Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist

Am primit de la Buzău cartea cunoscutului prozator Mihai Sălcuțan, intitulată “Ce-i lipsește milionarului“, apărută la editura “editgraph”, Buzău, 2019, care încă din titlu și desenul de pe copertă cu un porcușor, ne atenționează de subtilitatea ironiei strecurată în texte.

Volumul l-am primit cu dedicația: “Domnului academician Al.Florin Țene, cu apreciere pentru serviciul credincios adus literaturii și culturii române. 29, iunie 2019, Cluj-Napoca, ss Mihai Sălcuțan“,frază care mă onorează.

Desenul de pe copertă mă duce cu gândul la simbolul acestuia în tradiția românească, engleză, austriacă, irlandeză, prin care se spune că porcii aduc noroc – în special de Anul Nou – tradiție e aparentă de origine teutonă, neavând vreo legatură cu alimentul interzis (carnea de porc) din cultura arabă și nici vreo origine în cultura iudaica. Proverbialul „porc în trifoi” echivaleaza invariabil cu prosperitatea financiară și bunăstarea.

Apărută în condiții grafice, tipografice și estetice de excepție, cartea cuprinde 31 de narațiuni și o prefață semnată de Paul Androne, profesor la Liceul Pedagogic din Buzău, șcare este un bun cunoscător al limbi și literaturii române, și nu numai.

Aprecierile la proza acestui scriitor buzoian de pe ultima copertă a cărții, semnate de Ion Roșioru, Nică Janet și Tudor Cicu, completează “biografia” stilistică și de limbaj a unui scriitor polivalent, puterea de observație și punerea în dialog a spiritului parodic, creând acel spectacol umoristic și parodic degustat de cititori, precum un pahar bun de vin, fără sifon, de Drăgășani

Prozatorul are simțul subtil al observației, aptitudine ce surprinde ca o imagine negativă a unei stări fotografice, la care îi adaugă o tușe pentru a-i mării portretul personajului și atitudinea lui într-un contest social. Această explicație evidențiază o stare tehnică prozodică savuroasă insolită ce provine din filozofia caragialistă. Tablouri de gros-plan construite de Miahi Sălcuțan are o excepțională forță de plastician-caricaturist și de restaurator al atmosferei, a clipei surprinse în preajma unui preot la un pahar de vin. (Un autograph…pe cinste!). Narațiunea este dedicateă regretatului Nicolae-Paul Mihail (Nicomah ).

Povestirile din cartea scriitorului Mihai Sălcuțan ilustrează o structură subtil-umoristică de personalitate și situații de caz cu un stil ironic.Sunt ilustrate tablouri hilare, ce te conduc, vrând ne vrând, să te gândești la Kafka cel care a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez,(“Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc“ ).

În “Atac de panică “, descoperim o structură reflexivă, a emoțiilor trăite de o familie care câștigă un autoturism la un concurs organizat de un supermarket, unde tocmai la sfârșitul narațiunii descoperim “cheia” învățăturii de minte. Aici, sufletul baroc al lui Gheorghe, personajul principal, trăiește emoția unui eventual accident săvârșit de șoferul angajat care toată viața a condus numai o mașină de pompe funebre. În acest sfârșit al povestirii autorul strecoară, subtil, o posibilă cotitură care ar fi putut avea loc, în asumarea unui destin. Întâmplare ce tangențiază cu aforismul lui Mihail Lermontov:’ Viaţa… e o glumă fără niciun haz. “

“Solidaritatea în cadrul comunității “este o narațiune meditativă ce pune pe gânduri edilul comunității unui oraș, astfel că în finalul acesteia morala stârnește o cazuistică lapidară în marginea unei acțiuni suspendate.

Paradoxul unei întâmplări desfășurată într-un magazin de către un hoț, datorită unei tuse tabacică îl descoperim în relatarea “Fumatul dăunează grav libertății “, lucrare în care autorul are marea calitate, paradoxală, de a ne face să știm puține despre personajele lui, fiindcă le ascunde într-o penumbră, dar, care în final, se iluminează o morală.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)

„Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie

o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

(ANDREI CIURUNGA)

Am amintit în prima parte a articolului ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS…, despre celebra şi înfloritoarea Cetate a spiritualităţii geto-dacice a PONTULUI EUXIN, CALLATIS, Regina cetăţilor Schytice, care prin marile personalităţi religioase şi mirene pe care le-a creat şi care la rându-le au onorat-o deopotrivă, a influenţat cetăţile care au devenit la fel de ilustre:TOMISUL şi HISTRIA, astfel spus toate comunităţile de la DUNĂRE, MAREA NEAGRĂ, NISTRU şi CARPAŢI.

Cetăţile Pontice, au fundamentat şi cristalizat componenta specificului etnic thraco-dacoromân, care a permis dezvoltarea şi promovarea unei concepţii noi, axată şi caracterizată eminamente pe o profunzime de înaltă ţinută filosofică, paralel cu mistica rigorii teologice de esenţă, provocând astfel deschiderea universală prin promovarea spiritualităţii la realitatea imanentă istorico-literară, dar care se comunică eternităţii Adevărului. Diversitatea naţională devenind aşadar, evidenţa universală.

După marele poet, ierarh şi sfânt Niceta de Remesiana alt reprezentat ilustru al Şcolii Literare de la Tomis, a fost Sfântul Ioan Casian, care a avut privilegiul să fie hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia i-a păstrat o venerabilă recunoştiinţă în lucrarea sa: De incarnatione Domini. Contra Nestorium, în care aşterne pagini de o profundă elocinţă, reflectate în cuvinte angelice, strălucitoare: „Am fost primit în slujirea sfântă şi oferit lui Dumnezeu de către Episcopul Ioan de prea fericită amintire; deşi sunt absent de acolo cu trupul, sunt totuşi prezent cu sufletul; şi cu toate că nu sunt în mijlocul lui, totuşi mă simt legat duhovniceşte de acel prea iubit mie şi prea venerat popor al lui Dumnezeu de acolo… Eu sunt discipolul şi opera lui Ioan! – Cuius discipuli atquae institutia sumus!”

