NE TOT RĂRIM
,,Să-i fie la cel suflet și la mort”,
Am zis în gând când datu-i-au pomana,
Și am simțit că și-a plătit cel ort
C-un ,,Iartă-l Doamne”, ca să treacă vama.
C-a fost și el un suflet de creștin,
Mai rău, mai bun, în plânset și în glume,
Trăit-a bucurii, necaz și chin
Și își avut-aicea, locu-n lume.
Ca toți țăranii și-a iubit ogorul
Și boii lui cei buni de tras în jug,
Nevasta și copii i-au fost dorul
Cât a umblat pe drumul vieții lung.
N-avut-a timp să-nvețe ceva carte
C-a ciobănit mioarele pe dealuri,
De frig, de foame, ploi, avut-a parte
Umblând în urma turmei, pe coclauri.
Când vint-a vremea și-a găsit nevastă
Și casă și-a făcut lângă a lui,
Cu fânul cel cosit , mai sus, pe Coastă,
Trecut-au iarna boii dumnealui.
Copii făcut-a stol, crescînd în soare
Și i-a-nvățat pe toți buna cuvință,
Au tot crescut pân-or știut să zboare
În drag de neam, de țară și-n credință.
A văduvit apoi o vreme lungă,
Mai mult bolind decât în sănătate,
Necaz avut-a încă să-i ajungă,
Așa că săturatu-s-a de toate.
La dezrobit Măritul într-o seară,
De lumea asta și de toți ai săi,
A fost cum el a vrut, în plină vară,
Pornind de-acum pe însfințite căi.
Cum și-a dorit l-au dus cu boii lui
În car împodobit până la groapă,
În urmă fost-a neamul dumnealui
Și popa, care-a zis un ,,Doamne-l iartă”.
Acol’ l-au dat hodini pe vecie,
Sub cruce în umbrosul țintirim,
În vale și-a-nceput sfânta pruncie
Și-n dealul cu melini, îl veșnicim.
GÂNDIND LA MOȘU
Pe moșu l-am știut îmbrumărit
Sub timpul cela fără de sfârșit,
La-mele întrebări având răspuns
Din gândul său din minte, bine spus.
Când l-ntrebam, își cântărea cuvântul
Și înțelept venea mereu răspunsul,
Iar cele sfaturi ce atunci mi-a dat
Și-acuma-s bune toate de urmat.
Mă-ntreb de unde le știa pe toate?
El, un țăran, ce ziua până-n noapte
A slugărit pământul ăsta-n viață
Tot înșirându-și zilele pe ață.
Ca el erau mai toți ai vremii moși,
Știau ce învățat-au din strămoși,
Rămasă moștenire, rând la rând,
În suflete și-n țandără de gând.
Trăit-a demn în legile bătrâne
Ce rânduit-au toate câte-s bune,
Iar din cuvântul sfânt și din credință
Și-a tot luat mereu, bunacuvință. de trebuință.
Trait-a viața simplu, dar curat,
Smerit, spășit, departe de păcat,
În cer îmi e de îl cătați acum
Tot un plugar, ce-și vede de-al său drum
*
Când fi-va ziua ceea ce-o să vie
Și am să plec pe drum de veșnicie,
De voi ajunge-n raiul cel cresc
Pe moșu-acolo sigur îl găsesc.
Și-acolo, cum îl știu, mi-o da povață,
Să-mi țin în cinste veșnicita viață,
Ca cerul să rămână veșnic bun
De la Adamul meu cela străbun,
Iar după mine, timpuri nesfârșite
Să-și facă vremi de slavă împlinite.
ÎNȘELĂTORIE
Un gândac îmi urc-o scară, ce uitată-i în cireș
Și, ajunge până-n seară, chiar cu bolta măgieș,
De pe vârf, în legănare, vede cerul ca de smoală
Și se-ntreabă: câți luceferi poate strânge-n a lui poală?
Numai mâna să și-o-ntindă adâncind-o-n ceea noapte
Că va prinde-n a lui palmă lucitoare stele coapte,
Și la gât și le va pune, înșirându-le pe ață,
Fie-i salbă de luceferi, cum n-avut-a-n a lui viață.
Și se-ntinde el cât poate, o steluță doar s-apuce
Că mai sus decât i-acuma nici un pas nu poa’ să urce,
Dar de gol îmi dă lăbuța, iar steluța sclipitoare
Parcă-i la un pas de dânsul, dar un pas, puțin mai mare.
Pasu-acela-i cale lungă, pentru toți, cât o vecie,
Geaba vântul creanga-ndoaie ca o praștie să-i fie
Și din ea când mi-l aruncă sprea al bolții înstelat
Doar un pas îl mai ridică și-apoi cade-n iarbă lat.
Și cât Doamne fost-aproape de steluța luminată,
Mai că de era-nc-o palmă, chiar putea fi apucată,
Dar așa căzu din stele pe pâmântul înierbat,
Nici tu salbă de luceferi, nici tu fală, ce păcat.
Ca și el, gândacul nostru, noi adesea, în visare,
Zicem că îmi e aproape lunga ceea depărtare,
Doar că ceea amăgire ce ne-mbie-n lingușeală,
Pentru noi și pentru suflet, mai adesea, ne înșeală.
COSMOLOGICĂ
E lung pământul și e lat,
Dar cerul nostru înstelat
E fără margimi în lățimi,
Ca și-n afund de adâncimi,
Iar mintea noastră ce-a iuțită
Stă pur și simplu-n loc oprită,
Că nu pricepe necuprinsul
Să n-aibă capăt, el întinsul,
Iar jur-prejurul să-l cuprindă
Și-n tot și-n toate să se-ntindă
Până-n vecii netulburate,
Cu-a sale lumii neterminate.
Cum e ceva fără sfârșit?
Cum timpul e de neoprit?
Cum fără număr îmi sunt stele
Și hăuri fără fund, rebele
Și lumi tot una peste–o mie
Tot îndesate-n veșnicie
Și-amestecate și rotite
Și din ce-a moarte renoite
Și cald și frig și-ntunecime
Și iad și-afund și înălțime
Și rai cu ceruri înflorate
Și cu plăceri pe săturate,
Și eu, nimicul, ne-nsemnat
Într-un ungher de cer, uitat,
Pe huma asta ce mă ține
Legat de ea, să-mi fie bine?
Să nu mă știe cei de sus,
Să creadă că pe-aicea nu-s,
Până-ntr-o zi-n amiaza mare
Când o să fiu și eu în stare
Să mă desprind de astă tină,
Să zbor spre lumea de lumină,
Să cer și eu un drept la viață
Prin uniuversul prins în ceață.
Atuncea doar voi înțelege
Ce ține lumea-ntr-a sa lege,
De când își are începutul,
Și când îi fi-va iar sfârșitul,
Cine-l întinde și-l adună
Până în vremea ce-a din urmă,
Cine mi-l naște și-l omoară,
Cine-l învie-a mia oară,
Cine-i stăpânul peste toate
Și fără Dânsul, nu se poate.
Dar pân-atunci, privim o astră
Ce poate fi-va casa noastră
Cândva, în timpul ce-o să vină
Și poate că ne-o fi vecină,
Mai peste drum, dintr-o Lactee
Ce într-o zi o să îmi vreie
Să ne-ncuscrim și-n pace bună
Nou neam să facem împreună.
**
Visați, că visul doar înalță
Și-un bob de miere pune-n viață,
Vă facă mai frumoși, mai buni,
În lumea asta de nebuni.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iulie 2019