Nela TALABĂ: Cerșind la porțile luminii

Ce greu e sã cerşeşti
la porţile luminii
şi sã primeşti
doar o sticluţã cu timpul comprimat!
Ai vrea s-alergi dupã secundele
ce au luat-o înapoi,
pe cãrãrile de fum ale amintirii.
Nu poţi privi în urmã,
un pas nu poţi face înapoi,
şi timpul te zoreşte, lumina nu aşteaptã.
Prins între douã lumi:
în faţa unei uşi ce-ntârzie sã se deschidã
şi-având în spate un timp ce creşte şi te-apasã,
rãmâi sã te-amãgeşti
cu cioburi de iubire,
cu cioburi de luminã,
cu cioburi de timp comprimat,
în timp ce,
obsedant,
îţi cântã,
în urechi
un cântec de sirenã:
„Mergi mai departe!
nu te-opri!
Cu cioburi de stele,
nu poţi crea o galaxie!…”

——————————–

Nela TALABĂ

Galați

4 iulie 2019

(Imagine sursa internet)

Ioana CONDURARU: Spune-mi dorule

Spune-mi dorule, hai spune
Cine-i mai frumos pe lume?
Ceru-albastru plin de stele,
Sau badea cu doruri grele?

 

Spune-mi tu, de ce doinesc
Și mereu mă perpelesc,
Când un greier tot îmi cântă,
Colo prin iarba măruntă?

 

M-am încins cu busuioc,
Să găsesc la iarmaroc,
Leac de dragoste și drag,
Dar dorul tot îi beteag

Și-mi trimite zeci de vise
Cu iubirile promise,
Când străluce Luna Nouă,
De-mi taie inima-n două,

Și prin flori de sânzâiene,
Toate gândurile mele,
Rătăcesc la ceas de seară
Pentru Badea de-astă vară.

Am să-l prind pe înoptat,
Lângă mărul adorat,
Și sub lacăte-l voi pune,
Pentru vremurile bune.

———————————-

Ioana CONDURARU

3 iulie 2019

Foto -Sursa internet

Anatol COVALI: Doină

Doină
 
Clipă de clipă prea repede
vrea în neant să mă lepede,
dar când destinul îmi şchioapătă
viaţa-mi alt sens iarăşi capătă.
E cineva care stăruie
ca drumu-mi să nu se năruie
şi în picioare palatele
să îmi rămână cu toatele.
Poate că-n răul ce bântuie
menirea-mi o să mă mântuie
şi n-o să lase stihiile
să-mi pustiască câmpiile.
Poate că munţii ce freamătă
n-o să mi-i ceară drept camătă
şi n-o să vină aproapele
să-mi spurce iar toate apele.
Chiar de-mi ucid zilnic turmele
tot or să-mi stăruie urmele
şi-oricât în juru-mi se-ntunecă
viaţa-mi în haos nu lunecă,
fiindcă-a mea liră-o să secere
prin ocrotita mea trecere
spice-aurii cu seminţele
ce-or să-mi rodească dorinţele.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 iulie 2019

 

Alexandru NEMOIANU: ,,Asediul”

Sistemul economic-politic ,care domină lumea de la sfârșitul “războiului rece”, este al globalismului.

Acest sistem, în esență, s-a alcătuit prin folosirea fără milă și fără scrupule a avantajelor economice și financiare,stăpânite de câteva state europene și de către USA, avantaje obținute printr-o violență și brutalitate fără precedent în istorie si asta relativ recent, veacurile XIX și XX. În acest chip, din punct de vedere economic, în lume s-a instituit o diferențiere economică obscenă. Sistemul globalist a urmărit să perpetueze această inegalitate. În acest scop au apărut teorii despre “sfârșitul istoriei” și s-au răspândit false cântări despre ‘satul global”, despre “prosperitatea comună”, etc., etc. Curând a devenit limpede că globalismul nu este altceva decât inegalitatea economică de care vorbeam. Un sistem în care cei bogați devin tot mai bogați și cei săraci devin tot mai săraci. Țările care au fost încorporate în imperiul globalist, între ele România, sunt tratate ca teritorii subordonate și în ele ambasadorii USA și EU se comportă și în fapt au puteri proconsulare. În aceste împrejurări au început să apară centre de putere alternative. Pentru o vreme sistemul globalist, prin forțele armate ale USA, au înăbușit violent aceste alternative: în Kosovo, în lumea arabă, etc., etc. Dar unele centre alternative nu pot fi înfrânte militar: Rusia, China, Koreea de Nord, Iran, India, Pakistan. Nu știm ce ne rezervă viitorul în confruntarea dintre forța armata a imperiului globalist și centrele alternative pomenite, dar este limpede că globalismul a intrat în criză și este iarăși limpede că acest globalism nu reprezintă “sfârșitul istoriei”. Aceste adevăruri ne sunt dovedite de procese care au loc în interiorul imperiului globalist.

