Nicolae DABIJA: Cât trăim (In memoriam)

(15 iulie 1948 – 12 martie 2021)

Cât trăim

 

Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un lucru sfânt,

O câmpie, un sat natal

O clopotniță pe deal.

 

Cât avem o țară sfântă,

Și un nai care mai cântă,

Cât părinții vii ne sunt

Mai există ceva sfânt.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Cât pădurile ne dor

Mai avem un viitor

Cât trecutu-l ținem minte

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât Luceafărul răsare,

Și în cer e sărbătoare,

Și e pace pe pământ,

Mai există ceva sfânt.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Cât avem un sat departe

Și un grai ce n-are moarte

Cât ai cui zice părinte,

Mai există lucruri sfinte.

 

Cât durea-ne-vor izvoare,

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt

Vom trăi pe-acest pământ.

 

Autor: Nicolae DABIJA

 

***

Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. În 1972, a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. A fost lector la catedra de literatură română a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, lector superior la catedra Ştiinţele comunicării a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

În calitate de redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaştere naţională din Republica Moldova.

A debutat cu volumul de versuri „Ochiul al treilea” (1975). Au urmat culegerile de proză: „Apă neîncepută” (1980); „Zugravul anonim” (1985); „Aripă sub cămaşă” (1989); „Dreptul la eroare” (1993); „Lacrima care vede” (1994); „Oul de piatră” (1995); „Fotograful de fulgere” (1998); „Tăceri asurzitoare” (2000); „Nu vă îndrăgostiţi primăvara!” (2013) şi altele.

Nicolae Dabija a scris şi literatură pentru copii: „Poveşti de când Păsărel era mic” (1980); „Alte poveşti de când Păsărel era mic” (1984); „Domnia lui Ştefan cel Mare” (1991); „Nasc şi la Moldova oameni” (1992). A fost autorul manualelor şcolare „Daciada, ciclu de manuale pentru clasele I-IV” (1991-1993) şi „Literatura română pentru clasa a VI-a” (1998-2002).

A alcătuit o „Antologie a poeziei vechi moldoveneşti” (1988) şi a tradus din Federico Garcia Lorca, Goethe, Jukovski.

Pentru activitatea literară, i-au fost decernate: Premiul Naţional al Republicii Moldova (1988), Marele Premiu „Nichita Stănescu” (1992), Premiul „Giacomo Leopardi” al Centrului Mondial al Poeziei (2015), Prix de l’Autre Edition (2016), Marele premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internaţional de Poezie de la Havana (2017).

În 1995, a fost distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

A fost cavaler al „Ordinului Republicii” (1996), cea mai înaltă distincţie a Republicii Moldova, precum şi comandor al Ordinului naţional „Steaua României” (2000).

Începând cu 21 iulie 2003, a fost membru de onoare din străinătate al Academiei Române.

În anul 2010, Academia de Studii Înalte din România i-a acordat titlul de „Honoris Causa” şi titlul onorific de Academician în semn de înaltă preţuire şi respect pentru întreaga activitate. În 2012, a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

 

 

Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor

     O carte astrală, cutremurătoare, intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a sosit din Basarabia de la poetul, redactorul-șef de revistă și academicianul Nicolae Dabija. Este o adevărată  biblie a basarabenilor, un memorial al durerii, o istorie însângerată. În prefața acesteia, prof. dr.Lucian Strochi scrie,cu deplină îndreptățire: „Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar putea reconstitui singură, prin complexitatea ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern, semnificativ, eroic, tragic și unic” .

      Pentru a afla de la început cine erau „ prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23 August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc interesat să umfle cifrele, din care rezultă că, între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte milioane au murit în GULAG-uri. După calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de oameni.Câte 3000 de asasinate pe zi. Foametea organizată în anii 1930 a secerat viețile a încă peste 10 milioane de oameni.

      Basarabia avea, în 1939, o populație de 5 milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5 milioane. Deci, jumătate din populație a dispărut.

      Pe bună dreptate, autorul scrie: „ Fiecare om este un univers întreg. A omorî un om înseamnă a ucide un univers..Fabrica morții, declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953. În Republica Moldova, până la moartea lui Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare din Europa”.

      Un capitol întreg este intitulat BISERICA MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „  Ura cu care l-au tratat comuniștii pe Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința este declarată antistatală, preoții—dușmani ai omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului ș.a.” Autorul trage concluzii amare: „credincioși împușcați în biserică, icoane în care s-a tras cu mitraliera, preoți uciși în altare, Continue reading „Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor”

Nicolae DABIJA: Grigore Vieru – Tratat pentru umanizarea pustiului

Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 14 ianuarie 2009)

Cu această ocazie Asociația Culturală Regal  d’ Art, prin inițiativa și coordonarea președintei, doamna Lili Bobu a editat un nou volum din colecția „O CARTE BIJUTERIE”, care cuprinde citate, aforisme și confesiuni ale poetului, îngemănate sub titlul „TRATAT PENTRU UMANIZAREA PUSTIULUI”.

Creație bibliofilă de excepție

Colecția Asociației Culturale „REGAL d’ART” s-a îmbogățit cu un nou capitol, „Regal de înțelepciune”, inaugurat cu o altă creație bibliofilă de excepție, inițiată și coordonată de dna. Lili Bobu, care îngemănează o selecție de citate, aforisme și confesiuni ale Poetului Grigore Vieru  (14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009), cu titlul sugestiv „Tratat pentru umanizarea pustiului”.  Volumul constituie un modest dar întru nemurirea universului creator al poetului „cu lira-n lacrimi” și a fost lansat în cadrul Festivalului de la Iași  ,,In memoriam Grigore Vieru” (13 februarie 2019).

Această creație înnobilată cu o bijuterie hand-made, reprezentând cheia înțelepciunii, nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul caritabil al unor colaboratori talentați:

Tehnoredactor și corector: Mirela Brehuescu

Lucrări de artă plastică: Mihai Cătrună, Iurie Matei, Ion Sulea Gorj, Paul Surugiu-Fuego

Decorațiune copertă: S.C. „ROMBERFIL” S.R.L. (manager Filip Mărgărit), după o idee originală a Asociației Culturale „REGAL d’ART”

Design grafic și layout original: Mihaela Irimescu

Tipar: Tipografia „PIM” Iași (manager: Maria Petrariu)

A spune mult cu cuvinte puţine 

Grigore Vieru nu e doar un mare poet, ci şi un gânditor profund, un sfătuitor, un însoţitor de drum, un caracter modelator de caractere.

Cărţile lui încurajează.

Cărţile lui răscolesc.

Cărţile lui alină.

Poem concentrat într-un cuvânt.

Lumea concentrată într-o frază.

Viaţa concentrată într-o clipită.

Acesta e Grigore Vieru în aforismele sale. Metafore, inspiraţii, respiraţii, gânduri, imagini, meditaţii, idei… Poetul le-a notat de-a lungul întregii lui vieţi. Şi-a semănat cu ele toate manuscrisele. Unele au devenit poezii. Altele – interviuri. Sau eseuri.

Apoi, bănuiesc, când crezuse că s-ar putea să nu mai aibă timpul necesar pentru a le transforma în versuri, articole, răspunsuri la întrebări care mai mult şi le punea el decât i le puneau alţii, le-a transcris din carneţele, caiete, file de manuscript pe pagini de ziar – pentru prima dată acestea fiind tipărite în săptămânalul „Literatura şi arta” – şi de carte. A spune mult cu cuvinte puţine e o obsesie a acestui creator. Ca şi a folosi nu prea multe cuvinte, pentru a sugera totul.

Cuvintele devin idei, ca nişte cărămizi într-o construcţie, creând realităţi. Or, în cazul lui Vieru nu cuvintele subordonează idei, ci ideile-şi subordonează cuvintele. Cele care au misiunea să creeze realităţi. Cuvântul la el e folosit doar ca intermediar între simţire şi idee, ca şi între idee şi rostire sau scriere.

Maximele lui Grigore Vieru sunt vii, ele au respiraţie, au puls.

Cu trecerea timpului, acestea devin şi mai actuale.  Vremuri care vin se recunosc în ele. Semn sigur al marilor creaţii, care nu îmbătrânesc odată cu secunda când au fost scrise, ci ca şi cum se nasc zilnic, cu fiecare nou cititor şi cu fiecare nou adevăr. Nu poţi înţelege adevărata dimensiune a creaţiei vierene dacă nu-i cunoşti cartea de aforisme. Cugetările lui te învaţă să te cunoşti mai bine, dar şi cum să înţelegi viaţa şi lumea, cum să-ţi iubeşti neamul şi semenii, acestea vin să te deştepte (în ambele sensuri), acestea vin contra lenei de a gândi. Ele îţi oferă perspectiva infinitului, care izvorăşte din clipa pe care o ai a trăi.

–––––––

Nicolae DABIJA 

Chișinău, Basarabia

Ianuarie, 2019

 

Dumitru MNERIE: Centenarul Marii Uniri sărbătorit la Chișinău

A sosit și ziua Centenarului Marii Uniri !

La mulți ani România!

Acum o săptămână, în data de 24 noiembrie a.c., am participat cu onoare și mare bucurie la o sărbătoare a Centenarului la Chișinău, la invitația Universității Tehnice a Moldovei, prin profesorului Valeriu Dulgheru, un bun prieten și un MARE ROMÂN.

Am trăit clipe de încărcate de emoție, spiritualitate și patriotism, alături de remarcabile valori ale culturii românești, voci înțelepte care ar trebui să fie mai mult ascultate în drumul atât de dorit către reunirea Basarabiei și a nordului Bucovinei, la „patria mumă, România” așa cum a fost acum 100 de ani.

Un moment unic, cum rar poate să fie descris. Suflete și inimi unite unite pentru aceleași idealuri, iubitori de Neam Românesc.

La mulți ani frați români de pretutindeni!

———————————

Prof. univ. dr. Dumitru MNERIE

Timișoara

1 Decembrie, 2018

Victor TEIȘANU: Un catehism poetico-epic

Despre Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, „Așchii de Cer” (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018), reconfirmă cu asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de „așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină, educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul.

Așadar, poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă: critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului, sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv : „Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.

Însă problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee: „Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16!”.

Apărând sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent: cum în stânga Prutului se acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183 de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem, e cam mult pentru un singur an.

Drama Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940, cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe, unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de 9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag. În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor deportați: fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor.

Din capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută, deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate celelalte: aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa, alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad și la Cotul Donului.

Dincolo de ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare, cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice, generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite din două enunțuri aparent disjunctive, precum: „Mai ușor poți împăca doi regi care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un bărbat”. Sau: „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp”.

Câteva excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în comparație cu materia: „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții, când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii săi”.

Amintirile copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent, revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un iremediabil romantic.

Artist care surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor, plin de imaginație și capabil de asocieri surprinzătoare. Toate aceste glose ale sale au drept corolar o mai adecvată viziune asupra faptului teologic, constituindu-se, la sfârșit, într-o folositoare cateheză. Dar Așchii de Cer, în integralitatea volumului, cu cele 599 secvențe epico-poetice, prin generalizarea observației și consecvența traseului moral, ar putea însemna pentru cititorul onest un prețios catehism de viață și literatură.

–––––––-

Victor TEIȘANU

7 noiembrie 2018

Dărăbani, Botoșani

Mariana COCIERU: Un eveniment cultural inedit în Anul Centenarului

La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România.

Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: Părinţii ca sfinţii, autor Ştefan Ștefan Sofronovici, şi Dragii mamei copilaşi de Efrosinia Sofronovici, mama poetului, în vârstă de 92 de ani.

Momentul de graţie l-a constituit, totuşi, lumea bună venită de pe ambele maluri de Prut, cu reprezentanţi ai Academiilor, dar şi ai Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi Chişinău, capitalele celor două State Româneşti: România şi Republica Moldova. Manifestarea culturală s-a produs în Sala de Conferinţe „Alexe Rău”, fiind moderată de Maestrul în Artă Pavel Popa şi organizată prin implicarea directă a colaboratorilor Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Chişinău), a conducerii Asociaţiei ASCIOR (Buzău) şi a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română.

Cu un mesaj de salut la inaugurarea evenimentului a venit părintele Andrei Caramalău, arhimandritul Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei”, mănăstire ce aparţine Mitropoliei Basarabiei, amplasată în oraşul Durleşti, suburbie a Municipiului Chişinău. Sfinţia sa a binecuvântat adunarea şi a rostit o rugăciune după obiceiul creştinesc. Ulterior cuvânt i s-a oferit domnului inginer Nicolae Muşat, preşedintele-fondator al ASCIOR (Buzău), şeful delegaţiei din stânga Prutului. Dumnealui a prezentat membrii delegaţiei şi a informat publicul cu privire la statutul şi activitatea asociaţiei pe care o conduce, trecând în revistă realizările obţinute. În discursul său, s-a referit în mod deosebit la tipărirea revistei Orizonturile Bucuriei: revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă, apoi la realizarea Antologiei ASCIOR 2017 (unde au fost publicaţi mai mulţi autori basarabeni) ş. a., anunţând deschiderea spre colaborare atât celor prezenţi la eveniment, cât şi tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă, interesaţi de promovarea valorilor spirituale creştineşti.

Printre realizările esenţiale obţinute de asociaţie au fost enumerate inaugurările mai multor filiale, printre care cea de la Tulcea, Bucureşti, Orhei, Cernăuţi, Soroca ş. a. Filiala ASCIOR-CHIŞINĂU este a şaptea la număr, a menţionat domnia sa. În calitate de preşedinte-fondator al filialei de la Chişinău a fost aleasă doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care este şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, iar vicepreşedinţi au fost desemnaţi poetul Ştefan Sofronovici, arhimandritul Andrei Caramalău şi juristul Diána Hristisean.

Mesaje de salut au acordat şi ceilalţi membri ai delegaţiei: dr. Angelica Stănciuloiu, economist, director integrare ASCIOR, poeta Olga Văduva-Grigorov, preşedintele filialei ASCIOR-TULCEA şi dr. Mihail Popescu, prof. universitar, vicepreşedinte ASCIOR-BUCUREŞTI. Publicul s-a arătat interesat de activităţile întreprinse de asociaţie şi filialele acestora, iniţiind un dialog interactiv cu invitaţii şi mulţumindu-le pentru intenţia de a deschide o filială şi în municipiul Chişinău.

Startul lansării celor două cărţi l-a dat Academicianul Mihai Cimpoi, numit de către mulţi intelectuali de la Chişinău, Patriarhul Culturii Româneşti din Basarabia, în calitatede prefaţator al celor două volume de poezie prezentate. Domnia sa a accentuat ca semnificativ faptul că acest frumos eveniment cultural are loc în Anul Centenar, apreciind drept fericită coincidenţa inaugurării filialei ASCIOR-CHIŞINĂU cu lansarea celor două cărţi de poezie cu profund conţinut religios şi patriotic.

În prefaţa cărţii Dragii mamei copilaşi, întitulată Mărturia critică a unei ţărance, remarcabilul critic literar a evidenţiat la justă valoare că autoarea: „Efrosinia Sofronovici iese din uriaşul con de umbră al Cântăreţului anonim şi îşi pune versurile şi cântecele pe hârtie. Poeta-ţărancă, înzestrată cu darul rostirii de cântec, de recitativ baladesc, vine cu o mărturie sinceră despre propria viaţă, despre familia numeroasă pe care a avut-o, despre vremurile pe care le-a trăit. Mai potrivite pentru definirea a ceea ce ne propune ea sunt mai vechile mărturisenie şi mărturiseală, care sunt înrudite cu spovedanie” [Sofronovici Efrosinia. Dragii mamei copilaşi. Chişinău: Pontos, 2017, p. 3].

Menţionând că tematica patriotică este o adevărată rara avis în poezia de azi, exegetul a atras atenţia că poeţii americani, după sângerosul atentat din 11 septembrie 2001, au început a aborda mult mai temeinic această temă. În încheiere, referindu-se la cel de-al doilea volum de poezie lansat Părinţii ca sfinţii, academicianul a citat un fragment din prefaţa cărţii întitulată sugestiv Cărarea cea dreaptă a vieţii şi a poeziei: „Ştefan Sofronovici se bucură că renaşte credinţa, că «renasc Biserici albe din ruină – izvoare de demult cu apă vie», se bucură de faptul că Dumnezeu ne mai călăuzeşte şi ne îndreaptă pe calea cea dreaptă, că «Putna în
iubire ne adună». De aceea, îmbracă versurile în formă de rugăciune, de acatist, de comunicare şi cuminecare, de invocare a harului divin, care să-i facă altar inima, de dialog cu aproapele, care antrenează duhul folcloric al versului («Lacrimi sunt apele,/ Înstrăinatele,/ Plângem cu-aproapele/ Jertfele plaiului,/ Patima graiului…»)” [Sofronovici Ştefan. Părinţii ca sfinţii. Chişinău: Pontos, 2018, p. 4].

În discursul său, academicianul Nicolae Dabija a amintit publicului-spectator că a semnat o prefaţă la prima carte a lui Ştefan Sofronovici, Noi nu avem pământ de dat, apărută în anul 2001, menţionând prospeţimea poeziei acestui autor, graţie tematicilor religioase şi patriotice, atât de imperioase pentru cultivarea spiritului militant al tânerei generaţii aflate în confruntarea zilnică cu pierderea valorilor naţionale spirituale, istorice şi lingvistice. Scriitorul s-a referit cu o deosebită satisfacţie la vecinătatea satelor de baştină Codreni, de unde îşi trage propriile rădăcini, şi Batâr, satul copilăriei şi al adolescenţei protagonistului Ştefan Sofronovici.

Domnia sa a accentuat rolul credinţei în soarta poporului român şi a menţionat faptul că documentele mai vechi dezvăluie informaţii inedite privind destinul istoric al satelor din îngemănarea Codrilor cu Stepa Bugeacului, cum sunt Batârul şi Codrenii, în care, cu secole în urmă, pe timpul năvălirii tătarilor şi a turcilor, bisericile erau construite pe roţi, iar în momentul diverselor intemperii barbare erau deplasate de către locuitori satelor în ascunzişuri.

Academicianul a mărturisit cu o deosebită satisfacţie că prezenţa protagonistei Efrosinia Sofronovici i-a adus alături chipul şi blândeţea mamei sale, mulţumindu-i atât pentru seninătatea privirii de mamă-model, păstrătoare a credinţei strămoşeşti, cât şi pentru versurile scrise cu aleasă dragoste de oameni şi de cei apropiaţi.

Poetul, dramaturgul şi folcloristul Iulian Filip, coleg cu Ştefan Sofronovici la Sectorul de Folclor al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a amintit de colaborarea fructuoasă încă de la Teatrul Etnofolcloric „Ion Creangă”, de prin anul 1988, unde a lucrat şi regretata Tatiana Sofronovici.

Cuvinte de laudă a găsit Domnia sa şi în adresa Efrosiniei Sofronovici, care are o zestre folclorică rarisim de bogată, dânsa fiind nu doar un bun informator de folclor, dar, mai ales, un veritabil promotor de tezaur folcloric în calitatea sa de interpretă şi dansatoare.

Prieteni şi invitaţi ai celor doi protagonişti au adresat cuvinte de profundă apreciere muncii şi talentului depus în cele două volume. Menţionăm, în acest context, discursurile susţinute de către:

Diana Ciugureanu-Zlatan, poet şi ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română;

Veronica Pirlea-Conovali, profesoară de istorie, vicepreşedinte al USLR;

Victor Ignat, Artist Emerit al Republicii Moldova; Diana Hristisean;

Victor Celan, actor; dr.

Tatiana Butnaru, folclorist ş. a.

În semn de înaltă apreciere a creaţiei poetului Ştefan Sofronovici, câţiva elevi de la Gimnaziul Durleşti, ghidaţi de bibliotecara Ţurcan Elena, au recitat poezii din creaţia protagonistului. Cu aceleaşi consideraţii a venit şi compozitorul Olga Trudov-Mațarin, care a interpretat câteva melodii pe versurile poetului.

Publicul a fost încântat să o contempleze pe mama Efrosinia Sofronovici, care, la o vârstă înaintată, îşi recită cu aleasă profunzime şi dăruire propriile versuri, dar şi pe cele învăţate în îndepărtata copilărie, precum şi să audieze cântece folclorice în interpretarea protagonistei, deţinătoare a unei voci remarcabile.

O surpriză a produs şi Mihai Sofronovici,fiul mai mare al Efrosiniei Sofronovici, interpretând cântecele Barbu Lăutaru, Car frumos cu patru boi (autor Vasile Militaru) şi a unei creaţii muzicale proprii despre destinul tragic al Basarabiei.

Nelipsiţi de la eveniment a fost Ansamblul folcloric Ţărăncuţa din or. Durleşti, conducător artistic Ştefan Sofronovici, conducător muzical Veaceslav Adam, şi nepoata celor doi protagonişti, Ana Granaci, solistă a ansamblului, care au propus spre atenţia publicului câteva cântece populare, inclusiv culese de la Efrosinia Sofronovici.

Inedita manifestare a culminat cu o sesiune de autografe şi cărţi dăruite participanţilor la eveniment. La mai mult şi la mai mare, dragă coleg Ştefan Sofronovici şi scumpa noastră mamă Efrosinia!

————————————–

Dr. Mariana Cocieru,

şef al Sectorului de Folclor

Septembrie, 2018

Nicolae DABIJA: Apocalipsa

La 15 iulie am fost omagiat la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Le mulţumesc  prietenilor care au fost prezenţi şi tuturor celora care m-au felicitat cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. La sărbătorire, printre flori, mi-au fost strecurate – aşa cum se obişnuieşte la asemenea ocazii – şi diverse diplome, telegrame, mesaje, inclusiv din partea Academiei Române, a Academiei Europene de Cultură, Ştiinţe şi Arte, a prim-ministrului, a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, a instituțiilor de învăţământ superior din republică (afară de Universitatea de Stat, condusă, bănuiesc, şi azi de rectorul Alexei Medvedev şi de decanul Ivan Mocreac, care m-au exclus cândva din facultate). N-am zăbovit atunci să fac selecţia, cum ar fi făcut-o, presupun, adevăraţii patrioţi ai acestui pământ, de la cine să iau flori şi de la cine nu, pe cine să-l las să-mi strângă mâna şi pe cine nu, care diplomă sau decoraţie s-o restitui, înainte de a-mi fi înmânată, şi pe care nu etc. E vina mea că nu mi-a trecut prin cap că ar trebui să refuz Medalia Democraţiei, instituită de Parlamentul Republicii Moldova, al cărui membru am fost în perioada de constituire a lui, în 1990-1993.

Ca şi Alexandru Moşanu, căruia i s-a acordat Medalia Democraţiei în 2017, ştiam că Parlamentul e un organ reprezentativ, în el se conţine tot spectrul politic al unei societăţi, că acesta nu e al Partidului Democrat sau al lui Plahotniuc, ci al Republicii Moldova. De aceea m-au mirat mult comentariile Mariei Ciobanu, care mai întâi a votat în Comisie ca să mi se acorde această distincţie, apoi m-a înjurat ca la uşa cortului pe Facebook, pentru că, vorba aia, aşa se face politica. (Nu mă supăr, ea procedând, de altfel, ca orice politician care speră să apuce cu unghiile şi în viitorul scrutin un mandat. Păcat, or, pe când era preşedinte al Filialei Nisporeni a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, făcuserăm împreună multe lucruri bune.)

Am crezut că acest însemn jubiliar e şi o recunoaştere a unor iniţiative menite să democratizeze societatea basarabeană, în 1989-1992, în calitate președinte al Comisiei privind schimbarea denumirilor străzilor în oraşul Chişinău, și în Parlament ca preşedinte al Comisiei privind elaborarea Stemei de Stat şi ca membru al altor comisii importante, am insistat, între altele, la deschiderea Sesiunii Parlamentului din 1990, ca Sovietul Suprem al republicii să se numească Sfatul Ţării, tot atunci am propus să fie adoptată Legea lustrației, să fie lichidat Comitetul Securităţii de Stat ca structură a Moscovei şi să fie instituit un Minister al Securităţii Naţionale, am cerut ca Legea cetăţeniei să nu accepte decât cetăţenia celora care au locuit în republică până la 28 iunie 1940 și urmașilor lor etc.

M-am obişnuit să fiu atacat permanent de presa rusească. Leonid Reabkov scrie următoarele în „Комсомольская правда” din 30 august 2018: „Николай Дабижа получил награду парламента Молдовы, страны, за ликвидацию которой он так активно борется. Такому националисту, сеющему смуту и раздор, призывающему ликвидировать Республику Молдова, руководство молдавского парламента вручает высокую награду?! Разве в нашей стране нет по-настоящему заслуженных людей, врачей, спасающих жизни; учителей, сеющих доброе, разумное, вечное; ученых, придумывающих новое, да просто работяг, отдающих все силы и здоровье, чтобы наша страна росла и развивалась?
Почему из года в год награждают лишь ЭТИХ?! И государственные премии им вручают, и ордена, и чествуют их, как национальных героев… За что?! За то, что они ратуют за ликвидацию страны? Активно борются за то, что делают все, чтобы наша независимость исчезла?!” Etc., etc., etc. Deci, ţara e a lor, Parlamentul e al lor, independenţa e a lor. Ce căutăm noi în ţara lor? ne tot întreabă „reabkovii” de mai bine de trei decenii.

Mihai Conţiu (care a scris contra mea, în perioada 2007-2018, circa o mie de articole (!) fără să fi vorbit cu mine măcar o singură dată) cere în „Moldova suverană”, printr-o scrisoare adresată lui Dodon, ca să întorc „Ordinul Republicii”.

Iată însă că în această horă a denigratorilor se prinde şi Vasile Şoimaru. Eu nu citesc Facebook. N-am timp. Dar nici nu mă interesează. Facebook e o modalitate extraordinară de a comunica, dar şi un loc unde fiecare individ îşi refulează complexele, îşi revarsă dejecţiile, voma, veninul, ura. M-am convins de acest lucru citind cele scrise de comentatorii lui Vasile Şoimaru, care a devenit de la un timp scriitor pe Facebook.
Ion Vicol, bunul meu prieten din anii de studenţie, fiind excluşi ambii din facultate „pentru naţionalism românesc”, îmi telefonează ca să mă anunţe:
– Ai scris despre Şoimaru mai multe articole laudative şi tot aşteptam să scrie şi el despre tine măcar un rând. Iată că a scris.

– Unde?

– Pe Facebook.

Am rămas surprins de imaginaţia debordantă sau de lipsa imaginaţiei la necunoscutul Şoimaru, pe care mi se părea că-l cunosc destul de bine.
La înmânarea Medaliei Democraţiei, ştiind că acolo vor fi prezente televiziuni cu diferite interese, am pregătit şi un discurs, care conţinea, între altele, şi următoarele fraze:
„…Cu toate acestea, cred că Republica Moldova se află pe drumul cel bun. Moise din Biblie a plimbat poporul evreu prin pustie în drumul lui spre libertate 40 de ani. Noi avem abia 27 de ani. Doar că în toată această perioadă noi n-am avut un Moise.
Noi am avut nişte moisei, mai mititei sau mititei de tot. Care ne-au dus ba înainte, ba înapoi, ba într-o parte, ba în alta, creându-ni-se impresia că în toţi cei 27 de ani am bătut pasul pe loc”.

Vasile Şoimaru, ca şi ziariştii de la „Комсомольская правда” în frunte cu Leonid Reabkov cu armata lui de comentatori, crede că pentru această metaforă eu ar trebui să fiu linşat. Dar chiar luată izolat, cum au rupt-o Publika TV şi V. Şoimaru din context, care ar fi crima? Atunci de ce ţi-ai mai pus semnătura ta de aur pe Declaraţia de independenţă, dacă ești de părerea (asta e ideea) că Republica Moldova ar trebui să se întoarcă înapoi la ziua de 26 august 1991? Şoimaru mai afirmă: „Bine că tu, Nicolae Dabija, n-ai riscat să vii acasă pe 27 august 1991 să-i votezi independenţa!!!…”. Recunosc, în acea zi mă aflam cu familia la Casa de Creaţie a scriitorilor de la Ialta şi n-am avut curajul lui Vasile Şoimaru, Piotr Şornikov, Valentin Krâlov, Fiodor Angheli, Svetlana Mâsliţkaia, Liudmila Pokatilova şi al altor şovini să vin la Chişinău, ca să-mi pun şi eu semnătura pe Declaraţia de independenţă, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Doar în dimineaţa acelei zile, atunci când mi-a vorbit la telefon Raisa Ciobanu despre ce urma să aibă loc la Chişinău, mi-am lăsat familia la Ialta şi am pornit spre Chişinău, unde am ajuns când se bea şampania. Mi-am pus semnătura, dar semnatarii cei plini de curaj au insistat să se recunoască doar iscăliturile eroice ale celora care s-au aflat în sala de şedinţe. (Apropo, unii din susţinătorii Declaraţiei de independenţă ai SUA şi-au pus semnătura după 2-3 ani de la adoptarea acesteia.)

Ca să nu existe concurenţe la medalii, pensii mari, locuri pe gratis la cimitir şi certificate de „părinţi ai statului”. Astfel, nu au fost recunoscute nici semnătura lui Vladimir Beşleagă, care venise din SUA, nici a lui Tudor Negru (care în anii ’60 a fost exclus din funcţia de judecător pentru că scrisese o sentinţă în limba „moldovenească”, de altfel prima în RSSM) ş.a.

Continue reading „Nicolae DABIJA: Apocalipsa”

Galina MARTEA: Nicolae Dabija la onorabila vârstă de 70 ani

Renumitul scriitor basarabean Nicolae Dabija la onorabila vârstă de 70 ani. Prilegul acestei aniversări, credem, este o sărbătoare pentru întreaga comunitate românească și, nu în ultimul timp, pentru cultura română ce include în sine totalitatea valorilor spirituale. Menționez acest lucru deoarece conținutul acestui eveniment – aniversarea marelui scriitor Nicolae Dabija – se asociază cu idealurile românilor de pretutindeni care doresc, cu adevărat, reîntregirea neamului românesc și  restabilirea de unitate națională. Născut la 15 iulie 1948, comuna Codreni, județul Cimișlia, Nicolae Dabija (scriitor celebru din Republica Moldova – poet, prozator, romancier, istoric și critic literar, publicist, om politic, academician – membru de onoare al Academiei Române și membru corespondent al Academiei de Științe din Moldova, Doctor Honoris Causa – nominalizat de mai multe universități din Moldova și România, redactor șef al săptămânalului Literatura și Arta, editat de Uniunea Scriitorilor din Moldova) este acel combatant care luptă continuu pentru verticalitatea valorilor naționale românești, acestea întruchipând în sine tot ceea ce militează pentru reunirea neamului românesc, pentru limbă și cultură, identitate și tradiții românești. Având un rol important în lupta de renaștere națională din Moldova, sfârșitul anilor 1980 1991, Nicolae Dabija, cu același entuziasm, urmează și astăzi să promoveze aceleași idealuri supreme și anume: unificarea națiunii române. Fiind și președinte al Mișcării „Sfatul Țării 2” din 2016 – asociație nonguvernamentală, Nicolae Dabija este mereu în centrul tuturor evenimentelor ce țin de ReUnirea și unitatea celor două state românești, iar creația sa literară  este dedicată în mare parte poporului român basarabean care a suferit în trecut din cauza foametei și deportărilor, și care la ziua de azi continuă să sufere din cauza nedreptăților sociale și alți factori care le subminează identitatea și existența. Însă creația literară a Domniei Sale este nu numai despre istoria românilor din Basarabia și suferința acestora, nu numai în comemorarea trecutului comunist sau al prezentului trist, dar este și o chemare neîntreruptă pentru promovarea drepturilor omului, pentru libertate, pentru demnitatea omului într-o societate, cu certitudine, pentru prosperare și  unitatea națiunii române.

Cu o carieră și de om politic (deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești – 1989-1991; deputat în Parlamentul Republicii Moldova – 1990-1994, 1998-2001; Președinte al Forumului Democrat al Românilor din Moldova – 2005-prezent; altele), Nicolae Dabija de-a lungul timpului a creat opere literare de mare valoare, totodată, fiind considerat unul dintre comorile literare ale literaturii noastre, iar laurii acestui calificativ au fost obţinuţi cu multă muncă, cultură, credinţă şi curaj literar. Generaţiile actuale de scriitorii datorează multe acestui om de cultură, care a folosit rebeliunea tinereţii pentru o cauză nobilă, pentru cauza identităţii, limbii şi culturii noastre” (Biblioteca Centrală „B.P.Hasdeu”). Debutând în 1965 cu un ciclu de poezii în ziarul Tinerimea Moldovei, iar în 1975 cu primul volum de poeme „Ochiul al treilea”, Domnia Sa până la ziua de azi a publicat peste 80 de volume de poezii, romane, nuvele, eseuri, publicistică, istorie literară, manuale, povestiri și poezii pentru copii și multe altele, iar unele din lucrări fiind traduse și publicate în SUA, Franța, Brazilia, Italia, Rusia etc. În timp și-au vazut lumina opere literare de o importanță aparte pentru literatura română. Printre nenumăratele manuscrise se regăsește și romanul „Tema pentru acasă”, inițial editat la Editura Princeps Edit din Iași, 2009, pagini 430; ulterior fiind reeditat și în alte edituri din România și Moldova, dar, în același timp, tradus și editat în SUA și Franța. Romanul „Tema pentru acasă”, de Nicolae Dabija, este  considerat de criticii literari o lucrare monumentală, o capodoperă adevărată ce se înscrie printre cele mai bune romane de dragoste din literatura română. Daniel Corbu (scriitor și critic literar român) spune: „Romanul lui Nicolae Dabija este o capodoperă a sa, o „comandă divină” ce vine să lucreze pentru cunoaşterea istoriei ingrate prin care îi este dat neamului să treacă în numele Dragostei de Neam, de Aproape, de Ţară, de Adevăr. Vasile Coroban scria că romanul ca gen literar „nu înseamnă aderenţă îngustă la actualitate, ci o proiectare a realităţii în simbol sau parabolă de semnificaţie mai mult sau mai puţin universală, accesibilă pentru diferite meridiane unde omul construieşte şi se bucură sau îndură povara vieţii şi suferă. Actualitatea arzătoare, imediată e numai atunci utilă în literatură şi în roman – în special – când promovează anumite valori morale, încadrându-se în eroi şi situaţii exemplare” (Coroban 190). Şi romanul lui Dabija respectă, în mare măsură, dacă nu întru totul aceste cerinţe”. Iar poetul și criticul literar francez Jean-Paul Gavard-Perret a scris: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați”. Cu aceleași considerațiuni de prețuire, Tudor Nedelcea (editor și istoric literar român) cu referire la romanul „Tema pentru acasă” și-a expus părerea astfel: „Prin acest strălucit debut ca romancier Nicolae Dabija se dovedește a fi un scriitor total și un model uman. Traducerea acestei cărți în limbi de circulație internațională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie națională și o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii”.

Poezia și proza lui Nicolae Dabija se regăsește în nenumăratele volume precum: „Dreptul la eroare” (1993, poeme), „Lacrima care vede” (1994, poeme), „Icoană spartă, Basarabia” (1998, eseuri), „Între dragoste și moarte” (1998, poeme), „Harta noastră care sângeră” (1999, eseuri), „La est de vest” (2001, eseuri), „În căutarea identității” (2002), „Bezna vine de la Răsărit” (2005, eseuri), „De ce limba noastră e română” (2007, eseuri), „Tema pentru acasă” (în edițiile 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2015, 2016), „Manifest de unire” (2013, eseuri), „Nu vă îndrăgostiți primăvara!” (2013, nuvele), „Pe urmele lui Orfeu” (2016, eseuri), „Te blestem să te îndrăgostești de mine” (2017, roman) etc. Numărul, valoarea și importanța acestor opere literare reprezintă conținutul prin care se regăsește însuși autorul cu toată complexitatea intelectuală/ spirituală și, respectiv, cu integritatea de scriitor celebru. Astfel, Grigore Vieru menționând: Nicolae Dabija [este] poate cea mai complexă personalitate culturală din Basarabia. Unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, cercetător profund şi original al literaturii vechi româneşti”, iar revista americană de poezie Cold Mountain Review îl numește pe Nicolae Dabija unul dintre cei mai de seamă poeți ai lumii.  Deci, sub această imagine demnă de apreciere se manifestă activitatea scriitoricească a lui Nicolae Dabija, iar retribuția sau recompensa pentru această muncă intelectuală enormă sunt distincțiile acordate scriitorului de diverse uniuni de creație și nu numai: Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu” – România (1992); Marele Premiu „Lucian Blaga” – România (1993); Marele Premiu „George Bacovia – România (1993); Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu” (1995); Cavaler al Ordinului Republicii (1996); Medalia guvernamentală a României „Eminescu – 150 de ani  de la naștere” (2000); Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor „pentru remarcabila sa operă poetică și pentru implicarea sa în redeșteptarea spiritualității românești” (2000); Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru volumul „În căutarea identității” (2002); Marele Premiu pentru poezie „Sfântul Gheorghe” al Festivalului Internațional de Poezie de la Uzdin-Serbia (2005);  Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2008); Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației (2009); Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului pentru romanul „Tema pentru acasă” – Academia Internațională „Mihai Eminescu” (2010);  Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Trieste – Italia (2014); Premiul „Prix de l’Autre Édition” – Franța (2016); Marele premiu „Dulce Maria Loynaz” al Festivalului Internațional de Poezie de la Havana – Cuba (2017), etc.

Continue reading „Galina MARTEA: Nicolae Dabija la onorabila vârstă de 70 ani”

Lili BOBU: România în anul Marii Uniri

„Dară ochiu-nchis afară,

înlăuntru se deșteaptă…”

 

Există în literatură poeme care au însemnat puncte de reper ale devenirii întru poezie, reorientând evoluția procesului literar, revelând maturitatea creatoare instaurată încă din primul volum editat, marcând emblematic creația poetului. Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudență exagerată sau de entuziasm excesiv, într-o „tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea și frica de a scrie” (Theodor Codreanu).

Debutul poetului Nicolae Dabija, în anul 1975, cu „Ochiul al treilea” (în volumul care poartă același titlu, apărut într-o perioadă sufocată de cenzură, cu o întârziere de 5 ani), a impus o voce orfică, de o mare puritate, smerenie și frumusețe a expresiei, reprezentând poarta prin care poetul a pătruns dincolo de aparențe, de tenebrele lumii, sub semnul unui „narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, „adevărată răsturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul și auzi neauzitul” (Daniel Corbu), „marcând în literatura română din Basarabia trecerea de la etic la estetic, reabilitând esteticul” (Nicolae Bileţchi).

Academicianul Mihai Cimpoi consideră că poetul vine să impună providențial, într-un context temporal al dominației concretului, realului, percepției empirice, metafora sugestivă a ochiului al treilea, ceea ce semnifică întoarcerea resurecțională la peisajul sufletului, plin de neconcret, ireal și de percepția abstractă a lucrurilor. El îl consacră rapid lider al generaţiei şaptezeciste de scriitori (poeţi, prozatori, publicişti, critici literari), înrolată sub metafora parabolică, dobândind prestigiul de Generația Ochiului al treilea, așa cum a fost consacrată și în istoria literaturii.

„O întreagă promoție se va alinia acestui trend liric, inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adolescentine, explorând peisajele sufletului, îmbrățișând viziunea mitizantă. Nicolae Dabija – ca fidel caligraf – cultivă cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară țintind idealitatea. Lucrurile înfrunzesc, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor, iar ochiul al treilea ca organ tăinuit sufletului, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular și ocazional”. (Adrian Dinu Rachieru)

„Ochiul plin de candoare și prospețime al scriitorului surprinde cercul lăuntric al Basarabiei, nevăzutul, netrucatul adevăr, construind, din teme interzise, poeme cu imagini unice ca potențial estetic și novator.” (Catinca Agache) După cum menționează criticul Theodor Codreanu, a vedea nevăzutul și a auzi neauzitul este esența poeticii ochiului al treilea, poetică desprinsă din vigurosul trunchi al eminescianismului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”.

„Ochiul al treilea al poetului lansează deopotrivă și o privire arsă de luciditatea timpului din care ne sunt adresate confesiunile. Astfel, tot între două bătăi de inimă se usucă un tei, lumina e plină de căruntețe și muguri ies din creangă ursuz. O beznă flămândă,  care este a unui timp neacoperit de puterile mitului, se cască amenințând identitatea poetului marcat deopotrivă de sentimentalitate și de luciditate. Acestui timp poetul îi opune sârguința și inventivitatea cu care se consacră misiunii de a crea mituri.” (Ana Bantoș)

„Metaforele candorii, transpuse într-o sintaxă euforică și expansivă, domină registrul imagistic, iar sentimentul creativ, hrănit deopotrivă de conștiința demiurgiei, de starea explozivă a eului și de o mitologie a purității și a poetului tânăr, e unul beatitudinal.” (Alexandru Cistelecan)

Volumul se bucură de aprecieri şi în contextul fostei Uniuni Sovietice (în a cărei componenţă se afla pe atunci Republica Moldova). Astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, Valentin Kataev (autorul celebrului roman „O pânză în depărtare”), avea să scrie despre acest poem în anul 1977: „Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane. E un moment într-adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă”.

…De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu lucrurile văzute cu al treilea ochi. Nichita Stănescu, aflat în anul 1976 la Chişinău, avea să-i scrie tânărului poet pe volumul „Măreţia frigului” autograful: „Al patrulea ochi al tău, Nichita”, însoţit şi de data consemnării acestei sintagme: „Totdeauna”. Vladimir Beşleagă i se va adresa cu un mesaj plin de emoţie: „Cartea ta, cu titlul atât de neobişnuit, „Ochiul al treilea”, știi tu oare cât de mult am aşteptat-o? Tu, Nicolae, să nu înţelegi că eu aş vrea să afirm că tu eşti acel poet pe care l-am aşteptat în visele mele. Deşi, recunosc, multe dintre semnele lui le descopăr în cartea ta şi în chipul tău, da, le descopăr şi mă umple o luminoasă şi caldă bucurie că visul ce l-am nutrit de atâţia ani n-a fost o himeră, ci o aşteptare căreia i-a fost dat să se întrupeze într-un om viu, un poet, care a luat chipul tău.”

 

În „Istoria literaturii române” distinsul exeget Ion Rotaru va menţiona: „Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija. „Ochiul al treilea” propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile terorii istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine lumea prin vis şi viziunea suprafirească a artei, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi ADEVĂRUL”.

Academicianul Eugen Simion îl va defini pe Nicolae Dabija: „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează mai multor stiluri… care este nevoit să-şi învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic”. Adrian Dinu Rachieru va consemna că volumul apărut la Editura „Cartea moldovenească” va fi premiat în anul 1977, cu Premiul Tineretului. Cu suma primită, Nicolae Dabija va construi o fântână în satul natal, aflat („trecând prin codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Emoționante sunt gândurile actorului Dan Puric, cu privire la acest premiu, menționate în volumul „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”: „Mă uitam la poet. Vârsta nu reușise să-i ucidă copilul din suflet. Stătea așa sprijinit de fântâna lui ca de o poveste. Și-atunci, nu știu de ce, m-am gândit la alții, la cei infinit de mulți alții, care, în locul lui, cu acei bani câștigați, ar fi făcut cu totul și cu totul altceva. Dar el a făcut fântână pentru oamenii din sat, nu s-a luat după alții, pentru că el era macul de pe câmp care nu făcea nicio concesie lumii. Coasa vremii o să taie la timpul potrivit și iarba sălbatică și ciulinii, dar și macul meu frumos. Numai că și atunci, în clipa aceea cutremurătoare, când o să cadă frânt la pământ, o s-o facă așa cum a trăit, tulburător de singur. Un gând mi-a izbit atunci sufletul: pe câmpul plin de gunoaie al României triste și părăsite de azi și al Basarabiei sângerânde și neauzite de nimeni, Omul-Mac a construit o fântână ca să aibă oamenii apă să bea. Pentru mine acesta este sufletul românesc!”

Poemul va fi tradus în majoritatea limbilor din fosta Uniune Sovietică, fiind considerat, la Festivalul Literaturii Tinere, care se desfăşurase în anul 1977, „emblematic pentru întreaga poezie tânără din Uniunea Sovietică”. Ce înseamnă „Ochiul al treilea”? El vede ceea ce celor doi ochi din frunte le scapă. Fără cel de-al treilea ochi, ne dă de înţeles Nicolae Dabija, un poet este orb. Acesta e chiar ochiul imaginaţiei, care vede metafora, care observă secunda curgând invers, arborele ce foşneşte în sâmburele încolţit, care descoperă întâmplări de mâine, în care corbul bătrân îşi recapătă aripile lui tinere… Poetul a mărturisit că, în anul lansării, i-a dăruit un volum unchiului său, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al Mănăstirii Zloți. Acesta s-a uitat nedumerit la titlu și a întrebat semnificația acestuia. După explicația primită, prefăcându-se că nu înțelege, spre surprinderea poetului, i-a adus acestuia o fotografie îngălbenită, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că există un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut!” – 1954, Inta, Siberia.

Continue reading „Lili BOBU: România în anul Marii Uniri”