Hm, să zidesc, de voie, un turn. Milarepa avea poruncă să ridice un castel pentru Dode-ul lui (Dharma dode/Jeune-homme-recueil-de-sutras). Iar eu, de voie. Dar lui i-a dat un model. Întâi din Răsărit. Când îl urcase la jumătate, i-a zis să-l dărâme. Beat, mai apoi, i-a comandat unul din apus, pe care, la jumătate, din nou, l-a doborât, punând pietrele la locul lor şi pământul la locul lui.Trezit, în vârful muntelui din nord, i-a cerut unul de acolo şi, dându-se nebun, fără ţinere de minte, n-a recunoscut comanda. După ce trudise în zadar, pocăitul s-a ales nu cu doctrina încă, ba cu o rană.
Şi i-a mai făcut o comandă, un turn alb, cu nouă caturi şi un pinaclu. Păcătosul a dorit atunci să-i fie primită martoră chiar bătrâna soţie a învăţătorului. Ce(-şi) zicea? „Am înălţat trei turnuri şi le-am dărâmat. ?ntâi, lama îmi spuse că nu reflectase. A doua oară, că era beat. A treia, se căia de nebunie, de pierderea memoriei, că nu-şi aminteşte nimic. Dacă i-am amintit instrucţiunile lui, m-a întrebat cine mi-e martor şi m-a certat”. Bătrâna mamă, cu milă, a acceptat îngrijorată, ca bună martoră – dar cine îi va crede mărturia?
Prietene, a început turnul. În glumă, învăţăcei mai vechi i-au aşezat o piatră de fundaţie. Ajunsese la al doilea cat, când, inspectând, dascălul i-a poruncit să îndepărteze piatra aceea, nu să dărâme, adică, să nu mai fie acea piatră străină. Doborât iarăşi totul, şi a mai avut putere să afle o nouă fundaţie, Piatra cea Mare.
Suia vârtos şi învăţăceii au intrat în panică – dacă nu-l va mai dărâma învăţătorul, atunci îl vor doborî ei; ajunsese la etajul al şaptelea când l-a oprit chiar stăpânul. E drept, spre a-l apăra, adusese mai înainte strigoi de soldaţi în armuri. Acum, chiar dacă şi un câine ar fi primit de la Maestru doctrina lui, nu i-o acorda încă după ce ridicase un asemenea turn, fără să-i fi adus careva măcar un bolovan cât capul de cerb, un coş de pământ, un căuc de apă, un troc de mortar. Ci nu. Turela e abia cât un braţ, iar el a adus cu greu din India doctrina lui. Să nu fi fost întreg nici întregul turn, el m-a oprit spunându-mi să construiesc o galerie cu 12 coloane şi un altar. ?l tot întreba de răsplată, îl bătea, îl alunga. „Sfârşeşte galeria şi turnul”, i-a mai spus – vei avea consacrarea şi te voi iniţia. Sfâşise turnul şi era mai gata galeria. Spatele i-a devenit însă o rană. Bătrâna l-a apărat cerând iniţierea. Maestrul nu i-a dat-o, îmbiindu-l să-şi oblojească rănile ca boii şi caii şi să trudească mai departe. ?n taină vărsa lacrimi şi el. După un plan al ei, bătrâna l-a încunoştinţat pe lama că tânărul, căzut bolnav, o să-şi caute alt maestru. Lama i-a reamintit acestuia că îi dăduse corpul, cuvântul şi inima – i le-ar putea tăia în o sută de bucăţi. A rămas meditând. „Dacă acest lama nu are formula pentru a deveni Buddha într-o singură viaţă cu un singur corp?” Şi a reînceput să facă mortar pentru galerie şi altar. Alţii, aducând daruri, soseau să ceară înalta iniţiere. Soţia lui lama îi oferă o turcoază spre a i-o dărui dacă nu va fi de ajuns construcţia turnului, dar acesta, chiar dacă nu ştiuse piatra preţioasă, primită de soţia lui de la părinţii ei pentru un moment greu, ca stăpân total al femeii se socoteşte şi al turcoazei, lovindu-l furios pe Marele Magician. Discipolul fuge. Dar se reîntoarce. Fuge iar, neprimind iniţierea. „Când a plecat?” îşi întreabă nevasta. „Ieri”. „La ceasul ăsta fiul meu n-a ajuns prea departe”.
Ajuns la un alt lama – Gnogpa (Diamant, qui-realise-le-Nirvana) –, e primit arătând scrisoarea şi darurile de la marele ?nvăţător (Marpa) – veneau, în fapt, de la soţia lui.?nainte de a începe, din ordin, iniţierea lui Mila, îi cere să arunce grindina – ca altădată – asupra unor oameni ce-i jefuiseră prietenii. „Sunt ursit relelor făptuiri. Azvârlind grindină, merg spre sfânta religie! Pretutindeni unde mă duc fac răul. Dacă nu trimit grindina, voi încălca poruncile date de lama şi nu voi mai primi învăţătura. Nu pot să nu trimit grindina.”
Mai şi merge acolo şi se aude blestemat, chiar dacă desenează un triunghi şi apără pământul unei bătrâne. La întoarcere, aruncă la picioarele lui lama, cadavre de păsări şi şoareci. Acesta îşi freacă degetele, şi cadavrele, înviate, zboară spre cer sau spre cuiburile de pe pământ. „Iată un Buddha adevărat. Cu atât mai bine cu cât multe fiinţe au pierit aşa”.
Dar semnul magic al primirii meditaţiei nu se arată. Lipsea exeat-ul lui Marpa.
În acest timp, Marpa isprăvise turnul fiului său şi, printr-o scrisoare, îi cere lui Gnogpa lemn pentru friză şi-l invită, după ce avea să pună friza şi pinaclul, să vină pentru consacrarea turnului şi consacrarea celor mai mulţi dode boum (fiii lui Marpa).
Mila primeşte din partea soţiei lui Marpa un zar de argilă, din care, când îl aruncă, apare un sul de hârtie – lama îi va da iniţierea şi învăţătura. Şi-l sfătuieşte să vină odată cu noul său învăţător.
În timpul ceremonialului şi furiei lui Marpa, Mila – „cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor”. Gnogpa îl opreşte – „dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă”. Marpa: „Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună”. ?l numeşte Mila-Trofeu-de-Diamant. „Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. ?n noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.
Sfânta căldură a altarului interior – căldura lăuntrică iscată de adâncile inspiraţii din timpul meditaţiei – ajunge să înduri frigul grozav al munţilor.
Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.
Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie. „Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva”. „Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii”. „Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus”. „Oamenii mă văd zburând în aer”.
Vor trece şi munţii şi pământul, dar vorbele lui nu. Tace. ?ţi întinde o pâine să rupi şi pleacă să adoarmă beat. Nu mai înjură nici cîinii – fugiseră peste cărămida încă umedă şi lăsaseră urme adânci.
Limba păsării bate toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte. M-am înconjurat de mine însumi, de groapa mea. ?n miez de noapte plâng la auzul urletelor. Pasărea, în cerc, deasupra, se va depărta iarăşi să ducă sus poienile mute în locul sufletului lui Ephraim.
Mor vrăjitoarele. Deznoadă mâinile, tăinuie bubele, devoră focul, cazi lângă cei îngropaţi cu fântânile, cu boi morţi, aduc crucile de la pictat, plâng pomelnicele cu vii şi morţi pe o basma în drum. Puteri nefolosite ducem în mormânt. Lăsăm în urmă osia vieţii. Mingea oprită în punctul cel mai de sus îşi prelungeşte traiectoria. Rămâne fiul să trăiască, ori, murind fiul, rămâne mama să moară.
——————————
George ANCA
București