Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Despre viaţă, moarte, ţară şi credinţă – acum, pentru totdeauna

 

Decodarea metaforei din titlul acestei cărţi neobişnuite prin textul şi stilul eclectic propus, „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” semnat în coautorat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, ar fi rezonabilă dacă i-am căuta sursa în simbolistica mărului. Ori, mărul, mai întăi şi-ntâi, trimite spre ispita edenică, la “mărul primordial”. Dar “mărul pădureţ”, oare, este analog acestuia? Mărul pădureţ este, după ştiinţa noastră, mărul netratat chimic, crescut după legile naturii neaoşe, având gustul pământului şi al elementelor sale, în combinaţia aceea secretă, care dă fructul. Mărul arhaic, aş zice pastişând vorbe ale lui Ben Todică din cealaltă carte a lor, CĂUTÂND DUPĂ MERE, scrisă, la fel, împreună sub forma dialogului, el, mărul arhaic este măsura adevăratei relaţii om-Natură, om-Dumnezeu, dar în afara ispitei unei cunoaşteri premeditate, ci a unei legături fireşti, rezultat al „funcţionării” naturii înseşi.

Eva este ispita, este nevoia lui Adam de a nu fi singur în de-a latul şi de-a lungul Creaţiei divine, nevoie translată în păcat, “păcatul cunoaşterii”, dar care denaturare s-a accentuat rapid, ego-ul izbucnind din omul adamic – scuzaţi pleonasmul, dar este comis şi asumat doar spre accentuarea personajului – pe parcursul construirii civilizaţiei justificată prin descoperiri şi invenţii, prin  inovaţie şi imaginaţie. Creaţie versus Creativitate, iată motorul saltului civilizator, dar şi, simultan, frâna în faţa înţelegerii esenţei divine a Omului ca şi parte integrantă a Naturii, a lui Dumnezeu, practic. Teoretic, practic, fizic, metafizic etc.

Conform lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, avem o nouă teorie, pe care o putem desprinde dintr-o altă carte a lor, “Căutând după mere. Un dialog amical”, şi pe care o putem numi Teoria Ben-Pavel. Aceasta am zice postulează faptul că Eva nu mai poate interfera între Dumnezeu şi Omul contemporan spre a-l ispiti pe acesta din urmă cu mere pădureţe, pentru că “mărul pădureţ” este un fruct anti-Eva, este antidotul la ispită, tentaţie, cunoaştere inutilă, egoism, trufie, aroganţă, mândrie şi autosuficienţă…

Mărul şi Pădurea, Omul şi Natura, iată cele patru coordonate pe care dialogul Ben Todică – Pavel Rătundeanu-Ferghete se desfăşoară. Prin urmare, “mărul primordial” se diferenţiază de “mărul pădureţ” exact prin faptul că primul are în el ispita, atracţia spre viitorul “păcat”, pe când cel… “pădureţ” al lui Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică este descărcat de această capcană, el este curat, neîntinat, el se oferă generos oricui, fără vreo selecţie a beneficiarului, ca să spunem aşa, înspre un scop final ocult.

            Legendele lumii abundă de simboluri pornind de la măr în afara celui despre care mai amintirăm, cel cu Adam şi Eva cea ispititoare. Astfel, avem mărul furat din “grădina de la căpătul lumii”, de Eris, zeiţa discordiei, apoi, merele de aur din grădina Împăratului, păzite de Prâslea cel voinic, ar mai fi mărul lui Newton, care ne-a dat legea gravitaţiei, iar de curând, ne-a intrat în mental mărul “muşcat”, simbol al unei marii companii de I.T, nemaivorbind că azi, mărul este declarat “rege al fructelor”, şi este intens recomandat de nutriţionişti. Acestora şi câte altele ce mai sunt de-a lungul şi de-a latul legendelor şi poveştilor lumii de ieri şi de azi, li se adaugă “mărul pădureţ”, un concept lansat de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică. Mărul pădureţ, exponent al cunoaşterii reciproce, prin sondare în străfunduri de sine, fără a premedita un subiect anume şi nici a te feri de vreunul adus în discuţie. O discuţie, un dialog, o conversaţie ce are tumult şi moderaţie sub semnul şi încărcătura ideatică regenerată de cei doi scriitori, a acestui fruct dezavuat, uitat, marginalizat,  are, alteori, curgeri sinuoase, lente, maiestuoase ori, în alte pagini, valuri curajoase, izbind malurile devenite parcă prea strâmte, spre o eliberare a tensiunii acumulate.

Dar, atenţie, sintagma nu este la singular ci la plural, mere pădureţe, ceea ce aduce în discuţie multitudinea, multiplul, vorba metafizicienilor. În titlul cărţii celor doi, trebuie să vedem dualitatea, nevoia de dialog interuman, fiecare dintre protagonişti fiind un măr pădureţ, adică un fruct ce singur s-a copt pe ram, o persoană devenită prin sine însuşi,  alcătuindu-se după propria voinţă, valorificând liberul arbitru plenar. Şi încă un amănunt deloc nsemnificativ în economia cărţii: cei doi autori, s-au alcătuit independent unul de altul, fiecare în “pădurea” lui, grădina cunoaşterii personale ori aflată prin preajmă şi considerată folositoare şi îndestulătoare, dar, iată, cum, necum, s-au găsit ca având aceeaşi alcătuire, cel puţin parţială şoi şi-au reunit devenirile în acesată carte ca-ntr-o deltă providenţială. Şi-au identificat idei comune, subiecte de discuţie comune, şi-au inspirat unul altuia gânduri şi trăiri, ajungând şi la puncte comune, şi la controverse, rezolvabile, însă, tot pe calea argumentaţiei elegante şi suficiente. Merele pădureţe numite Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete s-au re-creat unul pe celălalt între paginile acestei cărţi suculente, plină de metaforă şi de credinţă, de trăire simplă şi de experienţe cu parfum de legendă, abundând de generozitate spirituală şi ridicând bariere în calea imposturii şi auto-suficienţei.

Avem în mărul pădureţ al lui Todică-Rătundeanu, efect al Teoriei Ben-Pavel, antivirusul la prăbuşirea omului sub tăvălugul civilizaţiei tehnologice, avem scutul în faţa asaltului lui ultra homo faber asupra lui homo ludens, aşadar a imaginaţiei şi creativităţii umane duse la extrem, la distrugere prin construcţie neorganizată, excesivă, asupra omului care caută soluţiile simple, adaptate naturii sale şi Naturii-mamă, din care face parte. Mărul pădureţ devine şi antidotul excesului, un fel de medie aristotelică între ultra-civilizaţia demolatoare şi Natura civilizatoare.

Dialogul Todică-Rătundeanu-Ferghete este amplu şi presărat cu atât de multe subiecte încât este greu să te opreşti, exemplificator, asupra unuia: cartea trebuie citită pe îndelete, după care, poţi să-şi aminteşti, în contexte apropiate celor citite, de ceea ce îţi trebuie, dacă ceva îţi trebuie, să identifici soluţia. Se poate  întâmpla să nu ştii de unde ştii, iar soluţia să se releveze instantaneu. Acesta este efectul cel mai bun, de multe ori, ceea ce putem numi şi efectul de cultură generală, inspirat de învăţătura socratică, anume când ştii că ştii, dar nu mai ştii de unde ştii, important este că ştii, iar “ştiinţa” respectivă ţi-a fost de folos. Aşa şi mărul pădureţ benpavelian, el poate furniza inspiraţie şi orientare, poate fi un fel de panaceu universal, întregul  eşafodaj al cărţii rezemându-se şi putând să se revendice dintr-un mix de cultură generală, una, cea a lui Pavel, apropiată spaţiului natal rural, mioritic, cum ar spune Blaga, cealaltă, urbană, rafinată şi decantată prin medii sociale diferite, de la cel românesc, natal, la cel tocmai de pe la antipozi, dintr-o Australie de sfârşit de secol XX, un spaţiu de cultură şi civilizaţie ce l-a adoptat pe Ben, şi căruia el i s-a adaptat. Şi, totuşi, cei doi, prin structura lor în care elementul neoaş românesc iese puternic la suprafaţa dialogului, dându-i conotaţie de universalitate în foarte mare parte, reuşesc un discurs intelectual stabil, atractiv, fără scremete intelectualiste, nici atacuri nici gratuite, nici justificate, la o adică, o carte a unui echilibru spiritual de mari maeştri ai dialogului între limite inexistente, doar presupuse, dar, culmea, niciodată… depăşite!

Mărul pădureţ devine, însă, şi simbolul singurătăţii intelectualului, al unei marginalizări sociale nemeritate. Pavel Rătundeanu-Ferghete se risipeşte pe sine către alţii, dar constată, de multe ori, că nu primeşte la fel, de cele mai multe ori receptând la schimb, refuzuri ori contre de-a dreptul. El nu se plânge de atare situaţie, o constată şi trage semnal de alarmă mărturisind că însigurarea cu anasâna este costisitoare nu doar pentru cel expus astfel ci şi pentru ceilalţi, care se alienează prin retragerile în propriile cochilii, în case şi apartamente, în opere scrise, nepublicate, dar auto-declarate valoroase, alteori risipind invidia, ura, duşmănia, crima intelectuală…

Ben Todică, celălalt măr pădureţ al cărţii vine pe un fel de contrasens, dar numai în scop de echilibrare a traseului, şi se expune ca fiinţă împăciuitoare, calmând zbuciumul confratelui de dialog, măcinat şi de pierderea soţiei, de a cărei memorie se îngrijeşte cu evlavie şi nestrămuată pioşenie. De altfel, chipul şi spiritul acesteia, Vica, pre numele de alint, Ludovica, după actul de naştere, revine mereu ca un arhetip al atitudinii lui Pavel Rătundeanu-Ferghete; ei îi închină amintirile cele mai dragi, versuri şi rugăciuni, la ea raportează fapte şi gânduri, cum că dacă i-ar fi plac sau ar deranja-o; este o atenţie care-l menţine într-o stare de veghe fecundă, îi dă apă la moara existenţei şi la cea a scriiturii, la care Ben Todică îi îndeamnă folosindu-se şi de formulări precum aceasta, într-un context în care vorbeau despre învăţătură şi ştimularea ei mai… neortodoxă, în spaţiul românesc: “Sunt de acord cu tine că sunt român şi de acolo vin şi eu. Scrie că scrii foarte exotic, sexi şi dulce ca din pământ Dumnezeiesc.

Oamenii aceştia doi ştiu să converseze, ştiu să se provoace reciproc şi ştiu – mare artă – să se şi asculte, rând pe rând, arta dialogului, sau arta conversaţiei, de care se bucură cei doi, mai întâi, apoi ceilalţi, care îi ascultă conversând este la mare preţ exersată şi modelată.

            Dialogul se converteşte de multe ori într-un elogiu nedisimulat adus ţăranului român, elogiu întemeinicit şi cu vorba neaoşă şi cu fapta atât de proprie şi nedesminţită a acestuia:  “Stroşeli, stroşeală-l apucă stroşeala şi porcii în care Iisus o băgat dracii din oameni şi o sărit în mare, o avut stroşeală, aşa-i când te stroşeşte şi chiar şi ţăranul în vorbirea lui e pudic, vezi grozavele frânturi de limbă, că ţăranul şi neşcolat, neinstruit, nu-i vulgar, nu-i nepopular, nu-i buruienos, zdrenţos la gură nici când îi mai scapă şi lui câte o vorbă ruşinoasă, că-i mai scapă câte o vorbă bolovănoasă, cum zice Zaharia Stancu şi totuşi iubirea aiasta rămâne un dulce, un frumos, că vorba dulce mult aduce, că nu-i un nespălat, un par lung şi minte proastă şi nu-i înalt şi rar, îi un drăguţ omul din popor”, spune Pavel cel Ţăran despre neamul său din care se trage, şi de care-i tare mândru.

Instinctul său nativ, de om al ţărânei, nu se dezminte nici într-un fel nici la o evaluare a democraţiei, el rămâne la fel de proaspăt şi de adevărat în contextul atât de agitat al actualităţii: “Tehnocraţii în lăcomia şi lipsa de educaţie a lor generală, creştină ne-au băgat în rahat şi acum nu ştiu cum să mai salveze balanţa lumii. Democraţia nu a fost niciodată adevărată, nici măcar în Grecia antică, la grecii care au inventat-o. Au introdus-o cu forţa ca să fure în linişte şi legal tehnocraţii de atunci ca şi cei de azi. Eu am menţionat aceste lucruri în modul meu naiv, instinctual, încă, din primele şase luni trăite în occident…; acum înţeleg mai bine că toţi ştiu asta, însă se fac că nu văd şi prefacerea aceasta de prostituaţi cu toţii, politicienii din ultima generaţie ne vor duce la o explozie de nemulţumire a întregului occident.”

Această neteamă a lui Pavel Rătundeanu-Ferghete nu vine din vreo bravadă de operetă, ori dintr-o temeritate susceptibilă de inconştienţă extremă, ea vine din simplitatea omului care s-a convins că viaţa este singulară, că este superbă, şi că ea este un dar divin,  iar legătura cu Dumnezeu o face inexpugnabilă. Pavel Rătundeanu-Ferghete trăieşte ca  un martir în propria  sa viaţă, nu-i este teamă să se sacrifice sufleteşte pentru semenii săi, sare repede în ajutorul celorlalţi, se mânie şi-i gata de ripostă, blândă ripostă, verbală, atitudinală, cu deosebire la violentarea limbii române, a neamului din care se trage ori a marilor sale spirite, poeţi, muzicieni, preoţi etc. Credinţa ortodoxă, Iisus şi Dumnezeu, icoana bizantină sunt nu doar sacrosancte pentru acest fiu de ţărani ardeleni ci sunt şi carne, şi sânge şi gând existenţial, ele alcătuiesc o matrice a verticalităţii sale, sunt un fel de coloană a infinitului personală, care-l leagă atât de pământul natal cât şi de cerul de deasupra satului în care trăieşte: <<Mulţi sunt scriitorii români, deci nu sunt puţini scriitorii care cum laude să nu fi lăudat satul românesc, aici şi orăşeanul dezinteresat găsind ospitalitatea, omenia omenescă, acel: -”Bine ai venit!” Această urare o văd şi la intrarea-n arie, în Sâmpetru-Almaşului, o văd la locul numit Râtul lui Călcâi, un şes de care dădeai după ce venind de la Hida-Almaşului, după ce treceai de Podu Hopoii, nu departe de Valea Almaşului, în susu văii Sâmpetrului, înaintând prin depresiunea cu numele văii, a Sâmpetrului, spre sat. Mai nou, primăriile pun astfel de urare de cum dădeai din toate direcţiile în hotarul fiecărui sat, fiind invitaţie turistică, inima deschisă, omenoasă a celor ce trăiesc în părţile noastre omeneşti-româneşti şi nu era ceva formal, ci de anume o realitate dintotdeauna: “Bine aţi venit!” Ca atare ceea ce suntem noi înşine e iubire, drept la înviere>>

            Spaţii largi din carte sunt reflecţia amintirii soţiei sale Vica, spuneam, de curând plecată la cele veşnice. Amintirea răscolitoare nu este prilej ieftin de jelanie – la care, Pavel Rătundeanu- Ferghete are tot dreptul, în definitiv – nu, el sublimează de-a lungul paginilor cărţii pierderea soţiei într-un filtru de decantare al emoţiilor care ne face şi pe noi, cititorii, părtaşi şi la durerea sa, dar şi la raportarea fiecăruia dintre noi la puterea dragostei, la perspectiva mântuirii prin credinţă, şi, de aici, la perspectiva unui transcendental ce devine familiar, prietenos: “A murit Vica, trebuie să admitem, că-i o normalitate, venim pe lume, ca să murim. Nu ne naştem deodată şi nu deodată murim, încearcă şi medicul neurolog Rusu Vasile-Marius să mă lămurească de firescul lucrurilor. Medicul, prieten de peste 32 ani, mă vede deprimat, într-un fel extenuat, decepţionat şi pe nicăieri şi căuta, ca pe un pacient să mă consoleze readucându-mă pe linia de plutire în Arca Salvatorului insuflându-mi curaj, optimism şi poftă de viaţă, cum tu o făceai de la bun început, Ben, ţie spunându-ţi tot cu încredere şi sinceritate, confesându-mă, ca unui preot. Trebuie să înveţi cum să performezi, învăţând psihic cum să colorezi viaţa cu performanţă, deşi nimic nu-i mură-n gură, că timpul mai permite să studiezi pentru a fi cu exigenţă şi excelenţă pe coordonatele unei Românii profunde şi mari. Pentru viaţă, noi românii ne pregătim ca la carte.”

Continue reading „Dan ȘALAPA: „Mere pădureţe. Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică” de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică”

Dan ȘALAPA: “Căutând după mere. Un dialog amical” de Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete

Căutând după fericire

CĂUTÂND DUPĂ MERE, subintitulată “Un dialog amical”, cartea lui Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete este invitaţia la întoarcerea la izvoarele Facerii, la armonizarea cu scânteia Bing bang-ului, cu ceea ce poate fi mai exponenţial şi mai înălţător din ceea ce este, materie sau spirit.
O dorinţă, o vrere, un proiect magistral al celor doi în faţa unei realităţi inexorabile, însă: mintea noastră nu poate cuprinde decât la nivelul a ceea ce vedem, auzim, pipăim, gustăm, dar şi ceea ce iubim, gândim, scriem, pictăm, cântăm… Trupul nostru este trecător, slab, incapabil să facă faţă unui efort atât de îndelungat, solicitant de energie vitală… Poate revelaţia să ne mai rezerve ceva, dar câţi dintre noi sunt sortiţi unei astfel de experienţe? Şi-apoi, câţi dintre cei care au/primesc astfel de haruri sunt… crezuţi, urmaţi, de noi, ceilalţi, iar adevărurile şi mesajele exprimate de ei, sunt puse în practică, adoptate ca modus vivendi îndeobşte…?

Mărul este “planta pierdută”, înţelegem analogic din spusele lui Ben Todică, în carte, mărul căpătând, astfel, conotaţia fructului ce caută să re-înlocuiască “plantele răufăcătoare”, ce au dus şi duc la degringolada omului contemporan – orgoliul, desfrâul, avariţia sau, mai simplu, cum o generalizează acelaşi autor, materialismul. Ori, Pavel Rătundeanu-Ferghete, argumentează la un moment dat Ben Todică, este acel ferment care, prin viaţa sa simplă, în mijlocul unei naturii mai departe de pervertirea civilizaţiei urbane, el locuind undeva, într-un sat din Ardeal, el şi-a păstrat acel arhaism funciar, îşi reclamă identitatea din rădăcini ancestrale, vorbeşte şi gândeşte în termeni atât de neobişnuiţi limbajelor actuale, academic sau jurnalistic, diurn sau ştiinţific etc. încât nu poţi nici să-l respingi, nici să-l adopţi imediat, pentru oricare dintre variante având nevoie de timp de acomodare, să zicem, de obişnuire cu stilul acesta multi-arborescent, domol, dar nicidecum slab, tumultuos, alteori, dar deloc dărâmător. Este un stil nici moralist, nici doct, nu este nici laic, nici religios, are accente de slavă atât a “lumii reale”, contingente, dar se simte în el şi atingerea metafizicului tandru şi neexpus cu ostentaţie sau cu dorinţa de a fi remarcat.

Pavel Rătundeanu-Ferghete iubeşte nu pentru a fi iubit, el iubeşte pentru a se apropia şi mai mult de Iubire, iar cu cât se apropie de ea, cu atât îi este teamă că ea fuge de el. Ardeleanul nostru intră în ceea ce putem numi sindromul orizontului, acea linie din depărtare, ca un miraj, ca o dulce chemare, căreia vrei să-i atingi lumina, să-i împlineşti chemarea, dar cu cât te apropii de el, cu atât el se mută pe culmea dealului următor, ori pe creasta muntelui, ori pe valurile din depărtare, ori pe linia fierbinte a dunelor din aproapele-departele ce se prefigurează în faţă…

Ben Todică a simţit nu doar nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a se confesa spre a se elibera de sindromul acesta, sindrom benefic, dacă ni se permite oximoronul, anume acela al unei iubiri de aproapele său, contemporan sau ascendent, bogat sau sărac, umil sau infatuat, şi-l aţâţă spre dialog, îl provoacă spre direcţiile unde se simte bine confratele de dialog, dar mai ales îl stârneşte să vorbească despre el şi lumea lui arhaică, conservată în faţa asaltului contemporan pervertitor. Şi-l mai solicită spre satifacţia acestuia, să vorbească despre genialitate şi spirit, despre românism şi fundamente identitare ale spaţiului strămoşesc ardelenesc şi românesc. Iar Pavel Rătundeanu-Ferghete o face fără infatuare şi fără premeditarea intelectualului căzut rob metaforelor sforăitoare, de salon literar, de cenaclu săptămânal aspirând la glorii literare instantanee. Şi, cu toate acestea, vorbele lui, ale acestui Pavel, al cărui nume poate deveni substantiv comun desemnând sinceritatea creatorului arhaic şi necesitatea racordării fiecăruia dintre noi la izvoarele naturii ca izbucuri ale naturaleţii neprefăcute, nealchimizate, chimizate sau adititivate, regeneratoare, totodată, la rândul ei, acest Pavel, spuneam, vorbeşte despre Eminescu, despre Creangă, despre alţi mari gânditori şi creatori de operă cu certă tentă de nemurire, în termeni de sfinţi, de fondatori/creatori de limbă, sens şi matrice românească, în primul rând, şi universală, acolo unde este cazul. La fel, el vorbeşte despre satul românesc, despre acea lume pierdută, parţial, dar care ar mai putea fi salvată. Cum? Se pare că soluţiile ne cam lipsesc, dar dialogul Ben-Pavel ne poate inspira, însă ne paşte, oarecum, utopia. Satul românesc contemporan reclădit, reinventat, repus în rosturile sale pare deja o cetate-stat platoniciană, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”, ca să ilustrăm cu primele două versuri din “Venere şi madonă”, poem eminescian.

“Şi eu sunt Pavel!”, am putea striga, totuşi, calchiind un slogan ce făcea trimitere la solidaritate în faţa terorii ca practică a societăţii contemporane devenită opresivă şi violentă, îndepărtată cu sau fără voie de la standardele acelei naturi umane iniţiale, acum pierdute, din păcate… Strigăm pentru că ideea lui Pavel este ademenitoare, chiar dacă posibilă doar într-o dimensiune supra-omenească, după datele cu care putem lucra, azi, şi fizic şi mental…

Nu este, însă, dialogul dintre cei doi protagonişti, dialogul unei nostalgii iremediabile, de esenţă romantică, după un spaţiu-timp pierdut, nici cel a unei plângeri pe “ruinurile” nici ale acelei, nici ale vreunei alte Târgovişte, ca în cazul lui Vasile Cârlova, nici ale lui Grigore Alexandrescu, în “Adio. La Târgovişte”, şi nici inspirată după “O noapte pe ruinele Târgoviştei” de Ion Heliade Rădulescu, este cartea unei retrospective asupra unei societăţi şi a evoluţiei/involuţiei acesteia, paralel cu evoluţia/involuţia fiecăruia dintre partenerii de dialog; cartea se constituie, persuasiv şi energic, într-o încercare de diagnoză a societăţii româneşti contemporane prin prisma şi a unei paralele cu direcţiile trasate în cultura noastră de mari spirite tutelare, laice, artistice, ştiinţifice ori religioase. Protagoniştii dialogului îşi asumă rolul de analişti şi, deopotrivă, vizionari, dar nu caută să impună rezultatele la care ajung ci doar să le împărtăşească, fie bilateral, ei între ei, la început, fie, prin publicarea lor, apoi, supunându-le judecăţii noastre, ale cititorilor. Cu siguranţă, însă, efectul lecturii este unul de retrezire, de invitare la o autoanaliză personală şi de raportare a ei la evidenţele realităţii contemporane. Este un refresh pe care, dacă ne inspirăm din sinceritatea ce transcede din textul cărţii, avem datoria să ni-l însuşim şi să-i urmăm direcţia regeneratoare spirituală.

“Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi”, îi spune Ben lui Pavel, la un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o undă de nostalgie, poate de invidie confrăţească, de înţeles, altfel, în această relaţie iţită din nevoia unei comunicări internaute, cei doi neîntâlnindu-se practic, faţă în faţă deloc, pe parcusrul elaborării acestei cărţi. Cartea este un dialog sui generis, o formă modernă (sic!) de scriere a unei opere în coautorat. De altfel, acest gen de dialog, care se adaugă celor clasice, de la grecii antici la interviu şi focus grup, de la dialogul faţă în faţă la cel radiofonic sau cel televizat, apoi de la conversaţia simplă la marea conversaţie, aceea între mari autori, mari cărţi ori mari idei.

Ben şi Pavel adaptează câte ceva din toate astea, pe cale internaută, scurtând distanţa geografică prin computere şi gadget-uri, şi pe cea de compatibilitate ideatică prin sinceritate şi argumentaţie baleind suav între arhaic şi academic, între admiraţie şi principialitate. Rezultatul este o carte densă, ca o miere polifloră, aşa cum sunt şi merele pădureţe, până la urmă, ale căror forme, gust, arome sunt diferite foarte mult de cele ale brand-urilor de mall şi super-market, ca să nu mai vorbim de răspândirea lor pe piaţă, ele fiind rare, ici, colo, pe la margine ori în desimea pădurii, şi contrazicând total regulile economiei de piaţă oferindu-se… gratis, pe ramurile merilor pădureţi nefiind niciun preţ atârnat, niciun discount afişat ori vreun slogan publicitar ademenitor.

Cartea lui Ben şi Pavel este un fruct dulce-amar, greu inscriptibil unui gen literar – este, oricum, unul aflat la început de drum în scriitura contemporană – dar care se poate degusta pe îndelete cu răbdare şi deschidere. Avem în el şi ştiinţă, şi religie, şi sat şi oraş, şi poezie şi descrieri, şi mărire şi decădere, şi înger şi demon, şi flori şi mărăcini, un amalgam nepremeditat, dar reieşit din adaosurile fiecăruia cu o fineţe de ceasornicar elveţian sau de scrib de la curtea faraonului… Este, desigur, urmare firească a două spirite nu neaparat gemene, ba chiar contradictorii ca formaţie intelectuală şi profesională, dar care s-au omogenizat spre găsirea albiei comune a unui dialog-fluviu, modest supraintitulat de autori “un dialog amical”. Gândind, însă, la alte asemenea dialoguri “amicale”, cum fost-au cele dintre Eminescu şi Creangă, în “bojdeuca din Ţicău”, ori între Slavici şi Caragiale, la “Capşa”, în Bucureşti, între Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ca să dăm doar aceste sumare trei exemple, înţelegem “amiciţia” dincolo de vreun sens superfluu, peiorativ, de şuetă la o bere şi-un mic. Este, aşadar, conversaţia profundă, mascată de o conjunctură cotidiană, o dedublare a omului responsabil în faţa partenerului de dialog spre o supunere reciprocă vizavi de exerciţiul strălucitor al minţii şi al sufletului, un fel de mărturie contra mărturie, împreună partenerii de dialog depunând dublă-mărturie despre ce este mai bun şi mai frumos în Om, iar asta, spre desăvârşirea unei căi de acces la dimensiunea, calitatea umană următoare.

Acest fel de a scrie, ajutat de tehnologia I.T, o corespondenţă instantanee, se extrage – o, tempora! – din corespondenţa epistolară cu vechi state în cultura universală, în care intermediarul între protagonişti era plicul şi foaia de hărtie scrisă de mână, cu tocul şi peniţa, călimara şi sigiliul, apoi poştalionul, diligenţa, poştaşul, după care arhivarea şi publicarea fie de către autori fie de către moştenitorii coirespondenţei ori de către vreun cercetător, editor interesat etc. Anul trceut, la Editura Singur s-a publicat sub semnătura lui Ştefan-Doru Dăncuş şi Dorinei Şişu un volum asemănător, o corespondenţă între cei doi, intitulat “Jurnalul pacientului englez & confidenta irlandeză”. Este cartea unui dialog privind desprinderea de spaţiul natal, înstrăinarea, cum i se mai spune, amândoi autorii fiind personajele unor exiluri autoimpuse, Ştefan-Doru Dăncuş, în Anglia, iar Dorina Şişu, cu ceva mai mult timp înaintea primului, în Irlanda.

Rezultatul, o carte ce se citeşte cu mare interes, viaţa văzută ca străini într-o lume nouă, “străină” lor, şi cu care încearcă să empatizeze. Desigur, motivaţia dialogului acesta diferă de cea a lui Ben şi Pavel, dar “reţeta” scrierii amândurora este asemănătoare. Iar exemplele, desigur, se mai pot da. Genul, aşadar, proliferează, literatura îmbogăţindu-se la subgenul epistolar cu astfel de produse incitante, abordând viaţa şi sensul umanului prin mijloace de expresie novative, de bun augur, cel puţin în cele două cazuri aici amintite de noi.
Fericirea după care umblă, aparent hai-hui, Pavel Rătundeanu-Ferghete, secondat de Ben Todică, ca un ressoineur, un alter-ego al acestuia, stârnindu-l şi îmboldindu-l cu idei desprinse din ideile lui, ori cu altele, ale altor gânditori, ori ale sale, presărate la momentul cel mai potrivit spre a deschide punţi spre o altă zonă a dialogului, Ben Todică alimentează cu ştiinţă şi iubire nevoia lui Pavel Rătundeanu-Ferghete de a-şi afla fericirea pe care, tot timpul, are senzaţia că o tot scapă din mână şi din suflet… De fapt, amândoi, îşi găsesc fericirea dialogând, spunându-şi gândurile, sentimentele, percepţiile, ideile şi… nefericirile. Iar alături de ei, şi noi, dând pagină după pagină acest tom suculent ca o cale spre fericirea care, nu-i aşa, înseamnă exact acest mod de a o căuta!

Ca spirite ce înţeleg “cercul strâmt” în care “viaţa se petrece”, cei doi autori converg spre un rezultat pe care Ben Todică îl punctează devastator de simplu ca ecuaţie a existenţei, sub care şi cartea, şi dialogul lor se înscriu: “Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică.
Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumină, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie.
Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm?”
Nu-i relativismul acesta (şi) sursa acelui benefic “sindrom al orizontului”, de care vorbeam ceva mai înainte?

——————— 

Dan ŞALAPA

19 februarie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă

Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.

Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.

Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.

Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.

Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)

Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă”

Ben TODICĂ: Cuvânt înainte la cartea “Cautând după mere”, aparută la Sitech Craiova, 2018

L-am descoperit pe Pavel Rătundeanu-Ferghete cum aş găsi o maramă maramureşană sau un costum naţional brodat şi înflorat cu tot felul de motive locale, şi din mitologia strămoşilor noştri români. În el se aud voci ce vin de departe, pline de dragostea şi culoarea omului aşezat de mii de ani pe aceste pământuri. Sunt cuvinte modelate de vântul şi ploile locului, dar şi mai mult de faptele strămoşilor noştri, în izbânzi şi înfrângeri, însă întotdeauna în cinste şi umilitate. Ţin mult la accentul şi muzicalitatea cuvintelor sale atinse de istoria locului. Mult mai mult adevăr se ascund în ele, decât în textele pregătite literar ale academicilor noştri, pentru că acestea din urmă sunt controlate de agenda stăpânirii pe când ale lui, fiind neglijate şi batjocorite sunt intacte şi stau mai aproape de trecut, de lanţul istoriei. Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat. El, în sfânta-i simplitate e sincer şi necenzurat încă de guvernanţi, şi aşa va dăinui. Le spune pe faţă, aşa cum sunt toate: dureri şi bucurii, frumos şi urât, lumină şi negură. În peripeţiile sale, poţi citi felul cum sunt percepute legile ţării, în aparatul administrativ, atât de guvern cât şi cel particular. Descoperim că trăim în două lumi, una de la televizor şi o alta în provincie; şi mai simţim şi acel cordon ombilical care îi leagă pe români de sute de ani din moşi strămoşi, din tată în fiu, care nu vor să îngenuncheze. În toată această broderie ţâşnesc steluţe ale culturii universale, ţesute cu mireasma vie a locului. Pavel e un om foarte citit şi trecut prin viaţă, acest fapt îl iscodeşte să contribuie cu demnitate şi multă mândrie la susţinerea stâlpului de rezistenţă a neamului, ca om talentat şi hărăzit de Dumnezeu în a-ţi cunoaşte şi recunoaşte învăţătorii şi, prin aceasta să devină erou alături de contribuitorii literaturii române. Fiecare poezie a sa e un poem şi elogiu adus creatorului, aproapelui sau pământului românesc şi limbii române, însă nu trebuie să uit valoarea corespondenţei sale cu mine, originalitatea textelor sale prin care pulsează plaiul natal precum licuricii prin lanul de grâu. Eu m-am hrănit cu vorbele sale şi ca să-mi satur setea de acasă şi dorul am început să-l înghiontesc ca să mai spuie câte ceva, şi aşa s-a ajuns la această carte pe care acum, în final a început s-o iubească ca pe un nou fiu cu doi taţi. Îi sunt recunoscător pentru răbdarea cu care m-a aşteptat să ies din spital ca s-o finalizăm şi s-o înmânăm neamului nost, unde îi este locul.

Cu iubire,

Ben Todică

Australia

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Câteva cuvinte despre o carte mare…

,,O altfel de cântare a cântărilora  autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete,

 apărută la Editura Contrafort, Craiova, România- 2013

 

Cartea consistă din 308 pagini cu un text desfășurat (prin ideea autorului) pe șapte părți numite Anotimp, fiecare constituind de fapt un nou Capitol în care se include subtitlurile de lucrări realizate de autor. Prefața cărții o scrie dl. Lucian Gruia.

Are Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, iar prin copyrightul ce aparține Editurii Contrafort, se stipulează condițiile legale asupra folosirii textelor din carte. Deci, voi avea grija a respecta întocmai aceste reguli.

   Domnul Ben Todica din Melbourne ne mai spune că va veni o vreme când aceste cărți a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete vor fi căutate și citite precum căutăm un pahar cu apa limpede! Să-i dorim succes deplin autorului cărții O altfel de cântare a cântărilor.

   Desigur, nu o aseamăn eu cu La Dotta Mano, a lui Michelangelo, care deși publicată inițial în doar 33 de exemplare, rar găsită azi, și la un preț de câteva sute de mii de dolari, respectând însă scara valorilor, Pavel  ne aduce o carte mare, în care se cuprind cele mai înalte simțăminte umane, de dor și iubire ,,strecurate prin lumină”, expresie folclorică des folosită de dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete în compozițiile sale. Scrierile aduc un iz specific românesc dar și acel iz al izvorului popular folcloric regional. Uneori ai impresia cum pe undeva prin jur s-ar afla un Anton Pann de la Ciubăncuța de Cluj-Napoca. În tot timpul autorul și-a adunat un larg bagaj folcloric, cum spuneam, cu  frumoase expresii ale omului de rând, aduse și din zona Sălajului său natal.

   În toate cele șapte Anotimp -uri (Capitole) ale cărții se observă o linie de clară legătură, ,,un trunchi”, cum îl numea dl. Lucian Gruia în prefața scrisă cărții, pe care trunchi cresc stufoase ramuri ale creației literare ferghetene, diversificate în teme, dar unitare prin acel liant al iubirii și dorului de o viață sănătoasă, în credință și Hristos, ,,pâinea cea cu folos” expresie iar atât de des folosită de autor. Ce se poate constata, tot inspirațional și metaforic vorbind, valoarea cărții crește tocmai prin aceste stufoase ramuri care numai pe un trunchi solid și sănătos pot crește. Iar trunchiul este însăși harul autorului care a reușit să-i inspire însăși titlul cărții sale: O altfel de cântare a cântărilor, prin care de fapt dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete își identifică personalitatea sa scriitoricească, intimitatea sa sufletească, identitatea lui proprie. Observăm cum aproape la fiecare subtitlu de Anotimp, autorul  notează și un motto, prin care deschide o fereastră spre a se privi înspre tema ce urmează a fi gustată de cititor. Astfel la Anotimp Ia, îl găsim pe Lucian Blaga, cu un vers din Poemele Luminii drept motto ales de autor: `,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” fapt prin care autorul dorește să-și justifice propria-i creație în felul său propriu de a înțelege lumea din jur. Astfel continuând, în această albie al inspirației sale, dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete reușește ași frământa aluatul plăcut al scrierilor sale literare până la finele întregii cărți.

Primind această carte și eu aici în Australia, autorul a mai avut dragul a-mi scrie și un autograf pe prima filă, astfel respectul meu pentru autor rămâne adânc păstrat în ființa mea.

Deosebit de atractiv prin tot ceea ce autorul adună operei sale, cartea poate fi așezată între cele mai inspirate și de real folos adus unei educații sănătoase, umane, creștine celor ce vor avea ocazia sau vor dori să citească o carte bună. Cartea se  află și la biblioteca Mihai Eminescu, biblioteca familiei mele din Cringila, N.S.W, la îndemâna cititorilor noștri români-australieni. Eu o recomand tuturor cititorilor iubitori de o carte adevărată, ieșită dintr-o viață adevărată, care are darul a lumina mintea noastră. Și încă o vorbă: Chiar dacă azi cărțile sunt mai puțin căutate, va veni o vreme când Cartea va fi căutată precum căutăm florile cele frumoase prin câmpiile noastre românești!  Iubiți Cartea Romanească!

———————————

Ioan MICLĂU-GEPIANUL

Cringila, Australia

14 iunie, 2018

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete

Această nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu Ferghete cu un titlu atât de semnificativ – Nădejdea Phoenixului – apare la Editura SITECH – Craiova, 2017, an recent încheiat, dar pe care autorul din Ciubăncuța de Cluj nu a vrut să-l lase să treacă așa oricum!

Este extrem de grăitoare până și coperta cărții care ne dezvăluie de la bun început direcția dedicației acesteia, desigur Phoenixului – Eminescian! Nădejdea reînvierii Neamului nostru asemenea legendarei Păsări Phoenix din Carpații noștri, care reînvia din  cenușa propriului Cuib! Cartea aceasta cuprinde în cele 209 pagini, poeme deosebit de frumoase, dedicate în principal poetului geniu Mihai Eminescu. Cuprinde de asemenea file de jurnal, scrisori, s.a.m.d.

Autorul este un adept al unei culturi sănătoase, a acelei morale și respect pentru tradițiile românești care nu trebuiesc uitate. Cartea ne aduce din acele valori ale clasicilor, de care autorul se simte mult legat cu acel fir sufletesc al darului său scriitoricesc, nelipsiți fiind desigur  Eminescu, Blaga, Brâncuși, Ioan Alexandru, dar și din generația lui!

   De fapt prin cărțile deja publicate, dl. Rătundeanu se dovedește un pasionat  culegător de folclor. Are deja publicate câteva volume de culegeri din tradițiile și obiceiurile creștine în preajma sfintelor sărbători la români.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete”