Există discuții aprige, între diferite popoare și conducătorii lor, despre cine ar fi cei „aleși”, cei care ar avea prioritate. Putem afla aici teorii detestabile de tip rasist. Teorii absurde despre rase „pure” care, în fapt, nu există, toți oamenii fiind amestecați. Așa au apărut teoriile rasiste naziste sau, mai nou, forma nouă și încă mai penibilă, a „excepționalismului american”. Dar există și explicații mai profunde care leagă starea de aleși de relația cu Dumnezeu. Fără îndoială că, până la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, acești „aleși” au fost Poporul Evreu. Dar, după întrupare, tot fără îndoială, cei „aleși” sunt Noul Isreal, și încă mai exact Creștinii Dreptmăritori, Ortodocși.
În urmă cu o vreme am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasă întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: ,’cv..a la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați” și deci „aleși: cei care se întorc la Ortodoxie, cu pocăință și deplină încredințare. Revenind la cele pomenite.
Dacă ‘ea’ (“cv..a” citată) face acest lucru, dovedește că este și inteligentă și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul ‘de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a ‘răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate,categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și vointă Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere” (“metanoia”, ”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia ‘prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercări, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.
Atunci când Iisus ne spune să iertăm pe aproapele care ne greșește de “șaptezeci de ori câte șapte”, în fiecare zi, să fim încredințați că și El face același lucru. Iar aici trebuie să înțelegem că cel păcătos și care se căiește este iertat și nidecum păcatul care rămâne abominatie.
Iisus iartă și crede pe fiecare și pe toți cei care se pocăiesc și asta în fiecare clipă. Această permanentă posibilitate de iertare și început nou este Taina cea mai adâncă a Ortodoxiei. Se poate spune că aceasta este “pikuach Nefesh” a noastră. (În iudaismul rabinic,”pikuach nefesh” este injunctia supremă;salvarea unei vieți omenești stă deasupra oricărei alte interdicțîi sau legiuiri religioase. După ei se aplică doar Ovreilor și asta este altă poveste.) În asta, în făgăduința iertării, vedem caracterul suprem cavaleresc, nobil al Mântuitorului. Iisus este “nobilul” perfect, Frei Herr, cel care crede și dăruiește. (Nu întâmplător șmecherii străzii, cei care sunt bănuitori, fățarnici, au dat conotația de “prostănac” cuvântului, maimuțărindu-l în ’freier’.) Dumnezeu iartă și uită, șterge orice trecut păcătos, atunci când este mărturisire, căință și măcar gând de a nu repeta păcatul. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Iisus nu face “contabilitate”, necuratul face asta (căci este “neam prost’). Singura condiție care ni se cere este minimală dorința de a nu mai săvârși păcatul și credința fermă că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, incredibil de aproape. Iar celor “deștepți” și sceptici ce le putem spune? Ne dă Ortodoxia vreo “garanție”? Nici una! Tot în vorbele Părintelui Steihardt, credința este salt la trapez fără plasă. Dar chiar așa fiind,fără nici o garanție, și tot merită încercarea.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cei ,,aleși””
Pe drumurile pline de praf negru amestecat cu sânge și duhoarea transpirațiilor ,armatele fasciste învinse se retrăgeau dezordonate, în fugă. Miile de răniți zăceau neîngrijiți prin vagoane părăsite,prin stațiile căilor ferate lipsiți de apă, în timp ce razele soarelui unui august promițător, poate chiar salvator, le lumina înfățișările uscățive și le alina smocurile nesfârșitelor suferințe. Rămășițele vii ale celor fugiți din,,raiul bolșevic și din lagărele criminalilor naziști se împleteau cu praful rău mirositor de pe parcursul drumurilor. Erau zilele verii 1944. Sfârșit de război în care speranțele se îngemănau cu suferințele. Evreii cu bocceluțe umpleau, zi și noapte stațiile de tren (nord și sud)ale Bucureștiului- în așteptarea unui tren care se îndrepta spre Constanța. Aici încă mai domina nesiguranța Comandamentul german încă mai dădea ordine, iar pe întinsul albastru al Mării Negre erau răspândite forțe navigatoare atât ale armatelor germane cât și ale Rusiei bolșevice care încerca să preia puterea.
Unirea Bucovinei cu România
A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță“, apărută la Editura ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe același palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu: până la capăt”, care se pot constitui într- o trilogie, care îmi amintește de “Cronică de familie“ de Petru Dumitriu sau de ciclul românesc al lui Duiliu Zamfirescu..