriva Porţii. Înaintarea trupelor române (diviziile 2 şi 4 infanterie) de la Plevna spre Vidin s-a făcut în condiţiile unei ierni aspre, cu drumuri grele şi zăpezi mari.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (22)” →

Eleonora SCHIPOR: IN MEMORIAM Maria MOTRESCU

La acest 28 octombrie ar fi împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Doar câteva luni nu i-au ajuns până la acest deosebit jubileu. L-ar fi sărbătorit cu copiii și nepoții, cu toate rudele dragi din Crasna ei natală, dar și cu noi toți: cei care am cunoscut-o, am apreciat-o, am stimat-o mult.

Maria Motrescu-Popescu, a fost cu adevărat fiica comunei Crasna. Ca și vestiții ei frați – poetul și ziaristul Ilie Motrescu, profesorii, autorii de cărți și activștii Ștefan și Nicolae Motrescu, care au dus Crasna pe meridianele lumii, doamna Maria și-a iubit baștina. A trăit, a muncit, a creat acolo într-o casă frumoasă de la poalele Carpaților. A avut o viață nu prea ușoară, așa a fost destinul tuturor Motreștilor, dar a știut să le învingă pe toate, să rămână mândră, demnă, puternică, ageră, curajoasă…

Am cunoscut-o personal pe la începutul anilor 2000, când am început să scriu despre poetul Ilie Motrescu, fratele ei, de fapt al lor, iubit. Ne-am întâlnit la comemorarea Poetului-martir în incinta ziarului „Zorile Bucovinei”. De atunci, s-a legat între noi o prietenie ce a durat până în acest an 2018, când a plecat pe neașteptate pe un alt tărâm. De acolo de sus, alături de bunii și dragii ei frați: Vasile, Ilie, Ștefan, George, Nicolae, veghează asupra noastră a tuturor celor ce am cunoscut-o și am stimat-o mult pentru vrednicie, cinste, dreptate, hărnicie, adevăr, credință, bunătate…

Frații ei Ștefan și Nicolae, care au făcut multe lucruri frumoase pentru Crasna lor natală, au plecat și ei înainte de vreme pe drumul neîntoarcerii. Rămăsese draga lor soră Maria să ducă mai departe în lume cea ce n-au dovedit să facă ei. Și ea a dus. Cu dragoste, durere, pentru pierderea lor irecuperabilă, cu responsabilitate, cu mândrie de neam, baștină, grai, credință. Motreștii toți au ținut cu sfințenie la aceste mari valori spirituale ale neamului nostru.

A scris și publicat câte ceva prin ziarele românești din regiune. Am îndemnat-o să le adune între copertele unei cărți. Am ajutat-o să scoată de sub tipar cartea „Între vis și realitate”. Versuri, proză, scrisorile tatălui Ion, ce a murit dus de regimul totalitar la canalul Belomor, către mama, amintirile unor săteni ce au suferit de pe urma teroarei roșii, câteva relatări despre viața familiei Motrescu, altele despre munca ei în școală. Am mai adăugat și câteva materiale dedicate ei, felicitări, mai multe fotografii. Cartea, apărută acum 10 ani se bucură de mare apreciere și azi în rândurile cititorilor.

În afară de grijile de familie, a crescut și educat împreună cu soțul Dumitru (trecut și el la Domnul cu vreo 7 ani în urmă), doi copii, care la rândul lor i-au bucurat cu 6 nepoți, a purtat și grija copiilor sătenilor, fiind zeci de ani învățătoare la clasele primare, având mai târziu și ore de limba maternă.

Toată viața a iubit și promovat folclorul autentic, a organizat cercuri folclorice în școală, dar și în sat, dansuri, cântece. Personal, a jucat chiar și în piese de teatru, a participat la câteva filmări. Se bucura mult că a putut organiza în școală și un cenaclu literar „Ilie Motrescu”. Nemaivorbind de participarea activă a elevilor săi la toate cele 5 ediții ale Festivalului regional „Ilie Motrescu”, dar și la toate comemorările, prezentările de carte, întâlnirile dedicate poetului Ilie Motrescu, dar și celorlalți frați ce au proslăvit prin scrierile și faptele lor demne Crasna dragă, care de-a lungul anilor au fost organizate în diferite sate din Nordul Bucovinei, la Cernăuți, dar și în Basarabia, România. Despre toate aceste evenimente de mare importanță s-au scris și publicat multe materiale în presa periodică, iar unele au fost tipărite și în cărțile mele proprii sau ale altor autori.

Doamna Maria Motrescu a fost o bună prietenă a noastră a pătrăucenilor. Nu odată la inițiativa mea proprie, dar susținută cu multă amabilitate de lucrătorii sferei culturale, dar și de câțiva buni activiști ai satului, a fost oaspetele nostru drag. A mai fost prezentă și în alte biblioteci din raion, din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, ș.a.

Marea ei dorință a fost ca să ducă la capăt cartea despre folclorul crăsnean, începută de fratele Nicolae. La 10 ani de la trecerea sa în neființă, a reușit acest lucru, ajutată fiind de câțiva oameni de bună credință. Deși la lansarea ei n-a putut fi prezentă din motive de sănătate, mi-a mărturisit chiar în seara zilei când fusesem la lansarea acestei cărți la gimnaziul din Crasna, că are o mare bucurie că a reușit să scoată cartea fratelui. Peste o săptămână a plecat subit pe un alt tărâm, dar cu inima împăcată, că și-a văzut visul împlinit.

Am comemorat-o la Salonul de carte românească ce a avut loc la începutul acestui octombrie în incinta bibliotecii pătrăucene, în prezența câtorva personalități din România, dar și din întreaga regiune.

Recent s-a vorbit despre această carte a regretatului profesor Nicolae Motrescu, dar și despre contribuția adusă de sora lui Maria Motrescu, la apariția ei. Despre acest eveniment a vorbit la actuala Conferință de la Suceava dedicată celor 80 de ani ai Societății scriitorilor bucovineni, ziaristul și poetul Nicolae Șapcă, redactorul-șef al ziarului „Monitorul de Hliboca”, responsabilul principal de apariția cărții respective.

O prietenie strânsă i-a legat pe toți Motreștii de bucureșteanul „îndrăgostit de Bucovina” cum l-am numit chiar eu personal cu mai mulți ani în urmă, întru-n ziar, Laurențiu Dragomir, lucrător la AP Protecția Patrimoniului din București. Omul care a cunoscut-o și stimat-o mult pe Maria Motrescu, ca și pe ceilalți Motrești, de altfel, care a scos de sub tipar monografia comunei Crasna, a publicat o carte despre Ilie Motrescu, a editat o vreme revista „Crasna”, și care îmi spunea că, citez „… Am pierdut un om, ca bunica mea. Puteam vorbi despre orice cu ea…”

… Acum, la Crasna vin doar amintirile. Amintirea despre unica soră, la cei doi frați ce i-au mai rămas, cel mai mare la Crasna – Constantin (Tatinuț) și cel mai mic Grigore în Basarabia. Dar și la copiii și nepoții pe care i-a iubit, i-a crescut cu drag, i-a educat, la toate rudele, ce probabil, își vor aminti azi de ea, în mod deosebit. Amintirea vine și la noi toți, cei care am cunoscut-o, am prietenit cu ea, am susținut-o și înțeles-o. O amintire frumoasă pe care vom păstra în suflet toată viața.

———————————-

Prof. Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

28 octombrie, 2018

P.S. Propunem atenției cititorilor câteva poezii dedicate copiilor scrise de Maria Motrescu-Popescu, publicate în cartea sa „Între vis și realitate”

***

Poezii pentru copii

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: IN MEMORIAM Maria MOTRESCU” →

Anatol COVALI: Niciodată

NICIODATĂ

Niciodată ultima speranţă.
Nu mă îndoiesc şi sunt convins
că-nţeleapta cerului instanţă
nu-mi va da verdictul de învins.

Niciodată îndoiţi genunchii.
Am să trec şi cel din urmă prag
fără să îmi tremure rărunchii,
fllndcă ştiu că-s aşteptat cu drag.

Niciodată-nvins de necredinţă.
N-am să-mi cern în suflet îndoieli.
Îmi vor arde-ntruna în fiinţă
candele pentru orice greşeli.

Niciodată lacrimi şi suspine.
Voi pleca ştiind că Dumnezeu
o să-nsămânţeze după mine
amintirea sufletului meu.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 octombrie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Scara către tine

SCARA CĂTRE TINE

De la infinit eu urc acum spre tine,
o scară din ramuri de lumină
se leagă misterele-n pleiadă …
am uitat de abis …
s-a ascuns între himerele obscure
petalele de stele-mi ascund
întinsele genuni
prăpăstii nemiloase
ascunse în cununi
și mă simt învăluit doar de ceturi și fum
este greu drumul până la tine
permite-i umilei mele ființe
să ți se-închine
ascunsă-n plenitudini divine …
acum mă prefac într-o stea
pergola vreau să fiu
pentru iubirea ta
un râu de rouă la picioarele-ți
m-aș așeza
ca fruct al numirii noastre

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

28 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Unui Om Bun

În mintea mea Logos și Agape (Cuvânt și Dragoste) sunt pilonii existenței. ,,La început a fost Cuvântul”…și ,,Dragostea nu va pieri niciodată”, iată extremitățile a tot ceea ce a fost, este și va exista frumos sub soare. Nu există nimic anterior Cuvântului, așa cum nu există nimic ce să poată supraviețui Dragostei.