În opera sa de referinţă Conlationes XXIV, sfântul Ioan Casian, aflat în Pustia Egiptului, brodează mirificul său ţinut dintre Dunăre şi Mare cu un vibrant elogiu de un mare rafinament liric: „lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii…, că mai mult lor le datoram înaintarea noastră duhovnicească… În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să îl încânte pe un monah, dar chiar să îi dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă.” (Conlationes XXIV,I )

La cererea ierarhului Castor de Apta Iulia – Galia Narboneză, Sfântul Ioan Casian a scris capodopera sa: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis,<<una dintre cele mai importante scrieri ascetice din istoria monahismului creştin şi a culturii universale.>> (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 100)

Capodopera sfântului dobrogean l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia (480-550), să o pună temelie monahismului apusean, prin care şi-a fundamentat Regula Monachorum, pentru marele său Ordin monahal care l-a întemeiat. (J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century-1929)

Guillaume Grimoard, viitorul episcop al Romei sub numele de Urban al V-lea, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Saint Victor de la Marseille, ctitorită de marele scriitor, ieromonahul Ioan Casian, căruia i-a păstrat o vie şi sacră admiraţie.

Alte mari personalităţi care s-au inspirat din vasta Operă a Sfântului Ioan Casian au fost: Ioan al Tomisului (sec. V), ierarh şi marcantă personalitatea a Şcolii Literare de la Tomis, Ghenadie al Marsiliei (+ 496), Arhiepiscopul Cesarius de Arles, scriitor-teolog (470-542), Sf. Grigorie cel Mare – Dioalogul (535-604), episcop al Romei (590-604), scolasticul Alquin (735-804), Fotie-patriarhul Constantinopolului (854-867 şi 877-886), Toma d’Aquino (1225-1274), Dante Alighieri (1265-1321), Tereza d’Avila (1515-1582), Ignatius de Loyola (1491-1556), Francisc d’Sales (1567-1622) ş.m.a.

Celebra Şcoală Literară de la Tomis a rămas un izvor nesecat devenind un fluviu de creaţie pentru mulţi dintre Corifeii Culturii Ortodoxe, respectiv ai Filosofiei creştine: Petru Dimitrie Cercel, Voievodul Valah, poet, erudit al Cultului care a fermecat Europa şi în mod expres pe papa Sixtus al V-lea: „Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei.” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel, papei Sixtus al V-lea).

Patru mari Principi ai lumii au covârşit omenirea cu spiritualitatea lor enciclopedică:

Pico della Mirandola (1463-1494), Petru Dimitrie Cercel (n. 1541, după alţii în 1545, ucis de turci în 8/ 18 Martie1590), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Mihail Eminescu (1850-1889), căruia printr-o măsură a Măsurii, lui Titu Maiorescu, i-a scăpat expresia pe care a regretat-o toată viaţa, întronizându-l astfel întru eternitatea gândirii dacice: „rege al cugetării omeneşti”.

Principelui – Domnitor Valah Petru Dimitrie Cercel, i-au urmat alţi discipoli magnifici ai ilustrei Şcoli tomitene: stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir, ierarhii Nicolaus Olahus, Johann Sommer de la Pirna (+ 1574, poet al Curţii domneşti-Suceava, profesor al Academiei de la Cotnari), Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Gherasim Timuş, Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Ghenadie Enăceanu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, N. Iorga, Mihail Eminescu, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nil Dorobanţu, Sextil Puşcariu, Artur Silvestri, Pandele Olteanu, Mihail Diaconescu, Gheorghe I. Drăgulin, Ioan G. Coman, Ioan Alexandru ş. m. a.

Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful (392-403) s-a adăugat cu cinste Corifeilor de Aur ai Şcolii Literare de la Tomis, atât prin erudiţia sa, cât şi prin curajul şi demnitatea de a-l apăra pe Patriarhul Constantinopolului Ioan Gură de Aur, cel mai ales ierarh al Bisericii Universale, în Sinodul de la Stejar (403), acuzat de admiraţie pentru marele savant teolog Origen (185-254), „mai ales, că ştim că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” (Mihail Diaconescu, …, p. 99)

Împăratul thrac, născut la Tauresium la sud de Naissus-Niş, Justinian cel Mare (527-565), a fondat Arhiepiscopia Justiniana Prima, „patriae nostrae pro tempore”, prin Novela XI din 14 Aprilie 535, Eparhie cu 14 scaune episcopale, păstorită de un mitropolit geto-dac, cuprinzând provinciile: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Inferior. Provinciile din Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau dependente de Patriarhia de Constantinopol.

