Cristinel CRISTEA: Femeia mea din reverie (poeme)

Minune

 

Sunt vinovat că îndrăznesc

Să te iubesc la nebunie,

Dar știu că vrei să te iubesc

Și-ți place tot ce îmi faci mie.

 

Știu că dorești să te visez

Și fiindcă-i cald de tot,afară,

Vrei să visez pe trupul tău

Doar gura mea ce te-nfioară.

 

Și câte nu mai visezi tu?

Dar dacă scriu mă cenzurează

Un prim ministru literat…

Sau poate îngerii de pază?

 

Căci ești un înger coborât

Să îmi arate Raiul mie,

Nu mă mai satur de iubit,

Femeia mea din reverie!

 

Dacă-aș putea te-aș înghiți,

Dintr-un sărut cât viața toată,

Ca să rămâi numai a mea,

Cu gura ta de ciocolată.

 

Cu buze dulci și ochi nebuni,

Care vorbesc, trecând prin mine,

Ce tare vrei să te iubesc!

Ce bine-mi e visând din tine

 

 

O altă încercare

 

La noi, la colț, la prăvălie,

Se stă la coadă la noroc,

O să mă bag și eu în față,

Să iau și să o iau din loc.

 

Să-l bag în sacul din spinare

Și să te chem și tu să vii,

Să hoinărim, frumoși, sub soare

Și să ne spunem poezii.

 

Crezând că, plin îmi este sacul

N-am înțeles de ce-am pierdut

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Femeia mea din reverie (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Mergi înainte, doar înainte…/ Mach weiter, immer weiter…

Mergi înainte, doar înainte…

 

Un nou limbaj ar trebui sa vorbim
pentru a ne reaminti de noi.
Înfruntăm acelaşi destin.
O fisură în armura noastră.
Lumina din spatele lucrurilor, câţiva stropi de ploaie
– atât cât să ne amintească
de fragilitatea noastră, creată prin vremuri,
paloarea viselor trăite în viitor,
aproape de noi înşine,
destrămate de ceaţa cuvintelor.

 

Ori de câte ori ne spuneam ”te iubesc”,
distanţa între noi se micşora,
la sfârşitul fiecărei întâlniri cu tine,
o floare înflorea inima mea.

 

Capcane de gânduri în mişcare,
cuvinte ţâşnite din noi, prelinse în lacrimi,
lacrimi devenite cuvinte şoptite,
strigate sau scrise.

 

Atingeri, zâmbete, lacrimi, dincolo de distanţe,
lacrimi de tristeţe ce vor avea un sfârşit,
lacrimi de bucurie
ce vor reda strălucirea altor cuvinte.
Întunericul se ridică de pe umerii tăi.
Pe pereţii albi ai visului priveşti tremurul
unor umbre de aripi,
ca o pledoarie pentru invizibil,
ca o reverenţă pentru respiraţia cosmică.

 

Când crezi că toate au dispărut,
mergi înainte, doar înainte.
priveşte focul de pe muntele escaladat,
gândeşte-te la lumina din noi,
oricâte furtuni îngheţate vor fi,
asta-l va ţine mereu aprins.

 

Avem aceleaşi întrebări, doruri, dureri, disperări,
aceeaşi bunătate, speranţă, iubire, lumină.
Disperarea nu se vindecă.
Mergi înainte, doar înainte.
Când ai avut nevoie, ai primit,
când ai bătut, ţi s-a deschis,
când ai căutat, ai găsit,
cand ai pierdut ceva, altceva ai primit,
când ai crezut în visele tale, s-au împlinit.
Flăcările se mişcă. Vântul se înteţeşte.
Timpul se opreşte, nu-l mai măsori.
Oamenii nu pleacă,
îi regăseşti,
în vieţile trecute sau cele viitoare.
Născuţi din acelaşi izvor, primim aceeaşi apă.

 

“Te iubesc” i-ai spus şi îi vei vei mai spune.
“Te iubesc” ţi-a spus şi îţi va mai spune.
“Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”

 

 

 

Mach weiter, immer weiter…

                                                 (Traducere Michael Tudor)

 

 

Eine neue Sprache sollten wir reden
um an uns zu erinnern.
Wir sind von selben Schicksal konfrontiert,
Ein Riss in unsere Rüstung.
Das Licht hinten den Dingen, sind nur ein paar Regentropfen
-nur so viel um zu Erinnerung
an unsere Zerbrechlichkeit, geschaffen in Zeit,
Blässe der Träume die in Zukunft lebten,
nahe an uns,
zerbrochen durch den Nebel der Worte.

 

Jedes Mal , wenn wir sagen „ ich liebe dich“,
schrumpfte der Abstand zwischen uns,
am Ende jedes Treffens mit dir,
erblickte eine Blume mein Herz.

 

Fallen von Gedanken in Bewegung,
Wörter die aus uns ausbrechen, glitzern der Tränen,
Tränen die in flüsternde Worte gewandelt
geschrieben oder geschrien.

 

Berührungen, Lächeln, Tränen, jenseits von Entfernungen,
Tränen der Traurigkeit die eine Ende haben werden,
Tränen der Freude
die den Glanz anderer Wörter hervorrufen werden,
Die Dunkelheit steigt aus deinen Schulter,
An den weißen Wänden des Traumes siehst das Zittern
von Schatten einer Geflügeln,
wie eine Plädoyer für Unsichtbarkeit,
wie eine Verbeugung für das kosmische Atmen.
Wenn denkst das alles vorbei ist
mach weiter, immer weiter,
blicke das Feuer aus den eskalierten Berg,
denke an das Licht in uns,
egal wie viele gefrorene Stürme es sein werden,
die werden Ihm immer brennend halten .

 

Wir haben die gleiche Fragen, die gleicheSensucht, Schmerzen, Verzweifeln,
die gleiche Güte, gleiche Hoffnung, Liebe, Licht.
Verzweiflung heilt nicht.
Mach einfach weiter,immer Weiter.
Wann du es brauchtest hast du es bekommen
bei dein Klopfen wurde dir geöffnet,
hast gefunden das was du gesucht hast,
wen du etwas verloren hast, bekamst du was anderes,
hast in deinen Träume geglaubt, wurden sie erfüllt
Die Flammen bewegen sich. Der Wind wird heftiger.
Die Zeit blieb stehen, Sie zu messen kannst du nicht.
Die Menschen verschwinden nicht,
Du findest Sie,
in vergangenen oder zukünftige Zeiten.
Geboren aus der gleichen Quellen,bekommen wir das gleiche Wasser

 

„ Ich liebe dich“, hast Ihm gesagt und wirst Ihm immer sagen!
„ Ich liebe dich“,wurde dir gesagt und wird es weiter gesagt,
„ Ich liebe dich, ich liebe dich, ich liebe dich!“

 

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Traducere: Michael Tudor

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Mergi înainte, doar înainte…/ Mach weiter, immer weiter…”

Adelina FLEVA: şarpele din floare (poeme)

şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna de acum două veacuri.

(stau în întuneric la poalele crucii şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic borcanul cu miere)

Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi vie pe marea cea mare)

 

***

 

iubeşte-mă te rog cu ura cea profundă
o daimon sacru cu parfum de moarte
căci fără închinarea ta supremă
sunt pietrele pâinea şi vinul idealuri inodore
şi tratate deşarte

 

fauche Seigneur l’herbe sur moi

                                                Traducere Mamier Angela Nache

 

aujourd’hui comme hier je me sens bagnard incarcéré à vie
j’ai encore à expier la punition
et je charrie dans ma transparente créature
une souffrance douce comme une source édifiée dans la roche

et la balle est au-dessus, Saint Seigneur
je lui arrive quelque part sous les aisselles
mes longs cheveux salis de péchés
je suis en ermitage de jurons et de blâmes

je voudrais mourir comme une candela pure
qu’elle éclaire mon souffle dernier
pardonne-moi en vie pour moi
que les vers ont une valeur de fer

(les vers attendent des primeurs, Seigneur
probablement le soufre, ils flairaient
mais ma vie ruinée est encore vivante
palpite lamentablement sous l’habit déchiré

fauche Seigneur l’herbe sur moi
je me suis acheté un cercueil payé avec des mensualités
il ne m’en a pas coûté beaucoup, celui-ci
je l’ai payé mensuellement (avec ma respiration concave)
ma première vérité est ma première liberté

la foudre a l’odeur de ciel et d’algues

déshabille-moi de mon ombre réincarnée
foudroyée avec l’odeur de ciel et d’algues
les veines explosent dans mes tempes
et je ne ressens en moi ni rives ni mâts

(je vais t’allaiter avec mon bonheur, non ascète
auprès de l’autel d’un noyer aux feuilles roses
au point que les doutes actuels te semblent
des véritables néo psychoses)

serre-moi sur ta poitrine avec désespoir
ma chair assoiffée est en attente
s’il te plaît éteins et laisse après la lumière baissée
pour que tu n’observes pas que je suis une vierge dans une femme mariée

un arbre pousse en moi

contretemps aux oiseaux migrateurs

en me cachant dans une femme mariée
chaque nuit je crucifie la lune dans ton cœur

notre acacia maman, fleurit

dans la forêt de cuivre
ils dorment, les tziganes chaudronniers
habillés n’importe comment
dans les couleurs des jours fêtés

 

(Seigneur éteins la bougie
dans la forêt de cuivre
ni croix non fugitive
pureté sans effilures
ni tzigane éveillé
ni bague non fiancée
offerte non donnée
à une lame de couteau)
ahuri par la blessure cruelle
qui sur les genoux brillait
Dieu de cuivre
fraternisant avec une plaie

maman j’ai pleuré toute la journée

 

 

JE VOUDRAIS M’ENFUIR

 

embrasse-moi de la tête aux pieds
avec des lèvres chaudes et parfumées
commence si possible avec les seins, j’aimerais
et la nuit car j’ai tellement peur du soleil

 

Continue reading „Adelina FLEVA: şarpele din floare (poeme)”

Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită

Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.

Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!

Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:

– Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!

– Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.

N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.

Prin clasa a şaptea – să tot fi avut vreo doisprezece ani – m-am îndrăgostit de Eminescu. Am visat noaptea povestea Blancăi şi Blanca eram eu. Am vorbit o noapte întreagă în versuri, dar la trezire nu mi le-am mai amintit. Atunci mi-am făcut un caiet de poezii. Era un caiet cu foaie velină. Mi-am copiat poezia „plagiată”, o poezie dedicată lui Eminescu, una lui Brâncuşi şi una, cred, dedicată bunicii mele. Damian mi-a găsit şi acel caiet. De data aceasta a mers cu el la naşul meu, învăţătorul Marin Dună, cu care s-a consultat şi au tras ei concluzia că am talent!

Am recuperat din memorie doar ideea poetică din poezia dedicată lui Brâncuşi, că, ulterior, am pierdut caietul acela. Ori de câte ori căutam un tărâm al meu, doar al meu, mă exilam în poezie, în file de scurte istorioare, chiar în încercări de roman. Până după revoluţie, adunasem un caiet de o mie de file plin cu poezii – unele mai reuşite, altele care necesitau intervenţie. Am vrut să public.

Eram asistentă medicală într-un sat pe lângă Bucureşti, iar preotul satului era poet consacrat. Niciodată n-am ştiut cum îl chema – eu îi spuneam „Popa Barbă-Roşie”. M-am dus la el să i le arăt, să mă îndrume, dar a rămas cu promisiunea. Am tras concluzia că or fi alţii mai talentaţi ca mine şi am scris doar pentru mine şi pentru un mic auditoriu de prietene, cărora le recitam, regulat, ultimele creaţii.

Am devenit, cred eu, poet, în adevăratul sens al cuvântului, când L-am descoperit pentru Dumnezeu şi am scris pentru El. Nu a fost treabă uşoară, că a trebuit, mai întâi, să rup caietul cu cele o mie de file de poezii. Acesta a fost primul meu preţ plătit pentru credinţă. Altfel nu am putut scrie niciun vers cu sufletul, doar încercări copilăreşti. Atunci am început să cred că ceea ce produce sufletul meu poate servi la ceva. Până nu ai conştiinţa semnificaţiei creaţiei tale, totul este sterp. Auditoriul meu era biserica unde mergeam. În fiecare duminică, la ora tinerilor, citeam câte o poezie.

Viaţa a dat cu mine de pământ de multe ori şi de fiecare dată mă ridicam prin rugăciune şi prin câte o poezie, pe care o scriam atunci, sau o scrisesem anterior. Poezia avea să-mi fie nu doar condiţie de a fi, ci o necesitate de a alina prin ea, ori de a educa. Am părăsit profesia de asistentă medicală, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Timotheus! Din Bucureşti, apoi Colegiul Pedagogic şi Facultatea de limbi şi literaturi străine, specialitatea limba engleză şi am devenit profesoară.

Am citit mult, nu doar atunci, că eram studentă, ci devoram biblioteci întregi, începând cu clasa a cincea. Rămâneau mulţi autori pe care nu-i găseam prin biblioteci şi nu aveam internet să caut biblioteci virtuale, dar atât cât anticariatele, bibliotecile şi timpul îmi permiteau, îngurgitam literatură, cizelam vocabular, gramatică, mod de exprimare, stil de viaţă. Meditaţiile mele se transformau în poezii. Poeziile mele nu erau nici filozofice, nici religioase, nici laice. Erau ceva din fiecare, pentru că eu eram ceva din fiecare.

Am hotărât să lărgesc aria de vizibilitate a poeziilor mele, pe când eram în Spania şi tot din cauza lui Dumnezeu. Auzisem că românii făceau un spital în Africa şi aveau nevoie de bani. Eu nu aveam bani, dar ce aveam, doream să le dăruiesc. Aşa am aranjat cu o prietenă de la o asociaţie de români să îmi organizeze o lansare de carte, pe care urma Continue reading „Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită”

Daniela PÂRVU DORIN: Poeme din vacanța de vară

Amintirea de tine

 

Sunt devastată de atâta frumusețe,

altare de flori m-ademenesc pe alei,

amintirea de ține nu mai încape

abia pășesc,

secundă asta îmi vestește pasul

e ora -nserării când umbli prin mintea mea!

e un ritual, numai al meu, să te caut pe săturate…

să te murmur, măcar o secundă

să torn viață în tine, aș vrea

ca-ntr-un soldat care nu știe că merge la moarte!

09.07.2019

 

 

CAMERA 901

 

 

Eu care nu am urcat atât de sus,

nici măcar într-o cameră de hotel

privesc în jos de la etajul nouă

cum curg o mie de gânduri în venele mele

într-un anume fel

ori mi se pare mie

dar  toate spaimele mele își iau zborul

ca niste fluturi imenși  de hârtie…

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poeme din vacanța de vară”

George ANCA: Milarepa

Hm, să zidesc, de voie, un turn. Milarepa avea poruncă să ridice un castel pentru Dode-ul lui (Dharma dode/Jeune-homme-recueil-de-sutras). Iar eu, de voie. Dar lui i-a dat un model. Întâi din Răsărit. Când îl urcase la jumătate, i-a zis să-l dărâme. Beat, mai apoi, i-a comandat unul din apus, pe care, la jumătate, din nou, l-a doborât, punând pietrele la locul lor şi pământul la locul lui.Trezit, în vârful muntelui din nord, i-a cerut unul de acolo şi, dându-se nebun, fără ţinere de minte, n-a recunoscut comanda. După ce trudise în zadar, pocăitul s-a ales nu cu doctrina încă, ba cu o rană.

