Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.
Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!
Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:
– Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!
– Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.
N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.
Prin clasa a şaptea – să tot fi avut vreo doisprezece ani – m-am îndrăgostit de Eminescu. Am visat noaptea povestea Blancăi şi Blanca eram eu. Am vorbit o noapte întreagă în versuri, dar la trezire nu mi le-am mai amintit. Atunci mi-am făcut un caiet de poezii. Era un caiet cu foaie velină. Mi-am copiat poezia „plagiată”, o poezie dedicată lui Eminescu, una lui Brâncuşi şi una, cred, dedicată bunicii mele. Damian mi-a găsit şi acel caiet. De data aceasta a mers cu el la naşul meu, învăţătorul Marin Dună, cu care s-a consultat şi au tras ei concluzia că am talent!
Am recuperat din memorie doar ideea poetică din poezia dedicată lui Brâncuşi, că, ulterior, am pierdut caietul acela. Ori de câte ori căutam un tărâm al meu, doar al meu, mă exilam în poezie, în file de scurte istorioare, chiar în încercări de roman. Până după revoluţie, adunasem un caiet de o mie de file plin cu poezii – unele mai reuşite, altele care necesitau intervenţie. Am vrut să public.
Eram asistentă medicală într-un sat pe lângă Bucureşti, iar preotul satului era poet consacrat. Niciodată n-am ştiut cum îl chema – eu îi spuneam „Popa Barbă-Roşie”. M-am dus la el să i le arăt, să mă îndrume, dar a rămas cu promisiunea. Am tras concluzia că or fi alţii mai talentaţi ca mine şi am scris doar pentru mine şi pentru un mic auditoriu de prietene, cărora le recitam, regulat, ultimele creaţii.
Am devenit, cred eu, poet, în adevăratul sens al cuvântului, când L-am descoperit pentru Dumnezeu şi am scris pentru El. Nu a fost treabă uşoară, că a trebuit, mai întâi, să rup caietul cu cele o mie de file de poezii. Acesta a fost primul meu preţ plătit pentru credinţă. Altfel nu am putut scrie niciun vers cu sufletul, doar încercări copilăreşti. Atunci am început să cred că ceea ce produce sufletul meu poate servi la ceva. Până nu ai conştiinţa semnificaţiei creaţiei tale, totul este sterp. Auditoriul meu era biserica unde mergeam. În fiecare duminică, la ora tinerilor, citeam câte o poezie.
Viaţa a dat cu mine de pământ de multe ori şi de fiecare dată mă ridicam prin rugăciune şi prin câte o poezie, pe care o scriam atunci, sau o scrisesem anterior. Poezia avea să-mi fie nu doar condiţie de a fi, ci o necesitate de a alina prin ea, ori de a educa. Am părăsit profesia de asistentă medicală, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Timotheus! Din Bucureşti, apoi Colegiul Pedagogic şi Facultatea de limbi şi literaturi străine, specialitatea limba engleză şi am devenit profesoară.
Am citit mult, nu doar atunci, că eram studentă, ci devoram biblioteci întregi, începând cu clasa a cincea. Rămâneau mulţi autori pe care nu-i găseam prin biblioteci şi nu aveam internet să caut biblioteci virtuale, dar atât cât anticariatele, bibliotecile şi timpul îmi permiteau, îngurgitam literatură, cizelam vocabular, gramatică, mod de exprimare, stil de viaţă. Meditaţiile mele se transformau în poezii. Poeziile mele nu erau nici filozofice, nici religioase, nici laice. Erau ceva din fiecare, pentru că eu eram ceva din fiecare.
Am hotărât să lărgesc aria de vizibilitate a poeziilor mele, pe când eram în Spania şi tot din cauza lui Dumnezeu. Auzisem că românii făceau un spital în Africa şi aveau nevoie de bani. Eu nu aveam bani, dar ce aveam, doream să le dăruiesc. Aşa am aranjat cu o prietenă de la o asociaţie de români să îmi organizeze o lansare de carte, pe care urma să o vând, iar banii să îi donez acelui spital. Aşa că am abordat o editură şi am publicat primul volum, o ediţie bilingvă: româno-spaniolă a cincizeci din cele mai „citibile” de către oricine poezii, intitulat: „Drumeţ la porţi de toamnă” („Viajero a las puertas del otoño”), care a fost lansat de Ziua Femeii, în 2011.
Perioada spaniolă a fost pentru mine ieşirea din cochilie în toate direcţiile, pentru că viaţa în străinătate nu e tocmai roză, când te trezeşti că diplomele nu-ţi folosesc la nimic, iar în buzunar mai ai doar 20 de cenţi, insuficienţi pentru o pâine, măcar. Am devenit combativă, am învăţat să negociez, să mă pun în valoare. A urmat apoi întâlnirea cu scriitorul Norman Manea, cu ocazia lansării cărţii sale în Madrid, prin intermediul ICR, cu ocazia Târgului de carte de la Madrid. Doar când se organizează astfel de evenimente, tu, cel ce eşti la începutul afirmării literare, îţi dai seama cât de mic eşti. Sute de standuri de carte, cu autori, aşteptând ca cineva să le cumpere cărţile. Foarte puţini mai şi cumpărau, însă fluxul vizitatorilor era imens, că te puteai foarte uşor rătăci în masa aceea umană, din parcul Retiro din Madrid. By the way, Retiro a devenit pentru mine locul unde scriam, în perioada mea spaniolă. Acolo am terminat romanul „Portret neterminat”, acolo am scris poezia „Sărută-mi umbra” şi tot acolo l-am întâlnit pe poetul cubanez Leon de la Hoz, care mi-a spus, foarte galant: „Pentru ca să aibă numele Daniela, un bărbat ar renunţa o zi să mai fie bărbat.”
În 2015 am publicat volumul de versuri: „E(c)lipsă”, pe care l-am lansat la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” din Alexandria, în septembrie, acelaşi an, moment în care am cunoscut-o mai bine pe Buni, adică scriitoarea româno-canadiană Elena Buică, ce avea să-mi devină primul mentor. Îi cunoşteam scrierile, în parte, deoarece chiar tradusesem în spaniolă şi engleză nişte memorii de ale dânsei, însă dânsa a aflat abia atunci că eu făcusem acele traduceri. Ne întâlniserăm, de fapt, la Jupiter, unde am primit un premiu al II-lea pentru un set de poezii trimis la Concursul organizat de Lygia Diaconescu din Râmnicu Vâlcea, cu ocazia sărbătoririi Zile Limbii Române, iar dânsa un premiu I la acelaşi concurs, pentru proză. Acolo, la Jupiter, a început prietenia cu acest om de excepţie, care este Elena Buică. Tot la Alexandria aveam să-l cunosc şi pe domnul George Roca, autorul antologiei de faţă, care a participat la lansarea cărţilor lui Buni şi a mea, „E(c)lipsă”, ocazie cu care a vorbit foarte încurajator despre volumul meu de versuri, citind cu o dicţie şi un patos deosebit poezia „Ţara mea cu ochi ca cerul”.
Aveam să cunosc în Madrid – fugitiv, ce-i drept – membrii ASARS, scriitori consacraţi, sau în devenire, dintre care voi aminti pe Gelu Vlaşin şi pe Marin Dumitrescu. N-am mai avut timp să mă integrez între ei, deoarece programul meu de profesor într-o şcoală particulară era după-amiaza şi nu ajungeam la întâlnirile lor prea frecvent, dar am rămas cu amintirea că românii ţin steagul culturii româneşti sus şi acolo, nu sunt concentraţi doar pe făcut bani în construcţii sau în servicul domestic şi nu se distrează doar cu manelele lui Salam, sau ale altora.
În perioada spaniolă am colaborat cu reviste din ţară, online şi pe hârtie: „Memoria slovelor” (realizată de scriitorul vâlcean Ion Nălbitoru, care avea să-mi organizeze şi lansările ultimelor mele două volume de versuri, om de un altruism remarcabil), „Confluenţe literare” (coordonate de Octavian Lupu şi George Roca), „Singur” (a poetului şi publicistului Doru Dăncuş, din Târgovişte), iar domnul George Roca mi-a trimis poeziile la câteva reviste din străinătate (Clipa, Miorița; Prolitera, ș.a.), ultimul volum „Clepsidră în flagrant”, fiindu-mi publicat apoape integral în publicații din spațiul virtual.
În 2016 aveam să mă despart de Spania – de acel El Dorado al românilor, cum îmi place mie să numesc Ţara lui Cervantes – şi să revin în România, cu un nou volum de versuri publicat: „Clepsidră în flagrant” şi romanul „Portret neterminat”, terminat dar nepublicat, precum şi cu câteva proiecte începute: „Şah-mat cu viaţa” şi „Revoluţiile mele”, volume care îşi aşteaptă rândul la masa de scris, spre finalizare.
M-am bucurat de mama un an şi jumătate, timp în care m-am acomodat cu viaţa la ţară, pe care n-o mai ştiam de la 14 ani, decât din vacanţe şi concedii, am cusut o ie, am luat examenul de titularizare de profesor de limba engleză şi am luat două Menţiuni Speciale la concursul „Corona”, Italia, organizat de Mihaela Talabă. Apoi mama plecat la cer şi m-a lăsat pustie. Nu mi-am mai regăsit pana, pierdută, undeva, între şcoală, grădină şi drumul la cimitir, până de curînd, când am înfiinţat o editură, „Liane Books”, care îmi dă satisfacţia scrisului, chiar dacă în recenzii pentru cărţile altor scriitori.
Public poezii în revista „Eminesciana”, realizată de pictorul Mihai Cătrună, în mod regulat şi mai scriu, câteodată, câte ceva la vechile proiecte: „Revoluţiile mele”, „Şah-mat cu viaţa”, „Dincolo de praf şi pulbere”, „Luptând contra destinului„ şi„ Portrete”. Toate, cu excepţia ultimului, fiind romane.
Ca persoane care mi-au influenţat cariera – scurtă, deocamdată – de scriitor, pe care-i pot concluziona, sunt: Eminescu (care m-a făcut să mă îndrăgostesc de poezie), Buni, Ion Nălbitoru, Elena Armenescu (care mi-au prefaţat volumele: „E(c)lipsă” şi „Clepsidră în flagrant”, George Roca, fiinţe dragi, pe care Dumnezeu mi le-a scos în cale şi cu care am dezvoltat o prietenie literară cum rar se mai întâlneşte azi. Dar, în devenirea mea ca scriitor, un rol important l-au avut, aşa cum spuneam la început, părinţii mei, profesoara de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a stilizat năzuinţa literară, domnul profesor dr. Gheorghe Bârlea, profesorul meu de limba română din Colegiul Pedagogic, de la Universitatea Valahia, Târgovişte, prin acurateţea şi exigenţa cu care îşi ţinea cursurile, care, mai apoi, m-a recomandat să fiu primită în Uniunea Scriitorilor din Târgovişte, precum şi domnul George Coandă, istoric şi publicist – „tatăl ziariştilor”, cum spunea dânsul, când a venit să mă susţină la lansarea ultimei mele cărţi, la Târgovişte – care a scris laudativ despre mine în presa locală din Târgovişte, oraşul meu de suflet, unde mi-am petrecut 20 de ani din viaţă.
Un efect benefic l-au avut şi criticii mei, încă din pruncia mea literară, precum şi cei ce mi-au refuzat ascensiunea, deoarece m-au stimulat la mai bine, dar cel mai mare merit este al lui Dumnezeu, care m-a înzestrat cu darul de a scrie şi mi i-a adus în cale pe toţi aceşti oameni valoroşi, precum şi publicul meu credincios din Biserica Rodnei din Târgovişte, unde am devenit şi m-am format ca creştin. Elisei Rusu, profesorul meu de Noul Testament, de la „Timotheus”, a avut un impact imens, spunându-mi că „am talent cu carul”, dar să nu mă opresc la ce este superficial, ci să caut esenţa lucruilor, atunci când scriu.
Scrisul, a scrie literatură, nu este ceva cu care te naşti, ori ceva ce doar se învaţă, e ca o rugăciune în care te pleci umil, pentru a aduce prinosul tău de suflet spre binecuvântarea posibililor cititori. Aşa cred eu. Când scrisul îşi pierde altruismul şi dimensiunea sa didactică, devine marfă şi, ca orice marfă, se consumă, apoi piere. Pe când scrisul ca chemare transformă viaţa celui sub ochii căruia cade versul sau proza. Aşa cum în creştinism mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, tot astfel şi în literatură! Nu oricine îşi dă părul pe spate, ochii peste cap şi îşi ia o alură exotică este poet sau scriitor. Şi nu orice diplomă este o recunoaştere. Nu orice antologie este o bibliotecă şi nu orice promotor de carte este şi promotor de literatură.
Îmi place exigenţa şi pun toată fiinţa în literă, atunci când o aranjez pe coala de hârtie, ori pe cea de calculator. Când scriu, mă regăsesc, mă recompun, mă redefinesc şi încep să iubesc din nou viaţa, oricât aş fi de trântită la pământ. Scrisul mă face să simt că sunt aproape de inima lui Dumnezeu. Autorul meu preferat rămâne, poate tocmai de aceea, Dostoievschi, care spunea, în Fraţii Karamazov: „Câteodată, este mai bine să te laşi pradă unei pasiuni, chiar nechibzuite, decât să rămâi rece în faţa ei”.
–––––-
Lia NENCIU
Alexandria
20 iulie 2019