Din localitatea Zaldapa-Callatis (Mangalia de azi), s-au ridicat doi iluştii geto-daci Patriciolus şi fiul său Vitalianus, cei mai mari militari aflaţi la cumpăna veacurilor al V-lea şi al VI-lea, alături de Flavius Aetius care a fost „una dintre cele mai înalte întruchipări ale geniului militar al dacoromânilor din ţinuturile getice.” (ibid., p. 112)

În Dacia Pontică – Scythia Minor – Dobrogea de astăzi s-a născut Dionysius Exiguus Areopagitul, unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Vetrei noastre străbune, a cărui vocaţie-misiune şi-a asumat-o până la capătul vieţii sale pământeşti: „Tradiţia teologilor este dublă: una negrăită şi mistică, alta descoperită şi mai uşor cunoscută: una simbolică şi iniţiatică, alta filosofică şi demonstrativă. Şi ea împleteşte negrăitul cu grăitul. Unul convinge şi leagă adevărul cu cele grăite, altul lucrează şi ridică sufletul în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003)

În egală măsură scriitor ilustru şi mare teolog, a lăsat întregii omeniri Calculul Erei Creştine, Ierarhia Cerească, Ierarhia Bisericească, Despre Numele divine, Teologia mistică. Personalitate proeminentă a Şcolii Literare de la Tomis, discipol al magistrului episcop Petru al Tomisului, descendent din celebra grupare a monahilor sciţi, în fruntea cărora se aflau scriitorul teolog Ioan Maxenţiu şi cel mai mare teolog al epocii sale, Leontius Byzantinus, rudă de sânge cu Vitalianus de la Zaldapa.

Sfântul nostru dobrogean Dionisie Smeritul – Areopagitul s-a impus posterităţii şi lumii universale, prin viaţa sa sfântă, credinţa, iubirea şi opera sa colosală, ca mare scriitor, teolog şi savant, personalitate enciclopedică, „autor de lucrări în latină şi greacă, jurist, estetician, traducător, calendorolog, dascăl de dialectică… Este unul dintre scriitorii de valoare universală pe care cultura noastră i-a impus în epoca dacoromână.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 141-142)

Monahii sciţi care, au impus la Sinodul de la Calcedon expresia ortodoxă trinitară <<Unus de Trinitate carne passus est>> – „Unul din Treime a suferit cu trupul”, au primit binecuvântarea şi lauda Sfântului Dionisie Areopagitul în dedicaţia adresată confraţilor săi: „Fraţilor preaiubiţi Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinus din Prefaţa la Epistolele către Succesus: Credinţa lor, strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate… Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi. Sfinţiile Voastre, însufleţiţi pentru integritatea credinţei, sprijiniţi din toate puterile râvna acestora… Sigur de tăria Bisericii universale şi socotind puţin importantă îndrăzneala sau furia perfidiei nestoriene, care asediază mereu adevărul ortodox, nu numai prin încercările pe faţă, ci şi prin curse ascunse, mă ostenesc prin puterea pe care mi-o dă harul dumnezeiesc să opun armelor de fier ale acestei erezii un bastion mântuitor.” (Praefatio ad Ioannem et Leontium, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, p. 310) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 401(1 –15 Iulie)

Dragii mei enoriași!

Nu suntem singuri! Într-o lume tot mai bulversată de conflicte, tot mai laicizată, mai tensionată și stresată, fiecare om se simte în nesiguranță, fiecare țară privește cu îngrijorare spre viitor.

Te simți singur, într-un război uriaș dintre Bine și Rău, care se desfășoară în tine și în afara ta. Tot felul de influențe care vin pe cele mai diverse canale îți subminează valorile morale și religioase tradiționale, pe care le-ai moștenit din moși-strămoși. Începi să te întrebi de unde vii, încotro te îndrepți, cauți fericirea spre zări necunoscute de generațiile precedente. Ți se inoculează impresia că regulile de viață, credința și morala părinților tăi și ale tale sunt depășite, învechite, că nu ești modern dacă nu accepți tot felul de ciudățenii, de aberații și de drăcovenii ca model de viață, de comportament, de credință. Dacă reușești să-ți păstrezi cât de cât luciditatea și cântărești cu înțelepciune lucrurile, îți dai seama că s-a produs o răsturnare în gândirea societății din vremea noastră a scării de valori morale și religioase. Astfel, binele devine rău, răul-bine, urâtul-frumos, frumosul-urât, moralul-imoral, imoralul-moral și așa mai departe. Dacă reușești în vremea de azi să-ți păstrezi sufletul curat, gândirea neinfectată, fecioria trupului, dacă nu te amesteci în anturajele care promovează dezmățul, degradarea morală și religioasă, dacă nu devii adeptul concepțiilor care-L alungă pe Dumnezeu din viață, din societate, din lume, ești un sfânt.

Lumea se frământă ca-ntr-un cazan al istoriei. Se fac tot felul de alianțe, mai mult sau mai puțin trainice, se caută resurse naturale noi, piețe de desfacere, e un permanent război economic, informatic, auzi de noi conflicte militare în care sunt tocate mii și mii de vieți și de destine umane. În multe părți ale lumii s-au deschis granițele și libera circulație a făcut ca mase masive de populație să emigreze spre zone mai bogate, lăsând țările de origine aproape pustii. Se cumpără forța de muncă și creierele luminate din țările sărace pe prețuri de nimic de către țările bogate. Se tinde spre anihilarea suveranității naționale, spre un globalism , care să înghită specificul național al popoarelor, ducând la o uniformizare, la o masă informă, ușor de manevrat de către puterile din culise. Pe marea scenă a lumii este foarte greu să rămâi tu însuți ca popor. Dacă ai un cât de mic simț patriotic, îți poți da seama că Neamul este amenințat cu risipirea, iar Țara cu destrămarea într-un asemenea context. Cei mai optimiști refuză acest scenariu, invocând tot felul de alianțe politice vremelnice, de combinații militare etc.

În calitate de creștin și de român, dar și în calitate de preot, am convingerea că nu e totul pierdut.

Ca indivizi, nu suntem singuri. Noi suntem creștini, botezați în numele Sfintei Treimi. Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, S-a jertfit pentru noi ca să ne scoată din împărăția păcatului și a morții, făcându-ne fii adoptivi ai lui Dumnezeu. El a spus doar: ,,Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”(Ioan, I, 12). Ce alianță mai trainică poate fi decât aceasta de a fi cu Dumnezeu, fiu al Lui? Sfântul Pavel ne asigură că ,,Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim”(Rom., VIII, 16-17). Purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, adică sufletul nostru, suflare divină; ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului, așa încât Hristos locuiește în noi. Suntem păcătoși, cei drept, suntem oameni care purtăm pe umeri crucea vieții și adesea ne poticnim sub greutatea ei. Domnul Hristos ne-a dat însă medicamentul: Sfânta Spovedanie. Este la îndemâna oricui să-și curețe sufletul, să alunge din ființa lui orice urmă de păcat și toate consecințele acestuia. Nu suntem singuri! Atâta vreme cât Îl avem pe Însuși Dumnezeu aliat, mai mult, Părintele nostru, cum am putea să ne temem de oameni sau de diavoli, sau de alte pericole care ne amenință sufletul, trupul, viața, mântuirea? Alături de noi este Maica Domnului, miile de sfinți din toate timpurile și din toate locurile, care se roagă pentru noi, ei înșiși fiind prieteni și apropiați ai Domnului. Nu suntem singuri! Convins fiind de acest adevăr, creștinul adevărat nu se va teme nici de dușmanii văzuți, nici de cei nevăzuți, își cunoaște țelul în viață, adică mântuirea sufletului său și luptă pentru dobândirea ei cu vădite șanse de izbândă. Disperarea nu poate avea loc în sufletul și viața creștinului adevărat.

Ca popor, nu suntem singuri. Suntem aliații și prietenii lui Dumnezeu. Noi, românii, ne-am născut creștini. Perioada de formare a poporului român coincide cu cea de creștinare a lui. Suntem printre puținele popoare de azi care am primit învățătura creștină de la un Sfânt Apostol, care am primit învățătura creștină și Botezul în mod liber. Alte popoare, precum rușii, ungurii, sârbii, bulgarii etc. au primit Botezul la comandă, urmare a creștinării conducătorului lor. La noi nu a fost așa. Din cauza aceasta rădăcinile lui au fost mult mai adânci și mult mai puternice. Din cauza aceasta și numărul de sfinți și de martiri este mult mai mare la noi. Dumnezeu Și-a ales pe Israel ca popor al Lui, popor ales, din care avea să se nască Mântuitorul lumii. Dar poporul ales L-a răstignit pe Mântuitorul și nici până azi nu L-au recunoscut a fi Mesia cel promis de Dumnezeu. Oare, pe care iubește Dumnezeu mai mult: pe poporul israelitean, sau pe poporul român? La noi Hristos a găsit sălaș în sufletele noastre, în casele noastre. Ne-am culcat cu El în gând și în rugăciune, ne-am sculat cu El; ne-am dus cu El la muncă, la drum, la luptă. Două mii de ani am stat străjeri la porțile Europei, apărându-o de goți, de huni, de avari, de pecenegi, de cumani, de tătari, de turci și de alte lifte păgâne. Pământul nostru s-a înroșit de nenumărate ori de sângele celor ce au apărat credința creștină. Două mii de ani, duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare pe altarele bisericilor și mânăstirilor noastre Hristos S-a jertfit mereu și mereu pentru păcatele noastre și ale lumii întregi. Două mii de ani s-au înălțat rugăciuni și cântări lui Dumnezeu și sfinților Lui. Cum ar putea să ne lase să pierim?

Pe pământul românesc au răsărit mii și mii de cărți bisericești în limba română și în alte limbi, ducând mesajul sfânt până în cel mai îndepărtat cătun românesc, dar și până în țările ocupare de păgâni, făcând astfel apostolat pentru Hristos și pentru Dumnezeu. Mii și mii de români și-au dedicat viața lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, slujindu-I și împlinindu-I poruncile, fie în mijlocul lumii, fie în mânăstiri și biserici, fie în munți și-n pustietăți. Numai Dumnezeu ar putea număra milioanele de rugăciuni ridicate de acest popor de-a lungul veacurilor. Cum să ne lase să pierim?

Dacă noi, românii, am pieri, cine I-ar mai cânta Pruncului Iisus colinde, cine I-ar mai cânta lui Dumnezeu și sfinților Lui pricesne, cine I-ar mai înălța slujbe și rugăciuni? Cum să ne lase, când alții dărâmă mii de biserici, iar noi Îi construim mii de biserici, convinși fiind că El în fiecare localitate, chiar și în fiecare cătun trebuie să aibă o Casă a Lui, unde să se odihnească, atunci când călătorește pe pământ. Cum să ne lase? Cine s-ar mai închina cu atâta evlavie în fața altarelor, icoanelor, moaștelor și crucilor? Cine L-ar mai iubi atâta cât L-am iubit și-L iubim noi? Cum să ne lase, când ne-a adus prin istorie două mii de ani, ferindu-ne să nu fim striviți de cizmele coloșilor din jurul nostru? Cum să lase El să piară tocmai grădinarii din Grădina Maicii Domnului? Cine-ar mai lucra-o? Suntem răi, suntem păcătoși, dar suntem ai Lui! Suntem fii și prietenii Lui, iar El a spus: ,,Și viața Mi-o pun pentru prietenii mei!”

Dacă noi cei de azi am pieri, ce-ar face nenumărații sfinți români din toate timpurile, voievozii, arhiereii, pustnicii, călugării, preoții, credincioșii adevărați, care și-au dedicat viața lui Hristos pentru mântuirea lor și a Neamului lor. Toți aceștia sunt prietenii lui Dumnezeu. În fruntea acestei cete uriașe este Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat. Ar fi zadarnică rugăciunea și jertfa lor? Categoric nu!

Nu suntem singuri, nici ca indivizi, nici ca popor. Alții se laudă cu numărul lor, alții cu bombele lor, alții cu avioanele și mașinile lor de ucidere, alții cu banii lor. Noi ne lăudăm cu Dumnezeu, aliatul nostru cel mai de preț. Cu El vom învinge dușmanii văzuți și nevăzuți, ca indivizi și ca popor.

Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!

Sfaturi părintești. Redăm mai jos câteva însemnări ale scriitorului și poetului brazilian Mario de Andrade (1893-1945) . Ce bine ar fi dacă le-ar citi și cei care nu știu ce să facă cu timpul pe care l-au primit ca dar de la Dumnezeu, cu viața lor. Ce bine dacă le-ar citi și cei care-și petrec ore în șir în activități fără rost, în cârciumi și aiurea, parcă ar avea de trăit o veșnicie!

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 401(1 –15 Iulie)” →

Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii

De mai bine de un secol tot soiul de „luminați” caută să acrediteze ideea că singura posibilitate a Românilor de a fi pentru totdeauna fericiți ar fi să preia, în întregime și fără rezervă, în formă și spirit, „valorile” apusene. Acest mesaj neghiob a fost și este purtat prin intelectualii mercenari, bugetofori și campioni ai amoralitatii, „elită de mahala”. Sunt cei care au stat și stau, neclintiți în jurul celor care se constituie ca stăpânire vremelnică, oricine ar fi acea stăpânire. Iar legat de aceasta trebuie să știm bine că atunci când un Neam abdică și uită de Credința și Tradiția lui, ocupația străină este garantată. În aceasta se vede limpede o foarte tristă stare care bântuie pământul românesc de aproape două veacuri.

Este vorba de cumplita separare între “popor” și pătura conducătoare, nu numai politicienii dar, mai trist, bună parte dintre cărturari, dintre cei carea ar fi trebuit să îndrume pe cale bună ‘poporul”. Această clasă conducătoare, străină și înstrăinată de duhul Neamului, face parte dintr-o categorie care, superb a fost numită de către Artur Silvestri, ”creolii”. (“Creolii” sunt cei care au dominat America Centrală și de Sud după ocupația spaniolă. Erau veniți din Spania și impuși drept conducători, străini și indiferenți de soarta populației indigene). Clasa conducătoare a României, de două sute de ani, în cea mai mare parte se identifica tipologic cu “creolii”. Acest lucru poate fi observat nespus de ușor în evoluția comportamentului acestor “creoli” în relația cu centrele de influență din afară României.(Aceste “centre” fiind, în fapt ocupanți străini iar conducătorii impuși, prin forța armelor sau prin genocid cultural, sunt actuala clasă conducătoare din România). Acest aspect, al acțiunii “creole” în historia Romanilor din ultimele veacuri, este atâta de evident și accentuat încât s-a ajuns la două existențe paralele. Este “istoria creolă’, care este cea a zbuciumului politic inutil, al reformelor fără conținut și de fapt a asupririi Neamului Românesc până la sânge și este istoria din adâncuri a României “tainice”, care este a Neamului ortodox, cuvincios și statornic. Pentru cel care iubește Neamul Românesc această tragică realitate se poate vedea. Care va fi rezolvarea ei un știm. Dar sunt convins ca Dumnezeu va ocroti România “tainică”.

Revenind la starea actuală, la istoria mai apropiată, “creolii” comuniști din România, impuși de o putere străină și aserviți ei, au fost ultimii care au înlăturat vestigiile staliniste. Creolii comuniști din România rămăseseră blocați în modelul existent „stalinist” care exista în Uniunea Sovietica atunci când acea putere a impus bolșevismul. Nu întâmplător cultul lui Stalin, în România, era înfloritor atunci când la Budapesta, în 1956, toată suflarea țării lupta contra comunismului. Același lucru îl putem vedea și azi.

În tot ceea ce fusese considerat răsăritul Europei, sunt alese administrații cu simțăminte “nativiste”, cu dragoste de identitate națională și loc administrații care refuză să pună interesele „comisarilor” de la Bruxelles deasupra intereselor naționale: în Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia. În România sunt promovați dușmani jurați ai Neamului, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii” →

Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre

„Uneori ajungem să plătim noroiul mai scump decât aurul. Asta pentru că nu mai distingem valorile de nonvalori”.

Rita Drumeș

Termenul de mahalagism provine din limba turcă, în trecut el desemnând orice fel de cartier, fără să se fi făcut vreo distincție a nivelului de trai. Întreaga familie lexicală a cuvântului – mahalagiu, mahalagesc, mahalagism – a căpătat treptat o aură defavorabilă, făcând trimitere către vulgaritate, grosolănie.

Mahalagismul este definit de dicționare drept vorbă sau expresie vulgară, bârfă, clevetire, defăimare, calomnie, bădărănie, având sinonimele dintre cele mai cunoscute: impolitețe, mârlănie, mitocănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, necioplire.

Într-un eseu scris cu câțiva ani în urmă detaliam acest comportament și totodată îl atribuiam lipsei de educație din familie sau anturajului avut. Devenit obicei, individul care îl practică nu ține seamă că poate stânjeni pe cei care nu sunt obișnuiți cu comportamentul abject – mahalagismul – manifestat prin gesturi, cuvinte și fapte.

Cu tristețe constatăm că în zilele noastre avem nenumărate manifestări ale acestui comportament, în rândul liderilor politici. Dacă ceva mai devreme ne deranjau frazele abjecte, chiar păruielile unor bărbați – parlamentari, senatori – , astăzi „faimoasele” noastre politiciene, care mai de care mai oxigenate, în dorința de a străluci ca îngerii, au prins curaj, s-au luat la întrecere cu bărbații, și-au dat „arama pe față”, și n-au mai pus frână gândurilor ce le străbat mințile. Și astfel s-a definit tabloul femeilor din politica românească, ambițioase, mediocre și vulgare, determinându-mă să scriu un alt eseu, intitulat „Amazoanele”, menționând, totodată că, în politica românească, dar mai mult în afara ei, avem și femei valoroase, modeste, educate, care ar trebuie scoase în față, apreciate și respectate. Însă, fostul lider aflat acum după gratii a avut gusturile lui, dragostea și încrederea pentru femeile aservite, căzute în admirația lui și pe care a avut grijă să le „răsplătească” pentru servilism.

Guralivele pot vorbi într-una, peste toată lumea, fără pauză. Dacă fraza nu este corectă și nici clară, nu contează! Să existe mitraliere continuă, bruiaj continuu. Astfel de femei sunt alese special de partide, nu după calitatea cuvintelor spuse, ci după cantitate – numărul de cuvinte turuite pe minut. Poate este o tactică modernă, ca cel care ascultă să nu aibă timp să și înțeleagă! Acesta este rolul lor în partid, sarcina lor de partid, de a fi cât mai vocale. Nu are importanță că mai spun și prostii, important e să vorbească întruna, să acopere adversarul, să-l contrazică tot timpul, cu sau fără argumente, să susțină politica partidului chiar prin dezinformare. Este o strategie chiar a partidelor, pentru ca oamenii să înțeleagă cât mai puțin, să se uite curioși la mimica feții și la tonul „actorului” de pe scena politică. Și chiar dacă nu înțeleg nimic, totul este să spună „da!”. O asemenea tactică se mai practică și în alte țări, cu diferența că acei politicieni sunt curând depistați și îndepărtați, iar oamenii sunt pregătiți să înțeleagă, prin spunerea adevărului și prin demascarea știrilor false.

În România, partidul de guvernământ, în loc să fi căutat să scoată în față oamenii capabili, au ales numai oamenii interesați de propriile lor interese și nu de cele ale țării, oameni cu trecutul pătat, egoiști, și care au dezmembrat societatea; femei pline de ambiții și care în viața lor nu au construit mai nimic. Timpul care s-a scurs de la conducerea acestui partid de guvernământ a dovedit că partidul nu are oameni capabili, profesioniști, sau dacă sunt câțiva, aceștia s-au retras din atmosfera caragialească a conducerii prezente. Locurile importante sunt ocupate de mahalagii, nu doar femei, dar și bărbați. Oare nu pot să tacă pentru a nu mai supăra pe nimeni? Nu au picul de demnitate pentru a se da la o parte? „Doamnele” ar trebui să știe că eleganța nu înseamnă numai îmbrăcămintea, ci înseamnă și cinste, demnitate (și aceasta naturală și nu mimată!), și discreție. Folosind tonul de mahala sau fraze fără conținut, nu vor fi pe placul mulțimii. Majoritatea oamenilor au bun simț și folosesc cântarul minții.

Actorii aleși ai ingratei scene politice din zilele noastre nu au fost aleși din zonele curate ale țării, ci din cele mai poluate (de care mai nou s-a interzis a se vorbi de rău!) acolo unde educația în spirit comunist a dat roade de-a Continue reading „Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre” →

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Iubirea și viața

Într-un izvor nestins de-un vis fierbinte,

Se oglindeşte pentr- o clipa timpul,

Şoptind încet cuvinte sfinte,

Apoi, zâmbindu-i cerului, seninul,

Se răzvrăteşte-n doară şi destinul.

Un foc nestins, tresare în lumină

Timid şi palid, ascunzându-şi faţa,

Trimis într-un exil, ferit de faţa lumii,

Privind pierdut în chipul lunii,

În fața lui se-nchinā numai viața.

Iar eu purtată de-a lui putere,

Plutind seninā peste valuri,

Izbindu-mă cu sufletul de-atitea maluri,

Sfidând oceanele şi marea,

Am să înving cândva şi depărtarea.

Sfindând momente trecătoare,

Voi trece peste stînci rebele,

Prin cāi ascunse celor rele,

Prin cāutari, desupra celor efemere,

Strigându-ți inima fermecatoare.

Iar când odată tresărind, te văd în zare,

Când sufletul îmi va striga atît de tare,

Strivind cu-al lui ecou o depărtare,

Un foc nestins păşind sfios pe o cărare,

Îşi va sfârşi anevoioasa căutare.

Iar noi, dansând prin roua diminetii,

Iubind ca doi nebuni un vis al tineretii,

Gustăm sărutul frumusetii,

Zâmbind din nou fără să doară,

DESTINULUI SI VIETII….

——————————–

Anișoara Laura MUSTEȚIU

18 iulie 2019, Sydney

Corneliu NEAGU: Miza de-mprumut

MIZĂ DE-MPRUMUT

Lăsați-mă o clipă în pragul neuitării

să pot privi în urmă la tot ce-a mai rămas

din toamna-ntârziată care-alunga cocorii

și ne punea regrete în acele de ceas.

Pendulele rebele măsoară alte ore,

mai lungi decât acelea pe care le-ai lăsat

să curgă îmbrăcate în renunțări majore,

așcunse cu migală sub umbre de păcat.

Plecarea ta târzie pe-o neștiută cale,

deschisă fără veste de cârdul de cocori,

lăsa în amintire doar vechile-ți escale

ce-mi aduceau în suflet tornade de fiori

și amăgiri brodate cu magice secrete

venite nechemate, pe drumul cunoscut,

cu doruri adunate din vechile regrete

jucate fără milă pe-o miză de-mprumut.

Mă roade suferința în nopțile cu lună,

iar neuitarea cruntă mă bântuie din greu,

când clipele fugare se reîntorc să-mi spună

că-n visurile mele te-oi aștepta mereu.

———————————————–

Corneliu NEAGU

17 iulie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Dincolo de lut

Dincolo de lut

Dincolo de lutul ce-mi ține prizonieră inima,

Repetitiv, un strigăt ară în mine

însămânțând un vis

și îmi spune, că pot să zbor, să fiu

ce mi-am dorit!

Dincolo de durerea ce sapă în mine, mocnit,

un foc îmi obligă setea s-o sting

cu izvorul cunoașterii, să adun

între palme esența din necuprins,

să înțeleg cine sunt.

Dincolo de tăcere, rămâne în cuvânt,

o parte din gândul risipit peste timp,

frământând între palme de șoapte

mărturie, că am fost și că sunt,

picătură de viață și moarte, visând.

Carnivor, timpul mă obligă să prind

cât mai multe secunde și simt

foamea lui cum pătrunde în mine

până când mai rămân

dintr-un vis, doar fărâme.

Dincolo de lutul în care mă zbat

eu nu sunt numai carne și sânge, eu ard!

Căutând necuprinsul din rost,

sunt esența a tot ce cunosc.

Peste inimă, gânduri și zile,

Căutarea e tot ce rămâne!

27.06.2019

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Mircea Dorin ISTRATE: Versuri

NUMAI DE VOI DEPINDE

Motto: Umbra fiecărui, sunt a sale fapte

Ce rămân în urma vieții-i trecătoare,

Vrednicia toată strânsă-n zi și noapte,

Clipa să ne-o facă fie trăitoare.

Nimic cu voi nu duceți în lumea de apoi,

Aici rămâne-or toate ce strâns-ați în trăire,

Averi, bănet și case, însemn de-navuțire,

Ce-n faimă trecătoare v-a ridicat pe voi.

În schimb, a voastre fapte s-or veșnici în vreme,

De fost-au bune toate, s-or tot mări în slavă

Și-ți fi ținuți aminte ca oameni de ispravă,

De timp de ce-a uitare, n-aveți de ce vă teme.

Iar de făcut-ați fapte cu voia nesătulă

Ca să vă crească-ntr-una hulpavnica putere

Ce-n bogâții și-n fală vă-ngroape în avere,

Al voastru nume încă, va fi rostit cu hulă.

De voi depinde dară, cum clipa de vecie

Vă va-nălța în glorii pe soclu-ngloriat

Și tot acolo-mi fi-veți, cu nume întinat,

De viața voastră fost-a mai mult nevrednicie.

Prea scurtă este viața ca s-o mânjiți cu tină

Și amintirea voastră vă fie-n veci pătată,

Mai bine dar îmi puneți mereu ‘n-avoastră faptă

Ceva vă facă viața, scăldată în lumină.

14.07.2019

NOCTURNĂ

Ca un licăr de lumină la cârmaciul de pe punte,

Sub icoana însfințită, boaba flăcării mărunte

Arde-n candelă în noapte priveghind vecia-n pace,

Iar cel somn cuprins de vise, în bucăți de-acu-l desface.

Chipul Maicii, joacă-n umbre, mângâiată de lumină,

Cariul roade veșnicia tot lungindu-și a lui cină,

Orologiul din cetate bate-ncet pătrare-n noapte,

Iară vântu-și plimbă liber, ale sale taine-n șoapte.

Sub a nopții feerie, picurată-n praf de stele

Turma rumegă luceferi, stând sub cerurile grele,

Ce țin lumile de-asupra într-o strânsă-mbrățișare,

Între maluri nesfârșite, în a timpului răbdare.

Colo sus, prin universuri, lumi se nasc și-n chinuri pier,

Se-nroiesc la rând noi stele rotitoare pe-a lor cer,

Întinzând secunda lumii către largul infinit,

Ca să-mi pară, preț de-o clipă, ceru-n stele răstignit.

Ici la noi, e pace-adâncă și -n cel somn dulce visare,

Picurând din universuri zdrob de stele căzătoare

Noaptea vălul și-l întinde, ca pecetea unui nor,

Aibă-n liniște și pace truditorul, somn ușor.

15.07.2019

STRIGĂT ÎN PUSTIU

Geaba tot vă strig într-una, ca apostoli-n pustiu,

Ce e rău și e e bine și ce încă azi mai știu

De la moși învățătură ce luat-am bine-aminte,

Să le dau la următorii, să le țină și ei minte.

Că de voi nimic se leagă ce ar fi să fie bine,

Voi învăț aveți la răul ce îl face orișicine,

Ca din zbor îmi prindeți iute îndulcitele păcate

Și nici una nu vă scapă, până nu le faceți toate.

Voi îmi credeți că-mi știți încă cele rele, cele bune,

Cum se trece astă lume cu-ale sale legi nebune,

Tot visând că doar averea o să-ți de-a vruta putere

Și cu ea, tu îți vei face, orișicând dorita-ți vrere.

Al vost’ suflet, ca de gheață, nu se-nmoaie-n fericire,

Nu dă dragoste în toate, nici iertare, nici iubire,

Prea puțin e cela bine care-n viața asta-l face

Ca pe-aici, în astă lume, fie-mi liniște și pace.

Și prea mulți îmi sunteți încă robii multora păcate

Ce vă-mbie azi simțirea cu visările deșarte,

Neștiind că de pe lume voi nu duceți la plecare

Nici măcar din ele-o boabă, la cinstita judecare.

De-asta zic că eu și alții, strigă încă în pustiu

C-al vost’ suflet îndoielnic lenevit e și sălciu,

El se-nchină doar puterii, ce cu-ardoare și-o dorește,

Nu dreptăți cea divine, cum Măritul poruncește.

16.07.2019

AMINTIRE

Când iubirea e trăită cu simțire arzătoare,

Când cenușa ce rămâne e fierbinte și-ncă doare,

Împlinită e clipita ce ai pus-o în simțire

Ca pe veci rămână taină într-o dulce amintire.

Las-o-acolo, leac la suflet pentru vremea viitoare,

Când ea fi-va apă vie vrerii celei doritoare

De frumos și desfătare, de dulceața din trecut,

Când cel rai cu-a sale toate, la picioare l-ai avut.

Va venii și vremea ceea, când din țandără de gând

Îndulci-vei ziua vieții răsfoind tot rând la rând,

Amintiri ce-au fost odată arsul clipei în divin,

Iar acum e lăcrimarea sufletului prins în chin.

Ea atunci ți-o fi visare, după vreme ce-ia pierdut-o

În curatul și smeritul vreri tale care-ai vut-o,

Fost-a cum e datul firi în vâltoarea tinereții,

Ce atunci a fost să fie, îndulcitul dar al vieții.

Toate vin și toate pleacă când e vremea dumnealor,

Toate-nmuguresc odată, îmi trăiesc și-apoi îmi mor,

Dar rămân în amintire urme șterse, tremurare, lăcrimate

Oful inimii ce pune, bobi pe gene lăcrimate. tremurate

17.07.2019

JERTFELNICĂ OFRANDĂ

Cât stele-s pe ceruri și-mi trec rotitoare,

Cât zile-s în toamne sub stoluri cocoare,

Cât valuri de ape în maluri vor bate,

Cât drumuri prin lume vor fi încurcate,

O viață se naște și una îmi moare,

Iar alta-i la mijloc, pe-a vieții cărare.

Cât fi-va o fată cu dor, iubitoare,

Și-n suflet simți-va o dukce chemare

Spre cela pereche ce-i fi-va sortit

Să-i fie pe viață alesul iubit,

Mai fi-va în oameni fior și trăire

Și cheagul vieții, cuprins în iubire.

Cât fi-vor pe lume biserici și-altare,

Acolo îmi fi-va o sfântă chemare

Și-un popă cucernic, smerit și pios

Ce-n ruga-i pornită din suflet, frumos,

Va cere la Domnul smerită-ndurare

Și pentru făcute păcate, iertare………….

Iar peste toate fi-va, jertfelnicul român

Ce tot dorește-n vreme doar lui fie-și stăpân,

Tu datu-ia-i Mărite averi nemăsurate

Și vieți de dat ca vamă să-mi fie apărate

De hulpavi din juru-mi, de răi de departe

Ce cu a lor putere ne țin în nedreptate.

Așa îmi e sărmanul, cu bogății la ușă,

Dar mulți prea mulți de-afară se vor la masă pusă,

Lui ce să-i mai rămână, decât fârâmituri

Și pentru ospeție ceva promisiuni

C-o fi și el ca alții poate băgat în seamă,

Dar mai aștepte încă, ne facă ei , pomană.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri” →

Anatol COVALI: Poeme

În zori

Îmi sunt dragi şi mă farmecă zorii,
când simt viaţa-n lumină pulsând
şi gonind de pe bolta mea norii
ce-au umbrit al meu suflet pe rând.

A fost darnic şi bun Cel din slavă
amânând nedoritul final
şi-oferindu-mi puţină zăbavă –
stropi de rouă-n al vieţii pocal.

Parcă am căi lactee-n privire,
mă simt tânăr şi plin de avânt
când pornesc spre o nouă-mplinire
ca pe strunele sale să cânt.

N-am să las nicio clipă să piară
fără-ai pune pe frunte-un sărut
şi s-o rog ca un strop de povară
să îl ia şi să-l ducă-n trecut.

18 iulie 2019

Aş vrea

Aş vrea ca-n ziua cea de pe urmă
să n-am regrete şi să nu plâng
că a mea viaţă dragă se curmă
când începusem să mă cred crâng.

Aş vrea surâsul să-mi lumineze
chipul în care timpu-a brăzdat
adânci tranşee şi metereze
din care anii la pândă-au stat.

Aş vrea ca nimeni să nu suspine,
să nu văd lacrimi, păreri de rău.
Toţi să-nţeleagă că moartea vine
să schimbe-n bine tot ce-a fost rău.

Aş vrea ca vocea mea să îmi cânte,
versuri în roiuri să fie-n jur,
ca să nu creadă nimeni că-nfrânt e
al armoniei blând trubadur.

17 iulie 2019

Merg încet…

Dacă nu, dacă poate , nu-mi pasă.
Trec senin printre toate sperând
că un foşnet sibilic de coasă
n-am s-aud prin prejur prea curând.

Se răsfiră neliniştea-n temple.
Aspre rugi împietresc în rărunchi
pe când gândul e-avid să contemple
al destinului meu falnic trunchi.

Înţeleg pentru ce, pentru cine
am pornit nedorind să mă-ntorc
şi cu patimă-aproape, din mine
al speranţelor caer să-l torc.

Merg încet, ocolind văi întruna,
fericit, având scop, având ţel,
bucuros că nu-mi este totuna
dacă viaţa-mi e plai sau tunel.

16 iulie 2019

Râd şi plâng

Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii erau zori.

Am livadă-n suflet, înflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
că-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

15 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →