Simon JACK: Tipografia inimii (versuri)

 

Deja vu…

 

pustnic acest deja vu de mirare
că esti deodată cu mine respirare
in aerul nerespirat încă
din clipa următoare,

cade moloz de-ntristare
in colbul ucis de-o amfibie arătătoare,
fumez hașiș din partea stângă
a unui fluture pe-o floare,

deja vu promis
in moartea unui parfum cu iz…lucios
…din albe calendare.

12 iulie 2019

 

 

Albastru marin

 

În tipsia verii la jăratecul capricornului
se coc domol visuri
cu efect de tornadă în albastru marin,
de-i noapte sau zi știe doar ochiul
străjer peste punți ridicate la cer,
trec cai peste ape, în șei scoicile dor
de singurătate,
trapul lor naște corali cu forma orei
ce trece zvântată în umbre împerecheate
ale îndrăgostiților ce mor
de…infinitate,
la maluri ocolite de vânturi si ceață
se dau în hamace himere furate din brazde
de nori,
un colț de lumină pictează un înger breton
aud cum se scurge din vara senină,
aripi în ploi si ploile-n vină
de-o acalmie-n albastru marin.

13 iulie 2019

 

 

Din părul tău

 

Din părul tău ies duminici împănate
cu îmbrățișari de coapse
odihnite în raiul nopților albe,
evlavios brațul visului meu letal
iti dăruie strângere eternă în apocalipse
carnale cu Ioani fericiți,
capul domului ridicat din unirea noastră
stă în palmele roșii ale unei dansatoare
de bellydance nocturn,

surdina suspinelor crucificate
in miere de piatră,
alungă vacarmul zorilor de indigo
așijderea unor morminte anonime în breasla
luminilor de catifea,
fantomatic trupul tău îmbrăcat în ceara
alintului oniric, se plimbă-n gândul meu
vegetal,
că tot ce este salcie la mal ori frunză
de altoi sub roade crește, chiar si în
tufă de pelin, sub copita cailor din grâu
in care trase de umbre de fânețe,
toate au mirosul părului tău…

14 iulie 2019

Continue reading „Simon JACK: Tipografia inimii (versuri)”

Adelina FLEVA: Poesis

ATÂT DE ALBASTRU

 

prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea m-am întins ca o lebădă
pe canapeaua din sufragerie
(visam că mă aflu printre nuferi şi ţin între aripi întreg universul)

cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la intrarea în ape

şi de pe buze ţi-am cules urzici
cu care mi-am biciuit inima până la sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
care-mi surâdea prin fereastră ca printr-o Biblie întredeschisă

pentru că mă ustură mângâierile tale am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii de ani de
când te-am cunoscut atât de albastru şi atât de sălbatic în mine

 

 

fulgerând ca-n fructe

 

în loc de arginţi am apă-n buzunare
şi-un busuioc fermoar la fustă
ameţitor delir de felinare
mă-nvăluie când trec pe strada-ngustă

iar inima mi-e peticită-n colţuri
(doar o icoană dă din coate)
de când tu rătăceşti spre alte sfere
mi-s sânii lebede îndoliate
împătimite turle de atingeri şi plăcere

abia de mai observ cum trece a ta nuntă
iubitul meu doar frunzele compacte
mă mai dezmiardă fulgerând ca-n fructe
pe pletele de smoală sau pe spate

 

 

renaștere ca să nu uit

 

obișnuiam să îti îngrop absența-n vin
și-apoi sorbeam din noaptea ta puțin câte puțin
până ce trupul tău prindea contur la mine-n trup
și eu n-aveam degete destule ca rochia să mi-o rup
și aveam sânul ars de dor
și dor mi-era
ce dor mi-era
iar palma ta cum un șuvoi de apă din cișmea aluneca
deasupra mea
și apa în vin se prefăcea
doar
apa setea mi-o stingea
și un parfum de vinișor se înălța din carnea ta
paharul se roșea roșea ca trandafirul se făcea
un nor etern se răsucea în carnea ta deasupra mea
Continue reading „Adelina FLEVA: Poesis”

Cristinel CRISTEA: Poeme

Ca apa de izvor

 

Dintr-o așa de lungă boală

Când te întorci slăbit și șters,

Abia atunci poți înțelege

Că un minut e-un Univers.

 

Trăim orbește și ne pasă

Pe-un drum ce poate fi sublim,

De ce avem pe lângă casă

Și nu de ceea ce simțim.

 

Acum când vântul bun aduce

Din nou speranțe-n viața mea,

Vreau să iubesc până la moarte,

Să plec iubind pe cineva.

 

Când te salvezi dintr-o furtună

Și vasul tău s-a scufundat

Tot ce contează-i echipajul,

Ce, dintre valuri, a scăpat.

 

Am înțeles valoarea clipei

Și bogățiile din noi,

Dacă iubim în nesfârșire

Putem da timpul înapoi.

 

Eu m-am întors dintr-o furtună

Dar sunt salvat de Dumnezeu

Și pedepsit pe-această lume

Sunt, ca să te iubesc mereu.

 

 

Tic-tac

 

Acele ceasornicului,

În noapte, în întuneric,

Zgomote repetate,

Zumzete de timp,

Cântece triste de trecere din mine!..

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Poeme”

Lilia MANOLE: Nu mai e alta Basarabia…

NU MAI E ALTA BASARABIA…

 

Culeg din cioburi adevăr,
Curat ca lacrima, de fier,
Strâng câte unul și disper-
Unirea are-un temnicer.

Și ochii mei se zguduiesc,
La frați de dincolo privesc.
Din lut, cuvinte scrijelesc,
Și sun-a plâns acest lumesc.

Că-n sparte frici au plâns, șiroi,
Mulțimea fricilor din noi,
Autonoma, mica țară,
Cu numele de „Moldovioară”,
A-nveșmântat nu crini, ci hoți,
Și i-a trimis l-a ‘tale sorți,

Cu chipuri lâncede, viclene,
Pe-acei subiecți, umflați în pene,
Și ți-au cerut Unire-n barbă,
Murindu-te, momindu-te, în grabă.

Ți-au scos inelul la mezat,
Și—n urma ta au șuierat
Autonomii și mancurții,
Frustrații oiștii, virtuții.

Iar vântu-mi s-a oprit în verb,
Să mă ascult și să mă-ntreb:
Chiar frații mei nu au văzut?
Cârligul vrea talant vândut.

Și, zugrăvind ce au tot dat,
Nu au pus la sfat, ce li s-a luat?

M-am prăbușit, mi-e albă glia,
Pe unde –i oare România?
Să nu mai bântuie urgia…

Din cioburi s- aprins o stea,
Căzută, s-a prelins, de ceară-
Nu mai e alta Basarabia,
Mânată, orb, într-o ocară.

În palme, mi-a încăput mereu,
Arzându-mi degetele, nu s-a stins,
Și –am respirat ca om din greu,
Lui Dumnezeu ceva i-am zis.

Pe loc s-a luminat în umbră,
În glas, venea Duhul Ceresc,
Durerea, singură și sumbră,
Chema un nou val de protest.

Și-am adunat în goană cioburi,
Iubită de –Adevăr, fiind –
Cu gâtu-mi, șfichiuit de noduri,
Ce nu voiam să le demit…

Aveau, muțind, statut de om,
Zăcând sub limbă, s-au temut,
De Dumnezeu, când a văzut,
La Prut părerea unui slut.

Și-am moștenit, să nu le –nghit,
Să beau cafea, când o să doară
Urechea lutului cel trist,
Și ochii, ce-mi văzură iară…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

10 iulie 2019

Dorel SCHOR: Odată pe an (schiță)

De atâta slujbă şi ore suplimentare, nu-l mai vizitasem pe Menaşe cam de mult, aşa că duminică seara, la o oră onorabilă, i-am sunat la uşă. Mi-a deschis Rozica, niţel ciufulită, cu un zâmbet obosit şi m-a poftit în bucătărie. Fără protocol… Menaşe curăţa nişte usturoi. Dar nu o măciulie sau două, sau trei, să zicem. În faţa lui se adunase o grămadă cât să ajungă unui regiment!

– E pentru vineri seara, mă lămuri Rozica. Punem murături. O să avem musafiri…

Luni spre seară, citeam ziarul pe banca din faţa blocului când Menaşe tocmai venea încărcat ca un măgar: sacoşe pline cu pungi de făină, zahăr, carne, ulei, mezeluri şi câte şi mai câte…

– S-a anunţat vreo scumpire? m-am interesat.

– Păi, nu avem sindrofie vineri seara? Scuză-mă, dar trebuie să alerg după vin şi răcoritoare… Pa!

Marţi a fost foarte cald. Am intrat la Menaşe să-l chem la o bere. L-am găsit nebărbierit şi cu o basma pe cap.

– Trag cu aspiratorul… Numai să termin salonul, să şterg praful de pe mobilă şi să fac puţină dezinsecţie şi sunt al tău pentru cât timp vrei, chiar şi o jumătate de oră…

Continue reading „Dorel SCHOR: Odată pe an (schiță)”

Florin-Cezar CĂLIN: Amprente lirice

Visul divin al inimii tale…

– Într-o seară mi-am făcut … autoportret la vise!,
… și cuvintelor sărace, pline doar de fantezii.
(fiindcă nu au anotimpuri, nici măcar pictorii lor).
… însă au dorința oarbă … de-a rămâne printre vii.

Mi-am făcut chiar test de sânge, ca să știu că-s ale mele,
… obligând trecutul veșted … să-mi scrie raport precis.
– Căci nu mai trăiesc în el și aș vrea să știu ce pierd!,
… dacă mâine îl declar … viitorul meu proscris.

… e-o dorința re-ncarnată, când văd moartea sa pe buze,
– Ori întoarcerea-n mormânt … a pustiului de bine!.
… îngropând cuvinte care … țin liniști materiale,
– În silabe placentare, izvorâte chiar din tine.

Ți-am pus libertatea-n palme, dup-atâția ani de lacrimi,
… zugrăvindu-ți eu pe chip … urmele dorinței mele.
(ca să simți tu mângâierea, zilelor de stăruință)
… când speranțele deșarte, se prefac în praf de stele.

Chiar Anubis se-ngrozește, când îți vede frumusețea,
– Îi e temă de-o răscoală … pentru viața de apoi!.
… mătură lumea de aștri … fiindcă au avut tupeul,
– Să ne lumineze-n taină, visele din amândoi!.

Ți-am prescris destule-n suflet, dacă mai era nevoie,
… chiar cu litera Iubirii … sentiment ce naște-n mine.
– Sărutându-ți mult prea lesne, urma tălpii tale goale!,
… ce îmi adâncesc nisipul … umezit de-un val din tine.

Plâng orfanele tristeți … pe altarul nemuririi,
– Fiindcă soarta ipohondră, le-a furat cândva destin!.
… ți-a descătușat chiar cerul … de nesațul gurii mele,
– Pregătind inima-ți caldă, pentru visul ei divin.

 

 

Am schimbat morții macazul!….

– Soarta mea-și cere dieta pentru viitoare junghiuri!,
… pentru țărâmuri cu trecuturi și scutiri de amnezii.
ne criogenăm destinul … fericirilor în unghiuri,
… ce reflectă așteptarea … întristărilor târzii.

”- Am prezis că veșnicia mi-a croit din ură dric!,,
(în timp ce-ți plângeai în poală amărâtul tău destin).
… ai păstrat în lada morții … astă viață de nimic,
iar în brațele iubirii, tu ne-ai desfătat cu … chin.