Teoriile globaliste despre “fericirea comună” se dovedesc apă de ploaie și aer fierbinte cu miros dubios. În aceste împrejurări mijloacele de informare controlate de puterea globalista nu mai transmit știri, transmit propagandă și propagandă de proastă calitate; un soi de triumfalism speriat, în panică. Pretențiile despre „libertatea de exprimare” au dispărut. Iar modul în care un jurnalist liber, Julian Assange este exterminat de către USA și Marea Britanie arată ce rezerva viitorul „globalist” celor care îndrăznesc să „miște în front’. După cum bine se știe minciuna are picioare scurte, este suficient să fie confruntată cu adevărul și se risipește, ca o iluzie căci, iluzie și este propaganda pomenită. În paralel, prin ideologia “relativismului” se caută cu disperare distrugerea noțiunilor și formelor care au definit societatea omenească; Credință, Familia, Neamul, Patria. În locul lor se răspândește sodomia, pedofilia, nihilismul și negativitatea cea mai vulgară. Sunt mulți cei rătăciți, dar starea organica, firească, nu poate fi distrusă. Poate fi amenințată dar, repet, nu poate fi distrusă. Starea firească, organica se păstrează în câteva locuri binecuvântate, între ele “țările” românești, din Maramureș și până în Almăj, și din aceste locuri va porni regenerarea. Dar, să nu ne amăgim. Aceste rătăciri programate sunt doar o fază. Globalismul nu va face excepție între sistemele ideologice totalitare, la fel ca și nazismul, la fel ca și comunismul va sfârși în teroare deschisă și această nouă teroare este între noi.

Trebuie înțeles că formele pe care le poate îmbrăca teroarea sunt multiple, de la unele “blânde” și până la cele de plumb, de tip “ceka”,”Gestapo”, Guantanamo.

În momentul de față, predominante, sunt formele “blânde”, deși cele de plumb există și sunt folosite cu un cinism și agresivitate teribilă și din nou cazul lui Julian Assange ne stă în față.

Formele “blânde” sunt cele ale disoluției sociale și entice. Astfel există teroarea “corectitudinii politice”. În numele celor mai absurde teorii sunt promovate sodomia, pedofilia, anti-famila. Sunt insultate Credința, Neamul, Țara. Cei care se opun sau, măcar, nu participă la aceste festivaluri ale decăderii, sunt calificați reacționari, fanatici și “comunisto-legionari”(!?). Această politică a disoluției și dezmățului antiuman are loc sub pavăza centrelor de putere globaliste, Bruxelles și USA și prin mijloacele de informare controlate de către administrațiile “creole”, quislingii locali. Acești mercenari ai răului nu au scrupule și nu au rușine, ce li se comandă asta fac. Dar dacă această teroare este programată și făcută prin și pentru interese trans-naționale și deci motivațiile ei pot fi înțelese, ce este de neînțeles și nespus de dureros este că “oameni cumsecade” stau complici, prin tăcere, prin frică. Ei reprezintă “trădarea oamenilor cumsecade” de care vorbea profetic Părintele Nicolae Steihardt de la Rohia.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Asediul””

Ala MUNTEAN: Bat silabele metanii

BAT SILABELE METANII

 

Mreje-ncinse de mândrie, carusel pe cerul vieții,
Lume prinsă-n colivie fără boarea dimineții.
În Cuvânt s-adună anii la hotar de infinit,
Bat silabele metanii pentr-un suflet istovit.

I s-a-mpotmolit aripa în desișuri de poveste,
O scăpare-i este clipa ce-l ridică sus pe creste.
Susură-n adânc izvorul căci îl simte-n agonie,
Când zăbrele sfarmă dorul unei vieți în colivie.

Ca s-adune-n goana mare pe o muchie de nor
Anii dornici de visare smulși de-un suflu răpitor,
Mutilați de năzuințe când era vremea de coasă,
Zori îmbrățișând ființe ce-și grăbesc pașii spre casă…

Strâng lumini pitite-n rouă în veșmânt de licurici
Ce-ar desparte lumea-n două: și acolo, și aici.
Bat silabele metanii la hotar de infinit
În Cuvânt s-adună anii pentr-un suflet istovit…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

4 iulie 2019

Vasile LUNGEANU: asprimea cuvântului

oamenii ale căror cărți
le citeam în copilărie
au devenit nume de străzi
apoi au zburat către stele
ca un stol de cocori albi.

nu există o interdicție șamanică,
nu obligă nimeni pe nimeni
să-și ardă abecedarul
sau să-l refuze
înainte de a buchisi,
este doar un fel de asprime
a vremurilor tulburi,
o contradicție ca un mit
de culoarea antracitului.

putem pune bibliotecile
la adăpost în spatele gratiilor,
putem încuia sălile de clasă,
dar nu aceasta este menirea cărților.

ele nu pot trăi în anxietate,
ele nu pot fi constrânse
de lupa neliniștilor iluzorii
și a cocluziilor sterpe, derizorii.

cărțile împart bucurie
timpurie sau târzie.
cărțile sunt aproape cuminți
și ne vorbesc în șoapte fierbinți,
cărțile sunt o cheie de minți.

—————————-

Vasile LUNGEANU

5 iulie 2019

Mariana POPAN: Timpul dintre oameni și omenie

Din trecere prin clipe line,

Ori furtunoase dimprejur,

Te-ntrebi tu, trecător prin cale-mi,

Cum de zâmbesc cu picii-n jur?

Ei sunt a mea-mplinire lină,

A omeniei pe pământ,

Eu sunt al lor scut cu iubire-mi,

Ei sunt eteru-mi, alb veșmânt.

Cum să te mire ce îmi sunt ei,

De le zâmbesc a împlinire,

Dacă sunt viața-mi viitor,

Cu bucurii, de soare pline?

Ce să mai faci ca să mă faci

Să rezâmbesc spre cer senin?

Cu zâmbetul din chipul meu

Zâmbetu-mi floarea-i de pur crin.

Ce am făcut să le zâmbesc,

Din dragostea veșnic mai pură?

I-am învățat stejari să fie,

Sub soare, ploaie ca-n natură.

Ce ai făcut și de ce tac?

Sunt doar un om în simplitate-i,

Care-și urmează drumul viu,

Greu sau ușor, tot mai departe.

Ce nu răspund la alte clipe,

Trecându-mi-le-n arătare?

Eu te ascult, ca cerul marea:

Ca cerul să-nțeleg de soare.

E-atâta de frumos să simtă

Orice ființă cum iubește!

Chiar dacă-i bucurie-n cale,

Ori din tristețe se hrănește.

Cum ți-am mai spus, cum iar repet:

Ce e promis promis să fie!

Decât din compromis să fii,

Mai bine viață-n armonie!

Deci să lăsăm clipă cu clipă.

Să facă timpul ce poftește!

Noi suntem trecători prin lume:

Timpul ne trece cum dorește.

Eu tot mai sper, eu nu renunț:

Timpul ne treacă mai departe.

Dacă sunt oameni de-omenie,

Ei sunt comuni cu-a noastră parte.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

5 iulie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă

Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.

Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.

Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!

Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!

Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.

Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.

Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă…

Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut…

Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia,  de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara,  schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.

Mă întorc, Oltule,  să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei  că nu i-am uitat.

Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.

După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri…

Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.

Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.

Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.

Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.

Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.

Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă”

Codruț Marian STROIA: „Sufletul… la control” sau dincolo de aparențe

În ultima sa carte, „Sufletul… la control”, poetul Gheorghe. A. Stroia reliefează un tărâm în care cuvintele sunt tranșate până la esență. Acestea înglobează, prin concentrația lor, o lume, un univers, în care realitatea este văzută prin prisma omului ce observă că după o viață întreagă, toată averea lui este de fapt timpul, iar el nu este decât un cărunt în barba infinitului, un om ce a reușit să vadă dincolo de rozul falsului cotidian.

În primul rând, ființa creatoare denunță verosimil adevărul dur, care, în deprinderile de zi cu zi ale contemporanilor, este îmbrăcat într-un tumult de vorbe dulci, de emoții false și admirație perfidă. Emoțiile lor de fațadă, izvorâte din caracterul oamenilor „de carton”, au ca scop mascarea acestuia, îngropându-l dincolo de vama rațiunii. Ființa poetică scoate adevărul la iveală, creionând portretul realității, reprezentată de fragilitatea ființei raportată la natura adânc batjocorită în decursul anilor: „eu am îmbătrânit,/ el e încă un copil”(am trăit).

Excesul liniștii amuțește freamătul constant al sufletului: „așa, ca pe un hap amar/ care-ți face bine;/ prea mult… devine toxic” (liniștea). De asemenea, întâlnim motivul decăderii îngerilor: „doar cad pe pământ,/ atunci când/ le atârnă prea greu…/ aripile.” (îngerii nu mor); interesant este și modul în care izbutește adevărul să biruiască minciuna în peisajul actual: „adevărul/ are rănile/ atât de adânci,/ încât îneacă minciunile/ în sânge…”(adevărul).

Datorită sensului conotativ bogat al creației, aceasta are un univers pictat în spatele cuvântului – baza universului văzut; se evidențiază următorul aforism: „frunzele/ nu vor deprinde/ niciodată zborul,/ fără să existe copacul/ de care să se desprindă” (frunzele). Analizând această frază putem obţine imaginea sacră a familiei – „frunzele-copii” care cad, dar numai datorită copacului/ părinților,  izbutind a fi purtaţi de valurile vieţii pe marea destinului.

O altă formulare demnă de a fi menţionată ar fi următoarea: „iubirea este raiul/ trăit într-un perpetuu infern:/ crezi că te mântuieşti prin ea,/ dar te osândeşti, de fapt…” (iubirea). Dincolo de aparenţe, regăsim ideea că dragostea este lumină, dar totodată reprezintă şi sacrificiu, un foc continuu, o flamă nemuritoare ce arde uşor-plăcut. În al doilea rând, sensibilitatea cu care au fost abordate anumite teme este fără de cusur, autorul reuşind să transmită doza perfectă de sentiment, plină doar de curcubeul inimii.

Continue reading „Codruț Marian STROIA: „Sufletul… la control” sau dincolo de aparențe”

Iulia KAKUCS: Poezii mici pentru copii și mai mici

MĂRUL

 

Mama mi-a cules un măr,

Galben ca un soare.

Mușc din soare?

Mușc din măr?

Din ce mușc eu oare?

 

CARUL  MARE

 

În noaptea de mai

căruța cu cai

sună.

 

În tropot ușor

în câte un nor

tună.

 

Căruța s-a dus

spre stele în sus

și iată…

 

Eu cred c-a sosit

De unde-a pornit

odată.

 

 

COCOŞUL

 

Viu  curcubeu

cântă mereu

pe gard.

 

Culorile vii

sunt  mândre făclii

ce ard.

 

Trâmbiță-n zori

un cântec de dor

spre soare.

 

Cocoş pintenat!

Cum de-a uitat

să zboare?

 

ZMEUL

 

Lângă pârâu

eu ţin în frâu un zmeu.

Viu colorat s-a înălţat cu greu.

Ochii-mi deschişi

de stele sunt prinşi

mereu

căci voi zbura

spre steaua mea

şi eu.

 

 

BUBURUZA

 

E-o zi urâtă iară,

Ploioasă şi ursuză,

Dar ştiu că-i primăvară

Căci văd o buburuză.

Continue reading „Iulia KAKUCS: Poezii mici pentru copii și mai mici”