Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (38)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI

(1916-1919)

După Consiliu, oamenii politici români erau preocupaţi să risipească suspiciunile şi presiunile celor două ţări aliate, după cum consemna Al. Marghiloman: ,,Czernin, destul de mulţumit; germanii, îmbufnaţi; Poklevsky (ambasadorul rus) foarte îngrijorat…”. Guvernul nu s-a grăbit să dea un comunicat, abia a doua zi a fost dat presei un text, redactat cu multă precauţie, în care se arăta: ,,Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile pentru paza frontierelor ei”, doar ,,Universul” relata că ,,România păstrează expectativa…”.

Consiliul declara că ,,niciun partid nu şi-ar putea asuma răspunderea pentru o asemenea acţiune” (colaborarea activă cu Puterile Centrale), adoptându-se în consecinţă formula expectativei armate. În telegrama trimisă lui Al. Beldiman, la Berlin, Brătianu informase despre decizia Consiliului şi motivele ce au determinat-o, pentru a se evita eventuale denaturări. În acelaşi timp, primul ministru a avut o întrevedere cu miniştrii Puterilor Centrale, la Bucureşti, în care le explica raţiunile deciziei de neutralitate a României. Consiliul de miniştri, convocat după cel de coroană, a confirmat, oficial, poziţia adoptată de conducerea statului român. Prin adoptarea unei poziţii de neutralitate temporară, sau a unei politici de aşteptare, România făcea un pas decisiv în desprinderea de Austro-Ungaria. Neutralitatea reprezenta o stare de provizorat, un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de puterile Antantei, vechea aliată, Austro-Ungaria, fiind pusă în faţa unui fapt împlinit. Esenţial era că scopul urmărit de guvernul român – evitarea unei reacţii violente, imprevizibile din partea Puterilor Centrale – fusese atins, momentul critic era depăşit.

Guvernul român, analizând perspectivele deschise de marele război, acţiona prudent şi tenace pentru a ajunge la o apropiere şi apoi la o înţelegere cu puterile Antantei, singurele care-i puteau garanta înfăptuirea unităţii naţionale. Primele contacte au fost stabilite cu Rusia, stat aflat în vecinătate, iar aceste legături s-au accentuat imediat după declararea neutralităţii de către România, în vara anului 1914. După Consiliul de Coroană, la 23 iulie/5 august, C. Diamandy, ministrul român la Petersburg, anunţa remiterea de către S. D. Sazonov a proiectului unei convenţii româno-ruse. În Proiectul de convenţie era preconizată cooperarea militară a României în război alături de Antantă, iar guvernul rus aştepta acum răspunsul guvernului român, în cel mai scurt timp posibil. Demersurile Rusiei au fost privite cu ,,rezerve şi scepticism” de aliaţii anglo-francezi, dar aceştia au acordat garanţii privitoare la integritatea teritoriului României din acel moment. Pe de altă parte, vestea declarării neutralităţii a fost primită cu insatisfacţie în capitala rusă.

Dar guvernul rus nu renunţa la ideea atragerii României în război şi a venit cu promisiuni mai largi: la începutul lui septembrie 1914, în mai multe telegrame adresate lui Poklevsky-Koziel, Sazonov insista ca acesta să explice guvernului de la Bucureşti că România poate intra în luptă pentru atingerea obiectivelor naţionale. Mai mult, în schimbul atitudinii neutre, Rusia era dispusă să recunoască României dreptul includerii Transilvaniei, dar ,,numai dacă aliaţii n-au nevoie de a trimite trupele lor în mod special pentru a o ocupa”. Baronul Schilling, din ministerul de Externe rus, informa că Rusia era favorabilă unirii românilor din Austro-Ungaria cu cei din Regat, după ,,principiul etnografic”: ,,România n-are decât să întindă mâna pentru a lua fără mare dificultate ceea ce i se oferă, dată fiind starea critică în care se găseşte armata austriacă. El a adăugat că nu depinde decât de noi de a accepta această invitaţie înainte de a fi prea târziu”.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Italia, poziţiile celor două ţări faţă de problemele războiului erau similare, în ambele state exista un puternic curent antiaustriac, iar ministrul italian la Bucureşti, Fasciotti, spunea regelui Carol că ,,Italia, cu niciun preţ, n-ar intra în război alături de Triplice”. Oamenii politici români favorabili Antantei şi guvernul urmăreau cu interes acţiunile de politică externă ale Italiei, cu convingerea că aceasta este un model demn de urmat. Pentru a cunoaşte mai bine atitudinea acesteia, la începutul lui septembrie 1914, a plecat la Roma o misiune neoficială, alcătuită din deputaţii dr. C. I. Istrati şi G. Diamandy, despre care presa italiană a comentat favorabil. Cei doi s-au întâlnit cu oameni politici, cu primul ministru, Salandra, şi cu ministrul de externe, San Giuliano, au acordat interviuri presei italiene.

La scurt timp după vizita misiunii la Roma, la 10/23 septembrie 1914, se încheia acordul româno-italian, semnat de I. I. C. Brătianu şi baronul Fasciotti, în scopul apărării intereselor comune ale celor două ţări. Guvernele lor se angajau să nu renunţe la neutralitate decât printr-un aviz de opt zile, să se informeze reciproc pentru examinarea situaţiei şi adoptarea măsurilor ce se impuneau. Era prevăzută, în sfârşit, ca încheierea acordului să rămână secretă. Ulterior, la 24 ianuarie/6 februarie 1915, a fost încheiat un nou acord secret italo-român, prin care se convenea ca cele două părţi să se angajeze a acţiona solidar în cazul unei agresiuni a Austro-Ungariei, pentru apărarea lor comună.

Încheierea acordului politic cu Italia semnifica desprinderea treptată şi definitivă a României de alianţa cu Puterile Centrale. La scurt timp, era semnat acordul cu Rusia; astfel, după ce trupele ruse au ocupat o parte din Bucovina, la începutul lui septembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni lui Poklevsky să comunice guvernului român să accepte apelul rus, să i se alieze şi să intre neîntârziat în Bucovina şi în Transilvania. Dar Brătianu, în ciuda insistenţelor opiniei publice şi chiar a unor membri ai guvernului, nu a primit oferta lui Sazonov şi pe bună dreptate, deoarece în curând s-a vădit insuccesul trupelor ruseşti în Prusia Orientală, care marca o cotitură în orientarea politicii externe a României. Totuşi, guvernul a decis să continue (intensifice) negocierile cu Rusia. La începutul lui septembrie 1914, C. Diamandy venea la Bucureşti pentru noi convorbiri, în vederea încheierii unui acord între România şi Rusia. Al. Marghiloman nota şi el despre aceste convorbiri, consultările lui C. Diamandy cu primul ministru Brătianu urmăreau definitivarea înţelegerii româno-ruse.

Nereuşind să obţină intrarea României în război, Sazonov a urmărit să se asigure cel puţin de neutralitatea binevoitoare a guvernului de la Bucureşti. În final, la 13/26 septembrie 1914, S. D. Sazonov şi C. Diamandy elaborau, la Petrograd, un nou proiect de acord dintre România şi Rusia, care avea să fie transmis primului ministru Brătianu. Noul proiect stabilea că, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia se angaja să recunoască acesteia dreptul de a uni teritoriile austro-ungare locuite de români, delimitarea frontierelor urma să se facă după criteriul etnic. România avea dreptul să intre în aceste teritorii în momentul pe care-l considera prielnic, păstrând până atunci o atitudine binevoitoare faţă de Rusia. Dar baronul Schilling dădea de înţeles lui Diamandy că unele cercuri politice ruseşti manifestau rezerve faţă de perspectiva unei Românii mărite-în fond, Rusia nu era interesată decât de Constantinopol şi Strâmtori: ,,Ţarigradul trebuie să fie al nostru, numai al nostru”.

Brătianu comunica lui Poklevsky că guvernul român accepta, cu anumite rezerve, condiţionând încheierea acestui acord de garantarea de către Rusia a frontierelor existente ale României şi de delimitarea graniţei în Bucovina, conform realităţilor istorice. El mai cerea ca înţelegerea (acordul) să rămână secretă. După cum se convenise, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernele României (C. Diamandy) şi Rusiei (S. D. Sazonov) au făcut un schimb de note secrete identice, cu următorul conţinut: Rusia se angaja ,,să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în fruntariile actuale. Ea se obligă deopotrivă să recunoască României dreptul să-şi anexeze părţile din monarhia austro-ungară locuite de români…România poate ocupa teritoriile mai sus menţionate, când va considera mai bine, iar Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra şi Paris…”; România, la rândul ei, ,,se angajează, din partea ei, să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părţile din Monarhia austro-ungară locuite de români”.

Textul acordului româno-rus a fost transmis de Sazonov lui Poklevsky-Koziel, la 20 septembrie/3 octombrie 1914, spre a-l face cunoscut guvernului român. Să precizăm că angajamentul Rusiei de a garanta integritatea teritoriului României urma să se facă pe cale diplomatică, însă la intrarea României în război contra Austro-Ungariei, Rusia urma să intervină cu armele (Brătianu insista să se includă această clauză în textul înţelegerii), iar neutralitatea binevoitoare din partea României însemna interzicerea transportului de armament pe teritoriul ei pentru Puterile Centrale şi facilitarea transportului rus în Serbia.

Încheierea acordului româno-rus de către guvern nu ar fi fost posibilă fără ştirea şi consimţământul regelui Carol I, care, bătrân şi bolnav, trăia o mare ,,dramă” (Iorga), după cum scria C. Gane: ,,deprimarea morală…, se simţea duşmănit de o ţară întreagă”, iar după Marna, ,,începu să aibă îndoială asupra puterii de neînvins a Germaniei . I. G. Duca afirma şi el că, după victoria de pe Marna, regele i-a mulţumit lui Brătianu şi guvernului că l-au împiedicat să comită o greşeală, în Consiliul de Coroană de la Sinaia, ,,care ar fi putut să fie fatală”. Mai mult, ,,el a autorizat pe Brătianu să iscălească tratatul (acordul) de neutralitate cu Rusia”, actul a fost iscălit ,,cu aprobarea formală a regelui Carol”. Al. Marghiloman, care avea o convorbire cu regele, la 20 septembrie 1914, nota că acesta admitea ,,necesitatea eventuală a unei politici antiaustriece” şi nu era de neînduplecat, la momentul oportun, chiar dacă îl credea imposibil în viitor.

Brătianu însuşi afirma în Parlament, după război, că ,,politica legăturilor noastre cu aliaţii nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinţei regelui Carol, …în ascuns de dânsul”. În acelaşi context, primul ministru preciza scopul urmărit de guvernul român prin semnarea acestui act diplomatic (acordul româno-rus): ,,…voiam să fie recunoscute…adevăratele drepturi ale noastre într-un război cu caracterul aceluia care se purta”.

Starea de spirit generală la Bucureşti, înaintea morţii regelui Carol, a fost surprinsă exact de diplomatul O. Czernin, care raporta la Viena că, timp de câteva săptămâni, a existat o agitaţie puternică în favoarea intrării trupelor române în Transilvania (raportul către Berchtold, din 27 septembrie/9 octombrie 1914). Al. Marghiloman nota că divergenţe asupra orientării politice externe existau şi în familia regală, principesa Maria era în neînţelegere cu regele şi regina, cu care n-a mai vorbit de 20 de zile. Ea încerca să-l determine la o schimbare de atitudine pe soţul său, Ferdinand, scriind că acesta nu ar manifesta nicio intransigenţă, dacă ar fi necesară o altă orientare politică. Brătianu informa confidenţial pe Marghiloman, şeful opoziţiei conservatoare, despre tratativele cu Rusia, afirmând că nu exclude şi posibilitatea unor discuţii cu Austro-Ungaria.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

19 februarie 2019

Laura MUSTEȚIU: Poeme de dor

ARDEALUL DIN INIMA MEA

Există un colț de rai pe-acest pământ,

Unde Dumnezeu īşi răspândeşte duhul sfânt,

Unde inima se leagănă pe ramuri aurii,

Şi ciocîrlia cîntă-n locuri sacre… la copii.

Există un loc de vis, o inima plăpândă,

Pe cîmpuri aurii, pufoase, sufletul-mi se scufundă,

Unde căpițe de fân îşi răspândesc odorul,

Iar noaptea, îngerii îmi țin în brațe dorul.

Există un loc plin de mister,

Unde dreptatea are’un pumn de fier,

Iar cerul oglindeşte lupte vitejesti,

În păduri de-argint strămoşii se odihnesc.

Există un loc unde sufletul îmi zboară,

Se pierde -n frumusete, pe o cale, la țară,

Unde ascult pădurea noaptea, cînd foşneşte,

Şi pârâul vorbe dulci, cînd îmi şopteşte.

Există un loc unde au trăit bunicii mei,

Unde acum se odihnesc părinții mei,

Ardealul meu, din când în când vreau să-ți şoptesc,

Vorbe de duh, sã-ți spun cât te iubesc!

DORUL

Inspre cer, l-apus de soare,

Un copil privea în departare.