– Universul crapă rana … nopților spre răsărit!,
(apoi o închide gândul ce-a-nviat dintr-o tăcere).
… senectutea ne măsoară visele și-s mulțumit,
că mi-ești dorul prelevat … într-o serie de ere.

Dragostea ne evadează din blestemul neputinței,
… și relizează-n grabă … piramide de amanți.
”- Când te-a-nlănțuit tristețea până-n măduva ființei!”,
n-ai uitat sfinții de taină că ți-au fost chiar diletanți.

– Asta-i ultima mea fugă de pretențioasa-ți seară!,
… mă voi prăbuși în lada unde tu îți guști extazul…
vreau să văd cum agonia-mi te lovește-ntâia oară,
… iar iubirea îți șoptește … – Am schimbat morții macazul!.

 

 

Sufrageria de gală a viselor mele…

 

– Lângă focul care arde, vâlvătăi, aceleaşi vise!,

… se sărută-ncrezători … doi nebuni îndrăgostiţi.

(fiindcă veşnică e clipa … visurilor compromise),

… ori statutul de amanţi, de rebeli sau de smintiţi.

Se răsfrâng în epitete și metafore toți zorii,

… pe când sufletele-și strâng, răsărituri nesfințite.

(ca giranţi la bănuiala … că li se întorc cocorii),

… să dezvolte raţiuni … pentru fapte negândite.

 

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Amprente lirice”

Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”

Sodoma și Gomorrah sunt orașe-cetăți menționate în Vechiul Testamant(în Cartea Facerii),în Noul Testament,dar și în Coran.

Conform scrierilor pomenite,regatele Sodoma și Gomorrah formau o alianță, împreună cu orașele-cetăți Admah, Zeboim și Bela. Aceste cinci orașe erau cunoscute drept, ’orașele din câmpie” și erau așezate lângă Iordan în regiunea sudică a Canaan-ului. Această câmpie era asemuită, datorită așezării și fertilității sale, cu “Grădina Edenului”. Judecata divină a pustiit Sodoma, Gomorrah și două orașe-cetăți vecine, cu foc de pucioasă. Sodoma și Gorrah au devenit sinonime cu păcatul comis fără pocăință și căderea lor a devenit exemplu de pedeapsă divină pentru atari păcate fără pocăință.

În istorie Sodoma și Gomorrah au devenit denumirea metaforică a inversiunii sexual (a homosexualității) și a comportamentului sexual împotriva naturii.

În cartea “Facerii” este relatată istoria distrugerii Sodomei și Gomorrehei.

Trei “oameni”, pe care comentatorii i-au identificat că fiind Sfânta Treime, s-au arată lui Avraam și au sfătuit cu el la stejarul din Mamvri. Ei îi spun lui Avraam că, din pricina păcatelor comise, Sodoma și Gomorrah vor fi distruse. În răspunsul sau Avraam întreabă dacă, la caz că vor fi aflați acolo cincizeci de “drepți”, cetățile vor fi cruțate. Mai apoi Avraam cobora rugămintea lui la 45,la 40,la 30 la 20 și finalmente la 10. Iar Domnul încuviințează de fiecare dată. În urmă acestei arătări către Avraam, în Sodoma sunt trimiși doi Îngeri, că să cerceteze starea cetății și ei sunt găzduiți de către Lot, un nepot al lui Avraam.

Iar în continuare cartea “Facerii” relatează cele ce au urmat:

4. Dar mai înainte de a Se culca Ei, sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa.

5. Şi au chemat afară pe Lot şi au zis către el: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la ține? Scoate-I că să-I cunoaştem!”

6. Şi a ieşit Lot la ei dinaintea uşii şi, închizând uşa după dânsul

7. A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!”

9. Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa.(Facerea,19;4-9)

În primul rând trebuie reținut că prin “a cunoaște” se înțelegea a avea relații sexuale.Dar în continuare ni se spune că Lot a oferit sodomeilor pe ficele sale,dar a fost refuzat cu batjocură și păcătoșii au căutat să năvălească în casa lui.Cei doi Îngeri îl salvează pe Lot iar pe năvălitori îi lovesc cu orbire.În același timp Ei îi spun lui Lot că, negăsind nici măcar zece “drepți” în cetate ,o vor distruge.Aceiași Îngeri îi spun lui Lot să iasă din cetate cu toți cei ai lui și să nu privească înapoi.Imediat după ieșirea lui Lot din cetate,ea este lovită cu foc și pucioasa.Împinsă de curiozitate nevasa lui Lot privește înapoi și îndată se preface în stâlp de sare.

Ceeace s-a întâmplat cetăților Sodoma și Gommorah este un avertisment pentru eternitate. Cei care le urmează calea și modul de viață, vor avea un sfârșit similar. Ne putem întreba de ce.

Câteva lucruri trebuiesc reamintite.

Pentru a se deosebi de păcătoși,celor drepți li s-au dat anume îndrumări divine pe care trebuiau să le respecte.În privința comportamentului moral era considerat o mare spurcăciune împreunarea dintre doi bărbați sau între două femei.

De fapt, peste puțină vreme, această interdicție a păcatului inversiunii sexual, a fost codificat în “legea” idaică.

“ Dacă un bărbat se va culca cu un alt bărbat la fel cum se culcă cu o femeie, amândoi au săvârşit o urâciune; să fie nimiciţi şi să se facă ispăşire cu propriul lor sânge.”(Leviticul 20;13-15).

Despre cât de severă era “legea”, în această privință, se poate discuta.Dar un lucru este cert,un asemenea lucru era considerat păcat și abominatie. Să ne aducem aminte că “păcat” înseamnă “întoarcere” deci, în acest caz,era întoarcere de la calea divină. Dar dincolo de asta, și din acest motiv a fost și distrusă Sodoma, era atitudinea față de păcat.

La Sodoma nu comiterea păcatului a determinat mânia divină, ci atitudinea față de păcat. Căci la Sodoma acest păcat era considerat starea firească, normală și comportamentul normal era considerat aberație. De aceea sodomenii îi spun lui Lot, ”faci pe judecătorul?”. Era acolo o “cultură” care era împotriva rânduielilor divine și firești. Era o societate care era alcătuită împotriva lui Dumnezeu. De fapt era o societate demonică!

Acest lucru a fost explicat limpede de către Sfântul Apostol Pavel,în Epistolă către Romani.

“23. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.

 

24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, că să-şi pângărească trupurile lor între ei,

25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
27

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.(Sf.Pavel,Români:23-27)

Sfântul Pavel limpede arată esența acelui păcat. Refuzând să se închine Dumnezeului celui viu, acel tip de oameni și-au alcătuit proprii idoli, conform cu poftele lor. Iar această confuzie i-a condus la ultima și cea mai degradantă dintre confuzii, cea de a fi incapabili să recunoască diferența dintre bărbat și femeie. Deci, din nou, trebuie repetat că nu despre “păcat” și gravitatea lui este în primul rând vorba, este vorba de atitudine față de păcat. Este vorba despre considerarea stării de păcat drept stare normal, legitimă și deci alcătuirea unui univers aflat în stare antitetică, de opoziție fundamental față de ordinea divină,un univers demonic. Această înțelegere este deplin încorporata în Ortodoxie unde nu păcătoșii sunt cei care sunt urâți, ci păcatul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma””

Adina POPESCU: Sânziene

.. Sânziene, câmpi de stele, firul arde în rugină, numai tu îmi ești lumină,
Sânziană, fată -rouă înflorită sub stele ,
stâncile îți știu cântecul,
păsări, fluvii de azur, ploile aduc,
între crengile de stele aud cântecul de cuc, spini înflorind cunună ,cărui trup de mă închină?

stâncile se clatină,
liniștiți copaci se apleacă în genunchi, recunoscându-ți pașii,
ierburile nesfârșite pod îți implătesc,
fir de nisip ce ne desparte,
ce strălucește când nopțile vin!
floare de păsări, aripi spulberate,
cuibul mâinilor tale,
trecute cântece se întorc în fluierele vântului, frumusețe sălbatică, lună spulberă peste câmpi jarul din maci,
trilul privighetorii culege din tei mirul,
râul albastru Vadu Mieilor,
tribut n-am dat trecând râul cu fluturi,
culorile s-au scuturat
curcubeu în Vadul apelor limpezi,
păsări măiestre din zbor coborând să schimbe veșmântul,
Nu mai vor să zboare găsindu-și raiul,
nopțile frunzelor spulberă înfrigurate spre ziuă seva fiindu-le oglindă,
crengile amestecate între Muguri cerului,
raiul, aripă de foc ,mă atinge
și nu pot să îi trec pragul zborului,

E atâta liniște,,,
și nu te aud șoptind Florilor,
împodobind altarul ,
când vii ,cerul își lasă tandru, în calea pașilor ramuri de cleștar ,
zadarnic, regină desculță,
te aștept la marginea Florilor,
sclipirea veșmintelor rugină inimii ,
prea târziu să deschid poarta duminicii !
mi-ai dăruit un imperiu de stele ,
le-am risipit la răspântiile Căii lactee,
ierburile le -am cotropit, încrengături tăioase crescute în spini,

în lumea ta, durerea e piatră măcinată în voalurile morii
și luna-și întregește sporul ,
în fiecare zi izbești amnarul în alte pietre
și treci frangând în cale crinii ce îți povestesc despre iubire ce n-ai știu,
doar eu în bumbi de plumbi așteptării
am croit veșmânt,

pradă mărilor întinse aștept ultimul val ,
În adevăr mi-e dragostea lumină frântă
în firul de nuia răsărită în mal sarac de ape tulburi
și vântul amar ne va reda Speranța,
frânghie de argint,
șapte boabe de rouă în șireag de mătănii,

căderea paradisului
în mâinile tale,
iubitul meu, cheia de boltă,
deschide-i verii abisul,
prea mult freamăt scutură trandafirii ,
ți-a au dăruit Zeii harul de dragoste într-un zâmbet străin, straniu
voalul cuvintelor tremurându-ti
ca frunza de Laur ce se cuvine învingătorului !

și mă supun înmărmurită recunoscându-mi asemănarea în zâmbetul tău !
numai mie clipa îmi aparține, tristă mă învinge
și eu îmi recunosc înfrângerea în fața miracolului de am fi rănită ,
melancolica tandrețe de nu-o pot cuprinde în lanțuri înflorite,
ca o pasăre albă plutește în jurul meu ,
,,pleacă -te,,!
îmi cântă cu zbaterea aripilor a rouă ,
extazul învinge măreția ,
agonia îmi rămâne să îmi recunosc înfrângerea, o o văd cu aripi frânte pe ultimul prag,
,,pe aici nu se trece ,,

începe dimineața luminii
și noaptea pietrelor ,nostalgică ziua le acoperă, noaptea duhuri răzlețe le găsesc cuib de odihnă,

ca o mare în care mă pierd,
așteptarea mă învăluie
scoici adunate pe mal într- o singurătate a valului, trecere rece, lăsându-le goale, răspândindu-le sunete,
prea albastre
ca să rămână în nisipul fierbinte!…

———————————-

Adina POPESCU

12 iulie 2019

Continue reading „Adina POPESCU: Sânziene”

George ANCA: de m-ar ierta Kabir

necroză femurală aseptică Bachelard Csomo descriindu-te statuie lăsându-ţi vederea spre India în spate cu Universitatea Petru Maior e prea tânăr să-i spun că sunt român dus-întors din Himalaia el acolo în eternitate la Darjeeling sau să i-l scriu tinereţe Tibet cu struguri daci maghiari toate lucrurile sunt mamele noastre caietul de sanscrită cu notiţe tibetane sună Plata bându-şi cafeaua cu Mob uitasem de american în Mureş romanticii de-a valma întorcându-se-n noi transilvăneni cu spatele la regat statuia ta cu faţa spre răsărit ne deosebim prea ponegriţi dinăuntru nu mi-e a pleca a rămâne pe soare şi-n parcul copiilor şi tibetanii cât să ne liniştim patriotismul pe exprimările carismei zero doi cu cravată nu ne mai putem desaluta căluţii tot văd bradul ştiind după cetini statuia misionară a lui Csomo peregrin un fum albastru pe verde scrie aum accente conotate curajului bătrân a ne băga în seamă încă fără de moarte statuia te aşteaptă tot în Pietrari Builă nu noi ne-am strâns poeţii picaţi a se constrânge în paralel decarul aici antologie vorbii şi cu nevasta pe bancă lângă Csomo în drumul spre înaltul bisericii reformei urâtul fără mine să mai trăim Peorii cum i-ai lăsat ori dânsul Cristinei pe robot să-l sune sau teroarea cu lene-americană ex orient din vestă ţesută auzite îmi iau tainul csomic prin Bucureşti trecând cum statuat iar norul a-mi duce doritura cuvintele hispane din firul cornelin Rodrigo viitorul botez pe la coride am tot sperat să mi te-aduc aminte nume ce mi te interzici nu litere mai multe de numele Ram ca să nu te ştim din versete mă întrebasem cum îmi spusese că nu te putea ţine copil greu lotusul şi nu te mai găsiră nici hinduşii nici musulmanii să-ţi dai seama câte versete ai în Adi Granth Sahib şi numele numele nu mi-l nu mi-le milelor de memoria asta cum moartea mi-ar fi uitarea şi a celelalte şi tu făcuşi începutul cum ar începe uitarea cu Dumnezeu n-o să am ce-ţi povesti din Târgu-Mureş un transport ca al Mănăstirii dint-un Lemn ce primise invitaţie în Washington rămâne să se mai şi publice om fi sancţionat aici cotruţa de m-o căra acasă noaptea bun de culcare în albie limpezi Drăgăşani cu Gib mormânt mă toropiţi şi pe mine în curte cruce cu basorelief testament lui Vlădescu ori urmaşului şi primarului de la cetăţean de onoare în spatele blocului la Topârceanu cu americanul azil de actori cromagnon ne şi revedem vulnerabilităţile respectabilitatea pe compromis ăia or fi zis că trăsesem ceva înainte explică-mi morbiditatea diplomaţilor americani prin Mureş ar trebi să te cunosc rege călăreţ Liviu de nu te-ai face swami adio Eliade şi vei îmbătrâni silvan diploman cum viza de India bate America se defulează şi ei pe cine pot îşi tutuie studenţii profesorii în Bucureşti eu cu fetele teologiei târgoviştene nevastă-mea nu-mi dădu nicio veste am ajuns noaptea am umblat singuratic pe corso până la Conti rezervarea anulată nu se ştie de cine că rezervare la cămin că mâine două nopţi dormite strident nici aşa nu se prea deschide cu cheia unde ţi-or fi pensiunile mai mult francezi şi japonezi breakfast pe neanunţate dădea bine americanul i-am spus Luminiţei ceva în familie cu excepţii ca mine covor preotului catolic de la Roma Cistelecan l-a adus pe Staparo pe post de mumie fiecare din lemnul lui eu cu bhakti încarnarea-avatar a lui Rama din Vishnu om la Valmiki dumnezeu la Tulsi chiar Tulsi dumnezeu pentru unii maRAMAra Shivo hum Gayatri Rudra în Eliade soka-sloka-melancolie-vers-Valmiki-Eminescu subiect în temă necreştină muream ca şi acum neamintindu-mi poetul ca Tulsi meciuri pierdute n-am răbdarea aia nici mijloacele să-i explic temporal-conceptual împreună v-am spus lucruri noi şi faceţi pe niznai strigoaica recitând Eminescu călare Avram Iancu între biserici calul se uită la noi în jos tichia lui Tudor Vladimirescu plete comune după decapitare tu pe prispă supărat pe împărat hrănindu-te din primitul cult flămânzi morţi până la înviere cea mai mormântală statuie dinspre catedrala ortodoxă românească vă iubesc Avrame şi Şandore pentru moţi şi tibetani statui spate-n spate cetate eclipsă vitejia până-n Tibet am mai văzut americani albi cameleoni  daltonişti poemul lui Iancu în Târgu-Mureş după cenuşa lui Eliade în celălalt neant ce te faci dacă nu eşti poet am sărit peste Lucifer în Ovidiu că vă povestisem ce nu mă inspiraţi până la urmă nu de primire era vorba lume circumspectă înspre sud umbra peste trandafirii albi m-ajunge Rosenberg Westfalia benvenuti tu te uiţi la perechea dimpotrivă singur bănuindu-mă că n-am fost tânăr extirparea epicului n-am ştiut de ce m-am dus în Washington cum aş afla ce Continue reading „George ANCA: de m-ar ierta Kabir”

Mihaela BANU: Poeme

Salt palmele-ți, le fac aripă …



Mă uit în ochii tăi albaștri
Și chipu-mi văd în cei doi aștri.
Privirea ta mă înfioară
Și înfloresc ca într-o doară.
La gura ta mă uit și strig:
Sărută-mă că mi-este frig!
Dar tu, cu buze de copt rod,
Te uiți mirat, ca un nerod.
Salt palmele-ți, le fac aripă,
Le pun pe pielea mea ce țipă…
M-atingi numai pe sânul stâng?!
O, tu, iubitul meu nătâng!
Tu nu știi, sânul drept se strânge,
Durerea lui încet și-o plânge.
Tot trupul meu e-o vâlvătaie
Și-aș vrea la tine în odaie,
Să mă dezmierzi cu nerăbdare
Cu-o nesfârșită sărutare,
Din creștet până în călcâie
Că nu-i putere să amâie
Ce universu-ntreg o știe,
Că ne-om uni în veșnicie.
Nici minte nu-i să nu-nțeleagă
Că eu m-am dăruit întreagă.
Când al tău braț mă înfioară,
Mă simt femeie-ntâia oară …

Bucovină, dulce fată …

Bucovină, dulce fată,
Tu, copilă-a țării mele,
Cât mai ești înstrăinată
Mi te-apasă lanțuri grele.
Trasă pe a vremii roată,
Lacrimi grele-ai strâns în barbă.
Înlemnind, chemata gloată,
A rămas de-a pururi oarbă.
Cât e bolta înstelată,
Gândul către tine zboară.
Parcă fost-ai blestemată,
Toți râvnind a ta comoară.
Cât e cerul și pământul
Ți-oi purta în zări cuvântul,
Că inima n-are pace,
Nu mai rabdă, nici nu tace.
Sfânta noastră Bucovină
Smulsă-adânc din rădăcină,
Sufletul mi-e prins sub brume
Când rostesc falnicu-ți nume,
Stă chircit printre suspine,
Ochiu-mi plânge pentru tine;
Cel-lalt ochi spre tine cată,
Că ai fost altora dată,
Tu, cea mai frumoasă fată.

Timpul mă strânge-n chingi de lut

Timpul mă strânge-n chingi de lut,
Genunchii-mi pune în pământ.
Pe firul vieții nevăzut,
Mi-e tot mai trudnic să m-avânt.

Îmi bate crivățul la geam,
Mai troieniți sunt anii mei
Și-ultimii cai cu greu înham
La nesfârșitele-odisei.

Aș vrea vecia să alung,
Ca pe-un blestem ce-a-mpovărat
Și existența unui ciung
Și-ologu-n mersu-i scâlciat.

Vedeți?! Încă trăiesc și-acum.
În viață ghearele-mi înfig.
Chiar de sub pași rămâne scrum,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Continue reading „Mihaela BANU: Poeme”