Constantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(…). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit [1].
Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea[2].
Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea – cu aceeași responsabilitate umanistă – încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: … trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(…) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(…) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (…) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult[3].
Umanismul concret al lui Noica poate fi un umanism al răspunderii față de individ, colectivitate, dar și față de națiune și umanitatea epocii actuale. În anii 40 Noica scria un articol de răsunet, Celălalt umanism, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de azi. Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în sine și, calificând-o, s-o unifice și s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăște din dorința omului de a se regăsi pe sine- cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi, risipit de atâtea cunoștințe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite și primejdii neocolite? Dacă vrem să însemne depășire – nu omului de azi îi e necesară depășirea umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur și le-a pregătit incapabil fiind măcar să-și prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconștiență le-a pus în practică[4].
În fața dezastrelor istorice, umane, sociale și individuale – ale vieții sale trăite sub crugul atâtor constelații potrivnice, Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat iarăși acolo, menținând, viguros și constant, echilibrul spiritual între : cum e cu putință ceva Nou[5] și umanismul viu al veacului[6].
Acest umanism al lui a fi, complementar celui al lui a face își centrează atenția asupra militantului, a luptătorului pentru care : Idealul oricărei elite conștiente nu e să facă altă lume: e să fie altă lume. Omul de azi nu se mai așază față de lume, ci în lume. El este lumea, și o pune neîncetat în mișcare, odată cu propria și neodihnita sa înnoire[7].
Convingerea întremătoare a întregului edificiu filosofic nicasian este, ca și aceea a filosofului existențialist francez Gabriel Marcel, că a fi trebuie slujit, nu contra, dar complementar lui a avea. Tânărul filosof își contura umanismul său ca pe un program creștin nedisimulat: Ceea ce așadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligența ucigătoare de viață, tocmai viața. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenței s-a putut ridica, în ultimul timp, viața brutală și elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm și s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: și va fi o viață mai înaltă, dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetați de valorile lui a fi. Cândva, când setea aceasta își va găsi o albie, vom înțelege mai limpede, poate, că viața nu suprimă inteligența, ci o întemeiază cu adevărat, așa cum a fi nu interzice pe a face: îl susține[8].
Vocația europeană a românescului l-a urmărit pe Noica o întreagă viață de cultură și filosofie, fapt dovedit și de construcția unui Model cultural european publicat, de altfel, sub titlu latinesc De dignitate Europae. Lucrarea este o reflecţie filosofică asupra culturii europene formulată cu diverse ocazii între anii 1986 şi 1987, în reviste precum Ramuri, România Literară
De ce a simțit Constantin Noica nevoia unei reflecţii asupra culturii europene, când încă mai avea vreme să încheie, printr-un tratat de logică, articulaţiile unei ontologii redutabile? Ce resort l-a făcut pe acest filozof să părăsească poziţia unor consideraţii lucide cu privire la sintaxa aventurii individualului în orizontul fiinţei, pentru a perora, în cu totul alt orizont, pe teme secunde de antropologie culturală?
Continue reading „Gabriela LUNGU: Omul de cultură europeană în viziunea lui Constantin Noica”