Nina TĂRCHILĂ: Ziduri

Ziduri

o să cadă rouă și vor plânge ploi,
lacrimile lumii vor zidi-ntre noi
triști pereți de zoaie și de ceață gri
dincolo de care nu ne-om mai găsi.
și-o să fie ziuă, apoi noapte iar,
s-or zidi secunde goale-n calendar,
vom tăia-n șuvițe ore fără rost,
o să curgă zgura peste tot ce-a fost.
doruri fără noimă vor lătra în noi
smulgând hălci din inimi cu dinți de noroi,
o să bată vântul și va fi târziu
să te cânt în mine când nu te mai știu
și legați la malul neputinței noastre
ne vom stinge-n spaime valurile albastre,
sărăciți de viscol și de goluri plini
ne vom fi-ntuneric, ne vom fi străini
și ca într-o rană ne vom respira
când bezmetic, umbre vom îmbrățișa.

o să cadă rouă și vor plânge ploi,
lacrimile lumii s-or zidi-ntre noi.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

21 octombrie 2019

Lidia STAN: Uşa

Uşa

Uşa aceea
trântită cu putere
în balamaua sufletului
a rămas închisă;
între privirile noastre tăioase
cu gust de fulger
mâinile s-au ridicat
cu unghiile albastre
neîmblânzite;
genunchii s-au îndoit
într-o rugă fără sfârşit;
într-un cotlon
doi ochi înspăimântaţi
ca florile de octombrie
în bătaia brumei
şi-au muşcat disperarea
până la sânge
căutând adăpost
în bezna iubirii ;
Uşa aceea …..
a rămas închisă

———————————

Lidia STAN

Florin-Cezar CĂLIN: Statut meu de privilegiat…

Statut meu de privilegiat…

 

Sunt încă un străin în viața ta,

… dar cu statut de privilegiat.

”- Că poți să-mi ții în mână liniștea?!”,

E-un lucru mare … de invidiat.

 

Mi-e sete să-ți șoptesc cuvinte calde,

… în nopțile cu Lună temporară.

Să-ți spun cuvinte uneori savante,

Cum le spuneam odată, într-o seară.

 

Aș vrea să te iubesc cu nepăsare,

Să te alint în interesul meu.

Iar lumea chiar să creadă că mă doare,

Acest cadou dorit de Dumnezeu.

 

Să mă scufund în inima-ți rănită,

… în așteptarea ”Da-ului” tău nud.

Și cu privirea ce mi-e oblojită,

Să-ți împrumut nuanța din sărut

 

Tu-mi ești condiția de-acum firească,

… motorul viu … al existenței mele.

Un Univers din care să lipsească,

Tristețile și toate cele rele.

 

O nebuloasă-n viața mea apari,

– Eu aș da timpul nostru înapoi!,

Să înțeleg de ce tu mai dispari,

Ca să revii în sinea mea apoi.

 

De crezi că-s un străin în viața ta!

… un lucru foarte greu de-anticipat.

”- Când îmi vei ține-n mână liniștea!”,

Să știi că sunt un … privilegiat!

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

22 octombrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Noaptea asta

Noaptea asta

 

Ne învelește noaptea în taina ei

și tăcerea strâns ne ține-n brațe.

Spun atât de multe ochii tăi

când sărutul mi-l închizi pe pleoape.

 

Somnoroasă noaptea își desface

mal întunecat de trandafiri.

Peste îmbrățișarea noastră care tace

țese vântul voaluri de cașmir.

 

Calde, înșelătoare, șoapte ating

pielea înfiorată de plăcere,

scuturând cuvintele din gând

peste inima ce așteaptă mângâiere.

 

Strâng săruturi și împletesc cununi

între palme arse. Noaptea toarnă

peste trupurile noastre care plâng,

doruri desfăcute în petală.

 

Despletite de lumini se sting

stelele, fâșii întunecate.

Trupurile noastre se ating

într-un ultim vals pe ring de noapte.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

21 octombrie 2019

 

Günter KUNERT: Înainte de potop

Pictură: Higorca Gómez Carrasco

***

 

ÎNAINTE DE POTOP

În arborii nocturni

aer în formă pură

prelung chemând

din depărtări.

 

Mă-ntreb acum

de-i rămas bun
sau altă prorocire

a capătului.

Pământul se coboară

sub propriul orizont,

nimic nu mai răsare.

E clar că nu ne mai rămâne

decât fugara oglindire,

chip reflectat în care

pentru-o vreme
încă mai dăinuim.

Günter Kunert (Alemania, 1929-2019)

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

****

VOR DER SINTFLUT//In den Abendbäumen/Gebilde aus purer Luft/langgezogen wie Rufe/aus weiter Ferne/und ich frage mich/
ob das der Abschied sei/oder sonst ein Zeichen/des Endes//Denn die Erde versinkt/hinter ihrem Horizont/nichts geht mehr auf

das ist klar/und es bleibt/ein fahriger Widerschein/von uns allen/noch eine Weile//bestehen.

Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști

1.Liberul-arbitru acordat omului este un dat divin de o valoare enormă, însă Dumnezeu nu ne-a putut face acest dar eliminând, totodată, riscul ca noi să abuzăm de el.

2. În urma acestui deziderat, Dumnezeu nu poate fi considerat responsabil pentru lucrurile rele care se întâmplă, întrucât ele se întâmplă doar din vina noastră și nu ar trebui să ne facă să ne îndoim de Existența lui.

3. Parafrazândul pe Benjamin Mays spun; faptul că un ziarist nu-și atinge scopul în viață prin opera jurnalistică publicată nu e o tragedie. Adevărata tragedie e să nu aibă unul.

4. Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii. Spunea Eleanor Roosevelt.

5. Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Gala Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, 26 septembrie 2019:

Valorile creştine şi jurnalismul de responsabilitate socială

,,În societăţile moderne, sistemul mass-media, cu paleta sa largă de dezbateri şi idei construite pe fondul libertăţii de exprimare şi al responsabilităţii faţă de comunitatea pe care o însufleţeşte, reprezintă o componentă esenţială a procesului de conservare a valorilor perene, de transparență instituţională şi de înnoire civică.

De aceea, profesia de jurnalist are o importanţă aparte în funcţionarea organismului social, prin asumarea rolului de liant comunitar, imparţial şi independent, dar așteptat să fie constructiv în spaţiul public, traversat adesea de furtuni şi incertitudini.

Vocaţia Bisericii în lume este fiinţial legată de promovarea valorilor spirituale, de cultivarea relaţiei omului cu Dumnezeu şi de căutare a Împărăţiei cerurilor prin credinţă, speranţă şi fapte bune.

În plan social, ziariştii se concentrează îndeosebi asupra detaliilor, faptelor şi evenimentelor care influențează viaţa de fiecare zi a oamenilor. Însă, există întotdeauna puncte de întâlnire şi întrebări ale omului aflat sub presiunea acestui veac şi aspiraţiile sale spirituale.

Istoria presei româneşti cuprinde multe mărturii despre familiaritatea dintre oamenii Bisericii, vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu în lume, şi evoluţia rapidă a mijloacelor de comunicare socială.

Chiar în acest an în care aniversăm Centenarul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi când se împlinesc 190 de ani de la apariţia Curierului Românesc (Bucureşti, 1829) şi a Albinei româneşti (Iaşi, 1829), aniversăm şi 180 de ani de la întemeierea Vestitorului Bisericesc (Buzău, 1839).

Este bine cunoscut faptul că Telegraful Român, gazeta politică, industrială, comercială şi literară fondată de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna la Sibiu, în anul 1853, rămâne cea mai longevivă publicaţie periodică din ţara noastră, cu apariţie neîntreruptă până în prezent.

Anul Marii Uniri găsea Telegraful Român la datorie, într-o simbioză a slujirii bisericeşti cu munca ziariştilor patrioţi din mai multe oraşe ale ţării, truditori jertfelnici, prin darul meseriei lor, la însufleţirea poporului şi la făurirea idealului de unitate naţională.

Despre rostul presei şi despre misiunea ziariştilor în societate, Părintele Academician Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, el însuşi redactor responsabil al Telegrafului Român mai mult de un deceniu, scria în 1944: „Ziarul trebuie să aibă orizontul larg, armonios şi să respecte temeliile morale, absolut necesare pentru existenţa sănătoasă a mulţimilor. Poate se va ajunge odată la acea stare, când cel ce vrea să devină ziarist va trebui să fi dat probe puternice nu numai de destoinicie stilistică, ci de credinţă tare şi de moralitate neclintită”[1].

După anul 1989, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat, alături de slujirea social-filantropică şi de cea cultural-educativă, o lucrare misionară şi civică prin intermediul propriilor instituţii media, în vederea intensificării comunicării cu întreaga societate românească şi a cultivării limbii şi tradiţiilor naţionale în rândul diasporei române de pe toate meridianele lumii.

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române (radio, televiziune, agenţie de ştiri, publicaţii periodice), împreună cu celelalte instituţii media bisericeşti promovează în rândul tinerei generaţii valorile credinţei creştine, istoria şi virtuţile neamului românesc.

Totodată, privim cu respect către toţi jurnaliştii de la instituţiile media publice sau private care îşi fac datoria cu onestitate şi profesionalism.

Prin intermediul Biroului de Presă şi Relaţii Publice, Patriarhia Română menţine o legătură permanentă cu toţi cei care doresc să cunoască, de la sursă, proiectele şi activităţile Bisericii.

Apreciem eforturile Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România de a aduna într-un cadru asociativ jurnalişti din diferite generaţii şi de a cultiva demnitatea şi responsabilitatea unei profesii care a avut şi poate avea o contribuție majoră la bunul mers al societății.

Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze pe toţi organizatorii şi participanţii la lucrările acestei întruniri şi să le dăruiască bucuria de a cultiva în universul mediatic dinamic din zilele noastre valorile care nu se învechesc niciodată”.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

PĂŞIND PE GÂNDURILE MELE….

 

Mi-e teamă de toamna ce vine,
Mi-e teamă de vremea ce trece…
Cu paşi prin mine, prin tine,
De parc-ar călca pe ruine,
În urmă lăsând să se înece,

Speranţe şi vise-n noroaie,
Împăienjeniţi ochii de lacrimi…
C-aşa cum copacii-i despoaie
Şi sufletele ni le desfoaie,
De frunzele ruginitelor patimi !

Şi nici că vrea să se-aplece,
La murmurul celor cu jale…
Aprig bate vântul cel rece,
De seva, vrând să ne sece,
Împrăştiind totul în cale !

Chiar păsările fug, călătoare,
În ţări mai calde, beduine…
Dar un’ să ne ducem noi oare,
Când timpul ne fură-n vâltoare,
Trecându-ne prin ghilotine ?

Nu-i bai, ca furnici în muşuroaie,
Efemeri suntem, alţii-or să vină…
Nestăvilite vor curge pâraie
Şi ploile printre pietroaie,
Viaţa jucând rol de blajină !

 

 

CASE PĂRĂSITE, SUFLETE-OROPSITE…

 

De multe ori, greu îmi simt sufletul, așa ca lutul,
Când pașii-mi întâlnesc dărăpănate case, goale
Și deseori mă întreb, care le-or fi fost trecutul ?
Cum au fost cu ani în urmă, cum li-era-nceputul,
Când miroseau a var, cu fațadele lor medievale ?
Ce vise ascundeau, de tinerețe, ideale ?

Îmi fac curaj și-mi îndrept spre casa veche pașii,
Timid, de parc-aș bate la poarta vremilor apuse…
Pe pipăite merg, șovăitor, cum s-ar târâi culpașii,
De teamă să nu tulbur somnul nălucilor, chiriașii
Ce, scrumul vieții și-au lăsat, al trăirilor nespuse,
Speranțe, vise roz și negrele, răpuse…

Prin colbăitul aer, zăresc pereții umezi, scorojiți,
Ferestrele privind în hău, cu geamurile sparte…
Cu privirea răscolesc ștergând ochii-abia mijiți,
Prin pânze grele de păianjeni și șobolani treziți,
Pe prăfuite mobile, ruine, cât văd mai departe,
Cătând rătăcite poze sau vreo carte…

În mijlocu-ncăperii, în nebuloasa cenușie-mov,
Praful se-nvălurează pe mănunchiuri de lumină…
Disting parc-o umbră-ntinsă pe velință, în alcov,
Cu fața pală, tristă, cu-ncercănați ochi, de istov,
Mai mult închipuirea celeia gemânde în surdină,
Sufletul lăsând pe patul morții, o ruină…

Pe noptieră, paharul păstreaz-amprenta buzei,
Ce-n restriște sorbit-a ultima-i de apă picătură…
În cămin, e rămășița cioatelor sub vălul spuzei…
Pe spetează, atârnă-nsângerată rochia lehuzei,
Ce murise, înghițind otrava vieții, cu o sorbitură,
De jugu-i-ngenuncheată, perfidă lovitură…

Se lasă noaptea… aud țipătul cucuvelelor ostile
Și glasu-i muribund aud, se zguduie-ncăperea…
Ca lacrimi s-au topit lumânările scurse în feștile…
Îi simt disperarea când luase pumnul de pastile,
Scriind pe fila ultimă, a vieții-amare, încheierea,
Să caute limanul, liniștea și mângâierea…

Aud plâns de copil la sânul mumei, stors de sete…
Cu dosul palmei șterg, reci sudorile-n broboană…
Mă simt și eu părtașul durerii unor mari secrete,
Ce-mi dezvăluie umbra simțind cuțitul de regrete
Și, rugând de mântuirea sufletului ei-n prigoană,
Cu evlavie aprind un muc de lumânare la icoană…
(Smerită, mă retrag și-o iau la goană…)

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Alina CRISTIAN: Fiecare gând…

Fiecare clipă, îmi vorbește despre tine
Stai cuminte-n poze și parcă-mi zâmbești…
Ziua-n care am plecat, te-aș fi luat cu mine;
Te-aș fi ascuns din nou, printre file de povești.

Tot de-acolo ai evadat, într-o altă noapte,
Când pe-alei de dor, păreai că rătăcești…
Te-am luat de mână, te-am îmbrăcat în șoapte,
Cu dragoste te-am învelit, ca să nu răcești.

Tot privesc clepsidra când timpul strănută,
A răcit și el, tot așteptând să vii…
Iar cerneala zace, într-un colţ, tăcută,
Eu o cert și-o-ntreb: „de ce nu vrei să scrii?!…”

Mă privește suspinând, cu ochii ca zarea,
Iar stiloul ca și ea, oftează-ncetișor…
Cât de neagră-mi pare toată depărtarea!
Nici măcar Cuvântul, nu-mi sare-n ajutor…

Chiar și el s-a aliat, cu biata călimară,
M-a lăsat cu dorul, să mă sfătuiesc…
Până și cafeaua, îmi pare așa de-amară,
Doar cu-a ta sărutare, aș putea s-o îndulcesc…

Noaptea tot ridică din a ei sprânceană,
Fiecare zi aduce-n spate, câte un necaz…
Moartea stă la pândă și-i tare vicleană,
Joacă Șah cu Viaţa, făcând mereu haz…

Trag perdeaua norilor, te zăresc pe tine,
Îmbrăcată-n zâmbet, cu ochi de catifea…
Parcă mă întrebi ușor: „ce mai faci iubire?”
Dar visul zboară iute-n ibricul cu cafea…

Soarele-mi zâmbește, doar pe jumătate,
Cealaltă jumătate, zboară unde-o vrea…
Și fiecare gând e-o frunză-n libertate
Ce-ţi va croi paltonul, pentru vremea rea…

——————————–

Alina CRISTIAN

Octombrie 2019

 

 

Nicoleta GORDON: Ignoranța unei lumi ce se naște din invidii și neadevăruri…doare

În genunchi, cu oase grele de pământul ce mi-e gleznă, răsfoiesc umbra luminii să mă descunun de beznă. Mituiesc cu stele norii, îi tot rog să se ascundă…și să-mi ia cu ei tristețea, rămășag pentr-o secundă.

Storc în lacrimile mării vin din strugurii-mi necopți și pun oaze în deșertul ultimelor două nopți… Călimara-i răsturnată peste slove plânse-n foc, mâzgălind cu neputințe ultimul dram de noroc.

Cine-i vinovat de soarta celor împăienjeniți printre plasele țesute de atâția ipocriți? Unde ne e adevărul, socotit virtute-odată, când ne bat minciuni pe umăr și invidii pe la poartă?.

De-am avea înțelepciunea prinsă-adânc în brâul minții, poate-am ignora trufia, jurăminte pe toți sfinții… Dar ne e comod să-nchidem pleoape și urechi deodată, renunțând la atitudini…o lăsăm pe altă dată.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Camelia BUZATU: Difuzoarele pământului

Zborul gâștelor sălbatice astupă cerul,

așa cum un dop de plută închide o sticlă de șampanie,

peste mlaștină se lasă bruma,

ca o femeie bătrână care-și dosește sub burtieră

timp expirat,

secunde fermentate precum comina căzăniilor,

lumea asta ascunde o prețioasă făclie

ce trebuie trecută dintr-o mână în alta,

dusă până la gura de vărsare a fluviului sângelui

în marea de stele…

Doar eu,

cu urechea lipită de difuzoarele pământului

ascult strigătul înecaților,

ca un bob de porumb gata-gata să ucidă un „zbor”

am numele tău rămas în gâtlej,

nu le mai pot citi din Biblie,

și n-am nevoie de apă ca să alunece, doar de două cuvinte,

două cuvinte ar fi suficiente

să mă eternizez oricum,

dar nu înecat.

—————————-

Camelia BUZATU