Dan-Obogeanu Gheorghe: Anotimp infinit

Anotimp infinit

 

De toamnă-n veacuri m-aş desprinde,
Din brumele cu albul vis,
Şi într-o iarnă m-aş aprinde
Ca o steluţă-n pomul nins

 

Şi dintr-un licăr de Lumină
Ţi-aş da senin pe o cărare,
Să-ţi prind în inima velină
Acele gânduri din scrisoare.

 

Trei rânduri scrise pe-ndelete.
Cu pana îngerului mov,
Între refrene violete
Îţi fac culcuşul în ceaslov

 

Şi vei doini între hotare,
De veacuri prinse-ntre coperţi,
Un somn cu vis de amânare…
Nemuritoare, să mă ierţi!

………………………………………….
Din toamna-n veacuri m-aş desprinde,
Din galbenul cu verde-n pomi,
Şi într-un nor eu m-aş întinde
Să-ţi picur ploaia când adormi

 

Şi dintr-un lac întins cu nuferi
Să îmi zâmbeşti ca o crăiasă
Si nicio clipă să nu suferi
Când vei visa că-mi eşti mireasă.

 

Trei gânduri spuse pe-nserate,
Cu glasul tău răpus de dor,
Între poemele furate
Mă fac trecutul călător

 

Şi-mi vei lăsa într-o răscruce
Un semn din toamna ce-am lăsat,
Iar versului i-oi pune cruce…
Într-un ceaslov cu dor uitat!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

30 octombrie, 2018

 

Anatol COVALI: Contraste

Contraste

 

Nu las durerea să mă mai soarbă,
printre decepţii nu-mi mai fac drum.
Zburd în speranţă prin a ei iarbă
şi trăiesc vesel clipa de-acum.

 

Nu mai vărs lacrimi stând în tristeţe
şi din buruiene făcând cununi.
Noilor visuri le dau bineţe
croind din zâmbet mii de minuni.

 

Nu stau pe gânduri în amintire
torcând regrete pe fus de dor.
Strâng în buchete noua rodire
şi-alerg cu dânsa spre viitor.

 

Nu-mi pasă dacă ninge sau plouă
că despărţirea va fi-n curând.
Sufletu-îşi spală faţa cu rouă,
inima zburdă-n mine cântând.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 octombrie, 2018

Oana Adriana ALEXANDRESCU: Tu, femeie!

TU, FEMEIE !

 

Câte ofuri tu, femeie
Ai ascuns în pieptul tău?
Câte lacrimi, ca trofee
Le-ai trimis spre Dumnezeu?

 

Ai fost prunc, apoi copilă
Apoi te-ai văzut fecioară
Și te-ai cununat umilă
Dându-ţi foc la inimioară.

 

Ai adus copii pe lume
Și te-ai îngrijit de toate
Cu nădejdea la mai bine
Ţi-ai șters trupul de păcate.

 

Gânduri mii ai strâns în minte
Lăcrimând de-ngrijorare
Te-ai sacrificat cuminte
S-aibă pruncii tăi mâncare.

 

Ai albit de-acum femeie
Dar de asta nu-ţi mai pasă!
Sufletu-ţi de orhidee
A adus pace în casă.

 

Mulţi te văd zâmbind senină
Azi pășind cu fruntea sus
Însă inima ta-i plină
De tristeți de nepătruns

 

Nici în toamna vieții tale
Nu te plângi de vreun necaz
Îţi ștergi lacrima agale
De pe sfântul tău obraz !

–––––––––––––

Oana Adriana ALEXANDRESCU

Focșani

1 august 2018

 

Pictură Emanuel Nodea

Emma POENARIU SERAFIN: Rapsodii de toamnă

Arde

 

Arde suflet, arde Cerul, arde lacul, arde tot,
Ard încet pe îndelete, ard cuvintele cum pot.

 

Arde câmpul, foc pădurea, îmi ard munții, jar pe văi
Ard în mine, sau sunt focul, ori mă sting în ochii răi.

 

Ard speranțe, mă ard doruri, gânduri foc de când mă știu,
Ard nimicuri, foc plăcerea, scrum păcatul care-l ştiu.

 

Arde vremea, arde viața, ardem noi prin timp trecut,
Ard speranțele deșarte și tot ard… ce n-a-nceput…

 

Iar de-n suflet Cerul arde și mai ard în ochi cuminți ,
Foc aprind pe doruri sacre și pe lacrime de sfinți.

 

Rapsodii de toamnă

 

Sub o rază de lumină,
doi golumbi se miruie
Toamna asta e divină
că frigul îl biruie…

 

Iar pe creanga de arine
muștele cam țepene
Dorm sub frunzele blondine
vântul să le depene.

 

Doi căței la drumul mare
au uitat să hămăie
Tolăniți ca fiecare,
într-o toamnă stranie.

 

Frunzele pe altă cale
galbene și rumene
Prin răstimpuri muzicale
își așteaptă prunele.

 

Nucul țanțoș, gol de frunze
a uitat să tropăie,
Toate crengile obtuze
pe sub nuci ce țopăie.

 

Vrăbiuțele pe casă
țanțoșe și gureșe
Parcă nu, parcă se lasă
Toamna să le dereșe.

 

Un pitic ducea în cârcă
ghiozdanul cât spatele
Mai știe, dar mai încurcă
din caiete…datele…

 

Și Pământul se răsfață
să îl vadă Soarele
Și-a întins prelunga-i față
ochii și picioarele .

 

Sorele-a uitat să plece
dintre raze vesele
Toamna a uitat că-i rece
și-n timp interesele.

 

Pe o toamnă ca aceasta
caldă și himerică
Zău că-ți faci iconoclasta
Una…..climaterică…

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

30 octombrie, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Rapsodii de toamnă”

Silvia URLIH: Poesis

SĂ MĂ ZIDEȘTI FEMEIE

 

Să nu îmi torni pelin
în mierea
ce-am cules,
să nu m-ademenești cu mustul
dintre vii,
să nu mă amăgești
cu versul
ce mi-e vers,
să îmi aduci
lumina
în toamnele târzii.

 

Să nu răstorni paharul
în care-ai pus
sfințire,
să nu zidești cu spini
zidul de trandafiri,
azi,
ai rostit iubire,
iubire din iubire,
să mă oprești în clipă
să fim iar
nemuriri.

 

Să mă zidești femeie,
femeie
fără teamă,
să mă ridici în ceruri
și-acolo
să ne fim,
să-mi spui că mă iubești,
căci inima te-ndeamnă,
să-mi spui
că-n tinerețe
o să îmbătrânim.

 

VISUL CE-L VISEAZĂ OMUL

 

Luna,
tolănit-n cot,
croșeta din raze,
trepte,
treptele să ducă-n vis,
visul ce-l visează omul,
de la nori pân la pământ,
sunt idei,
sunt și concepte,
dar,
nimic nu-i rezolvare
dacă nu accepți
că-i Domnul.
Continue reading „Silvia URLIH: Poesis”

Teodora Chiric BUTUC: Iubirea mea, frumoasă floare

IUBIREA MEA, FRUMOASĂ FLOARE

 

Iubirea mea, frumoasă floare
Am să te caut prin tot ce pot,
Prin cele ce-s nemuritoare
Știind că nu te pierd de tot!
Mi-ai luat inima în palme
Ținându-o că pe un Sfânt odor
Cum pot uita de astă floare?
N-am cum să uit până ce mor!

 

Mi-ai fost părtașă la durere,
M-ai scos din orișice necaz
Iubirea mea mi-ai dat putere
Și-mi ștergi lacrimi de pe-obraz.!
Ca tine nu-i nimeni pe lume
Nici în vis nu mi s-a arătat,
Că-ar există un alt renume
Mai frumos, Sfânt și mai curat!

 

Să nu mă părăsești aș vrea,
Iubirea mea ce-mi ești viață,
Ești zefirul din inima mea
Ce-mi dai mântuire și speranță!

––––––––––––

Teodora Chiric BUTUC

29 0ctombrie, 2018

 

Adriana POPA: E tot mai toamnă

E tot mai toamnă

 

nici nu ştiu de ce
merg spre lumină
ca spre-o-mbrăţişare
pentru mai multă certitudine
ai putea să mă umbreşti
cu palmele-frunze cu iasomie
aşa cum o fac cuvintele
în absenţa noastră
între mirosul de verde
şi albul hibernării
e
tot mai toamnă
mi-au mai rămas câteva iubiri
în locul gol al frunzei de pe ram
cine să-mi vadă ochii
prea limpezi
asemenea cailor furaţi
în nopţile cu lună plină
e
tot mai toamnă
cine să înţeleagă
poemul meu e tot mai personal

——————–

Adriana POPA

Timișoara

27 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (III)

Primele drumuri le-am făcut în Canada .

Am mers acolo întâia dată împreună cu Teresa, Ștefan și Matei (feciorul lor având aceiași vârstă ca și Andrei). Am vizitat mai multe orașele din sudul statului Ontario și cascada Niagara. Acolo am întâlnit, în mijlocul unei învălmășeli teribile, într-o linie cu sute de mașini pe Veronica, Emil și Sorin Lerner și am fost în totul de acord cu Emil care a exclamat “lumea asta este o nimica toată!” (O întâlnire similară am avut în cursul singurei vizite făcută la New York. În mijlocul Manhattan-ului pe stradă l-am întâlnit pe Pilu cu care am schimbat câteva cuvinte căci aparent el se grăbea spre o întâlnire.)

Primul drum mai lung l-am făcut în August 1986 în statul Washington.

Plecarea s-a făcut cu o zi întârziere căci în ziua când urmă să plecăm un avion s-a prăbușit chiar pe șoseaua 94 (care leagă Jackson de Detroit.). Am petrecut noaptea într-un motel din aeroport (unde m-am zbenguit toată vremea cu Andrei într-un bazin de înot). A două zi am fost plasați într-un alt avion (căci întârzierea nu era din vina noastră) la clasa a întâia. Eram zăpăciți ,căci serviciul era special(cu veselă din porcelan, lista de vinuri, șampanie), ne era teamă că la sfârșitul zborului vor veni cu o lista de plata. În Seattle am închiriat o mașină superbă (un Cadillac-Seville), albă, cu felurite aparaturi de control, etc. Andrei era încântat și a spus ”așa îmi place mie să călătoresc”. Am vizitat Olympic Peninsula dar am trecut și în Canada unde am stat o zi în orașul Victoria (capitala statului British Columbia). Statul Washington ni s-a părut absolute uluitor de frumos.

Erau codrii seculari de pini gigantici care alcătuiau adevărate catedrale. Privind acei copaci am înțeles cum este cu putință ca ecologiști dedicați să își riște viața încercând să salveze de la tăiere pe acești martori ai veșniciei. Olympic Penninsula este acoperită de munți și străjuită, la Nord și Apus de Oceanul Pacific. Întâlnirea cu Oceanul Pacific a fost efectiv dramatică. Măreția lui copleșitoare era zdrobitoare. În prima zi am fost efectiv bolnav de emoție. Valurile erau gigantice și atotstăpânitoare, măturau totul în calea lor. Munții se prăbușeau în Ocean iar cerul mereu albastru care acoperea totul dădea impresia de trăim diferit. Oamenii locului erau la rândul lor deosebiți, calmi, prietenoși, foarte puternici. (Cred că în parte acest lucru este datorat împrejurării că statul Washington a fost populat de emigranți “americani”. (Americani care s-au reașezat în acel stat.) În una din zile am fost într-o rezervație Indiana (“Makka nation”.) Totul era dezolant. Era murdărie, dezordine, sărăcie sordidă. Nici nu este de mirare. Până în 1927 membrii acelui trib nu erau socotiți cetățeni ai SUA ! Lipsiți de conducători, hăituiți și discriminați era doar firesc ca membrii tribului să decadă moral. Oricum starea acelor oameni este o rușine și reprezintă o condamnare a sistemului American, o ilustrare a ipocriziei lui. (Este adevărat că în momentul de față se fac încercări de a repara crimele trecute dar este sub semnul întrebării dacă ele vor reuși.)

În acele zile am mâncat aproape mereu pește, somon, care era destul de ieftin și deosebit de gustos. Nu era somonul de crescătorie, aflat în magazine, ci cel prins în râuri și în Ocean, de culoare roșie. Acest pește era servit proaspăt ori afumat (încă mai bun). Tot în acele zile, de la distanță, am văzut respirația câtorva balene.

Următoarea călătorie am făcut-o un, an mai târziu, tot în Canada.

Am fost la London, Port Stenley (pe malul lacului Ontario), la Toronto și Montreal.

Canada a fost pentru noi o foarte plăcută surpriză. Era un amestec ideal de Lume Nouă și Veche. Mult mai mult calm și siguranță socială. În acele zile am avut bucuria să ne întâlnim cu Emil, Veronica și Sorin Lerner. Montrealul ni s-a părut orașul cel mai plăcut din Canada și amestecul de cultură franceză și engleză era fermecător. Ca loc special menționez zona “ Thousand Islands” (O mie de insule). O zona de lacuri cu sumedenie de insule, unele dintre ele minuscule.

În 1989 am primit cetățenia Americană și pașaportul American ne-a deschis calea spre călătorii în tot locul.

Prima călătorie am făcut-o eu în Decembrie, 1989 în Israel.

Am mers să îl vizitez pe prietenul meu Alexandru Oancea (devenit Onn) de care mă legau și leagă sentimente puternice. Un om deosebit și un strălucit arheolog,modest și cald. În Decembrie 1989 am stat două săptămâni și apoi am revenit în Israel în 1993, 1994 și în 2000.

Mai ales datorită soției lui Sandu, Anna, am putut vedea multe locuri din Israel și probabil pe cele mai “vestite”. Am umblat de la marginea de nord, Roshanichrah până în Negev și de la Haifa la Ierichon. Cu Sandu am făcut lungi plimbări prin Ierusalim (văzând de mai multe ori toate Bisericile și locurile Sfinte) și în 1994 am fost cu el o săptămâna la săpături arheologice în nordul Israelului la Quiriat Shmone, lângă Metula.

Vizitele în Israel au fost extraordinare. Vederea Locurilor Sfinte mi-a dat o mult mai personală înțelegere a Întrupării. În același timp am putut vedea direct problemele care confruntă acea țară, lucrurile bune și rele. Mai ales am înțeles că doar toleranța va face posibilă supraviețuirea Evreilor acolo. Am avut privilegiul să fiu pe Platoul Golan când Isaac Rabin a anunțat începutul procesului de pace. Discursul a fost emoționant până la lacrimi și cred că el reprezintă unul din momentele cruciale ale istoriei apropiate. Dacă viziunea lui se va împlini sau nu rămâne un semn de întrebare de care va depinde până la un punct pacea în acel colț de lume.

În același an, în Vară, cu Larissa și Andrei am fost din nou în Canada. Am vizitat din nou Toronto și Montreal dar am mers și până la Quebec unde am stat mai multe zile.

Quebec-ul este un oraș special din Lumea Nouă. Este un oraș francez și care cu îndârjire ține la identitatea lui. Faptul că este înconjurat de ziduri (singurul oraș fortificat locuit de “europeni” din Lumea Nouă) îi da un farmec special. Una dintre caracteristicile provinciei constă și în faptul că acolo cafeaua este foarte bună, cu totul diferită de cea din restul SUA și Canadei.

Apoi, din 1990, am început să călătorim an după an în România cu popasuri europene.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

29 octombrie, 2018

Violeta SECOȘAN CADAR: ,,Bună dimineața…Geea!”

,,Bună dimineața…Geea!

Mama mea bună..care mă hrăneşte…şi mă poartă în brațele ei….obosite!!!
Tu ceea pe care o îndurerăm noi copii tăi!
Bună dimineața Tată
Cer….izvor nesecat de Lumină şi Căldură

 

Tu cel ce-mi dăruieşti diminețile cu rouă…
Şi lacrimile tale….ploile….
Bună dimineața frate terran!
Bună dimineața Univers necunoscut…tu cel ce mă faci mic şi neînsemnat..
Eu însetat de nemărginirea ți….te caut….nu te găsesc…în mărginita-mi căutare dar te SIMT….
TU EȘTI NEMĂRGINITUL…
NECUPRINSUL..
INVINCIBILUL
IMPOSIBILUL CEL NECUPRINS CU MINTEA!!!
EU…EU…ÎN FAȚA NUMELUI TĂU …DOR INFIMA PARTICULĂ….O MATRICOLĂ ÎN CARTEA VIEȚII UNIVERSULUI!!!”
„TERRAN”

—————————————-

Violeta SECOȘAN CADAR 

Timișoara

Anatol COVALI: Râsu’ – Plânsu’

RÂSU’ – PLÂNSU’

 

Copilul care mai zburdă-n mine
zâmbeşte tandru, cu ochi senini
şi c-o iubire ce-mi face bine
din al meu suflet culege spini.

 

Tânărul vesel, plin de speranţe
care sub cnuturi nu a gemut,
din sentimente adună gloanţe
şi răni închide cu un sărut.

 

Bărbatul mândru de-a sa solie
îmi strânge mâna c-un gest firesc
şi-n al meu sânge pacea adie
când parcă aripi din nou îmi cresc.

 

Pe cănd bătrânul, mâhnit că viaţa
a fost o clipă, un fulger doar,
zâmbind priveşte sfârşitu-n faţă
spunând : Ce tânăr mă simt şi par !.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 octombrie, 2018