Din trecere prin clipe line,
Ori furtunoase dimprejur,
Te-ntrebi tu, trecător prin cale-mi,
Cum de zâmbesc cu picii-n jur?
Ei sunt a mea-mplinire lină,
A omeniei pe pământ,
Eu sunt al lor scut cu iubire-mi,
Ei sunt eteru-mi, alb veșmânt.
Cum să te mire ce îmi sunt ei,
De le zâmbesc a împlinire,
Dacă sunt viața-mi viitor,
Cu bucurii, de soare pline?
Ce să mai faci ca să mă faci
Să rezâmbesc spre cer senin?
Cu zâmbetul din chipul meu
Zâmbetu-mi floarea-i de pur crin.
Ce am făcut să le zâmbesc,
Din dragostea veșnic mai pură?
I-am învățat stejari să fie,
Sub soare, ploaie ca-n natură.
Ce ai făcut și de ce tac?
Sunt doar un om în simplitate-i,
Care-și urmează drumul viu,
Greu sau ușor, tot mai departe.
Ce nu răspund la alte clipe,
Trecându-mi-le-n arătare?
Eu te ascult, ca cerul marea:
Ca cerul să-nțeleg de soare.
E-atâta de frumos să simtă
Orice ființă cum iubește!
Chiar dacă-i bucurie-n cale,
Ori din tristețe se hrănește.
Cum ți-am mai spus, cum iar repet:
Ce e promis promis să fie!
Decât din compromis să fii,
Mai bine viață-n armonie!
Deci să lăsăm clipă cu clipă.
Să facă timpul ce poftește!
Noi suntem trecători prin lume:
Timpul ne trece cum dorește.
Eu tot mai sper, eu nu renunț:
Timpul ne treacă mai departe.
Dacă sunt oameni de-omenie,
Ei sunt comuni cu-a noastră parte.
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
5 iulie 2019