Ținând în mână lui firavă,

Un chip de mamă, suflet zdrobit,

De’un dor plăpând,

Necontenit.

Apoi încet din departare,

Un chip blajin privea din zare,

Copilul, tresârind sfios,

Se urca pe deal,

Zimbind frumos.

„Vino-o la mine copil iubit,

Fặra mine, te vad nefericit,

Fặră iubire, fără de noroc,

Vino la mine-n ceruri,

Aici avea-vei loc!”

Copil pribeag și obosit

De viața lui haină,

Fără nimic,

Lặsă pe pajistea plină de flori,

Mai mult decăt un căntec și un dor,

Lasặ viața lui fără candoare,

Zburând spre ceruri…

La apus de soare.

–––––––

Laura MUSTEŢIU

Sydney, Australia

9 ianuarie 2019

Dan ȘALAPA: “Căutând după mere. Un dialog amical” de Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete

Căutând după fericire

CĂUTÂND DUPĂ MERE, subintitulată “Un dialog amical”, cartea lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete este invitaţia la întoarcerea la izvoarele Facerii, la armonizarea cu scânteia Bing bang-ului, cu ceea ce poate fi mai exponenţial şi mai înălţător din ceea ce este, materie sau spirit.
O dorinţă, o vrere, un proiect magistral al celor doi în faţa unei realităţi inexorabile, însă: mintea noastră nu poate cuprinde decât la nivelul a ceea ce vedem, auzim, pipăim, gustăm, dar şi ceea ce iubim, gândim, scriem, pictăm, cântăm… Trupul nostru este trecător, slab, incapabil să facă faţă unui efort atât de îndelungat, solicitant de energie vitală… Poate revelaţia să ne mai rezerve ceva, dar câţi dintre noi sunt sortiţi unei astfel de experienţe? Şi-apoi, câţi dintre cei care au/primesc astfel de haruri sunt… crezuţi, urmaţi, de noi, ceilalţi, iar adevărurile şi mesajele exprimate de ei, sunt puse în practică, adoptate ca modus vivendi îndeobşte…?

Mărul este “planta pierdută”, înţelegem analogic din spusele lui Ben Todică, în carte, mărul căpătând, astfel, conotaţia fructului ce caută să re-înlocuiască “plantele răufăcătoare”, ce au dus şi duc la degringolada omului contemporan – orgoliul, desfrâul, avariţia sau, mai simplu, cum o generalizează acelaşi autor, materialismul. Ori, Pavel Rătundeanu-Ferghete, argumentează la un moment dat Ben Todică, este acel ferment care, prin viaţa sa simplă, în mijlocul unei naturii mai departe de pervertirea civilizaţiei urbane, el locuind undeva, într-un sat din Ardeal, el şi-a păstrat acel arhaism funciar, îşi reclamă identitatea din rădăcini ancestrale, vorbeşte şi gândeşte în termeni atât de neobişnuiţi limbajelor actuale, academic sau jurnalistic, diurn sau ştiinţific etc. încât nu poţi nici să-l respingi, nici să-l adopţi imediat, pentru oricare dintre variante având nevoie de timp de acomodare, să zicem, de obişnuire cu stilul acesta multi-arborescent, domol, dar nicidecum slab, tumultuos, alteori, dar deloc dărâmător. Este un stil nici moralist, nici doct, nu este nici laic, nici religios, are accente de slavă atât a “lumii reale”, contingente, dar se simte în el şi atingerea metafizicului tandru şi neexpus cu ostentaţie sau cu dorinţa de a fi remarcat.

Pavel Rătundeanu-Ferghete iubeşte nu pentru a fi iubit, el iubeşte pentru a se apropia şi mai mult de Iubire, iar cu cât se apropie de ea, cu atât îi este teamă că ea fuge de el. Ardeleanul nostru intră în ceea ce putem numi sindromul orizontului, acea linie din depărtare, ca un miraj, ca o dulce chemare, căreia vrei să-i atingi lumina, să-i împlineşti chemarea, dar cu cât te apropii de el, cu atât el se mută pe culmea dealului următor, ori pe creasta muntelui, ori pe valurile din depărtare, ori pe linia fierbinte a dunelor din aproapele-departele ce se prefigurează în faţă…

Ben Todică a simţit nu doar nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a se confesa spre a se elibera de sindromul acesta, sindrom benefic, dacă ni se permite oximoronul, anume acela al unei iubiri de aproapele său, contemporan sau ascendent, bogat sau sărac, umil sau infatuat, şi-l aţâţă spre dialog, îl provoacă spre direcţiile unde se simte bine confratele de dialog, dar mai ales îl stârneşte să vorbească despre el şi lumea lui arhaică, conservată în faţa asaltului contemporan pervertitor. Şi-l mai solicită spre satifacţia acestuia, să vorbească despre genialitate şi spirit, despre românism şi fundamente identitare ale spaţiului strămoşesc ardelenesc şi românesc. Iar Pavel Rătundeanu-Ferghete o face fără infatuare şi fără premeditarea intelectualului căzut rob metaforelor sforăitoare, de salon literar, de cenaclu săptămânal aspirând la glorii literare instantanee. Şi, cu toate acestea, vorbele lui, ale acestui Pavel, al cărui nume poate deveni substantiv comun desemnând sinceritatea creatorului arhaic şi necesitatea racordării fiecăruia dintre noi la izvoarele naturii ca izbucuri ale naturaleţii neprefăcute, nealchimizate, chimizate sau adititivate, regeneratoare, totodată, la rândul ei, acest Pavel, spuneam, vorbeşte despre Eminescu, despre Creangă, despre alţi mari gânditori şi creatori de operă cu certă tentă de nemurire, în termeni de sfinţi, de fondatori/creatori de limbă, sens şi matrice românească, în primul rând, şi universală, acolo unde este cazul. La fel, el vorbeşte despre satul românesc, despre acea lume pierdută, parţial, dar care ar mai putea fi salvată. Cum? Se pare că soluţiile ne cam lipsesc, dar dialogul Ben-Pavel ne poate inspira, însă ne paşte, oarecum, utopia. Satul românesc contemporan reclădit, reinventat, repus în rosturile sale pare deja o cetate-stat platoniciană, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, ca să ilustrăm cu primele două versuri din “Venere şi madonă”, poem eminescian.

“Şi eu sunt Pavel!”, am putea striga, totuşi, calchiind un slogan ce făcea trimitere la solidaritate în faţa terorii ca practică a societăţii contemporane devenită opresivă şi violentă, îndepărtată cu sau fără voie de la standardele acelei naturi umane iniţiale, acum pierdute, din păcate… Strigăm pentru că ideea lui Pavel este ademenitoare, chiar dacă posibilă doar într-o dimensiune supra-omenească, după datele cu care putem lucra, azi, şi fizic şi mental…

Nu este, însă, dialogul dintre cei doi protagonişti, dialogul unei nostalgii iremediabile, de esenţă romantică, după un spaţiu-timp pierdut, nici cel a unei plângeri pe “ruinurile” nici ale acelei, nici ale vreunei alte Târgovişte, ca în cazul lui Vasile Cârlova, nici ale lui Grigore Alexandrescu, în “Adio. La Târgovişte”, şi nici inspirată după “O noapte pe ruinele Târgoviştei” de Ion Heliade Rădulescu, este cartea unei retrospective asupra unei societăţi şi a evoluţiei/involuţiei acesteia, paralel cu evoluţia/involuţia fiecăruia dintre partenerii de dialog; cartea se constituie, persuasiv şi energic, într-o încercare de diagnoză a societăţii româneşti contemporane prin prisma şi a unei paralele cu direcţiile trasate în cultura noastră de mari spirite tutelare, laice, artistice, ştiinţifice ori religioase. Protagoniştii dialogului îşi asumă rolul de analişti şi, deopotrivă, vizionari, dar nu caută să impună rezultatele la care ajung ci doar să le împărtăşească, fie bilateral, ei între ei, la început, fie, prin publicarea lor, apoi, supunându-le judecăţii noastre, ale cititorilor. Cu siguranţă, însă, efectul lecturii este unul de retrezire, de invitare la o autoanaliză personală şi de raportare a ei la evidenţele realităţii contemporane. Este un refresh pe care, dacă ne inspirăm din sinceritatea ce transcede din textul cărţii, avem datoria să ni-l însuşim şi să-i urmăm direcţia regeneratoare spirituală.

“Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi”, îi spune Ben lui Pavel, la un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o undă de nostalgie, poate de invidie confrăţească, de înţeles, altfel, în această relaţie iţită din nevoia unei comunicări internaute, cei doi neîntâlnindu-se practic, faţă în faţă deloc, pe parcusrul elaborării acestei cărţi. Cartea este un dialog sui generis, o formă modernă (sic!) de scriere a unei opere în coautorat. De altfel, acest gen de dialog, care se adaugă celor clasice, de la grecii antici la interviu şi focus grup, de la dialogul faţă în faţă la cel radiofonic sau cel televizat, apoi de la conversaţia simplă la marea conversaţie, aceea între mari autori, mari cărţi ori mari idei.

Ben şi Pavel adaptează câte ceva din toate astea, pe cale internaută, scurtând distanţa geografică prin computere şi gadget-uri, şi pe cea de compatibilitate ideatică prin sinceritate şi argumentaţie baleind suav între arhaic şi academic, între admiraţie şi principialitate. Rezultatul este o carte densă, ca o miere polifloră, aşa cum sunt şi merele pădureţe, până la urmă, ale căror forme, gust, arome sunt diferite foarte mult de cele ale brand-urilor de mall şi super-market, ca să nu mai vorbim de răspândirea lor pe piaţă, ele fiind rare, ici, colo, pe la margine ori în desimea pădurii, şi contrazicând total regulile economiei de piaţă oferindu-se… gratis, pe ramurile merilor pădureţi nefiind niciun preţ atârnat, niciun discount afişat ori vreun slogan publicitar ademenitor.

Cartea lui Ben şi Pavel este un fruct dulce-amar, greu inscriptibil unui gen literar – este, oricum, unul aflat la început de drum în scriitura contemporană – dar care se poate degusta pe îndelete cu răbdare şi deschidere. Avem în el şi ştiinţă, şi religie, şi sat şi oraş, şi poezie şi descrieri, şi mărire şi decădere, şi înger şi demon, şi flori şi mărăcini, un amalgam nepremeditat, dar reieşit din adaosurile fiecăruia cu o fineţe de ceasornicar elveţian sau de scrib de la curtea faraonului… Este, desigur, urmare firească a două spirite nu neaparat gemene, ba chiar contradictorii ca formaţie intelectuală şi profesională, dar care s-au omogenizat spre găsirea albiei comune a unui dialog-fluviu, modest supraintitulat de autori “un dialog amical”. Gândind, însă, la alte asemenea dialoguri “amicale”, cum fost-au cele dintre Eminescu şi Creangă, în “bojdeuca din Ţicău”, ori între Slavici şi Caragiale, la “Capşa”, în Bucureşti, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ca să dăm doar aceste sumare trei exemple, înţelegem “amiciţia” dincolo de vreun sens superfluu, peiorativ, de şuetă la o bere şi-un mic. Este, aşadar, conversaţia profundă, mascată de o conjunctură cotidiană, o dedublare a omului responsabil în faţa partenerului de dialog spre o supunere reciprocă vizavi de exerciţiul strălucitor al minţii şi al sufletului, un fel de mărturie contra mărturie, împreună partenerii de dialog depunând dublă-mărturie despre ce este mai bun şi mai frumos în Om, iar asta, spre desăvârşirea unei căi de acces la dimensiunea, calitatea umană următoare.

Acest fel de a scrie, ajutat de tehnologia I.T, o corespondenţă instantanee, se extrage – o, tempora! – din corespondenţa epistolară cu vechi state în cultura universală, în care intermediarul între protagonişti era plicul şi foaia de hărtie scrisă de mână, cu tocul şi peniţa, călimara şi sigiliul, apoi poştalionul, diligenţa, poştaşul, după care arhivarea şi publicarea fie de către autori fie de către moştenitorii coirespondenţei ori de către vreun cercetător, editor interesat etc. Anul trceut, la Editura Singur s-a publicat sub semnătura lui Ştefan-Doru Dăncuş şi Dorinei Şişu un volum asemănător, o corespondenţă între cei doi, intitulat “Jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză”. Este cartea unui dialog privind desprinderea de spaţiul natal, înstrăinarea, cum i se mai spune, amândoi autorii fiind personajele unor exiluri autoimpuse, Ştefan-Doru Dăncuş, în Anglia, iar Dorina Şişu, cu ceva mai mult timp înaintea primului, în Irlanda.

Rezultatul, o carte ce se citeşte cu mare interes, viaţa văzută ca străini într-o lume nouă, “străină” lor, şi cu care încearcă să empatizeze. Desigur, motivaţia dialogului acesta diferă de cea a lui Ben şi Pavel, dar “reţeta” scrierii amândurora este asemănătoare. Iar exemplele, desigur, se mai pot da. Genul, aşadar, proliferează, literatura îmbogăţindu-se la subgenul epistolar cu astfel de produse incitante, abordând viaţa şi sensul umanului prin mijloace de expresie novative, de bun augur, cel puţin în cele două cazuri aici amintite de noi.
Fericirea după care umblă, aparent hai-hui, Pavel Rătundeanu-Ferghete, secondat de Ben Todică, ca un ressoineur, un alter-ego al acestuia, stârnindu-l şi îmboldindu-l cu idei desprinse din ideile lui, ori cu altele, ale altor gânditori, ori ale sale, presărate la momentul cel mai potrivit spre a deschide punţi spre o altă zonă a dialogului, Ben Todică alimentează cu ştiinţă şi iubire nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a-şi afla fericirea pe care, tot timpul, are senzaţia că o tot scapă din mână şi din suflet… De fapt, amândoi, îşi găsesc fericirea dialogând, spunându-şi gândurile, sentimentele, percepţiile, ideile şi… nefericirile. Iar alături de ei, şi noi, dând pagină după pagină acest tom suculent ca o cale spre fericirea care, nu-i aşa, înseamnă exact acest mod de a o căuta!

Ca spirite ce înţeleg “cercul strâmt” în care “viaţa se petrece”, cei doi autori converg spre un rezultat pe care Ben Todică îl punctează devastator de simplu ca ecuaţie a existenţei, sub care şi cartea, şi dialogul lor se înscriu: “Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică.
Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumină, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie.
Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm?”
Nu-i relativismul acesta (şi) sursa acelui benefic “sindrom al orizontului”, de care vorbeam ceva mai înainte?

———————

Dan ŞALAPA

19 februarie 2019

Nicolae DABIJA: Grigore Vieru – Tratat pentru umanizarea pustiului

Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 14 ianuarie 2009)

Cu această ocazie Asociația Culturală Regal d’ Art, prin inițiativa și coordonarea președintei, doamna Lili Bobu a editat un nou volum din colecția „O CARTE BIJUTERIE”, care cuprinde citate, aforisme și confesiuni ale poetului, îngemănate sub titlul „TRATAT PENTRU UMANIZAREA PUSTIULUI”.

Creație bibliofilă de excepție

Colecția Asociației Culturale „REGAL d’ART” s-a îmbogățit cu un nou capitol, „Regal de înțelepciune”, inaugurat cu o altă creație bibliofilă de excepție, inițiată și coordonată de dna. Lili Bobu, care îngemănează o selecție de citate, aforisme și confesiuni ale Poetului Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009), cu titlul sugestiv „Tratat pentru umanizarea pustiului”. Volumul constituie un modest dar întru nemurirea universului creator al poetului „cu lira-n lacrimi” și a fost lansat în cadrul Festivalului de la Iași ,,In memoriam Grigore Vieru” (13 februarie 2019).

Această creație înnobilată cu o bijuterie hand-made, reprezentând cheia înțelepciunii, nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul caritabil al unor colaboratori talentați:

Tehnoredactor și corector: Mirela Brehuescu

Lucrări de artă plastică: Mihai Cătrună, Iurie Matei, Ion Sulea Gorj, Paul Surugiu-Fuego

Decorațiune copertă: S.C. „ROMBERFIL” S.R.L. (manager Filip Mărgărit), după o idee originală a Asociației Culturale „REGAL d’ART”

Design grafic și layout original: Mihaela Irimescu

Tipar: Tipografia „PIM” Iași (manager: Maria Petrariu)

A spune mult cu cuvinte puţine

Grigore Vieru nu e doar un mare poet, ci şi un gânditor profund, un sfătuitor, un însoţitor de drum, un caracter modelator de caractere.

Cărţile lui încurajează.

Cărţile lui răscolesc.

Cărţile lui alină.

Poem concentrat într-un cuvânt.

Lumea concentrată într-o frază.

Viaţa concentrată într-o clipită.

Acesta e Grigore Vieru în aforismele sale. Metafore, inspiraţii, respiraţii, gânduri, imagini, meditaţii, idei… Poetul le-a notat de-a lungul întregii lui vieţi. Şi-a semănat cu ele toate manuscrisele. Unele au devenit poezii. Altele – interviuri. Sau eseuri.

Apoi, bănuiesc, când crezuse că s-ar putea să nu mai aibă timpul necesar pentru a le transforma în versuri, articole, răspunsuri la întrebări care mai mult şi le punea el decât i le puneau alţii, le-a transcris din carneţele, caiete, file de manuscript pe pagini de ziar – pentru prima dată acestea fiind tipărite în săptămânalul „Literatura şi arta” – şi de carte. A spune mult cu cuvinte puţine e o obsesie a acestui creator. Ca şi a folosi nu prea multe cuvinte, pentru a sugera totul.

Cuvintele devin idei, ca nişte cărămizi într-o construcţie, creând realităţi. Or, în cazul lui Vieru nu cuvintele subordonează idei, ci ideile-şi subordonează cuvintele. Cele care au misiunea să creeze realităţi. Cuvântul la el e folosit doar ca intermediar între simţire şi idee, ca şi între idee şi rostire sau scriere.

Maximele lui Grigore Vieru sunt vii, ele au respiraţie, au puls.

Cu trecerea timpului, acestea devin şi mai actuale. Vremuri care vin se recunosc în ele. Semn sigur al marilor creaţii, care nu îmbătrânesc odată cu secunda când au fost scrise, ci ca şi cum se nasc zilnic, cu fiecare nou cititor şi cu fiecare nou adevăr. Nu poţi înţelege adevărata dimensiune a creaţiei vierene dacă nu-i cunoşti cartea de aforisme. Cugetările lui te învaţă să te cunoşti mai bine, dar şi cum să înţelegi viaţa şi lumea, cum să-ţi iubeşti neamul şi semenii, acestea vin să te deştepte (în ambele sensuri), acestea vin contra lenei de a gândi. Ele îţi oferă perspectiva infinitului, care izvorăşte din clipa pe care o ai a trăi.

–––––––

Nicolae DABIJA

Chișinău, Basarabia

Ianuarie, 2019

Alice PUIU: Invocație

Invocație

Prin salcia clopotelor învolburate
ierburi de cenușă suspină.
Cântul din feriga uitării
desenează îngeri pe obrazul tău.
Nu știu ce caut,
poate doar letania copacilor,
care și-au încolăcit visele la picioarele tale
și n-au știut să zboare
odată cu foamea ta de pasăre sortită
unui curcubeu frânt de seară.
Nu știu ce citesc,
poate doar pâinea din praf de stele,
pe Caleea Lactee în fărâme-nprăștiată
sau poate drumul către clipa ta de lumină.
Nu știu ce invoc,
poate doar pașii hieratici pe Podul Carol,
peste Vtlava,
în argintul oaselor sclipind pe tipsii melancolia,
în zborul turnurilor peste colinele
aprinse-n vâltoarea florilor de mai.
Peste cuvintele tale se-așterne în fiecare zi
aceeași plecare, aceeași tăcere
și-n fiecare sărut al fumului
se-mpart apele cerului în aripi de ceară.
Nu știu ce ghicesc,
poate doar iertarea primăverilor nerostite de buzele tale.

—————————–

Alice PUIU

19 februarie 2019

Imagine: Willem Haenraets – watercolour

Camelia CLENCI: Surâsul sufletului tău

Surâsul sufletului tău

M-ai cuprins cu privirea ta…
precum lacul care îmbrățișează
floarea de lotus.

Surâsul sufletului tău
mi-a mângâiat ochii
și am acoperit cu pleoapele
imaginea ta…să n-o pierd,
am ascuns-o în adâncul meu,
în locul nescris și pur al ființei mele.

După ce-ți voi da un sărut
gura ta va rămânea mută,
fermecată…
de simțirea pe care o vei trăi,
vei păși ținându-ți respirația
peste umbra mea să n-o tulburi
și jocul câmpului meu cu al tău
va fi un joc al culorilor.

————————–

Camelia CLENCI

18 februarie 2019

Elena TUDOSA: Poesis

Nopți albe

Răpusă în noapte de dorul tău nemărginit,
Privesc cum flăcările focului pe tavan
Dansează-n umbre, luminând liniștit,
Această noapte neagră de catran.

E-o liniște atât de profundă în odaie,
Doar focul din când în când mai trosnește,
În mine dorul crunt arde vâlvătaie,
Strângându-mi sufletul ca într-un clește.

În întunericul acesta ca de smoala,
Se-aude un cântec strident de cucuvea,
Mă îngrozește viața asta atâta de goală,
De când singurătatea îmi este alăturea.

Mă înfricoșează această penibilă perioadă,
Ce-a spulberat vise ce-aveam și idealuri,
Prin vers caut o mângâiere, speranță fada,
Să pot răzbate printre – ale vieții valuri.

Prea grea îmi este tristețea astă seară,
În joc de rime și cuvinte scrise mă adun,
În inimă de stâncă precum o floare rară,
Aș înflori ca să scap de dor și de chin.

Ascult zgomotul focului ce-n sobă arde,
Privesc cum flăcările dansează pe sufit,
Cât de amare sunteți voi, nopți albe,
Dar în astă seară atât de singură sunt!

Iarna vieții

Iar e frig și iar e ger,
Satul parcă-i amorțit,
Sta ascuns într-un mister,
De tăcere ca-n mormânt.

Soarele azi s-a ascuns,
Și zăpada e geroasă,
Un moșneag de spate-adus
De prin sat, se-ntoarce-acasă.

Are-n mână o trăistuță,
Ce abia, abia o duce,
Suflând nasu-n batistuță,
Se oprește-te loc și zice:

-Mai, că frig e astăzi Doamne,
Dar am să ajung acasă,
Am să-mi pun la foc trei poame,
Și n-am să mai ies din casă.

Mi-am luat de trebuință,
Zahăr, pâine și ulei,
Poți să ningi Doamne pe uliță,
Stau în casă. .. Până -o iei.

Tare-i greu, trăistuță și ea
Am uitat să-mi iau bastonul,
Vai de bătrânețea grea,
Care-o duce singur omul.

Mormăind moșul în barbă,
Și gândind în sinea sa,
Numai ce-l ajunge-o babă
Și-l începe-al întreba:

-Hei Ioane, tu ești frate,
Vai ca-l naibii e de frig,
Mă dor ciolanele toate
Dar la cin’maica să strig?

-E cam greu mai Ilenuca,
Dac’ai noștri sunt plecați,
În străinătăți la muncă,
Noi suntem neajutorați.

Și cu frigul ăsta tată,
Care nu se mai termină…
Tot sporăvăind se-ndreaptă,
Către casa împreună.

Moșul scuipă, își șterge apoi
Cu batista încet barba,
Sta-n loc, se uită-napoi,
Și vede cum cade baba.

Se întoarce și-o ridică,
Luând -o de subsioară,
Pân’acasă -i cale lungă,
Batrânețea li-i amară.

O pornesc din nou la drum,
Amândoi cu pași greoi,
Și nu știu cum să vă spun,
Tot ca ei vom fi și noi.

Grea ne-o fi a vieții iarnă,
Grea povara anilor,
Dacă nu băgăm de seamă
Ca să cerem ajutor.

——————————-

Elena TUDOSA

19 februarie 2019

Continue reading „Elena TUDOSA: Poesis” →

Elena BUICĂ: Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Eu cred că există un duh al călătoriilor. Privind retrospectiv, îmi întăresc convingeruile mai vechi despre călătorii, că ele sunt mai mult decât ceea ce înseamnă la prima vedere. Am considerat fiecare călătorie o lecție de viață și un prilej de meditație din care să pot trage o concluzie, o învățătură și-mi ziceam mereu în minte: ferice de cel ce-și face timp pentru călătorii și astfel să primească o minunată hrană spirituală. Călătoriile dau vieții o altă dimensiune, ne deschid calea spre un alt stil de viață, ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine comparându-ne cu diversitatea de oameni întâlniți. Călătoriile ne ajustează modestia raportându-ne mărunta, trecătoarea noastră ființă la mărețiile naturii și realizăm ce loc micuț ocupăm în lumea asta mare. Pe de altă parte, comparația cu alți semeni are și rolul benefic de a ne întări încrederea în sine, selfistim-ul, cum spun englezii. Experiențe diferite ne ajută să facem asocieri creative. Sunt întotdeauna relaxată, mă bucur de atmosferă, de oameni, de arhitectură, încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun, văd multe lucruri altfel – într-un fel vedeam America înainte de a o vizită și foarte diferit după mai multe vizite, altfel vedeam învățământul din Canada și America, altfel văd România, fiindcă funcționează nişte tipare din care nu poți ieși decât în contact direct cu realitatea. Călătoria, oricât ar fi de obositoare, în final rămâne tot o relaxare.

Primele călătorii le-am făcut în țară, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, într-o perioada întocmită după criterii foarte restrictive, greu de imaginat în zilele de astăzi când prefacerile se află într-o alertă inimaginabilă. Atât de mari și multe sunt schimbările, încât mi se pare că de atunci a trecut mai mult de un secol. În acele vremuri, pășirea peste granițele țării era posibilă numai în imaginația noastră înflăcărată, fiind retezată de orice suflu al realizărilor. Pe atunci nu am scris impresii decât în vreo epistolă, când dădeau pe răscoală, dar știu că au fost scrise în adâncul fiinţei mele cu cerneala permanenței și au fost luminate cu scânteieri ale duhului călătoriilor. Am început să notez impresii din călătorie abia când mă apropiam de târziul vieții. Am scris cu aleasă bucurie și deosebit interes, văzute întotdeauna ca pe o binecuvântare pentru ochi și pentru suflet, deopotrivă. Le-am perceput ca pe niște notații ale inimii, imaginile înflorind din admirație pentru frumusețile create de Domnul pe acest pământ sau de iscusința omului înzestrat cu haruri.

Oricât timp a trecut, mi-a rămas vie în minte prima mea călătorie mai lungă, făcută cu trenul, la 18 ani, în 1952. Călătoria a avut un traseu lung, din comuna mea natală, situată nu departe de Dunăre, și până în nord-vestul țării, în orașul Oradea, unde trebuia să-mi încep cariera. Drumul străbătut în condițiile de atunci a fost costisitor și deosebit de greu de suportat, cu schimbări de trenuri și așteptări îndelungate prin gări, chiar mai mult de 24 de ore. A fost mai greu decât drumul făcut în Canada peste o jumătate de secol. Efortul acela a fost plata pentru câștigul pe care l-am avut pe alt plan. Călătoria aceea mi-a fost parcă deschiderea unei ferestre spre noi înțelesuri ale lumii în care trăiam. Atunci mirarea mea a dat pe răscoale. Pătrunsesem într-o lume în care totul era diferit. Peisajul îmi oferea măreția munților pe care-i vedeam pentru prima dată, ondulările dealurilor împădurite, aerul oxigenat de parcă mă înaripa, graiul diferit, portul, obiceiurile, tradițiile… Atunci am descoperit că mă simt atrasă de călătorii, fiindcă ele îmi oferau șansa de a remarca diferențele care dau farmec vieții și ne individualizează, egalitatea nu există decât în fața morții. Mai târziu am tras concluzia, că deși există aceste diferențe, există totuși o unitate care dă armonie și echilibru vieții, stabilitate și siguranță, unitate pe care o regăsim în lucruri universal valabile: soare, natură, lumină, aer curat, scânteia omenescului din noi, dăruită de Creator…

În concluzie, din toate beneficiile călătoriilor, la ce mi-aș arunca privirile? Înclin spre capacitatea lor de a fi o portiță deschisă spre cunoașterea lumii, dar mai important, cunoașterea de sine, așa cum spunea și Mircea Eliadea: „cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine”. Aș mai adăuga și faptul că ele ne încarcă cu energie pozitivă și foarte important, atunci când călătorești ești foarte plin de viață.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

Valeriu DULGHERU: Maestrul Botgros s-a retras. Ce așteaptă ceilalți?

Am ajuns în ultima săptămână de scrutin electoral general, un scrutin care a bătut toate recordurile la capitolul de incorectitudine, imoralitate. Pe parcursul a apr. 30 de ani de independență nu am mai avut o astfel de situație. Chiar și trista perioadă de guvernare comunistă cu obtuzul Voronin în frunte pălește în fața acestui regim mafiotizat. Propaganda electorală a Triadei (este denumirea unei rețele mafiotice japoneze) Plahotniuc+Dodon+Șor e peste tot. Mergi prin oraș și ești asaltat de steaua roșie satanica a socialiștilor, de trandafirii (tot roșii!) ai democraților, de mutra lui Șor de pe sute de bilborduri, panouri electorale. Deschizi internetul și ești atacat de tot soiul de promisiuni electorale (cum vor construi comunismul – asistenta medicală pe gratis, învățământ pe gratis. Șor ne mai spune că se va reveni la colhozuri (el, marele colhoznic!), că va fi transport republican pe gratis ș.m.a. tâmpenii). Triada folosește cel mai fraudulos mod de campanie electorală: utilizarea fără limite a resursei administrative; cheltuirea unor sume enorme de bani pentru coruperea electoratului (pomeni electorale, distracții), pentru puzderia de megabanere care au împânzit Capitala (în sectorul Râșcani există un loc unde pe o suprafață de câțiva zeci de metri pătrați sunt tocmai trei bilborduri de mai mulți metri pătrați fiecare (cu costul de mii de euro execuția și întreținerea lor pe parcursul unei luni de zile!) cu mutra lui Șor și a valeților săi. Nemaivorbind de imperiul mediatic care aparține practic în totalitate Triadei. S-a ajuns până la absurd ca un hoțoman de miliarde, lucru demonstrat în prima instanță, să ne învețe cum să ne luptăm cu „corupția și sărăcia” prin întoarcere la colhozuri. Argumentul principal al acestor penali este minciuna.

După ce Șor a sărbătorit la Chișinău cu mare fast onomastica fiicei sale, cheltuind milioane (să fim siguri, din miliardele furate!), peste o săptămână la Moscova o sărbătorește încă o dată cu și mare fast. Nici regi ai lumii nu procedează așa. S-au țicnit la minte. Prezenți la ceremonie au fost D. Peskov, secretarul de presă al lui Putin, V. Judashkin, dar și artiștii A. Pugaciova, Stas Mihailov (care pare angajat de Șor). În general, în acest colț de țară năpăstuit de toate relele au apărut câteva fenomene extrem de periculoase. Pe lângă fenomenul Șor născut la Orhei și răspândit în toată Republica, a apărut fenomenul feciorașilor de bani gata. Este cazul feciorașului „comunistului nr. 1” miliardarul (în euro!) O. Voronin care împreună cu fiica și feciorul „mistuie din greu” miliardele furate tot de la noi (pe timpul guvernării comuniste). Feciorașii lui Plahotniuc nu rămân cu nimic în urmă. Și feciorașul lui Filat se grăbește să mistuie miliardele furate de taică-său.

Să revenim însă la evenimentele zile. Seară de seară de pe ecranele televiziunilor trinomului suntem „fericiți” cu diferite surprize legate de „războiul mediatic” în interiorul trinomului. Toți trei penali merită să stea la dubă doar pentru ceea ce au făcut în aceste alegeri. Acest „război” între Plahotniuc și buldogul său Șor de o parte, și Dodon de cealaltă, seamănă mai mult cu o reglare de conturi din lumea interlopă (fac și ei ce pot mai bine!). Pe această temă circulă un banc despre bossul Plahotniuc și sluga Dodon: „Igoraș, fă ca să câștigi cât mai multe mandate pe circumscripții, iar eu ți-i voi cumpăra la pachet”.

Actualmente marea problemă a lui Plahotniuc este ca Dodon să nu ia majoritatea în alegeri. Atunci Dodon nu va mai avea nevoie de el, iar prin tot ce face Plahotniuc dorește să rămână cu orice preț la putere și nu pur și simplu la putere dar să conducă de unul singur cum a făcut până acum. Ei bine, dar să ne întrebăm de cine a fost corcolit, a fost crescut acest napoleonaș? Prin scoaterea lui Usatîi din alegeri în 2014, care a făcut ca fracțiunea socialiștilor să fie cea mai mare în parlamentul trecut (în realitate ar fi avut vreo 10 -15 mandate), prin instalarea (cu încălcări grave!) la președinție, prin mai multe acțiuni concertate este clar că Plahotniuc este nașul lui Dodon. Se pare însă că Dodon a întrat în rol (dar nici nu se putea altfel, nu se putea să nu amețească acest nimeni ridicat la o prea mare înălțime, de peste doi ani aflându-se permanent în top). Va mai amintiți cum Dodon la întrebarea cine este pisica în jocul dea pisica și șoarecele dintre el și Plahotniuc el a răspuns: „Vom mai vedea cine va fi pisica”. Acum este clar că se vrea pisică.

Fiecare din cei trei membri ai trinomului are grupul său de sprijin la Moscova. Grupul de sprijin al lui Plahotniuc i-a organizat marea rușine (dacă o mai are?) în ultima vizită a lui Dodon la Moscova. Grupul de sprijin al lui Dodon la Moscova i-a organizat drept cadou electoral „repatrierea” celor doi piloți moldoveni doborâți mai mult de un an în urmă în Afganistan. Este neomenește dar ce contează pentru acest Dadon simțirile omenești ale celor doi și ale familiilor lor. Important să fie folosit la timp pentru campania sa electorală. Conform destăinuirilor lui Usatîi (dar înclin să cred în ele!) cei doi puteau fi eliberați încă în primăvara anului trecut dar Dodon i-a lăsat special pentru campania electorală. Scopul scuză mijloacele. Cât privește reacția lui Plahotniuc expusă prin finul său Candu este de înțeles. A întârziat să beneficieze el de pe urma acestei tragedii umane.

Și noi, cei mulți dar…(vorba lui Lăpușneanu !) ce facem ? Ne batem înde noi așa cum putem mai bine spre bucuria hoților. Îl priveam deunăzi cu scârbă pe acest traseist de profesie (a tot sărit din partid în partid de la extrema dreapta (Frontul Popular) până la extrema stângă (consilierul principal al lui V. Voronin alături de „consilierul pe probleme economice” V. Plahotniuc pus de V. Voronin pe lângă feciorașul O. Voronin, așa un fel de paj!) S. Mocanu cum bătea în candidatul ACUM de la Cantemir C. Boeștean. Nu avea nici un cuvânt de spus de rău despre buldogul socialist V. Țurcan, despre candidatul lui Plahotniuc E. Bacalu, însă cu câtă înverșunare se năpustea asupra lui C. Boeștean pe circumscripția de la Cantemir. Deja nu mai e nici un secret cui slujește acest „mare luptător cu mafia”. Mai există și alți „mari luptători pentru adevăr”.

Însă pe fundalul mizeriilor pe care le face în fiecare zi trinomul „Plahotniuc+Dodon+ Șor” și sculele lor zilele trecute a venit o veste bună. Maestrul N. Botgros s-a retras din cursa electorală. Bravo Maestre! Eu chiar am scris într-un articol că maestrul avea șanse să câștige la Cantemir prin autoritatea pe care o are pentru muzica divină pe care o face. Dar din altă parte mă întreb: ce ar fi făcut maestrul în viitorul parlament alături de un Țuțu, Țîrdea, Batrâncea ș.a.? El trebuie să cânte, să aducă bucurii oamenilor. Politica însă e un lucru murdar, nu pentru maestru. Totuși în suflet nu credeam că pământeanul meu, care simte atât de românește, poate juca la moara dușmanilor Neamului, divizând și mai mult dreapta și așa extrem de divizată.

Dar Maestrul deocamdată e singur. Cu o rândunică nu faci primăvară. Din păcate pe mai multe circumscripții uninominale, în special pe segmentul de dreapta-centru dreapta, situația este extrem de confuză. Sunt circumscripții unde câte 4-5 eurounioniști se luptă între ei pentru a asigura victorie candidaților binomului dacă vor rămâne în cursă. Nu cred însă că cei care s-au lansat în aceste alegeri pe circumscripții uninominale să fi uitat totalmente proverbul românesc „Când doi se bat, al treilea câștigă”. Nu sunt atât de scurți la minte. Este un îndemn la rațiune, către cei cu mintea trează: faceți tot posibilul să nu vă bateți între voi fiindcă vor câștiga dușmanii neamului. Este un strigăt către cei care se fac surzi. Pătrundeți-vă de gravitatea situației. Chiar dacă v-ați pătat puțin vă mai puteți spăla. Mai târziu veți rămâne pe viață cu pecetea „sculă a lui Plahotniuc”. Dar că va fi odată lumină și la capătul coridorului nostru sunt sigur. Și atunci va trebui să dați socoteală nu numai în fața lui moș Ion trădat dar și în fața copiilor și nepoților voștri.

Luni dimineață Moș Ion ne va întreba: ce facem?! Urmăm drumul nostru eurounionist?! Facem reforme menite să ne aducă bunăstarea? Sau revenim la ce a fost?! Ne dezicem de reforme?! Ne resemnăm cu sărăcia, cu corupţia, cu mafia?! Acum mai este timp. Luni va fi târziu.

–––––––––

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

19 februarie 2019

Elena NEAGU: Și dacă ierni…

Și dacă ierni…

Și dacă ierni ne-or ninge peste visuri
și-n suflet ne-o așterne reci troiene ,
mă vei găsi pe pagini de caiete-nscrisuri
și printre rândurile din poeme…
Mă vei găsi, albind genunchii-n rugă
să-ți amintești c-am fost un „ieri ” ,
o toamnă ce ți-a scris pe frunze ruginii
și te-aștepta pe pragul unei veri
și vară te-aștepta să-i fii…
Și dac’o fi să ningă troienit
și-o să amorțească toamna sub zăpezi ,
să recitești cât te-a iubit
pân’a tăcut, ningând uitări pe frunze
încă verzi…

————————-

Elena NEAGU

18 februarie 2019

(Din vol. ,,File de jurnal”)