Dorul e, pentru mine, sinonim cu limba română. Un cuvânt care nu doar se rostește, ci se simte. Un cuvânt care, în limba noastră, pare să cuprindă o lume întreagă și să atingă, cu o profunzime aparte, cele mai sensibile locuri ale sufletului. Are o muzicalitate aparte, o încărcătură pe care o simt legată, indisolubil, de rădăcinile noastre.
De aceea, dorul a devenit simbolul dominant al liricii și al creațiilor mele. Pentru că în el se adună o parte din ființa noastră, din memoria, sensibilitatea și bogăția noastră spirituală.
**
Mi-e dor de tot ce e bun și omenesc,
Mi-e dor de pasul timpului firesc
Ce călca prin iarba copilăriei mele.
Mi-e dor să îmi lipesc tâmpla de stele.
Astăzi, de Ziua Limbii Române, mă întorc cu recunoștință la limba în care am învățat să iubesc, să visez, să sufăr și să sper – limba în care un singur cuvânt poate spune, uneori, cât o întreagă poveste. Pentru mine, acel cuvânt va rămâne mereu „dor”.
Prietenia, pilonul rezistent al vieţii „Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni care deşi au fost departe fizic, mi-au fost aproape sufleteşte. Ei au fost ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu. Și chiar dacă au ,,zburat” spre alte zări, au lăsat urme adânci… Dar, de fapt, ce este prietenia?
Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă amândouă pe notele iubirii. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi înţelege trecutul şi te ascultă fără să te judece. Când eşti istovit şi nu mai poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten adevărat îţi ştie gustul lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte cu tine, nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul adevărat cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă. Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten. Putem deschide uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele suave ale dragostei. Prietenii sunt două soluri diferite, udate de aceleaşi ploi. Un prieten/ o prietenă este un înger ce te acoperă cu aripile încrederii şi te luminează cu candela speranţei. O astfel de prietenă, supranumită Poeta cu Suflet de Înger, avea să apară în calea mea. În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt întâmplătoare. Ele ne încarcă sufleteşte. Am învăţat că orice om care apare în drumul nostru are un rol bine determinat în misiunea şi viaţa
noastră. Un astfel de om a fost poeta și jurnalista Mariana Gurza, care mi- a întins mâna ,,prieteniei” și mi-a oferit posibilitatea de a fi redactor al
revistei „Logos și Agape”.
Deși timpul nu ne-a oferit ocazia să ne cunoaștem foarte bine, din puținele conversații în mediul online am înțeles ce fel de om e Mariana – un Om ce cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă lumină și optimism. Ea vibra prin toți porii ei sensibilitate, altruism, delicatețe sufletească, fiind un autentic promotor al frumosului. Consider că Mariana Gurza a avut același crez ca și mine. A crezut în oameni, în Dumnezeu, în bine, în iubire, în poezie.
Crez Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri. În adânca noapte zăresc un strop de zi. Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine, de m-a creat dintr-un gram de cer și tină. Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling” ce mă ajută stelele dimineții să ating. Cred în iubire, vis ancestral, bucată de timp real-ireal, clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii: Există și mâine! Există poeții pentru a pune un frumos epitet vieții! În încheierea acestui eseu, îi dedic Marianei Gurza poezia
,,Cei care nu mai sunt…”
Cei care azi nu mai sunt i-am cuprins în cuvânt, să nu moară niciodată, într-o poveste cu ,,a fost odată”.
Cei care azi nu mai sunt ascunși de-al eternității vânt, sărută petale de cer printre valuri de înalt mister și-mi lasă gust de infinit în toamna unui vis iubit. Pe o frunză strivită de dor îmi las sufletul călător și sper că lumina nu e ucisă de beznă când viața mai face o poznă. Cei care azi nu mai sunt trăiesc mereu în al meu gând.
În opinia lui Mircea Eliade forța și prestigiul unei națiuni nu își are obârșia în altă parte decât în cultură: „cultura este singurul mijloc de afirmare în fața lumii de azi și în fața istoriei de mâine”. A impune destinul prin cultură pentru a-ți salva perspectiva istorică este o cale profund umanistă.
Izvorul culturii nu țâșnește în viața omenirii și nici a individului mereu cu aceeași vigoare, dar el nu seacă niciodată. În pragul NOULUI AN, 2021 să ne propunem să sporim moștenirea culturală a neamului românesc, să fim pârghia care acționează asupra ei cu o forță activă și autentică. În creațiile noastre să ne raportăm cu respect și iubire la generațiile anterioare, la ceea ce este peren, reprezentativ și vrednic pentru viitorime. Suntem binecuvântați să avem strălucite repere culturale, astfel ne putem construi/reconstrui în cunoștință de cauză. Să ne străduim să fim proptelele potrivite pentru cultura actuală astfel încât roadele sale bogate să hrănească în continuare alte spirite înalte și creative. Renașterea în timp a interesului pentru creație, dar și pentru promovarea și diseminarea frumosului și autenticului valorilor culturale este un ideal de umanitate, de dăruire, de iubire… pentru semenii noștri. Crearea de opere valoroase, organizarea unor evenimente culturale, literare și jurnalistice, omagierea valorilor locale, naționale și universale trebuie să ocupe un loc central în viața noastră. După harul, talentul, inteligența și inscusința lor, slujitorii condeiului sunt participanți de facto la dezvoltarea culturii, literaturii, publicisticii. Ceea ce realizăm și oferim cu generozitate acum poate fi un model demn de urmat de generațiile Continue reading „Vasilica Grigoraș: Gânduri bune pentru anul care vine”→
In memoriam Nichita Stănescu, la 37 de ani de la moartea sa.
De Nichita Stănescu mă leagă amintiri frumoase. În copilărie, tata obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Probabil că îi semănam (eram un copil cu părul blond, cu ochi jucăuşi, c-un surâs timid şi inocent în privire). Tata a fost cel dintâi care m-a familiarizat cu Nichita, în timp devenind un poet drag sufletului meu. Astfel, am ajuns să-i dedic acest poem:
