Simon JACK: Poeme

În universuri mici

 

Urechile alea mi s-au lipit la spate
ca o cocoașă de dromader mort
in noaptea nisipurilor de an bisect,
e frig în sfinx, e multă apă-n sarcofage
mumii de ceață rostogolesc apusuri
sufocate pe dogma piramidei
unui drept,

in coaja clipei ce mă fură din talăngi
roiesc furnicile semiramidei
timpului scadent,
o libelulă zboară-n lună plină
semn că e vremea de ieșire din pustnici
la drumul mare pentru botezul sandalelor
din pungi,

dă Doamne numai corturi
numai urechi în loc de aripi,
mai lasă-mi spatele ofrandă atunci când
grâul nedospirii va trece din argint
in gând!

retina asta prefăcută e cercul meu
in lumea oarbă,
din iriși răzvrătiți prin catacombe
se fac tiare de-ntuneric si umbre adunate
din feeric se rup în trei de nefiresc,

in universuri mici ne respirăm ființa
efemeride stau pe brațe amputate,
duminici desenate în altare
ne-aduc aminte de odihna unui Finic
la zidul porții,
acatiste de plâns în parii se fac balanțe
de măsurat vitralii,
mă schinjuiesc cu sfinții unei molii
si mă prefac în cioburi de năpastă
la masa unui vameș păgubos!

 

La ce bun?

 

La ce bun în seara asta poezie
când stau matroanele la rând
cu poze colorate de femei în mâini
sa vândă goliciunea Evei
pe doi piaștrii pe la colțuri insalubre
cu zâmbetul împrumutat din cui?

Pe facebook cade majuscula
din nume, oripilăm chiar și pe cei ce
ce nu știu cine sunt,
din virtual ne facem un salut anume
ce uită de banalul,,bună” la vedere
si-l face un ecran de noapte
fără de stele, fără de soare pe care dăm
un vraf de bani,

La ce bun si mâine dimineață
poezie,
căci nu mai știm de răsărituri
de-i primăvara sau e iarnă ne e totuna
din spatele micului ecran,
uităm de-un Păunescu, ne amintim
doar de Nichita când bem o vodcă
sau când la doctor ne frământă boala
că pe la bancă nu mai avem un ban,
pe Eminescu-l mai citim doar
din caietele copiilor când celor mici
le arde de un game sau whatsapp
pe telefonul ce ține loc de-abecedar,

în piețe, în tramvaie, prin parcuri
tot mai goale, prin marea trecere de ani,
prin cimitire chiar și prin păduri cu
arbori fără ram, ne punem masca
pe figură si ne uităm pierduți prin geam,
la ziduri ce se surpă fără vină
copiilor le spunem încă de șotroane
dar nu vedem că ei sunt oameni
ce au la rândul lor alt neam,
ne risipim sub ceruri negre si numărăm
doar like-uri terne,
vedem în tinichele numai galbeni si din
mașini ne facem perle cu care ucidem
suflete pe treceri ce stau la rândul lor
cu ochii-ntr-un cadran,

e haos si multă apocalipsă
in fiecare zi se pierde-un an,
ne plâng bunicii în batistă dar nu-i vedem
că suntem la bairam,
multi au plecat de lipsuri în țară nu mai
este neam, câinii urlă de jale prin cătunuri
a mai murit un vis octogenar,
nu mai e loc nici pentru timp o clipă
nu-i nimic, o oră e cât marea ce-o vrem
păstrată în cămară la borcan,

la ce bun la noapte poezie
căci nu mai e cerneală, nu mai avem pat
si visu-i o corvoadă ce moare strict în pernă
lumina lunii nu învie, pe-afară stau strigoii
rigolelor murdare de stele mici ce cad
din ceruri funerare,
la ce bun poezie, nu mai avem poeți
nu mai avem hârtie.

Rămân doar calendare uitate pe-un
perete, rămâne pâinea nemâncata în vetre
fără foc,
nu mai avem nume, prenumele-i un număr
ce cade pe la poartă cu cel ce-a stat pe-un
gard ce-acum e doar mansardă în case
fără loc,
la ce bun poezie când nu mai știm de nimeni
când nu mai suntem noi,
las ca răspunsul ăsta să vină doar odată
când vom avea vreo rimă din anotimpuri
botezate în spița de la roată,
trăgând de-un car de ploi pe noile răzoare
născute din urgia unui pământ uitat
pe semnătura noastră la ghena de gunoi! …

Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Eleonora SCHIPOR: De Ziua Mondială a Poeziei

Anual această frumoasă sărbătoare a poeziei, a cuvântului scris, a literaturii, este marcată pe larg la CIE Cupca.

            Anul acesta am început cu o vizită la muzeul istoric al satului Cupca, pe care am efectuat-o cu elevii clasei a 6-ea. După o scurtă trecere în revistă a exponatelor, le-am făcut cunoștință cu cărțile de poezie aflate în incinta muzeului. O atenție deosebită am acordat expozițiilor permanente dedicate poetului crăsnean Ilie Motrescu, Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko, Luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu, scriitoarei bucovinene Olga Kobâleanska.

            O expoziție cu portetele celor doi mari clasici ai literaturii universale Mihai Eminescu și Taras Șevcenko am amenajat pe culuarul școlii. Deasemenea am expus și cărțile de poezie ale autorilor numiți mai sus, dar și a regretatului traducător din opera șevcenkiană Ion Cozmei din Suceava, cât și  ale autorilor locali.

            Membri cenaclului literar LĂMÂIȚA, conduși de subsemnata, au pregătit un recital poetic în 5 limbi: română, ucraineană, engleză, franceză, rusă. Elevii au recitat versuri din literatura universală ale renumiților poeți Mihai Eminescu, Taras Șevcenko, Alexandr Pușkin, Ion Cozmei, Ilie Motrescu…

            Profesoara de limba și literatura maternă Lucica Dușceac a organizat expromt un mini-concurs de cunoaștere a poeziei, numind fie autorul, fie titlul versului, elevii urmând să numească corect  răspunsul.

            Sincere mulțumiri tuturor profesorilor de filologie din școală pentru munca depusă în cunoașterea literaturii în diferite limbi. Succese elevilor și fie ca dragostea de poezie, literatură, frumos să-i însoțească pe tot parcursul vieții.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

21 martie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Eu nu râvnesc la vreo coroană

EU NU RÂVNESC LA VREO COROANĂ

(Cu plecăciune, confraţilor mei glorioşi)

  

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci am cununa mea de spini

Şi fruntea toată mi-i o rană

Din truda mea prin mărăcini…

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci moştenesc un biet ogor;

Averea mi-i o simplă pană

Şi-o filă smulsă din cotor.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci dat îmi e să ar cu plugul;

Cât nu-s de rasă ariană,

Îmi strâng sărman în pumn belşugul.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci n-am blazonul de nobleţe,

Nici de zidit nu am vreo Ană;

Deci muza n-o să mă răsfeţe.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Şi neîncoronat va fi să mor;

Cât stihul mi-i doar mie hrană,

Rămân doar scribul din popor .

———————————

Gheorghe PÂRLEA

21 martie 2019

 

Foto: sculptură de Michelangelo („Sclav murind”)

 

Galina MARTEA: Haos postelectoral – între interese și principii

Ar fi greu să-ți imaginezi că societatea basarabeană ar putea exista fără probleme, fără intrigi, fără smecherii din partea clasei dominante. Deci, este imposibil să-ți imaginezi că după scrutinul electoral din 24 februarie al anului curent situația ar putea fi de o altă conjunctură. Dacă să analizăm evenimentele de ultimă oră ce au loc în cadrul societății, cu precădere în cadrul partidelor politice care în baza voturilor acumulate au reuțit să se promoveze în noul legislativ, format în baza procedurii de validare a alegerilor susmenționate de către Curtea Constituțională, atunci vom vedea că starea lucrurilor nu este nici pe aproape în limite onorabile. La ordinea zilei din partea unor forțe politice se regăsește din nou aceeași atitudine de denaturare intenționată a adevărului ce are drept scop înșelarea maselor/ electoratului, iar scopul prioritar este de a domina puterea legislativă, aceasta fiind una dintre cele mai importante puteri ale statului. Interesele unor politicieni din noul Parlament sunt de proporții (cu toate că încă nu s-a ajuns la formarea unei coaliții majoritare pentru ca noul legislativ să funcționeze), iar principiile acestora sunt raportate la niște obiective ce sunt corelate cu aspectele vicierii, aspecte ce nutresc doar soluționarea intereselor personale și, bineînțeles, nu celor publice. Astfel societatea moldavă, ca de fiecare dată, se regăsește fruntașă și prezentă la capitolul nerespectarea codului moral, juridic, civil, prin aceasta să înțelegem că are loc și procesul de încălcare abuzivă a drepturilor omului și de promovare a nedreptății sociale. Aici vom face o paralelă unde vom actualiza recentul raport cu privire la situația drepturilor omului în lume pentru anul 2019, elaborat de Departamentul de Stat american. Fiind arhiplină în nelegiuiri, în raportul susmenționat Moldova se prezintă ca o țară în care există în mod activ corupție, impunitate, etc., astfel stipulându-se: „una dintre cele mai grave probleme este corupția. Deși există legi care penalizează corupția oficialităților, acestea nu au fost aplicate eficient, motiv pentru care oficialitățile, cu impunitate, au putut comite frecvent fapte care intră în această categorie. Corupția este foarte răspândită în sistemul juridic și în alte structuri de stat”. Într-un mod detaliat în raport se specifică și despre Legea privind amnistia fiscală, care, la rândul ei, ar putea „favoriza” criminalitatea financiară, evaziunea fiscală sau spălarea de bani. De asemenea, se menționează și despre „nivelul fără precedent al migrației” parlamentarilor, fenomen care, potrivit Departamentului de Stat american, demonstrează „nivelul corupției” și eficiența metodei de a „cumpăra sprijin politic” (https://moldova.europalibera.org/a/r-moldova-%C3%AEn-raportul-departamentului-de-stat-corup%C8%9Bie-impunitate-procese-motivate-politic-/29821413.html). Deci, din cele relatate marcăm că anume corupția este cauza tuturor nelegiuirilor ce au loc în cadrul țării.

Dar, să revenim la situația postelectorală din societatea moldavă. Au trecut deja mai mult de trei săptămâni din ziua scritunului electoral, însă partidele politice ce fac parte din noul legislativ nu au găsit încă nicio soluție în a forma o majoritate parlamentară care, la rândul ei, ar urma să formeze și un nou Guvern. În terenul de decizie postelectorală sunt democrații, socialiștii și blocul ACUM – cele mai de forță partide politice din cadrul noului legislativ, care, în mod normal, ar urma să ajungă la o înțelegere  bazată pe renunțări și concesii reciproce pentru a crea o imagine cât de cât stabilă atât cursului politic, cât și procesului de stabilitate politică socială din cadrul țării. Anume din acest punct de vedere între respectivele partide politice ar trebui să existe transparența decizională pentru a limpezi lucrurile care sunt prea încurcate în societatea moldavă, acestea fiind urmări ale trecutului și prezentului plin de răutate, minciună, manipulare, etc. Formarea unei majorități parlamentare ar fi necesară la momentul dat pentru a nu se ajunge la alegeri anticipate, iar pentru realizarea acestei acțiuni ar urma ca unele partide politice să-și schimbe regulile de joc pe care le-au facut până acuma și, nemijlocit, ar fi necesar să se purceadă la metode democratice și civilizate în promovarea și respectarea aspectelor procedurale. Dacă blocul ACUM nu dorește să facă nicio coaliție cu democrații și socialiștii, partide care le-au fost inamici politici în această campanie electorală (așa se pronunță o bună parte dintre alegători, mulți analiști politici, cât și analistul politic Igor Boțan care confirmă acest lucru într-un interviu la radio Europa Liberă din Moldova: https://moldova.europalibera.org/a/igor-bo%C8%9Ban-primul-test-de-existen%C8%9B%C4%83-a-majorit%C4%83%C8%9Bii-este-alegerea-pre%C8%99edintelui-parlamentului-/29828352.html), atunci formarea unei majorități parlamentare ar fi imposibilă, cu excepția dacă democrații și socialiștii vor găsi între ei interese și priorități comune. S-ar presupune că democrații și socialiștii ar putea crea o coaliție între ei, așa confirmă analistul politic Igor Boțan, care la întrebarea pusă de postul de radio Europa Liberă domnia sa răspunde astfel: „Eu cred că probabilitatea este foarte mare și pornesc de la faptul că o coaliție dintre PSRM și PDM ar fi una absolut naturală. Repet: ambele partide pretind că sunt de stânga… Pentru aceste formațiuni și pentru dorințele electoratului din Republica Moldova. Noi pornim de la modul în care au votat cetățenii. Deci, avem două fracțiuni care sunt ambele de stânga: una social-democrată, alta socialistă. Ambele formațiuni pledează pentru suveranitatea Republicii Moldova” (vezi linkul de mai sus). Iar scriitorul și jurnalistul Vitalie Ciobanu, într-un comentariu realizat la același post de radio Europa Liberă din Moldova, prezintă un set de opinii destul de reale: „În Moldova, chiar și după validarea alegerilor din 24 februarie, nu pare să se închege niciun fel de colaborări și acorduri între forțele politice intrate în noul Parlament. PD a deschis primul jocul, anunțând că și-ar dori un dialog cu Blocul ACUM („fără resentimente și supărări”) pentru a forma o alianță de guvernare. Au venit apoi și socialiștii să invite Opoziția pro-europeană la niște „discuții” preliminare. Doar partidul lui Shor, primarul de Orhei, tace… Blocul ACUM a respins ambele propuneri, rămânând fidel angajamentelor sale de a nu face alianță cu partidele oligarhice și anti-europene, considerând aceste invitații drept niște „mere otrăvite”, cum s-a mai întâmplat, simple „bife” pe foaia de parcurs a unei viitoare coaliții democrat-socialiste – așa o vede mai toată lumea. Altfel spus, PD și PSRM trebuiau să obțină refuzul previzibil al Blocului ACUM pentru a putea declara, melodramatic, că deși îi despart falii ideologice abisale, sunt nevoiți să bată palma pentru stabilitate, pentru ca țara să fie guvernată… Actualul blocaj, în care nimeni nu pare avantajat, se datorează mediului politic moldovean: toxic, încărcat de suspiciune, virusat de memoria trădărilor interminabile. Susținătorii Blocului ACUM se întreabă: „Cum să te aliezi, să faci o majoritate cu cei pe care îi consideri lipsiți de credibilitate, de respectabilitate, cu cei care te-au călcat în picioare pe tine și și-au bătut joc de Republica Moldova?” Alți oameni, nu neapărat adversarii tăi politici, vor spune: „Dar nu riști să rămâi pe margine, cu toate bunele tale intenții, pentru că or fi fost alegerile fraudate, vor fi plăcând inițiativele tale cetățenilor, inclusiv celor care au votat pentru actuala putere, de voie sau de nevoie, însă după 24 februarie jocul s-a mutat în Parlament, reprezentativ sau nereprezentativ, n-avem altul, cu el defilăm și acolo raportul de forțe îți este defavorabil” (https://moldova.europalibera.org/a/pot-guverna-principiile-%C3%AEn-politic%C4%83-/29819215.html).

Cu toate acestea, considerăm, timpul va demonstra care va fi decizia finală a forțelor politice ce fac parte din noul legislativ, în cazul dacă vor funcționa procedurile corespunzătoare. Conform dispozițiilor constituționale din R.Moldova este necesar ca cel mult într-o lună de zile după scrutinul electoral să fie convocată prima ședință a legislativului, ceea ce deja a avut loc în ziua de 21 martie 2019. Despre prima ședință a noului legislativ moldav își expune părerea jurnalista Liliana Barbăroșie: „Deşi s-a întrunit joi în prima sa şedinţă – o şedinţă de constituire care presupune în mod automat, însă nu obligatoriu, alegerea conducerii forului legislativ, noul parlament de la Chişinău nici nu a încercat să numească un speaker, iar motivul este simplu – nu există încă o majoritate parlamentară” (https://moldova.europalibera.org/a/dec%C3%A2t-un-guvern-de-transfugi-mai-bine-anticipate-(pre%C8%99edintele-igor-dodon)/29834909.html). În cazul dacă vom presupune că nu va exista o majoritate parlamentară, atunci după multe alte proceduri legislative și termene stabilite în acest scop președintelui țării, Igor Dodon, i se va oferi dreptul de a dizolva noul Parlament și, respectiv, de a declara un alt scrutin electoral pentru alegeri anticipate. Conform specialiștilor în domeniu se constată că realizarea unor alegeri parlamentare anticipate nu vor rezolva nimic bun pentru societate, iar formațiunile politice nu vor avea nicio asigurare că vor acumula niște rezultate mai bune decât acestea. Dacă să privim cu atenție aceste lucruri care s-ar putea întâmpla, atunci situația din societatea moldavă ar putea deveni și mai critică, deoarece poporul este prea istovit de procesele alegerilor; nici statul, credem, nu mai are mijloacele financiare suficiente în acest scop; dar și pentru partidele politice realizarea unui scrutin electoral este destul de scump și anevoios. În acest sens, comentatorul Ion Tăbârță, IDIS „Viitorul” din Chișinău, afirmă: „Totuși, eu cred că Partidul Democrat mai degrabă ar încerca să meargă pe formula formării unui Guvern, pentru că în așa mod ei vor conduce Republica Moldova încă patru ani de zile”( https://moldova.europalibera.org/a/scenariul-anticipatelor-%C8%99i-r-moldova-din-nou-%C3%AEntr-o-schem%C4%83-de-sp%C4%83lare-de-bani/29810933.html). Însă, Andrei Popov, președintele Institutului pentru Inițiative Strategice de la Chişinău, într-un interviu la Europa Liberă, spune: „Pentru mine lucrurile sunt destul de clare, pentru mine. Coaliția există de facto, este o coincidență de interese tactice… Și cred că ei împreună – PDM-ul și socialiștii – prin canalele media pe care le au vor încerca să ambaleze soluția la care se va ajunge mai devreme sau mai târziu, acel vot pentru un Guvern controlat de PDM… PSRM și PDM – pentru a pregăti terenul mediatic, pentru a pregăti opinia publică și ulterior a vinde un asemenea vot nu ca o trădare a electoratului său, ca o cedare, ca o coaliție, dar ca o măsură urgentă pentru a salva țara, că a pune vina și unii, și alții să pună vina pe ACUM, încăpățânarea, rigiditatea, lipsa de maturitate politică a Maiei Sandu și a lui Andrei Năstase, iată ce a condus la această măsură de avarie. Acesta n-a fost planul nostru, noi am vrut cu ACUM – și unii, și alții vor spune. Relevant este faptul că nici PDM, nici PSRM nu au exclus posibilitatea unei alianțe, așa cum au făcut deputații ACUM și liderii celor două formațiuni – PAS și Platforma DA. Iar pentru mine asta este una din multiplele confirmări ale faptului că, cel puțin la nivelul de sus, între liderul democrat și Igor Dodon palma s-a bătut demult și acum se lucrează doar pentru a camufla acest nou episod de cârdășie și de susținere reciprocă, dar să prezinte anume lucrurile și să păcălească în continuare electoratul care să creadă că nu a fost niciun fel de trădare nici dintr-o parte, nici din alta”(https://moldova.europalibera.org/a/andrei-popov-am-multe-indicii-c%C4%83-palma-a-fost-b%C4%83tut%C4%83-demult-%C3%AEntre-plahotniuc-%C5%9Fi-dodon-/29830586.html).

Ca să fim optimiști, cu toate că e destul de complicat, în cazul găsirii unei soluții optime pentru funcționarea noului legislativ, dar și formarea unui nou Guvern, atunci ar trebui ca toți parlamentarii (atât cei care în trecut au mai fost prin băncile legislativului, cât și cei noi care deja vor fi pentru prima dată) să conștientizeze bine faptul că la momentul dat este deja nevoie de o reformare urgentă și radicală a comportamentului politic și civil, pentru ca prin aceasta să se contribuie la acele schimbări care să corespundă unei societăți civilizate în dezvoltare. Deci, să ne bizuim totuși pe faptul că toți acei politicieni, indiferent de culoare/ origine/ orientare politică, ce locuiesc și activează pe pământul basarabean vor conștientiza acest lucru într-o zi probabilă, corespunzător, vor respecta cu demnitate și verticalitate obligațiunea morală în numele alegătorilor și societății. Iar remodelarea principiilor personale urmează a fi corelate, inevitabil, cu principiile și interesele publice, acestea axându-se integral pe o normă de conduită umană autentică și pe un criteriu real al bunăstării sociale. În caz contrar, mai departe nu se poate continua în modul care există astăzi; în continuare nu se mai poate tolera răul, manipularea, abaterea de la moralitate, abaterea de la datoria administrativ-statală din partea clasei politice/ clasei dominante, deoarece este prea mult și toate nelegiuirile și inechitățile sociale prezente în cadrul țării sunt o povară extrem de enormă pe umerii poporului/ concetățeanului.

————————————-

Dr. Galina MARTEA

Olanda

23 martie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom

August 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton, Berliner Weisse. E rece ca gheața berea aromatizată cu sirop roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor!

„Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele mele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: ”las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu trebuie să fie scump tot ce e bun! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlinul, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe dindouă de absurdul său zid.

„Sărac, dar sexy” („arm, aber sexy”) îi place berlinezului să fie. Arta de a celebra grijile și de a le ignora concomitent e la mare căutare. În meniul restaurantului la care ne-am oprit e tipărită o poezioară din folclorul local, care sugerează cam același lucru: „De viața te-nghiontește/ Nu plânge după ea./ Pe-o cracă te-aciuiește/ Și bate-ți joc de ea.” („Jibt dir det Leben eenen Puff, denn weine keene Träne! Lach dir´n Ast und setz dir druff und baumle mit de Beene“).

Revenind la gastronomi, mi-au rămas în minte câțiva mai neobișnuiți. De exemplu, un restaurant al unui unic și singur liber întreprinzător, șef și bucătar în același timp, strict specializat pe sardine la conservă. Poate că alimentul acesta nouă ni se pare banal, dar în multe țări trece drept delicatesă fină. Evident, depinde de ce conține conserva. Restaurantul cu pricina are 120 de tipuri de sardină în meniu, care mai de care mai sofisticate, cu uleiuri și sosuri din cele mai rafinate, servite în cutiuțele lor originale. În ele plutesc peștii la distanțe, aș zice aproape normate, nici prea înghesuiți, nici prea liberi, având proveniențe și varietăți din cele mai dichisite, fiind aduși din te miri ce colțuri de lume. Mușterii se înghesuie la ușa neobișnuitului local!

Altul s-a specializat pe servirea aluaturilor necoapte, deci în faza în care se află când nu te poți abține să nu lingi blidul. Acest produs le amintește multora de ghidușiile copilăriei, pe când își făceau de lucru prin bucătărie, ținându-se de fusta mamei. Cu arome de vanilie sau fructe, pufoase sau cleioase, aluaturile se vând sub forma unuei mingiuci îndesate într-un cornet de înghețată. Lumea își linge degetele după ele. Cel mai inovativ este însă șeful restaurantului care s-a axat exclusiv pe produse locale. Într-atât de învederat e proprietarul său încât nu permite nici măcar accesul piperului, uleiului de măsline sau lămâii în bucătăria sa, pentru simplul fapt că ele nu cresc pe teritoriul Germaniei. El însuși umblă îmbrăcat după moda de acum o sută de ani, la veston și papion, și are o mustăcioară răsucită pe la vârfuri, ca pe vremea lui Charlie Chaplin. Protipendada orașului se dă în vânt după felurile lui de mâncare, intenționat minimaliste. De exemplu, mulți comandă țelină prăjită, sau sfeclă la cuptor, dar pregătite cu metode moderne, care le intensifică gustul așa de tare, încât papilele gustative își amintesc de frageda pruncie, când totul era mai profund și îndesat de arome. Ca la bunica…

Comanda se face din timp; la fel și rezervarea. Ferească Sfântul însă să nu vii, sau să contramandezi în ultima clipă! Temperamentalul gastronom e renumit pentru tiradele pe care ține la telefon celor care îndrăznesc să nu se țină de cuvânt. „Cum adică nu veniți?! Păi eu am gătit pentru voi. Așa faceți și la mama acasă? Rușine să vă fie!” Dacă, însă, se mai întâmplă să-i fie simpatic clientul, atunci se schimbă situația. Stă cu el la taifas până uită să închidă localul și-l răsfață cu trufandale, servindu-l personal și explicându-i cu lux de amănunte secrete gurmandistice, ca de exemplu diferența dintre untul făcut din smântână dulce și cel maturat, pe care-l ține într-o putină, acoperit cu apă. Sau îl învață pur și simplu să facă distincția dintre un ou și… alt ou. În ciuda luxului aparent, prețul mesei în restaurantul său e încă plătibil, orarul de lucru flexibil, vesela și tacâmurile simple, apoape țărănești, iar mobilierul fără pretenții. Unele feluri se mănâncă direct cu mâna iar linsul pe degete e semn de bună creștere. Interzis este însă accesul membrilor partidului de dreapta, AFD. Un curaj destul de mare din partea gastronomului nostru nărăvaș!

Berlinul se mândrește așadar pe bună dreptate că a depășit clișeul de incontestabil  „oraș-inventator” al chebapului și al vestitei „Currywurst”. Cu toate acestea, ar fi mare păcat să evităm aceste două produse clasice berlineze, pentru că sunt în continuare cele mai bune din toată Germania. Dovadă stau cozile interminabile care se formează în fața câte unui chioșc aparent insipid, din vreo stație de metrou, unde lumea mănâncă direct din mână, la botul calului.

Se zvonește că absolut toate ciosvârtele de chebap care se frig în orice parte a Germaniei sunt livrate exclusiv de unul și același producător, cu sediul la Berlin. Bineînțeles că mai nou există și chebab vegan. Iar în ce privește vestitul „Currywurst”, cârnatul crocant, bine prăjit, presărat din abundență cu pudră de curry, nu mică mi-a fost mirarea când am fost întrebată la tarabă dacă nu cumva îl vreau în varianta fără pieliță. Ca să vezi, până și în lumea fast-foodului se fac concesii noului val!

Celor grăbiți, care nu se dedau modei restaurantelor tip slow, unde masa se ia în tihnă, asistându-se la prepararea produselor direct sub privirea consumatorului, li se propune pur și simplu metoda localelor tip-bliț. Va Veloce este opusul lui Va Piano. Apropo cârnați, un studiu recent demonstrează că porecla „Sauerkraut”, sau, pe scurt, „Krauts” (varză) pe care le-au dat-o anglosaxonii germanilor nu mai este actuală. Potrivit statisticilor, mâncarea preferată a nemților este incontestabil cârnatul, în toate variantele sale posibile. „Wurst!”, comentează la faza aceasta unii, cuvântul polivalent, care la germani înseamnă și „na-ți-o friptă”, ”mare bânză” sau pur și simplu „ete scârț”.

În cealaltă extremă, adresa la care se pot gusta cele mai sofisticate delicatese, în frunte cu stridiile vii și șampania scumpă a rămas de când lumea etajul dedicat produselor alimentare din vestitul mega-magazin „Kaufhaus des Westens” (pe scurt KaDeWE), situat pe cel puțin la fel de renumitul bulevard Kurfürstendamm (pe scurt „Ku´damm”). Pe aceeași arteră circulată se află și notoriul punct de întâlnire al spionilor de pe vremea războiului rece, cunoscuta cafenea circulară, suspendată Café Kranzler, cea care a făcut carieră prin filmele cu James Bond, Jason Bourne și nu numai. Din păcate s-a reprofilat și vinde acum inofensive cafeluțe bio și prăjiturele din făinuri integrale, ce-i drept la prețuri cam pipărate. Recunosc că am fost nițel dezamăgită…

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Berlin – Ursulețul gastronom”

Gabriela LUNGU: Omul de cultură europeană în viziunea lui Constantin Noica

Constantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(…). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit [1].

Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea[2].

Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX,  un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea – cu aceeași responsabilitate umanistă – încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: … trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(…) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(…) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (…) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult[3].

Umanismul concret al lui Noica poate fi un umanism al răspunderii față de individ, colectivitate, dar și față de națiune și umanitatea epocii actuale. În anii 40 Noica scria un articol de răsunet, Celălalt umanism, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de azi. Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în sine și, calificând-o, s-o unifice și s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăște din dorința omului de a se regăsi pe sine- cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi, risipit de atâtea cunoștințe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite și primejdii neocolite? Dacă vrem să însemne depășire – nu omului de azi îi e necesară depășirea umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur și le-a pregătit incapabil fiind măcar să-și prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconștiență le-a pus în practică[4].

În fața dezastrelor istorice, umane, sociale și individuale – ale vieții sale trăite sub crugul atâtor constelații potrivnice, Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat iarăși acolo, menținând, viguros și constant, echilibrul spiritual între : cum e cu putință ceva Nou[5] și umanismul viu al veacului[6].

Acest umanism al lui a fi, complementar celui al lui a face își centrează atenția asupra militantului, a luptătorului  pentru care : Idealul oricărei elite conștiente nu e să facă altă lume: e să fie altă lume. Omul de azi nu se mai așază față de lume, ci în lume. El este lumea, și o pune neîncetat în mișcare, odată cu propria și neodihnita sa înnoire[7].

Convingerea întremătoare a întregului edificiu  filosofic nicasian este, ca și aceea a filosofului existențialist francez Gabriel Marcel, că a fi trebuie slujit, nu contra, dar complementar lui a avea. Tânărul filosof își contura umanismul său ca pe un program creștin nedisimulat: Ceea ce așadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligența ucigătoare de viață, tocmai viața. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenței s-a putut ridica, în ultimul timp, viața brutală și elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm și s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: și va fi o viață mai înaltă, dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetați de valorile lui a fi. Cândva, când setea aceasta își va găsi o albie, vom înțelege mai limpede, poate, că viața nu suprimă inteligența, ci o întemeiază cu adevărat, așa cum a fi nu interzice pe a face: îl susține[8].

Vocația europeană a românescului l-a urmărit pe Noica o întreagă viață de cultură și filosofie, fapt dovedit și de construcția unui Model cultural european publicat, de altfel, sub titlu latinesc De dignitate Europae. Lucrarea este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987, în reviste precum Ramuri, România Literară

De ce  a simțit Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra culturii europene, când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală?

Continue reading „Gabriela LUNGU: Omul de cultură europeană în viziunea lui Constantin Noica”

Irina-Cristina ŢENU: Anotimpuri

Am strâns în mine multe anotimpuri,
Le-am prefăcut în simțiri ce au albit cu timpul.
Am vrut doar să îmi vindec visul,
Să-l spăl de lacrimile ude
În mijlocul pădurilor crude.

Mi-am asumat un mare risc,
I-am permis iubirii în mine să se nască,
I-am dat un nume fără de renume,
Iar ea a decis sufletele să ni le unească.

Mi-am lăsat pielea mângâiată
De visul meu deloc vindecat,
De respirația sa întretăiată,
De iubirea în care s-a-necat.

Am fugit, m-am închis
În anotimpurile pe care în mine le-am strâns,
Am ucis visul, am ucis simțirea și am scris
În versuri sfârșitul pe care-l restrăiesc intens.

În suflet e un hău imens.
Soarta dintr-un anotimp l-a decis.
Tu ai plecat, eu rămas
Prin suflet să caut sensul ascuns în nonsens.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

22 martie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Mânia din cârje

În răscoala fără coase sufletul bea răzvrătire
Glasurile fug din doruri şi zidesc nefericiri,
Cântul gândului sihastru se topește-n amuţire
Pântecului plin de stele, îi cer iarăşi izbăviri.

Mă ridic din metafizic ca un înger fără raiuri
În visări zdrobit de aripi, frânte-n ochi încătuşaţi,
Şi privesc timpul prin cârje, amuţind din nou în graiuri,
Şchiopătând cu greu prin viaţă şi prin zori înfometaţi.

Nu sunt leacuri nu sunt doctori, nu se mai citeşte cartea,
Farmaciile cresc iute precum pirul pe câmpii,
În spitale zdrenţuite prin saloane umblă moartea,
Taberele gratuite nu mai sunt pentru copii.

Se răscoală-n mine focul, revoluţii el visează,
Iar pierdut-am libertatea şi sunt orb de hoţi prădat,
Cârjele-mi, de frig tocite, se pornesc şi-mi desenează
Valuri valuri de mânie, contra celor ce-au trădat.

Prins în urlet fără lacrimi cresc în foc ca o turbare,
Tineretul fără pâine a fugit în depărtări,
Ma topesc cu of în gânduri, cu o ultimă rumoare,
Aş fugi din lumea asta, dar n-am timp pentru iertări.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

20 martie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Bună dimineața, primăvară !

Bună dimineaţa, primăvară,

Însorită azi grădină eşti.

Clopoţei plini de parfum se-arată

Într-o lume parcă de poveşti.

Se întorc la cuiburi rândunele,

Un concert dă cucul cel voios,

La fereastră aninat stă naiul

Ce îngână un refren duios.

Uite, înfloreşte şi cireşul

Floare albă răsărind sub cer,

Crengile ne mângâie privirea

Pleacă-n zbor un fluture stingher.

Bună dimineaţa, primăvară,

Te salută şi-un cais sfios,

Nu e anotimp în astă lume

Mai plin de-ncântare, mai frumos!

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

(Din CĂRTICICA DE VACANȚĂ /autoare Dunia Pălăngeanu/Ed Amurg Sentimental)