Cele două cuvinte, ambele atribute ale dumnezeirii reflectă cum nu se poate mai bine atmosfera de Eden din Revista (literară) și grupul omonim. Slujitor în această catedrală a spiritului și literaturii, o femeie: doamna Mariana Gurza…un suflet ales, chemat și înzestrat pentru această nobilă dar istovitoare muncă.

Sunt poate cel mai puțin în măsură de a reliefa un caracter de Om înnobilat cu aura dragostei de Dumnezeu și de aproape, dar o fac datorită faptului că sunt unul dintre beneficiarii mâinii întinse și a candelei mereu aprinse a sufletului domniei sale.

Motiv pentru rostesc în scris un simplu călduros și sincer ,,mulțumesc!”. Cu toată prețuirea, mă înclin în fața unui Om Bun…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

28 octombrie, 2018

Radu Dan Alexandru: Epistolă către Ioan Iacob Hozevitul

EPISTOLĂ CĂTRE IOAN IACOB HOZEVITUL

Către tine ”O om!” îți scriu a mea epistolă,
Şi îți mărturisesc printre ”Cugetari scurte”.
Ca ”Odinioară şi acum” îmi va fi ”Săvârşirea Cuvioasei Maria Egipteană”,
Când ”La uşa milostivirii”, ”În brațe părinteşti” ne vom face ”Semnul Crucii” ,

Şi vom căuta prin binecuvântare a rosti ruga Sa,
Cea care ne va uşura de toate păcatele făcute,
Şi de atunci ”Luceferii Ştiinței” ne vor lumina,
Primindu-i atât calzi şi pătrunzători în ființa noastră,

Ne vom simți atât de ușor, prin căldura lor cerească,
Când vom vorbi cu EA ”O! Măicuța Sfântă”,
Prin acea ”Epigramă”rostită doar prin rugă către acea icoană
Şi Domnului Sfânt ii vom închina, acea năframă.

———————————-

Radu Dan Alexandru

28 octombrie, 2018

Silvia URLIH: Iar izvor

IAR IZVOR

Plutesc
pe lacuri,
nuferi albi,
valsează pe oglinda nopții,
și-afundă albul diafan
în păcura adâncului,
se caută-n pădurea vremii,
mai sunt încă
la suprafaţă,
n-au rădăcină
dar au suflet,
un bob de lacrimă cerească,
se strâng din gând
dar
se păstrează
în negura din lacul lor,
icoană
oglindită-n pleoapă.

Se roagă nuferii să scape de păcura ce-n viață-au strâns,
se roagă lacul să le spele amarul rănilor ce dor,
se roagă nuferii să-i doară doar rugăciunea fără plâns,
se roagă-n rugăciunea lunii, din lac, să nască iar izvor.

—————————

Silvia URLIH

28 octombrie, 2018

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

COPIL PRIBEAG

Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…

Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…

Așa e viața, zămislește…
Îți pune-n mână un contor,
Zicând: „iubește, te-nmulteste”…
Momeli în șoaptă îți rostește,
Zvârlindu-te ca pe-un cotor…
Învinși și-nvingator…

Am doar speranța în Mântuitor,
Sufletul că-mi va lăsa pe iarbă…
Să-mi fie veșnic spectator,
La teatrul cosmic vânător
Că nu-mi place rolul de roabă…
Mă vadă ca podoabă…

Nu sunt poate praf stelar, nimic,
Nici ca un hoit purtat de-un cioclu…
Oi fi fărâmă-n Univers, pitic,
Am suflet mare însă în trup mic,
Și vreau pe mapamond un soclu,
Privit chiar cu binoclu…

Nu vreau ca dus pe năsălie,
Aruncat să fiu-n vreo hârtoapă…
Îmi place viața mea pe glie,
S-o savurez felie cu felie,
Nu hrană rădăcinilor în groapă,
La fiecare ceapă…

Mai lasă-mi Doamne-o-nchipuire,
Sufletul să-mi fie de copil și veșnic…
Fiorul cosmic să-l simt în unduire,
Răsplătit c-un strop de nemurire
Că n-oi fi ca Barabas, nemernic…
Ci, zic eu, un suflet vrednic…

ALUNECĂ-NSERAREA

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme” →