         Şi i-a mai făcut o comandă, un turn alb, cu nouă caturi şi un pinaclu. Păcătosul a dorit atunci să-i fie primită martoră chiar bătrâna soţie a învăţătorului. Ce(-şi) zicea? „Am înălţat trei turnuri şi le-am dărâmat. ?ntâi, lama îmi spuse că nu reflectase. A doua oară, că era beat. A treia, se căia de nebunie, de pierderea memoriei, că nu-şi aminteşte nimic. Dacă i-am amintit instrucţiunile lui, m-a întrebat cine mi-e martor şi m-a certat”. Bătrâna mamă, cu milă, a acceptat îngrijorată, ca bună martoră – dar cine îi va crede mărturia?

         Prietene, a început turnul. În glumă, învăţăcei mai vechi i-au aşezat o piatră de fundaţie. Ajunsese la al doilea cat, când, inspectând, dascălul i-a poruncit să îndepărteze piatra aceea, nu să dărâme, adică, să nu mai fie acea piatră străină. Doborât iarăşi totul, şi a mai avut putere să afle o nouă fundaţie, Piatra cea Mare.

         Suia vârtos şi învăţăceii au intrat în panică – dacă nu-l va mai dărâma învăţătorul, atunci îl vor doborî ei; ajunsese la etajul al şaptelea când l-a oprit chiar stăpânul. E drept, spre a-l apăra, adusese mai înainte strigoi de soldaţi în armuri. Acum, chiar dacă şi un câine ar fi primit de la Maestru doctrina lui, nu i-o acorda încă după ce ridicase un asemenea turn, fără să-i fi adus careva măcar un bolovan cât capul de cerb, un coş de pământ, un căuc de apă, un troc de mortar. Ci nu. Turela e abia cât un braţ, iar el a adus cu greu din India doctrina lui. Să nu fi fost întreg nici întregul turn, el m-a oprit spunându-mi să construiesc o galerie cu 12 coloane şi un altar. ?l tot întreba de răsplată, îl bătea, îl alunga. „Sfârşeşte galeria şi turnul”, i-a mai spus – vei avea consacrarea şi te voi iniţia. Sfâşise turnul şi era mai gata galeria. Spatele i-a devenit însă o rană. Bătrâna l-a apărat cerând iniţierea. Maestrul nu i-a dat-o, îmbiindu-l să-şi oblojească rănile ca boii şi caii şi să trudească mai departe. ?n taină vărsa lacrimi şi el. După un plan al ei, bătrâna l-a încunoştinţat pe lama că tânărul, căzut bolnav, o să-şi caute alt maestru. Lama i-a reamintit acestuia că îi dăduse corpul, cuvântul şi inima – i le-ar putea tăia în o sută de bucăţi. A rămas meditând. „Dacă acest lama nu are formula pentru a deveni Buddha într-o singură viaţă cu un singur corp?” Şi a reînceput să facă mortar pentru galerie şi altar. Alţii, aducând daruri, soseau să ceară înalta iniţiere. Soţia lui lama îi oferă o turcoază spre a i-o dărui dacă nu va fi de ajuns construcţia turnului, dar acesta, chiar dacă nu ştiuse piatra preţioasă, primită de soţia lui de la părinţii ei pentru un moment greu, ca stăpân total al femeii se socoteşte şi al turcoazei, lovindu-l furios pe Marele Magician. Discipolul fuge. Dar se reîntoarce. Fuge iar, neprimind iniţierea. „Când a plecat?” îşi întreabă nevasta. „Ieri”. „La ceasul ăsta fiul meu n-a ajuns prea departe”.

         Ajuns la un alt lama – Gnogpa (Diamant, qui-realise-le-Nirvana) –, e primit arătând scrisoarea şi darurile de la marele ?nvăţător (Marpa) – veneau, în fapt, de la soţia lui.?nainte de a începe, din ordin, iniţierea lui Mila, îi cere să arunce grindina – ca altădată – asupra unor oameni ce-i jefuiseră prietenii. „Sunt ursit relelor făptuiri. Azvârlind grindină, merg spre sfânta religie! Pretutindeni unde mă duc fac răul. Dacă nu trimit grindina, voi încălca poruncile date de lama şi nu voi mai primi învăţătura. Nu pot să nu trimit grindina.”

         Mai şi merge acolo şi se aude blestemat, chiar dacă desenează un triunghi şi apără pământul unei bătrâne. La Continue reading „George ANCA: Milarepa”

Mircea Dorin ISTRATE: Poeme

NE  TOT  RĂRIM

 

,,Să-i fie la cel suflet și la mort”,

Am zis  în gând când datu-i-au  pomana,

Și am simțit că și-a plătit cel  ort

C-un ,,Iartă-l Doamne”,  ca să treacă vama.

 

C-a fost și el un suflet de creștin,

Mai rău, mai bun, în plânset și în glume,

Trăit-a  bucurii, necaz și chin

Și își avut-aicea, locu-n lume.

 

Ca toți țăranii și-a iubit ogorul

Și boii lui cei buni de tras în jug,

Nevasta și copii i-au fost dorul

Cât a umblat pe drumul vieții lung.

 

N-avut-a timp să-nvețe ceva carte

C-a ciobănit mioarele pe dealuri,

De frig, de foame, ploi, avut-a parte

Umblând în urma turmei, pe coclauri.

 

Când vint-a vremea și-a găsit nevastă

Și casă și-a făcut lângă a lui,

Cu fânul cel cosit , mai sus, pe Coastă,

Trecut-au iarna boii dumnealui.

 

Copii făcut-a stol, crescînd în soare

Și i-a-nvățat pe toți buna cuvință,

Au tot crescut  pân-or știut să zboare

În  drag de neam, de țară și-n  credință.

 

A văduvit apoi o vreme lungă,

Mai mult bolind decât în sănătate,

Necaz avut-a încă să-i ajungă,

Așa că săturatu-s-a de toate.

 

La dezrobit Măritul într-o seară,

De lumea asta și de toți ai săi,

A fost cum el a vrut, în plină vară,

Pornind de-acum pe însfințite căi.

 

Cum și-a dorit l-au dus cu boii lui

În car împodobit până la groapă,

În urmă fost-a neamul dumnealui

Și popa, care-a zis un ,,Doamne-l iartă”.

 

Acol’ l-au dat hodini pe vecie,

Sub cruce în umbrosul țintirim,

În vale și-a-nceput sfânta pruncie

Și-n dealul cu melini, îl veșnicim.

 

 

 

GÂNDIND  LA  MOȘU

 

Pe moșu l-am știut îmbrumărit

Sub timpul cela fără de sfârșit,

La-mele întrebări având răspuns

Din gândul său din minte, bine spus.

 

Când l-ntrebam, își cântărea cuvântul

Și înțelept venea mereu răspunsul,

Iar  cele sfaturi ce atunci  mi-a  dat

Și-acuma-s bune toate  de urmat.

 

Mă-ntreb de unde le știa pe toate?

El, un țăran, ce ziua până-n noapte

A slugărit pământul ăsta-n viață

Tot înșirându-și zilele pe ață.

 

Ca el erau mai toți ai vremii moși,

Știau ce învățat-au din strămoși,

Rămasă moștenire, rând la rând,

În suflete și-n țandără de gând.

 

Trăit-a demn  în legile bătrâne

Ce rânduit-au toate câte-s bune,

Iar din cuvântul sfânt și din credință

Și-a tot luat mereu, bunacuvință.    de trebuință.

 

Trait-a viața simplu, dar curat,

Smerit, spășit, departe de păcat,

În cer îmi e de îl cătați acum

Tot un plugar, ce-și vede de-al său drum

*

Când fi-va ziua ceea ce-o să vie

Și am să plec pe drum de veșnicie,

De voi ajunge-n raiul cel cresc

Pe moșu-acolo sigur îl găsesc.

 

Și-acolo, cum îl știu, mi-o da povață,

Să-mi țin în cinste veșnicita viață,

Ca cerul să rămână veșnic bun

De la Adamul meu cela străbun,

Iar după mine, timpuri nesfârșite

Să-și facă vremi de slavă împlinite.

 

 

ÎNȘELĂTORIE

 

Un gândac îmi urc-o scară, ce uitată-i în cireș

Și, ajunge până-n seară, chiar cu bolta măgieș,

De pe vârf, în legănare, vede cerul ca de smoală

Și se-ntreabă: câți luceferi poate strânge-n a lui poală?

 

Numai mâna să și-o-ntindă adâncind-o-n ceea noapte

Că va prinde-n a lui palmă lucitoare stele coapte,

Și la gât  și  le va pune, înșirându-le pe ață,

Fie-i salbă de luceferi, cum n-avut-a-n a lui viață.

 

Și se-ntinde el cât poate, o steluță doar s-apuce

Că mai sus decât i-acuma nici un pas nu poa’ să urce,

Dar de  gol îmi dă lăbuța, iar steluța sclipitoare

Parcă-i la un pas de dânsul, dar un pas, puțin mai mare.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme”

Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău

În urmă cu aproximativ patru  ani, scriitorull Dumitru K Negoiță s-a înscris în Liga Scriitorilor Români având dorința, fiindcă avea spiritul și talentul de promotor cultural, să înființat filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională care luase ființă cu doisprezece  ani în urmă la inițiativa mea. Organizație ce contribuie în lărgirea evantaiului de scriitori ne cuprinși de alte organizații scriitoricești, având  ca scop cuprinderea și stimularea scriitorilor de limbă română în promovarea creațiiei  literare și apărarea drepturilor acestora.

 Acum, după atâția ani, putem  spune că inițiativa noastră a dat roade. Liga Scriitorilor Români are, în țară și străinătate, 38 de filiale, editează  18 reviste și a tipărit peste 30 de antologii și anuare, dintre care și prezenta antologie ce cuprinde scriitori Buzoieni născuți pe meleagurile legendare scăldate de bătrânul râu Buzău,  oraș ce  se află pe malul drept râului Buzău în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată..

Acest florilegiu în care descoperim nume de scriitori buzoieni, membri ai filialei din această zonă a Ligii Scriitorilor  este o pagină de istorie literară ce se scrie sub ochii cititorilor. Este un   imn dedicat Limbii Române – Patria care unește spiritul Scriitorului roman, așa îl putem numii în anul când întreg poporul sărbătorește Marea Unire, moment când în 1918 toate provincile românește s-au strâns în matca lor firească. Poeziile publicate în paginile cărții se încadrează în diferite curente literare în care se cultivă poezia, oscilând între clasicism, romantism, simbolism crepuscularism, onirism și postmodernism. Având în vedere că denumirea acestui fel de exprimare umană, care este poezia, ce vine din cuvântul grecesc poiesis ce are sens de “facere” sau „creare”, putem spune că genul liric exprimă trăirile eului uman.Spre surprinderea noastră descoperim poezii scrise în stilul ermetic, obiectual și ludic., dar și cu elemente mai noi fracturiste și deprimiste. Însă poeziile, în general se mențin în limita clasicului și al curentului proglomodern, teoretizat de Al.Florin Țene, și care respinge mâzga postmodernismului, fiind o întoarcere, pe jumătate la poezia clasică și tradițională. Acest fapt ne face să apreciem că diapazonul exprimării poeților:  cuprinși între coperțile acestei bogate antologii, vibrează în limbaj poetic divers, de la catren, distih (tautologic), dactil, lamb, vers alb și liber, poezii cu rimă, anapest etc.

Acest florilegiu de poezii, proză și o scurtă prezentare a autorilor, mă face să repet ceea ce spunea Henri Van Dyke:” Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc timpul este veșnicie! “

Paginile rezervate articolelor, eseurilor, poeziilor, a prozelor, care vin din latinescul prosa, evidențiază polivalența evantaiului de stil și mod de exprimare al scriitorilor de expresie română. Acest fel de exprimare al ideilor în forma obișnuită a vorbirii poate fi epică, adică narează ceea ce scriitorul omniscient știe tot ce fac personajele sale, iar în cazul prozei realiste se identifică cu autorul.Articolele, eseurile, repșortajele, cuprinse în acest florilegiu, naratorul-personaj povestește o întâmplare în care este implicat direct, participând ca erou literar în succesiunea evenimentelor; dar sunt texte în care naratorul este confident căruia i s-a relatat povestirea ce, la rândul său, o istorisește altor personaje sau cititorului; naratorul poate fi, uneori, și mesager, transmițând mai departe auditoriului din text povestirea, întâmplările, evenimentele pe care le-a aflat el și le știe din alte surse.C-am astfel de elemente descoperim în narațiuniile autorilor:

            S-au scurs câțiva ani buni, și iată, că  Filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români condusă de scriitorul Dumitru K Negoiță editează o Antologie cuprinzătoare ce se constituie într-un bilanț al unei activități bogate în slujba culturii române pe meridianele mapamondului.

            În condițiile fenomenului de globalizare există pericolul asimilării, estompării și marginalizării culturilor mici de către culturile mari, a căror limbă se impune în comunicația internațională.Sesizând acest fenomen Buzău, prin domnul profesoară Dumitru K Negoiță, cu ajutorul membrilor săi, au organizat multiple activități culturale, în capitala județului.

            Am mai spus-o, verbal și în scris, că o cultură nu se apără, fiindcă o pierdem, ea se cucerește prin promovarea valorilor autohtone în culturile altor popoare.Numai așa putem să salvăm tezaurul cultural moștenit de la înaintași de tăvălugul globalizării.În acest sens un rol important îl are și Biserica cu care, deocamdată timid, Liga Scriitorilor colaborează în comunitățile românește de pe toate meridianele Terrei.Parafrazându-l pe Andre Lalraux, secolele viitoare vor fi creștine sau islamul ne va cucerii prin teroare și Europa nu va mai fii? În acest context un rol important îl au organizațiile nonguvernamentale, cum este Liga Scriitorilor care prin membrii ei și având o conducere dăruită culturii, în cei zece  ani de când ființează a promovat creațiile literare de bună calitate nu numai în zona de competență, dar și în străinătate prin diverse colaborări la festivaluri, concursuri și acțiuni culturale.În lumea de astăzi, pe mapamond, în cele 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se înțeleg între ei grație și înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere. Continue reading „Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău”

Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!”

Ca Țară și ca Neam ne găsim în pericol de moarte. Un trup multinațional fără inimă și suflet, însuflețit doar de dorința de câștig și de distrugere, un dușman care amenință “râul, ramul”. Acestui rău, care este repetitiv în istoria oamenilor începând cu “Turnul Babel, îi stau alăturea mercenari și unelte ale necuratului. Indivizi care pentru “treizeci de arginți” au totul de vânzare: Credință, Neam, Familie. Personaje care din slugărnicie și din gol sufletesc au ajuns să predice “virtuțile” sodomiei. Cu asemenea personaje nu este posibil un dialog, ei trebuie alungați cu scârbă și exorcizați. Cu aceste gânduri să ne reamintim de câteva stări esențiale.

Există o teorie a istoriei,cea a materialismului exclusiv, care susține că toate evenimentele, mișcările și acțiunile sociale sunt motivate de cauze economice.

Este limpede că situațiile economice au un rol important în desfășurarea istoriei. Spre exemplu, atunci când diferența dintre cei “bogați” și cei “săraci” devine enormă, obscenă,atunci corecții și redistribuiri de bunuri sunt necesare. Iar dacă ele nu sunt făcute în chip ordonat, prin consens național, atunci vor fi făcute brutal, prin revoluții. Este iarăși foarte adevărat că liniștea socială este mai sigură în acele locuri unde există o anume siguranță economică și standarde de viață minimal decente pentru toți. Dar toate aceste elemente economice răspund doar uneia dintre probleme și anume “cum trăiesc oamenii”. Dar întrebarea esențială care se pune este cea care se referă la “pentru ce trăiesc oamenii”, ce anume îi motivează și încă mai exact ce simt ei confruntați cu evenimentele istorice. Iar această întrebare devine critică și esențială în momentele de criză existențială a Neamurilor. Atunci când în joc este viata sau moartea lor.

În acel moment explicațiile economice nu mai au importantă și nu mai sunt suficiente. Ce are atunci singură importanță este ce au Neamurile mai de preț și ce le mobilizează să acționeze. Iar dacă vom cerceta cu atenție vom vedea că sunt două aceste motivații: dragostea pentru vatra strămoșească, pentru “casă”, Credinta și “cămin” și pentru tot ce reprezintă, iar al doilea este refuzul de a le lăsa preschimbate printr-o voință străină. Pentru aceasta Neamurile au luptat întotdeauna cu înverșunare.Iar aici vom mai observă ceva.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!””

Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii

De când e lumea un lucru este cert – adevărul mai devreme sau mai târziu vine la suprafață indiferent de circumstanțe, indiferent de timpul trecut sau prezent. Noțiunea adevărului, aparținând atât conținutului obiectiv, cât și relativ, oglindește în sine efectele sau faptele acelor întâmplări care au existat în realitate într-o anumită perioadă de timp. Așa fiind, realitatea, ca proces al istoriei umane, reprezintă în sine fenomenele concrete ale acțiunilor realizate de către individ în cadrul unei comunități. Ca să nu exagerăm și să nu facem prea multă teorie din acest lucru, constatăm în mod evident că viața umană este încercuită de acțiuni ce sunt proporționate cu materia reală a existenței, aceasta având legătură directă cu conștiința omului care se prezintă în propriile ei valori și însușiri, cât și în afara acestora. Deci, totul este o filozofie care cuprinde „știința constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale despre lume și viață”, explicația dată aparținând dicționarului explicativ român. Însă trecând de la teorie la practică, cunoaștem că existența vieții umane traversează și se intersectează prin conținuturi atât cu efecte pozitive, cât și negative, prin conținuturi care bucură sau întristează, prin conținuturi care înaripează sufletul uman, dar care și distrug sau duc anticipat viața umană la pieire. Așa zis, trecând la exemple concrete, vom încerca să prezentăm o realitate din societatea moldavă care a avut loc pe parcursul ultimilor trei decenii, cu precădere pe parcursul ultimului deceniu. Luând în considerație faptele reale ale timpului ce s-au scurs prin această perioadă, atunci vom înțelege cât de dură este existența omului într-o comunitate în care noțiunea „adevărului” a fost mereu împotmolită și batjocorită la extremă de mâna omului-putere, iar masele fiind mereu victima acestor realități provocatoare, acestor realități nespus de dăunătoare pentru spiritul uman.

Societatea moldavă într-o continuă luptă pentru existență și supraviețuire, mediul social al acesteia fiind suprasolicitat de acțiuni ce sunt orientate în mod intenționat în a schimba mentalitatea concetățenilor sub o formă cât mai distrugătoare, în centrul acțiunilor și faptelor respective fiind clasa politică și de guvernare care și-a manifestat puterea în cel mai deliberat mod, fiind ca factor  de influență negativă asupra întregii societăți. Anume clasa politică, cât și întreaga clasa dominantă a fost cauza tuturor dezastrelor sociale și economice care au condus societatea basarabeană către un infern real, unde prin dezordine, indiferență, confuzie și trădare viața cetățenilor a devenit un chin adevărat plin de mizerie morală și materială, o existență foarte greu de suportat. Prin dorința de a domina integral puterea statală regimul de guvernământ de mai ieri, arhiplin de orgoliu, îngâmfare, vanitate, minciună, lașitate, lipsă de cultură și tot ceea ce cuprinde înțelesul cuvântului de a fi autoritar, în timp a  reușit să distrugă o societate care voluntar sau involuntar, de frică și intimidare a aplecat capul și s-a supus tăcut autorităților centrale/locale dominante. Cu un egoism exagerat pentru propria piele, sistemul respectiv a fost capabil să masacreze și să demoralizeze complet masele, în mod aparte pătura de jos a societății, cu precădere absolută populația din sectorul rural care este integral dezinformată despre realitatea existentă și este adusă la un nivel cât se poate de jos al degradării spirituale/culturale. Nu este exclusă din acest scenariu nici pătura intelectuală a societății, care, cu mare regret, prin dorința de a avea și ea o situație materială cât mai bună a devenit slujitoarea orientărilor politice. Prin urmare, într-o astfel de societate unde totul este orientat doar către acumularea de averi exagerate, de bani și putere, atunci valorile umane supreme (precum adevărul,  integritatea morală) nu mai au teren pentru existență, iar capacitatea omului, omului-putere de a gândi în mod civilizat nu mai este o prioritate la ordinea zilei. Fiind așa, fără îndoială că mediul social moldav după mai mult de două decenii sau aproape de trei decenii de existență în asemenea condiții s-a dărâmat complet, a devenit un centru al fărădelegilor și al cruzimii, un centru real al sălbătăciei și al desfrânării, un centru real al prostiei și absurdității umane, un centru real al degradării și inculturii. Deci, s-a ajuns acolo unde suntem astăzi, o societate plină numai de „păcate” – aproape complet depopulată cu o rată a migrației extrem de mare (datele BNS, la începutul anului 2019 în Moldova locuiau 2,68 milioane persoane; pe când se presupune că aproape un milion de persoane au emigrat în afara țării), sărăcită la extremă; istovită de puterea politică care a ruinat integral statul din punct de vedere financiar, economic, etc.; coruptă pănă în măduva osului unde pătura de vârf a clasei dominante/politice/de guvernământ a devastat în mod barbar orice ramură a economiei naționale; degradată și demoralizată unde masele s-au îndepărtat prea mult de valorile morale și spirituale decente, nemaivorbind în acest sens de clasa dominantă/politică. Clasa de guvernământ de până mai ieri, fiind mereu într-o lupta continuă doar pentru putere și nefiind absolut deloc pentru a crea unitate și bunăstare socială pentru concetățeni, a limitat și a egalat totul la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave. În toți acești ani de independență au existat prea multe partide politice (din 2016 și până în prezent se înregistrează în jurul a 46 de partide politice), mulți deputați în organul legislativ al țării – Parlamentul (101 deputați pentru o țară cu o populație de 2,55 mln, fără teritoriul din stânga Nistrului și municipiul Tighina, recensământ 2017), multe guverne (15), președinți de țară (8 președinți în anii de independență), însă aproape nimeni nu s-a străduit să realizeze ceva bun pentru omul societății moldave. La orice etapă a schimbărilor sociale/ guvernamentale/ prezidențiale/ parlamentare la ordinea zilei a existat doar interesul personal al politicienilor și guvernanților, aceștea nevăzând nimic ce mișună în jurul lor, aceștea nevăzând factorul principal și anume: că în afară de ei și pe lângă ei în această societate mai există și o altă colectivitate de oameni – poporul care are nevoie de susținere și îngrijire morală, financiară, educativă, culturală etc. Astfel, cu obiectivul principal bazat numai prin sindromul averilor, banilor și al puterii, clasa de guvernare și politică de până mai ieri, cât și majoritatea funcționarilor publici au dezvoltat în stat o patologie cronică cu abateri grave de la moralitate și abateri grave de la obligația de a lucra în interesul și binele societății. În toți acești ani, dar mai ales în ultimii opt-zece ani totul s-a derulat ca într-o poveste de groază, însă realitatea a rămas destul de prezentă în societate, adevărul fiind „că anume omul, omul puterii a fost capabil să formeze această reală imagine, cu consecințe aproape apocaliptice”.  Da, anume omul puterii de până mai ieri (până la instaurarea noului guvern din iunie curent) a demolat totul, în final rămânând doar mizeria și degradarea morală care a supus complet societatea – o stare de extremă sărăcie a populației (R.Moldova plasându-se pe locul întâi ca cea mai săracă țară din Europa, 2018: https://www.thepoc.ro/10-cele-mai-sarace-tari-din-europa-in-anul-2018-clasament-actualizat/ , dar și una dintre cele mai sărace țări din lume. Conform datelor statistice și a Bancii Mondiale 68 la sută din populație este la nivelul sărăciei, iar 16,6 la sută sub nivelul sărăciei absolute); o situație socială insuportabilă în care nu se mai putea trăi unde drepturile și libertățile omului erau destul de limitate; corupție la cel mai înalt nivel, factorul principal care ține în captivitate statul și poporul în sărăcie (În clasamentul european pentru anul 2018 Moldova fiind plasată pe locul 3 ca una dintre cele mai corupte țări din Europa: https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/ , iar în clasamentul mondial ocupând locul 117 din 180 state prezente în clasament: https://agora.md/stiri/53980/republica-moldova-s-a-ridicat-cu-cinci-pozitii-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei); criminalitate organizată, justiție selectivă, inechitate socială la cel mai jos nivel, tortură în instituțiile privative de libertate,  (https://www.dw.com/ro/departamentul-de-stat-al-sua-despre-moldova-deten%C8%9Bie-arbitrar%C4%83-tortur%C4%83-oameni-uci%C8%99i-%C3%AEn-arest-%C8%99i-corup%C8%9Bie-la-nivel-%C3%AEnalt/a-47935934-0); nivel de cultură și inteligență al politicienilor și guvernanților destul de jos; politicieni fără verticalitate morală și fără concepții transparente în a administra societatea; politicieni dornici numai de putere și cu cerințe private în a domina statul și de a impune maselor ascultare și tăcere, etc. Cu trecere de la o guvernare veche la una nouă, putem spune că ipocrizia și obrăznicia fostei clase de guvernământ nu a avut limite, iar cultura acesteia a fost una care a indus numai în eroare, care a înșelat și care a abuzat de buna credință a poporului, masele fiind influențate cât se poate de negativ de un populism fals care totul a fost contrar adevărului. Ideologia politică a administrațiilor precedente, cu întâietate a ultimului guvern din partea democraților, a fost de a menține poporul cât mai mult în întuneric, în sărăcie, degradare, dușmănie, fără a-i oferi posibilități în dezvoltarea umană, socială, economică, culturală, în acest mod sfidând identitatea întregii societăți. Prin conștiința primitivă și egoismul exagerat față de interesele personale, puterea administrativă din ultimii ani s-a transformat într-o putere dominantă care pur și simplu a sugrumat existența normală a poporului, în mod aparte, a poporului român basarabean. Această putere și-a batut joc în mod deschis de popor, realizând fapte ilegale ce sunt lipsite de orice integritate morală. O asemenea clasă politică și asemenea guvernanți statali au existat ca într-o lume aparte unde nu au văzut și nici nu au auzit absolut deloc glasul poporului, iar acțiunile pe care le-au întreprins de-a lungul anilor, mai ales din ultimii ani, nu s-au încadrat în nicio limită a moralei umane. Toți acești politicieni și guvernanți democrați au creat legi prin intermediul cărora au Continue reading „Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii”