Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?” →

Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier

Domnului Primar FLORIN BIRTA,

Spre știință – CONSILIUL LOCAL ORADEA,

Direcția Patrimoniu Imobiliar

Subsemnatul prof. univ. Dr. Cornel T. DURGHEU – artist plastic, specializarea sculptură, Membru TITULAR al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, prin prezenta, provocat de manifestele incertitudini ale Direcției de Patrimoniu Imobiliar al Administrației Locale, cu reală reținere și îndoială fac acest DEMERS, prin care reînnoiesc CEREREA MEA justificată, de-a mi-se atribui prin „Contract de Închiriere” spațiul de ATELIER de CREAȚIE ARTISTICĂ deținut financiar în ultimii 3 ani prin generozitatea unei Fundații Culturale, pe str. Clujului nr. 70. Acest spațiu – ATELIER de CREAȚIE are in INVENTARUL SĂU ÎNSEMNATE valori patrimoniale și artistice, materiale și spiritual-culturale, utilaje, etc., proprietate privată, fiind un SPAȚIU de UTILITATE PUBLICĂ, protejat de legislația românească. În sensul atribuirii spațiului am făcut DEMERSURILE NECESARE din timp, DIRECȚIEI de PATRIMONIU IMOBILIAR din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ORADEA.

De subliniat faptul că respectivul spațiu a fost până în luna noiembrie 2020, când a expirat termenul contractual, atribuit de către Primăria Oradea, Direcția Patrimoniu Imobiliar unei Fundații Culturale (Fundația „Cetate Durgheu”), ca ATELIER de CREAȚIE a subsemnatului. Numita Fundație a fost protectoare a activității subsemnatului, și al altor artiști, membrii ai Fundației, prin achitarea chiriei semnificative, stabilită prin decizia Consiliului Local din anul 2016, pentru Atelierele de Creație Artistică, în condițiile în care Administrațiile Locale din Oradea NU AU CONTRIBUIT în ultimii ani, în nici un fel, pentru ajutorarea materială sau financiară a creatorilor din domeniul ARTELOR VIZUALE, cu toate că aveau aceste OBLIGAȚII legale, cu toate că aveau diferitele modalități și posibilități practice la îndemână.

Menționez și vă reamintesc că în anul 2009 am fost nevoit să eliberez în CONDIȚII SPECIALE, spațiul deținut, un spațíu cât de cât ADECVAT UNUI ATELIER de CREAȚIE pentru sculptură MONUMENTALĂ și pentru PICTURĂ MONUMENTALĂ, în CETATEA Oradea, str, Independenței nr. 39, Pavilion G. Spațiu atribuit de către Primăria Oradea în anul 1994 în nume PROPRIU.

Din momentul anului 2009, nu mi s-a atribuit un alt spațiu adecvat specific activității de creație. Am înțeles că în acel context administrativ-organizatoric al CETĂȚII MEDIEVALE se impunea firesc eliberarea spațiilor pentru RESTAURARE dar, cu obligativitatea pentru Administrația Locală de a oferi altă locație potrivită cu scopul activității de studiu, cercetare și CREAȚIE ARTISTICĂ.

PS: Amintesc de ATELIER de CREAȚIE ADECVAT, necesar unui anumit gen de creație artistică Onorată Administrație Locală – nu numai pentru mine și urmașii mei în DOMENIU, caz special în orașul Oradea – ci pentru FERICITUL CAZ a posibilei existențe a vreunui ARTIST CREATOR de asemenea MARCĂ (anvergură) în URBEA LOR. Oameni care fac CINSTE comunității de care aparțin!

De ce credeți D-voastră că mulți creatori de gen, personalități remarcabile, au părăsit de-a lungul vremurilor și din păcate și astăzi ROMÂNIA? Pentru că au fost neglijați, NU AU FOST ÎNȚELEȘI, sau nu s-a vrut a fi înțeleși, conform cu necesitățile obiective, sprijinul necesar a fi acordat muncii și împlinirilor lor în mediul în care s-au născut. Din nefericire izbindu-se de-o atitudine a Administrațiilor Locale izvorâtă din EGOISM, PROSTIE, REA CREDINȚĂ, lipsă de CIVILIZAȚIE și EDUCAȚIE CULTURALĂ. Un FENOMEN URÂT care iată mai persistă în România și astăzi, dar din păcate și în FRUMOASA noastră ORADEA, cu toate ca DUMNEZEU a binecuvântat-o cu oameni speciali, cu intelectuali valoroși, cu ȘCOLI ÎNALTE și chiar o ACADEMIE DE ARTE VIZUALE care LICENȚIAZĂ veritabile talente. O școală pe care nu o știm ONORA, FOLOSI și APRECIA la JUSTA EI VALOARE, pierzând astfel MOMENTE FAVORABILE.

În acest sens „domnilor” (eram tentat să scriu cu majuscule) s-a derulat BĂTĂLIA MEA de BIHOREAN get-beget, în decursul zecilor de ani, cu neglijența, prostia și limitele educaționale în ORAȘUL de pe CRIȘUL meu REPEDE! Sper că m-am făcut bine ÎNȚELES, regretele sunt TARDIVE!

Continue reading „Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier” →

Lavinia Elena NICULICEA: Floare albastră (Omagiu)

Floare albastră

Eminescu mi-a pus în lacrimi

Stropi de nostalgie şi iubire,

Mi-a dat fiorul unei inimi

Ce prin vers cunoaşte nemurire.

E un tainic demiurg de stele

Luceafăr în galaxia de poeme.

Cu rime nepereche mi-a atins visele,

Să pot dezlega ale timpului dileme.

Cuvântu-i sânge ce aleargă prin artere,

Un foc nestins în pieptul de român,

Poezia sa prin sita vremurilor trece.

Criticii se duc, îngerii lui cu noi rămân.

A deschis c-un dor fereastra lumii,

Să răsară-n inimi floarea cea albastră.

Să-i ocrotim lumina în căuşul vremii,

Ochii să-i vadă întinderea măiastră.

Autor: Lavinia Elena NICULICEA

15 ianuarie 2017

Nelu BARBU: Doina… (Lui Eminescu)

Motivul Doinei în literatura română coboară la origini. Doina populară: Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud nu m-aş mai duce… a fost apreciată de Vasile Alecsandri. Doina lui Mihai Eminescu constituie vârful curbei lui Gauss, pe această temă, în estetica romantică. Doina lui Coşbuc de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nuanţează tema, iar în creaţia lui Şt. O. Iosif, motivul este filtrat prin sita ab-ignitio a simbolismului românesc.

A sărbători Marea Unire fără a recunoaşte rolul lui Mihai Eminescu în naşterea conştiinţei naţionale De la Nistru pân’ la Tisa, ar fi mai mult decât o greşeală, ar fi o ingratitudine (Nicolae Ioniţă, Eminescu, ziaristul, Karta Graphic, Ploieşti, 2016, p.3). Această poezie nu a mai putut fi depăşită şi nici limitată. Deschizi paginile cu cele opt variante tipărite de către scriitorul Tudor Nedelcea (Doina de Mihai Eminescu, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Ausrom, Craiova, 1998) şi, marea simfonie a odei care a sublimat toate lacrimile noastre, a început…

Misiunea unui scriitor este verificată, de posteritate, printre alte lucruri, de două dimensiuni: de conştiinţa şi filozofia umanităţii şi de credinţa şi vizionarismul istoric. Prima deviză presupune vigoarea şi autenticitatea creeării valorilor, iar a doua dimensiune ţine de puterea prin care autorul reuşeşte să transmită generaţiilor viitoare continuitatea tradiţiilor şi conştiinţa identitară.

Mihai Eminescu a înţeles conotaţia acestor dimensiuni, încât ele au devenit coordonata stării sale existenţiale pe tema ideii de unire şi de continuitate la români. Aşa cum Fichte a înţeles să sugereze organizarea durerii poporului german şi Eminescu în Doina, prin cele opt variante, face acelaşi lucru, transfigurând suferinţa românilor. De aceea structura motivică a elegiei se deschide cu motivul plânsului pe tema unirii. Avea conştinţa personalizării conceptului în spaţiul românesc, exprimată prin metafora strigătului de durere pentru soarta neamului. Vizionarismul său din Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie! era periclitat.

Pesimismul eminescian este justificat chiar prin geneza Doinei la care a lucrat cinci ani, între 1878-1883. Eminescu era profund revoltat că după Războiul de Independenţă din 1877-1878, am trecut de sub tutela otomană sub cea rusească. De aceea el n-a scris nimic despre acest război, coborând la Mircea cel Bătrân prin Scrisoarea III. Prin Tratatul de la Berlin am pierdut Basarabia.

Cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în prezenţa regelui Carol I, din 5/17 iunie 1883, din partea ziarului Timpul, Eminescu intenţiona să citească Doina. Atmosfera însă îl dezgustă. În loc să elogieze sacrificiile apărătorului creştinătăţii la porţile Europei, nulităţile se lustruiau pe ele, sub razele numelui domnitorului. Într-o şedinţă a Junimii, ţinută ad-hoc în casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu a citit poezia, cu glasul grav şi muzical, întristat… în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă (George Călinescu). A fost ultima lectură a poetului. Pe 28 iunie 1883 este internat la ospiciu.

Filozoful Petre Ţuţea recunoştea meritul poetului de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român, nu numai prin operă, ci şi prin civismul său. La 24 ianuarie 1882 participa la fondarea societăţii secrete Carpaţii care milita pentru unirea tuturor românilor în hotarele Daciei Mari. A fost unul dintre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii de unire în politica poporului nostru. Activitatea sa de redactor este dedicată ideii luptei de independenţă. A fost un membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: Românismul, Orientul, România jună. A rămas unul dintre cele mai importante repere ale românismului, un simbol major în toate spaţiile locuite de români.

Doina reprezintă momentul iluminării, al înţelepţirii, cel puţin în două direcţii. Mai întâi că noi trebuie să cultivăm travaliul artistic al unui geniu şi, în al doilea rând, să cercetăm variantele poeziei aflată la interferenţa speciilor genului liric: odă şi elegie, satiră şi pamflet, rugăciune şi blestem, metitaţie lirică şi imn, nu în ultimul rând, doină cultă.

Perfecţiunea formei şi idealitatea fondului Doinei se realizează pe tablouri şi părţi expresive asimetrice. Varianta I, cuprinde 33 de versuri accentuând sentimentul înstrăinării. Poetul sugerează permanentizarea conştiinţei trecutului în jurul lui Ştefan cel Mare. Respingerea hoardelor tătare şi calmuce constituie o necesitate, altfel riscăm să dispărem din istorie. Pentru motivul jidanului poetul a fost acuzat de antisemitism. Aspectul trebuie privit însă nuanţat şi judecat în contextul timpului. El se referă la aspecte care ţin de tipologia caracterologică şi de mentalităţi socio-culturale ale timpului, aşa cum problematica apare şi în creaţiile lui Creangă şi Caragiale.

Motivul hristic al înălţării din mormânt al lui Ştefan cel Mare presupune

responsabilitate şi demnitate pentru a nu ne pleca în faţa invadatorilor. Ideea unităţii românilor este sugerată printr-un alt motiv – cel al cornului, din legenda Vrâncioaiei, nelipsit din toate variantele. Varianta I se încheie cu motivul cruzimii ungureşti din Ardeal: Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane! Poetul a utilizat toate registrele stilistice, motivele poetice având mai mult un sens ironic.

Varianta a II- a conţine 57 de versuri, reia motivele amintite insistând pe cel al rugăciunii către Ştefan cel Mare. Sunt introduse unele inedite, precum motivul spinului: Numai umbra spinului/ La uşa românului, motivul codrului care geme şi se pleacă şi al izvorului care seacă. Ideea iluminării este sugerată prin versurile: Frăţioare românaş/ Cum nu vezi şi cum te laşi?. Este îndemnat să nu mai semene grâu, să-şi hrănească duşmanii, ci mai bine cânepioară pentru spânzurători. Motivul străinătăţii din prima variantă este extins: Din Hotin şi pân la Mare/ Din Braşov pân la Abrud/ De la Turnu’ în Dorohoiu/ Curg străinii în puhoiu. Cum ţara s-a modernizat, vin cu drum de fier. Urmarea: toate cântecele pier. Sunt utilizate rimele în iu şi scurtarea cuvintelor prin haprologie: O să-i mânce ciorile/ Şi spâzurătorile. Poezia sună folcloric, dar sunt prezente şi expresiile livreşti.

Ştefan cel Mare este rugat să părăsească Cetatea Putnei lăsând-o în grija Arhimandritului şi popilor. Caracterul ironic creşte în intensitate: Clopotele să le tragă/ Şi să cânte ziua ‘ntreagă/ La metanii să tot bată/ Ziua toată, noaptea toată. Este introdus motivul binecuvântării: Să-ţi ajute Dumnezeu/ Ca să mântui neamul tău. Sunt folosite forme vechi: Din hotară în hotară, morfeme cu valoare adjectivală, precum prepoziţia la. Ele ne aduc aminte de cuvintele lui Platon: Cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei…

În Varianta a III-a sunt 53 de versuri şi apare forma definitivă a delimitării spaţiului românesc. Căutarea perfecţiunii formei şi selecţia sinonimică sunt evidente. Motivul amploarei invaziei străinului este comparat cu cel al omizilor. Nimic nu mai înfloreşte, nici ulmii şi nici cornii, iar frunza molizilor E prada omizilor. Străinii sunt încurajaţi de cozile de topor din interiorul ţării: Şi umbra pădurilor/ E dată securilor. Un motiv interesant este al racului: Vai de un biet român săracul/ Câ’ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă masa lui... Interesant este motivul blestemului care cuprinde întreaga ţară: Cine ne-au adus străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…, iar motivul corbilor va fi reluat mai târziu de craioveanul Traian Demetrescu. Varianta se încheie cu motivul mişelului: Iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima’n el.

Toate cele trei variante au câte un tablou, Varianta a IV-a cuprinde două tablouri, primul în 22, iar al doilea în 24 de versuri. Este introdusă tema ciumei prin care poetul încearcă să scape de muscali prin înecarea în Nistru. Partea a doua exprimă speranţa poetului că Dumnezeu îl va ajuta pe apărătorul creştinătăţii să-şi mântuie neamul.

Trei părţi asimetrice cu 68 de versuri: 32, 23, 13, cărora un numerolog le poate dezvălui conotaţiile, cuprinde Varianta a V-a, înobilată semantic printr-o conexiune între semnificat (idee, conţinut, nume) şi semnificant (sens, simbol). Între cele două noţiuni, prin procesul reflectării eului poetic subiectiv, Eminescu creează o tensiune a filozofiei şi luptei pentru unire sub Ştefan cel Sfânt. El aşteaptă litvele să le zboare tigvele, să le spuie molitvele. O monorimă interesantă şi multe toponime: Braşeu, Sătmariu, Săcele care nu apar în variantele anterioare. Un motiv interesant este acela al flamurilor (steagurilor, armatelor) domnitorului.

Varianta a VI-a cuprinde tot trei părţi şi apar două motive noi, al stejarului şi al tremurului frunzelor. E o variantă prelucrată superior din punct de vedere artistic care include toate temele abordate anterior.

În Varianta a VII-a, în două tablouri toponimul Tisa e scris cu un singur s, iar versul: Nu’nfloresc de veacuri cornii apare pentru prima dată. Interesantă este imaginea toamnei, motiv sugerând bogăţia roadelor de care nu se pot bucura românii pentru că ei muncesc Pe străini să tot hrănească. Poetul se dezlănţuie, devenind patetic în spiritul esteticii romantice mai ales în prezentarea blestemului.

Varianta a VIII-a, finală, cuprinde două părţi inegale, bine pieptănate care stau sub semnul criteriului estetic. Sunt folosite arhaisme de plural pentru singular prezente în motivul omizii. În ceea ce priveşte metafora Codrul – frate cu românul, temă, idee ancoră, motiv poetic, Eminescu realizează ceea ce, mai târziu, Tudor Vianu va denumi dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Sintagma semnifică permanenţa specificului naţional, mana cerească prin care am fost înzestraţi de la natură, dar uneori din această mană se hrănesc la sânul ţării trădătorii interni. Înălţarea din mormânt a lui Ştefan semnifică mitul biblic. Eroul devine simbolul îngerului sunând din corn Învierea, adică Deşteptarea României. Idealul pentru care au luptat trei generaţii: paşoptistă, junimistă şi aceea a începutului de secol XX. Ele au realizat Unirea mică (24 ianuarie 1859) şi Unirea mare (1 decembrie 1918).

Varianta finală se încheie cu motivul blestemului, mai ales pentru păcatul care planează asupra românilor, de-a trăi despărţiţi, în graniţele lor printre străini. Mântuirea totuşi va veni numai prin Unire!

Eminescu nu trebuie absolutizat, relativizarea ar fi cea mai bună cale a înţelegerii sale.

Prof. Nelu BARBU

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre

Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:

„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre” →

Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã

În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…

Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?! Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!”

Astãzi este ca şi cum nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite. Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ? Nu se vrea, nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

Literatura englezã nu s-a oprit la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ; de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm, sã zicem de la ’89 încoace, care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”? Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?…

Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ? De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici unul dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici, ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare » pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã? Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!) pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi meritat sã fie , sincer. El nu a folosit expresii alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

Dacã dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri ale « specialiştilor »…

Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos!

Omul Mihai Eminescu a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi Continue reading „Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã” →

Ionuț ȚENE: Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de ”Familia” lui Iosif Vulcan!

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”

Vulcan îi publică cu entuziasm lui Eminescu una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6 din 25 februarie/9 martie1866, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut.” De asemenea, la Poşta redacţiei îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. Şi corespundinţe am primi cu bucurie.” Mihai Eminescu a așteptat cu nerăbdare să-i parvină revista, iar când și-a văzut numele schimbat a avut o tresărire. A acceptat repede botezul literar făcut de Iosif Vulcan, cu care a început o colaborare fructuoasă, publicând în timp mai multe poezii cu numele Mihai Eminescu. Răspunsurile concise de la Poşta redacţiei ”Familia” dovedesc schimbul de scrisori dintre Vulcan şi Eminescu (de exemplu „Familia” nr. 8 din 15/27 martie 1866: „Vom primi tote cu bucurie, numai Te rugăm ca, în cât se pote, să scri după ortografia ce o urmăm și noi” sau nr. 10 din 15/17 aprilie 1866: „Cernăuţi. M.E. Ţi-am trămis epistolă privată”). Urmează, în „Familia” nr. 14 din 15/27 mai 1866 să apară cea de-a doua poezie semnată Mihai Eminescu, „O călărire în zori”, poezie scrisă sub influența liricii lui Bolintineanu. Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.

—————————

Ionuț Țene

Vasile LUCA: ”Dor de Eminescu”

”Dor de Eminescu”

La ceas aniversar în dor de Eminesc

Orologiu bate rotund și grav secunda,

Lumina călătoare ce vine din ceresc,

În răsfirări de ape își oglindește unda

Nemuriri celeste pe-a bolții albei frunți

Ochii lui adânci, a pleoapei țărmuri mare

Mantii de zăpezi peste cărunții munți

Pe chipul lui angelic i-atâta înfiorare

Dorință arzătoare în stâmpărări de ruguri

Nemărginiri sihastre în mângâieri de vis

Ramuri adumbrite în adieri de-amurguri

Domnul Eminescu, cuvânt a lirei scris

Și-n străluciri de vrajă, cântec de vioară

Ne-n-văluie tăcut în străluciri sublime

Nepieritor-ui mers Luceafărul de seară

Trimite raza-i dulce pe-obrazul Cătălinei

Adumbriri dorință scânteieri stelare

Sărută în somn cum visul, o altă Cătălină

Călător de-a pururi pe-a bolților stelare

De sus din nemurire tot ei i se închină

Și-n largi aripi își țese cerurile albastre

Milenii veacuri scurse tărâmuri dinspre vis

Având pe Eminescu în oglindiri de astre

Lumină călătoare spre lumi de necuprins

Cuvantul cel pornit din lutul greu lumesc

În străluciri corolă din slova-i dăltuită

Rămâne adumbrită în drag de Eminesc

Prin însăși nemurirea iubirii veșnicită

Solemnă este clipa de-atâta preacurat

Pe lângă plopii fără soț adesea a trecut

În nopți de liniști triste sub cerul înstelat

Ducând cu el odată a lumii reci durut

—————————-

Vasile LUCA

15 Ianuarie 2021

Al. Florin ȚENE: Eminescu nu moare niciodată

Eminescu nu moare niciodată

Eminescu n-a murit, el doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu el de mână.

Eminescu n-a murit niciodată el vine

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

şi ne pune aripi de înger, în abis

nu moare niciodată, dar niciodată

doar a urcat în vis.

Eminescu nu moare niciodată, doar iese

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

și cuvinte țese

în cântec

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

el are în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Eminescu nu moare niciodată, doar

îşi odihnește zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

—————————

Al.Florin ŢENE

ZAMFIR ANGHEL Dan: Cuanta Eminesciană

Eminescu nu este doar în inima mea. El vine din inima plaiurilor bucovinene și înnobilează inima limbii române, inima poporului român.

Dar, ca să îl găsești pe adevăratul Eminescu trebuie să cauți în inima universului. Cuanta lui aparține unui spațiu de timp universal și steaua din care el a răsărit este una din cele mai mândre stele pe care universul le-a creat în mișcarea lui apoteotică.

Eminescu este un Dar al creației pe care poporul român, în blândețea lui, l-a primit spre a-și putea marca sărbătorile.

Să vorbim despre el cu șoapta serilor pe deal când turmele vorbelor lui urcă spre cer și ne umplu limba cu infuzii solare.

Eminescu din inima mea nu are margini, cum nici universul din care el a venit, margini nu va avea vreodată.

Cine are putere să asculte SEARA PE DEAL interpretată de corul Moldova, poate ajunge, cât de cât la una din dimensiunile spațiale eminesciene. Sunetele acelei melodii izvorăsc din versurile lui și se propagă în univers ca un cântec al stelelor.

Cât de mare este Eminescu? Uneori, unii dintre noi, nici măcar nu putem pricepe. Ascultați ,,Seara pe deal,, și veți înțelege. Mulțumim, V Popovici.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN