Claudia BOTA: În nopțile cu lună plină

Caută-mă în lumină,

Unde este inegalabilul,

Vezi că nu suntem de duzină!

Cerul din noi atinge inepuizabilul.

Frământă pâinea să o împărțim acum,

Vezi, cuvintele nu sunt scrum,

Timpul nu stă și nu așteaptă,

Amprenta nu este o crustă moartă.

Topește sentimentele ce ne copleșesc,

Vreau ca prin tine să cresc!

Nu mă reține în nopți cu lună plină

Sunt într-o libertate deplină.

Lupii albi râd cu dinții moi

Stau lipiți și privesc la noi,

Luna albă e ghidul sorții,

Să înfruntăm pe rând vasul morții.

Tu ești lună plină și divină,

Ești a nopții tainică Regină,

Poartă-mi pașii fără teamă,

Ca sa trec a lumii vamă.

———————————

Claudia BOTA

Iulie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme

Privire…

Privesc prin ochii tăi pământul,
Rodind tăcerile cu ploi,
În zori răsare legământul
Cu ne-mpăcări și vechi și noi…

Și plouă, plouă, cerul singur
Cu flori de vișin peste câmp,
Răsare-n iarbă vers în mugur
Cu amintirea peste timp!

Privesc în ochii tăi suspinul,
Trecând ca vântul prin păduri,
Împrăștiind prin noapte chinul,
Singurătăți în uverturi…

Și plouă, plouă, cerul veșnic
Cu stele-n cupele cu vin,
Luminile-s aprinse-n sfeșnic…
Doar sufletul nu ți-e senin!
………………………………
Și plouă, plouă cer și mare
Cu infinitele lumini,
Sunt gânduri vii și călătoare….
Sau rândunele prin grădini!

Taină

Aș vrea să-ți spun că te iubesc
Dar nu mă lasă infinitul,
De cerul tău mă mărginesc…
De marea mea cu netrăitul!

Căci depărtări sunt mii de gânduri
Robite-n lanțuri de cunună,
Din cer doar norii vrei să-i scuturi
În marea mea cu flori de zâna!

Aș vrea să-mi spui că mă iubeșți
Să-ți fie drag tot infinitul,
Și cer și mare să unești…
Apus de sori cu răsăritul!

Și ploi de fluturi peste val
Să verși cu stele-n a mea mare,
Să-mi umpli inima la mal…
Și sufletul să mi-l faci soare !

Peste cărări să crească dorul
Să-mi umple zilele cu flori,
Și înflorind în zori amorul
Pe la apus te-oi face nori!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

Iulie 2019

Continue reading „Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme” →

Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)

Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?

Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.

Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,

Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,

Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!

Urme de pași în viață

Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catram, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.

Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.

Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.

Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.

Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.

Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.

Continue reading „Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)” →

Dorel SCHOR: Simptomele nevrozei (schiță)

– Ştii la ce concluzie am ajuns? mă întreabă Oiţerman.

– Ai ajuns la o concluzie? mă mir eu candid.

Domnul Oiţerman despădureşte ziarul cu gesturi leneşe şi-mi arată un articolaş: „A escrocat un milion”.

– Tipul ăsta care a escrocat un milion o să scape destul de ieftin, mă informează el. Avocatul lui a reuşit să demonstreze în instanţă că n-a făcut-o cu intenţie. Clientul lui suferea încă din copilărie de nişte complexe şi obsesii, întotdeauna a visat să aibe un milion pe care nu i l-a dat nimeni…

– Ce legătură are?

– Are. Acum priveşte aici: „Trei accidentaţi grav pe trecere pietoni”. Pot să-ţi relatez conţinutul, pentru că am citit. Un şofer a intrat cu o sută pe oră, a lovit în plin trecătorii, unul e în stare disperată, dumnezeu ştie dacă scapă…Şi era pe roşu! Dar tipul nu o să păţească nimic, ajunge numai să aducă un act medical din care să rezulte că are o nevroză, adică e lipsit de responzabilitate deplină.

– Dar…

– Nu contează. Uite aici: „Antreprenorul a cerut mită sexuală”, cu alte cuvinte a profitat de… Femeia l-a dat în judecată, dar respectivului n-o să i se întâmple nimic. Avocatul lui a dovedit că tipul suferă de astenie, ameţeşte când urcă pe schele sau vede o femeie frumoasă. Dacă femeia care a făcut plângerea e frumoasă, chestiune foarte relativă, nu are nici o şansă.

– Nu înţeleg…

Continue reading „Dorel SCHOR: Simptomele nevrozei (schiță)” →

Nicoleta GORDON: La distanță de-un gând…

LA DISTANȚĂ DE-UN GÂND…

Te presimt decojind înserări în apus,
Într-un pumn cu tăceri de cuvinte răpus;
O secundă-ți răpesc, dimineții s-o vând
La distanță de-un gând…

Într-o deltă cu aripi mi se zbat pescăruși
Vălurind către țărm mi se lasă seduși
De o scoică fugară, peste irisu-ți blând
La distanță de-un gând…

Te respir în plămâni sufocați de cărbuni,
Și strivesc neputința în altoi de rațiuni;
Separați de grilaje, mi te caut flămând
La distanță de-un gând…

De-aș putea să-ți sărut talpa plină de lut,
Și iubirii materne să-i dau sens absolut,
Aș răpune lumina pe căpruiul plăpând
La distanță de-un gând…

Șchiopătat ți-este pasul în cvartet de trifoi,
Înmulțit cu speranțe și-mpărțit la nevoi…
Dar ne-om fi ce ne-am fost, de atunci până când
O distanță va fi…umbră ștearsă de-un gând

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Ioana CONDURARU: Poeme

Doar un vis

Noaptea, liniștea coboară
Dintr-o carte de poveste,
Iar o rază solitară,
La geam darnică privește.
Stau pe coama blândei luni,
Dorind să ajung iubirea
Cu câușul caldei măini,
Căutând nemărginirea.
Strig la tine cu un sunet
De vioară și de dor,
În surdină se aude,
Firav cântec de cocor.
Doar un vis mai vreau iubite
Să-l străbatem amândoi,
Printre zeci de stalactite
Și o cale de ninsori.
Stai tăcut în rază lunii
Zâmbind visului de jad,
Iar pe cale trandafirii,
Dragostea au scuturat.
Doar un vis în astă noapte
Să-l mai țesem împreună
Din petale aromate,
Punând iubirii cunună.

Visând la tine

De mult noaptea își puse șalul înstelat
Și peste zări căzuse cu străluciri de jad,
Iar luna, Prima Donă, se leagănă privind,
Cum eu străpung mirată, al verii anotimp.

Și totul e-o minune aici în versul meu,
În timp ce rima curge ca apa de pârău,
Căci știu… mă privești din spații infinite,
Trimițăndu-mi iubirea curată și cuminte.

Un foc arde mocnit și simt mii de văpăi,
Când mă gândesc sfios, la suavi ochii tăi
Ce-au dăruit în suflet, o mare de iubiri,
Din clipele dorite a primei întâlniri.

Tu lași încet să cadă căușul mâinii stângi
Și cu splendoarea lumii tainic mă resfrângi,
Simțind același dor care ne-a fost trăire,
Atunci când trandafirii înfloreau pentru mine.

Dar visul se destramă cu zorii de cristal
Alungând frumosul spre spațiul sideral,
Lăsând o picătură de suflet să se piardă,
Prin iarba de pe vale unde, ți-am fost dragă.

Bunica din gânduri

De mult trecu copilăria
Și alte visuri am depănat,
Dar n-am putut uita câmpia
Și-un chip suav de altă dat’.

Surâdea prin lacrimi sfinte
Povățuidu-mă frumos,
Vorbind-mi cu luare aminte,
Despre iubirea în Hristos.

Și câte tainic nu-mi spunea,
Când la lumina trist-a lămpii,
Gânditoare tot torcea
Un fir de dor în fața sorții!

Nu ostenea chiar dacă ziua,
O clipă nu stătea de fel,
Punând la punct gospodăria
Iar munca îi era model.

Săracă-n rochie de stambă,
Nicand n-o vedeam plângând,
Doar observam ades’ în barbă,
O lacrimă încet căzând.

Mângâind-o duios pe spate:
,,- Bunică, stai un pic te rog!
Uite un mușchi cum ți se zbate,
Iar piciorul, parcă-i olog!”

,,- Frumosa mea, grăia Bunica,
Grijă nu-ți face, sunt vânjoasă,
Mă știi și uite stau acușica,
Când vremea este ploioasă”.

Și-așa Bunica din gânduri,
Revine adesea pe înserat,
Dintr-un album cu zeci de rânduri,
Ce cu iubire l-am păstrat.

Oameni frumoși, opriți clipa
Pentru a privi înspre trecut,
S-o mai vedeți iar pe Bunica,
Cu chipul blând dar sărăcit,

Căci și-a pus viața la bătaie,
Crescând copii, apoi nepoți
Și s-a sfârșit într-o odaie,
Lăsată fiind parcă de toți.

Păstrați-i vie amintirea,
N-o rătăciți printre uitări
Că nu se știe cum e viața,
Și cum se trece uneori.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme” →

Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice

REFLECȚII LA VREME DE SEARĂ…

Departe mă duce gândul, că nu știu unde mai sunt…
E zi, e noapte ? Mă plec pe tâmpla albă și mă încrunt…
Mă-ntreb: cine nu mă lasă să cuprind tot largul zării ?
Cum de neclintită stau și nu mă prind de coama mării ?

Vreau ochii să mă poarte, de la sfântul răsărit l-apus,
Din trandafiriii zori, spre cerneala nopților condus…
Ca lumea-ntreagă s-o cunosc, pe-ntuneric, pe lumină,
Când soarele raze răsfiră sau, când luna fi-va plină !

Adunai multă putere, să pot da lumii de capăt,
Să dezleg prin ce mistere, nemurirea s-o recapăt,
Gândul mintea-mi sfredelește, m-arde foc mistuitor,
Din celule-mi dă năvală, pe redute învingător,

Cu-amintirile-ncrustate din strămoși, noi clironomi
Și din gene-adânc crestate-n faimoșii cromozomi,
Cu memorii suprapuse, chiar din prim locuitor
Și prin generații-aduse, în timpul meu de muritor…

Vreau cu gândul să mă-ntorc la grădina cea cu meri,
S-apuc unu-n pumn să storc, cum gândesc atâtea seri
Și-ntrebând pe-al nostru Tată, întru tot Mântuitor,
De iertând… mă poate face din pribeag nemuritor ?

PLICTISEALĂ…

Ziua se topește în roșul amurg…
Cu-ncetul se stinge, se-nserează…
Stelele clipesc și-alene se scurg,
Blânda lumină a lor ne veghează…

În ceașcă, ceaiu-i fierbinte pe masă…
Alene îl sorb să nu se răcească…
Pe-aburi nostalgic mintea se lasă,
Hoinar lăsând gândul să rătăcească…

În jocu-i, flacăra-n lampă pâlpâie…
Împrăștie umbre, difuz, pe pereți…
Evantaiul îmi face să-mi fâlfâie,
Câțiva ciulufi de pe frunte, răzleți…

Mă gândesc la a mea existență
Și gândurile-mi fug cu iuțeală…
Am să-mi mai dau poate-o pasiență,
Să văd cât timp mai am de tocmeală…

Undeva, trist, un greier mai cântă,
Cu lira-i dezacordată, l-adăpost…
La radio, o voce pompoasă cuvântă,
Câteva versuri, fără noimă și rost…

Ce searbădă seară pentru gânduri…
Nu pot să scriu nici măcar un catren…
Inepții doar, pe-ncâlcitele rânduri,
Repetat motiv de monoton refren…

MARE, PE COAMA VALURILOR TALE…

La ora când se frânge amurgul, înspre seară,
Când, sângeriu, soarele-i pe boltă răstignit,
La ora, când ziua se-nchină nopţii iară,
Până ce întunericul s-o prindă-n gheară,
Mă-ndrumă paşii spre tine, mare… am venit…

E ora asta, plină de mister ce mă pătrunde,
Când simt nevoia, dureros, să mă scufund…
Să mă alinte valul tău şi printre unde,
Copilăroasă, printr-ele să mă pot ascunde,
Mare… în pântecul tău, adânc să mă afund…

La ţărm, îmi las uşor suspinul sugrumat,
Briza dulce, prin păr să mă dezmierde…
Gustul sărat îl simt, aerul înmiresmat,
Valul, spre ecoul ce departe m-a chemat,
Mă duce şi-n vârtejul dorului mă pierde…

Pe strunele zefirului, cu mâna tremurândă,
Punte peste lumi fac, de arpegii în cascadă…
Să n-apuce noaptea, cea rece şi flămândă,
În mreje să mă prindă, precum stă la pândă,
Ochii să mi-i fure, ca zarea să nu-mi vadă…

În pripă ies la mal, vrând să-mi fac zăgaz,
Să-mi stăvilesc extazul, să nu-mi plece…
Nu vreau să-l fure, în jocul mării vreun talaz,
Să mă mai bucur încă, cer un pic răgaz,
Pe coama valului, l-alte lumi să mai pot trece…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice” →

Anatol COVALI: Lirice

Dragostea

Dacă dragoste nu-i, nimic nu e

a spus Pavel – apostolul sfânt –

când a vrut omenirii să-i spuie

măreţia acestui cuvânt.

Nici speranţă şi chiar nici credinţă

nu pot fi-n veci de veci mai presus

decât dragostea care-n fiinţă

îi deschide porţi largi lui Iisus.

Doar iubirea te poartă pe creste

şi îţi spală privirea-n azur

când simţi că numai dragostea este

al Creaţiei miez sfânt şi pur.

Adevăr, dăruire, răbdare,

umilinţă, iertare mereu

sunt în dragoste zâmbetu-n care

bate inima lui Dumnezeu.

23 iulie 2019

Ce dacă

Ce dacă viaţa mai e o ţâră
şi din răscruce nu-ncep poteci.
Atâta vreme cât laşi o dâră
nu îţi mai pasă că ai să pleci.

Ce dacă anii ce-au părut clipe
poartă în traiste rod prea puţin.
Cât încă-n gânduri fâlfâie-arìpe
zboruri înalte ai în preaplin.

Ce dacă paşii-ţi calcă pe-alături
şi în privire neguri se-aştern,
când al tău zâmbet topeşte-omături
ca primăvară să simţi sub stern.

Ce dacă-n lume printre cei singuri
de la o vreme colinzi stingher.
Cât nu ţi-e teamă să lupţi în ringuri
poţi din speanţe să îţi faci cer.

22 iulie 2019

Cum ?

Cum să ningă norii când privirea mea
îi alintă plină de-ncântare,
când vede cum fulgii jucăuşi de nea
n-au curajul să mă împresoare?

Cum să vină gerul clănţănind din dinţi,
plin de îndârjire şi de ură,
când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi,
iar în suflet primăvară pură?

Cum să-mi biciuiască crivăţul hain
trupul bântuit de neguri stranii,
când pline de visuri către mine vin
clipe noi care-mi preschimbă anii?

Cum să-mi fie teamă că printre nămeţi
aş putea să rătăcesc o vreme,
când simt că în mine tandre dimineţi
nu-ncetează-n ele să mă cheme?

21 iulie 2019

Un alt sens

Colind în mine, prin acea lumină
din universul meu interior
în care nu găsesc nicio ruină
şi nu zăresc pe boltă-i niciun nor.

E-o pace lină, plină de speranţe
ce-mi linişteşte fiecare gând
având în el mirifice nuanţe
când spre-mplinire-aleargă surâzând.

Simt că-am primit o binecuvântare
ce-mi dă puteri cum nu am mai avut,
că pot să zbor în orice fel de zare
şi-nving chiar fără sabie şi scut.

Ceva s-a întâmplat de-un timp cu mine
şi-mi pare că trăiesc un alt destin,
care de împliniri întruna plin e,
având un cer imaculat, senin.

Şi nu mă mir. Surâd şi zburd întruna,
iar clipele mi le trăiesc intens,
în adiere preschimbând furtuna
şi dându-i vieţii mele un alt sens.

20 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Lirice” →

Gabriela RAUCĂ: Fantezii lirice

Iertarea fanteziei

Eu mă gândesc noapte și zi, mereu, la tine,
Iar chipul tău, la mine-n vis, îmi tot apare,
Este sublim să fii al meu, să fii cu mine
Și te iubesc, atât de mult, încât mă doare.

Vei exista, în viața mea, întotdeauna
Și vom rămâne amândoi, orice ai face,
Să fii al meu ori să te pierd, nu mi-e totuna,
Că-mi aparții atât de mult, încât îmi place.

Parfumul tău, oriunde-ai fi, vreau să persiste,
Și să îl simt, când mă trezesc tot lângă tine,
Între noi doi, niciun secret să nu existe,
Că te visez atât de mult, și uit de mine.

Aș da orice, de s-ar putea, să-ntoarcem timpul,
Să fiu din nou și să mă vezi, cea mai frumoasă,
Nmaiștiind vârsta ce-avem și anotimpul,
Dar îmi ești drag, atât de mult, că nu îmi pasă.

S-avem în noi crâmpeie de copilărie,
Iar tinerețea s-o trăim, cât se mai poate,
Simțind fiorii vii de dulce nebunie,
Că te iubesc atât de mult și uit de toate.

Îți place …

E viața ta scăldată în mister
Și în chemare pentru libertate,
Vrând să le faci pe toate cum se cer
Simți o dorință ca să faci de toate.

Să te trezești, când alții s-au culcat
Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,
Să plângi de bucurie, ne-ncetat,
Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.

Copilăria să o simți oricând,
Cum te transformă în erou de basme,
Să iei în joacă fiecare gând,
Făcând realitate din fantasme.

Când tinerețea vrei s-o retrăiești,
Din iarnă să poți face iarăși vară,
Să ai puterea să te-ndrăgostești,
Simțind fiorii, ca și prima oară.

Uitând de vârstă să fii fericit,
Iar peste timp să construiești arcade,
Să iubești viața și să fii iubit,
Nemaifăcând doar ceea ce se cade.

E fantezie, strânsă în mister,
Urmând chemarea înspre libertate,
Deși le faci pe toate cum se cer,
Să ai puterea ca să faci de toate.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Iulie 2019

Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Fantezii lirice” →

Simon JACK: Elocința versului

Alăptatul zilelor de vară între vis
și zori cunună peste somnuri
despletite,
sânul rece dimineața al pământului
ne-ntors, brazde mirosind a viață
și a tălpi de grâu în roade ce se scutură
în jos,
tremură prin sate roua ierbii verzi și
stau cosașii într-o rână prin livezi,
dulce un zefir a noapte încă dăinuie
la moară, fete scot fântâni din șoapte
tălmăcind de apă setea unui inorog
prin iezi,
la troița netăcerii murmură un dor
ascuns, proaspătă o lumânare stă
aprinsă de când lumea de lumină
și de dus, foșnesc codrii-n luminișuri
mierle scot din triluri harpe ce se
reazemă de cer, stau ciobanii în toiage
și baltagul plânge-n lemn,
parcă și pe dealuri strigă buciume de
viață pline, e un rost în toate celea
de nerost doar umbra pică de pe toace
nebătute stau clopotnițe chilii peste
zări arhimandrite,
și poetul nevăzut e un pic în toate astea
el tot scrie si se-ndoaie,
ramură în pomi cu floare, lacrimă de
elocință peste versuri abanos,
moare după alăptat eternul unei călimări
din suflet și se naște pe hârtie
tot în zile, tot în nopți, alți poeți altă robie
intr-o mare de frumos !

19 iulie 2019

Stare

Morbidă picătura aceea rămasă din
ultima ploaie a acelei veri
cu îngeri închipuiți se face pasăre neagră
in prima duminică a oșteanului
pribeag,
plutește fricoasă în aerul înțelepciunii al
unui cord de respirare în vidul
gardului cu sârmă ghimpată ce delimitează
nebunia de agonie,

sunt mai multe păsări
mult mai multe,
ca și cum Hitchcook s-ar fi trezit deodată
la ora de educație fizică a fluturilor mei
din noul insectar cu peturi de agheasmă
expirată,
fiecare din ele sunt tot atâtea aripi pe
tot atâtea ceruri pe fundul unui pahar
cu limonadă,
oșteanului îi cresc pene la bocanci
il dor gleznele și-o frică de zbor
măsoară arma de la spate.

…

E iarnă,
numai sunt duminici
decât sâmbătă seara, în cazărmi goale
pe pereți doar pene lipite în urina urât
mirositoare și urme negre de bocanci,
deasupra mansardelor se-aud
fâlfâit de aripi,
sunt berze ce se-ntorc la cuiburile lor
de astă vară…

20 iulie 2019

Mi s-a arătat Dumnezeu…

Mi s-a arătat Dumnezeu
în dimineața asta cu straie de mireasă,
era într-o stare lichidă
pe genunchiul unui înger
prometeu,
uda geana purpurie a zorilor calzi
desfăcea la nimburi de lumină
și prefăcea din ploi altare de bucurie
pentru noi, pentru cei plecați
să lumineze sub pământ drumurile
ucenicilor ce se vor plămadi
din piatra neînceputului,

mi s-a arătat Dumnezeu,
l-am prins de tălpi și palmele
mi s-au udat de roua ierbii ce crește
sus pe casă !

20 iulie 2019

Continue reading „Simon JACK: Elocința versului” →