Tânăra femeie

Tânăra femeie din vitrină are prețul marcat,
cred că este o afacere bună,
aș vrea s-o cumpăr pe tânăra femeie care este expusă în vitrină,
oh, într-o seară ploioasă ca aceasta
mi-ar prinde bine între pereții proaspăt înroșiți ai inimii ei,
aici aș avea curajul să mă uit la moarte,
la oțelul care-i lucește în ochi,
fără regrete sau ură,
ca un prunc ce n-a învățat încă alfabetul suferinței
doar pe un pat de fier
să-mi calculez câteva mutări înainte
să dau șah la nimicul meu
vreau doar să-i văd pentru o clipă dezamăgirea
aceea a lui de culoarea argilei
oricum la sfârșitul partidei
va ieși ceva paralel cu viața și cu moartea.

—————————-

Camelia BUZATU

30 iulie 2019

Percepem universul așa cum orbii percep lumina,
încă din faza intrauterină precum înecații
ne prindem de primul fir anemic de dragoste.
Înotând încercăm să ieșim la liman,
ne încurcă pumnii strânși
nu vom învăța niciodată să ne înfigem disperarea în pereții infinitului,
evantaile degetelor răsfirate știu să facă doar semnul încrucișat al lui „adio”.
Nici nu ne-am apucat bine de firul orizontului că ne-am și pomenit
târâți afară din bârlog,
ieșire înecată de fumul unor buze umede.

Eu pot face, dragule, din orice o poezie,
Chiar și dintr-o banală coală de hârtie.
Ai crede inițial că fac o barcă,
Cocoțată pe culmile Araratului ca o arcă.
Trebuie doar să cer Universului o ceașcă de timp pierdut,
Ce mi-a pus el sub frunte e sub formă de împrumut.
Știi și tu că eu nu din asta trăiesc,
Am tot repetat-o tuturor gândurilor pe care le întâlnesc.
Înțelegi tu, poezia pentru mine e ca și când m-aș așeza pe o bancă,
Și-n palmele vieții îmi așez ghiocul ca o țigancă,
Nu știu cum e la alții în piept, îngeri sau bestii
Dar eu când am timp de stat mă gândesc la chestii.
Și dacă trec prin perioada în care ochii vieții nu-mi plac,
Îmi iau umbra de zgardă și mă duc în parc.
Ah, ce norocoasă pot fi, să stau numai eu cu mine de mână,
Lângă Castelul de Apă care și-a întocmit dosarul de ruină!
Asta până vin pelerinii să-mi vorbească de Dumnezeu,
Ce să le spun, dacă nu mă cred, să ia telefonul meu!
Să vadă de câte ori l-am sunat și cred că-mi vor da dreptate,
Zeul are și el răspunsuri la rugăciuni limitate.
Acum chiar nu mai are deloc iertări în rețea,
Iar despre noroc ce să-ți spun, iubite, norocul e o cățea,
Împarte tuturor și nu chiar celor care merită pâine și pește,
Dar ce mă doare, ce mă apasă mult iar tu știi cum este,
E credința asta neroadă a mea că pot urzi din noi doi o poezie,
În care tu-mi dai mie în gură felii de viață unse cu fericire iar eu îți dau ție.

—————————-

Camelia BUZATU

28 iunie 2019

***

I-am întrebat pe toți dac-au mai auzit de mine

Fugă în noi

Întotdeauna mi-am dorit să mă lipesc de niște circari,
îi povesteam asta mării scârbită ca și mine
dacă ar fi să cadă ceva peste lume măcar am
scăpa de noi înșine…
Și, da,
țesătura își plânge deșirarea,
fierul hrănește lăcomia ruginii,
pasărea și-a ucis zborul
când vara s-a aruncat din mersul calendarului,
câinele a început să-și roadă visele!
Mă și miram eu cum de le știe ea pe toate,
trebuia să las lucrurile aranjate și pentru mine, mă gândeam,
pașii să mi-i îndes în crăpăturile pământului,
un chirurg va trebui să-mi extragă așadar rugăciunile care mi-au inflamat mâinile prea ades împreunate,
și în sfârșit să fugim fiecare de la casa cui ne are,
ea cu un pământ tânăr,
eu cu un frumos poem,
dar mai înainte va trebui să-mi recuperez comorile din barca unor pirați
așa că…
sorry,
va trebui s-o sorb ca pe pe-o supă cumva.

—————————-

Camelia BUZATU

28 mai 2019

Cum aș face să-l mai găsesc pe băiatul acela care furase cu bună știință din casa lui,
își cărase aproape toți cei optsprezece ani la bibliotecă?
Dansase cu toate volumele de poezie clasică
deși ajunsesem să fiu geloasă pe Baudelaire și pe Verlaine
tot îl căutam,
nu-l găseam din prima,
își făcuse cuib între două volume ale unui franțuz.
Îmi plăcea că-și lua notițele pe cer,
mă distra teribil când îl vedeam cum încearcă să-l îndese în rucsac,
cum se uita în dreapta și stânga și ca un hoț experimentat cum îi îi rupe colțul…
Și-atunci începea să plouă cu picuri adevărați, el avea umbrelă iar eu n-aveam umbrelă.

Când va veni timpul să răstorni timpul trecut peste mine,
eu nu voi fi uimită,
nici nu te voi urî,
în timp ce voi lua toate străzile la pieptănat de una singură,
pomii și-or apleca ramurile către mine,
frunzele să-mi șteargă urâțenia părăsirii din priviri,
în timp ce sângele se va împuțina,
secerișul se va apropia,
pescărușii vor vâsli cu aripile cât mai departe,
poate, cine știe,
o exista și un triunghi al Bermudelor cerești,
eu nu te voi urî,
în schimb voi retrăi înzecit,
particulă cu particulă, moleculă cu moleculă săruturile
crucificate pe fiecare celulă a ta,
îmi voi aminti că ai dat una din fâșiile tale de viață, eu îmi voi aminti că am dat ultimul petic din mine,
chiar particulele de praf din raza filtrată prin fereastră le voi retrăi,
forma frunzelor curioase lipite de geam,
cărțile-n dezordine din raftul tău,
așezate când spre inima mea, când spre inima ta,
voi retrăi mirosul zațului de cafea în care ți-am ghicit îndepărtarea pașilor
mâna mea peste mâna ta,
șuvițele mele de păr peste sprâncenele tale, eu, tu,
două file de ziar lipite,
și parcă mirosim a cerneală tipografică,
și parcă cineva ne citește pe silabe sufletele…

—————————-

Camelia BUZATU

14 mai 2019

Un chibrit, vă rog,
vreau să dau foc orelor trecute,
prea zdrențuite!
Oricum nu le mai pot îmbrăca,
secundele s-au scurtat de tot…

Aripi de împrumut

Și am visat că zbor
și zborul meu avea aripi de împrumut
mă strângeau la încheieturi
se prea poate să fi fost recuperate dintr-o dorință copilărească
penele erau atât de mici încât vântul trebuia să îngenuncheze ca să treacă
cu toate astea era un zbor obraznic
ca un copil făcând tuturor cu mâna de la fereastra vagonului său
salutam gravitația
cred că mă ura puțin în acel moment
mai ales că lăsam semne de adio și tuturor
acelora care-mi zămisleseră aroma și pașii
îmi părea rău
mă gândeam că nu le voi mai putea găsi coborârea
cu toate că cei ce zboară își pierd zala
eram alesul care trebuia să atârne doar atunci când cerul avea formă de cruce
priviți-mă le spuneam
priviți-mă cum trec peste mări oceane
cum trec chiar peste destine înalte topindu-se sub flăcări gemene
nu ard
dar priviți-mă și inventați o rugăciune pentru zboruri prăbușite
habar n-am avut că aripile mele sunt de ceară.

—————————-

Camelia BUZATU

17 aprilie 2019