Nicoleta GORDON: Răsărit în apus

RĂSĂRIT ÎN APUS

 

Licăresc pe cer aripi de lumină
și sub pleoape mucezi nori se prind la dans,
Noaptea-și doarme gândul și sfios se-nclină zorilor de-o șchioapă ce își fac balans.

Aritmii brodează, cald, un pui de de fată,
pe sub gene-i curge lăcrimând a dor
Roua fericirii, blând încarcerată,
răvășind tristețea într-un alt decor…

Ce fâșii de verde tăinuiesc aleanul
într-un miez de toamnă, arămind culori,
Când un pescăruș își strigă oceanul
întronând mirarea sub cetăți de flori…

Și ce arde jarul dintr-o dată glezna
unui pas sfios printre ziduri reci,
Dintr-un roi de fluturi izgoniți din bezna
peșterilor mute cu izvoare seci.

Au rămas departe sălciile triste
cu obrajii umezi, în destin de pom.
Înfloresc liliecii sub colț de batiste,
Lăcrimând lumină într-un cord de om.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

8 noiembrie 2019

Nicoleta GORDON: Ignoranța unei lumi ce se naște din invidii și neadevăruri…doare

În genunchi, cu oase grele de pământul ce mi-e gleznă, răsfoiesc umbra luminii să mă descunun de beznă. Mituiesc cu stele norii, îi tot rog să se ascundă…și să-mi ia cu ei tristețea, rămășag pentr-o secundă.

Storc în lacrimile mării vin din strugurii-mi necopți și pun oaze în deșertul ultimelor două nopți… Călimara-i răsturnată peste slove plânse-n foc, mâzgălind cu neputințe ultimul dram de noroc.

Cine-i vinovat de soarta celor împăienjeniți printre plasele țesute de atâția ipocriți? Unde ne e adevărul, socotit virtute-odată, când ne bat minciuni pe umăr și invidii pe la poartă?.

De-am avea înțelepciunea prinsă-adânc în brâul minții, poate-am ignora trufia, jurăminte pe toți sfinții… Dar ne e comod să-nchidem pleoape și urechi deodată, renunțând la atitudini…o lăsăm pe altă dată.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Aburi calzi de tăceri

ABURI CALZI DE TĂCERI

 

Smulg tristeți din alcov să le vând nepăsării când pe pleoape-mi se zbat ierni albite-ntr-un ieri… în palatul de gheață toți supușii mirării
scrijelesc sub pereți aburi calzi de tăceri.

Ce imperii de plumb stăpânesc azi lumina!… Într-un rest de țigară amăgesc umbre reci arse-n trupuri de fluturi ce își caută vina sub ruina iertării, în izvoarele seci…

Amintiri dezlegate din brumarul trecut mituiesc înserarea c-o bucata de lut ridicată pe umeri de aripi ce roșesc, îmbrăcate în straie de un alb nefiresc.

Ce folos c-am întins peste pânze albastre două stele stele ciobite de atâtea năpaste, când fereastra spre Nord își pierduse busola și din atrii cârpite decupam arteriola?

Se foșnesc alizee sub năframa de nori, vântuind tot nisipul pe un pat de culori, dintr-un ochi cercănat lăcrimează un gând, două boabe de rouă unui înger plăpând…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Aproape noi…desculți de rai

E-aproape „azi” în vechiul „ieri” și nu știu dacă mâine
Ne va găsi pe amândoi rupând aceeași pâine,
Sau dacă orologiul vechi va strânge-n minutare
Tic-tacul ce timbra cândva un petec de scrisoare.

 

E-aproape blând, în adieri, același vânt de noapte
Ce își culca pe brațe nori și-n zori îi trezea șoapte.
Deșertul risipea nisip în pumni cu apă vie,
Prin umbra trupului de gând scăpat din colivie.

 

E-aproape „doi” înclepsidrat în timpul scurs devreme
Prin stern ce biciuie nevoi îngemănând poeme.
Ce ne-om fi fost de nu mai știm să lăcrimăm cuvinte,
Și ce ne-om fi când flori de soc ne-or crește pe morminte?

E-aproape „noi” în fraze lungi cu cratime pe margini,
Cu întrebări tivite alb în colțul altei pagini.
E-aproape „eu”, aproape „tu” și-aceleași alfabete
Ce scriu despre un „el’ și-o „ea” pe mâneci de regrete.

Se-ntoarnă cerul la apus și-agață-n trena Lunii
Un roi de fluturi alintați când se foșnesc alunii.
Îmbrac tăceri cu gust de noi, tu-nveți să le asculți,
Când raiul spune rugăciuni cu îngerii desculți…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

27 septembrie 2019

Nicoleta GORDON: La distanță de-un gând…

LA DISTANȚĂ DE-UN GÂND…

 

Te presimt decojind înserări în apus,
Într-un pumn cu tăceri de cuvinte răpus;
O secundă-ți răpesc, dimineții s-o vând
La distanță de-un gând…

Într-o deltă cu aripi mi se zbat pescăruși
Vălurind către țărm mi se lasă seduși
De o scoică fugară, peste irisu-ți blând
La distanță de-un gând…

Te respir în plămâni sufocați de cărbuni,
Și strivesc neputința în altoi de rațiuni;
Separați de grilaje, mi te caut flămând
La distanță de-un gând…

De-aș putea să-ți sărut talpa plină de lut,
Și iubirii materne să-i dau sens absolut,
Aș răpune lumina pe căpruiul plăpând
La distanță de-un gând…

Șchiopătat ți-este pasul în cvartet de trifoi,
Înmulțit cu speranțe și-mpărțit la nevoi…
Dar ne-om fi ce ne-am fost, de atunci până când
O distanță va fi…umbră ștearsă de-un gând

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Recensământ…o stare

Când mugurii durerii abia-i creșteau pe ramuri,
Privea sălbăticia potcoavei fără hamuri,
Cerea luminii roba, să-și învelească țâncul,
Cu lacrima iubirii își tot umplea adâncul…

Într-un genunchi de iarbă își căuta norocul
Vreo patru umbre arse îi dară cu ghiocul…
Purta viața însăși trei fuste ponosite
Și amintiri vreo două… și alea rătăcite.

Păstra parfum de ceară din ultima sa rugă,
Convinsă că tristețea…doar ea o mai conjugă.
Smulgea vocale scurte din ghemul de cuvinte,
Cu litere de rouă scria recensăminte.

În dreapta, o licoare din cojile trădării
Crivățuia zăludă pe coasta întrebării.
În stânga, justițiari cu sufletele-n beznă,
În zâmbete hilare, pictau arsuri pe gleznă.

Își închina, tăcută, paharul neputinței,
Amprenta resemnării pe geana umilinței.
În jur… paiațe oarbe ce-i colorau velinul,
Judecători amnezici ce-i măsluiau destinul.

Și ce folos, copilă, să faci recensăminte,
Când ești încătușată în trist de „necuvinte”?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Nu ne mai…

NU NE MAI…

 

Nu ne mai sunt măiastrele aptere ce ne erau odată…sfânt totem, căci ciugulesc semințe de durere, și scuipă peste toate a blestem. Cum de-au uitat că zborul se învață, și rostul aripii l-au stins în călimări? Din cuibul lor nu se mai naște viață, și nici nu poartă-n pliscul lor iertări…

Nu ne mai sunt pădurile cărare, le smulg din rădăcină „mucegaiuri”, nici ancore nu mai avem în mare, tot tragem cerul, l-aruncăm în valuri…Ne facem ceaiuri reci, din coji de nucă, și bem din căni rugina-atâtor frunze…
Lăsându-ne toți pruncii să se ducă…ne pier loialități pe-amar de buze.

Nu ne mai scriem azi identitatea cu pana înmuiată în cerneală, ne aruncăm în ghene libertatea, și-apoi tot noi ne plângem că e boală. Încarcerați în zalele minciunii ne vindem adevărul pe tarabă…ambițiile cresc precum gorunii, cuvintele se pierd într-o silabă.

Plâng crucile de lemn în cimitire cu lacrimi de eroi necunoscuți, zăpada cenușește de uimire privind la rănile ce adâncesc în mulți. Când sunt atâtea corduri schilodite ce bat cadențele în aritmii, sunt ale tale rosturi risipite în gravul unei alte endemii.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Lumină, te-ai născut numai o dată…

LUMINĂ, TE-AI NĂSCUT NUMAI O DATĂ…

 

Las pe-un taler adevărul și pe celălalt minciuna,
Socotind că-nclin balanța de-i pun primului cununa…
Orbului de-i dau lumina, n-o vedea prin ochii mei,
Celui ce nu mă aude, cum să-i spun de farisei?

De-am s-adun în palmă frica de-a avea nebuni aproape,
Zeul meu, despică marea, prinde-mi liniștea de ape!
Și-mi ferește glezna albă de-ntunericul din ei,
Prea s-au înmulțit de-o vreme, prea e plin de dumnezei!

Prinde-mi sori după ureche și pe gene-mi lasă cer!
Parcă-i tot mai iarnă-n oameni, și în suflete-i doar ger…
Poartă măști și sunt soliștii unor jalnice orgolii,
Însă tu mi-ești adăpostul, verde, înfrunzind magnolii…

Ce copil mai ești de-o vreme, când mi-aștepți sărut-alintul!…
Îți cuprind fruntea în palme deslușind tot labirintul,
Și-ți iubesc copilăria ce mă-nvață a fi femeie,
Liniștea din necuvinte, adevărul ce ți-e cheie…

Știu, e frig prin oase grele, neputințele mai dor,
Și-i mereu curtat seninul, lumea-i ceață și e nor.
Universul ți-e în iriși, eu de pieptu-ți înnodată…
Pentru tot ce-mi ești, lumină, te-ai născut numai o dată.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Amprentă de cămașă albă

AMPRENTĂ DE CĂMAȘĂ ALBĂ

 

Ți-am țesut cămașă albă dintr-un petec, colț de nor,
Nu voiam să-ți strângă glezna când pășeai prin primăveri.
Mi-era teamă de amoruri și tandreți scăldate-n dor,
Încă vindecam vârtejul de minciună dintr-un „ieri”…

Nasturi de iubire albastră am cusut cămășii tale,
Cu fir-zâmbet de icoană mângâiam un ochi de zeu.
Plămădeam scrobeală albă, apretând „foc” de cristale
Coborâte din legenda unui fiu de Prometeu.

Am fugit și eu de oameni, mă dureau în falsități,
M-am oprit stingheră-n colțul unei lumi de necuvinte
Și-am blamat apoi minciuna ce mușca în lașități,
Ferecând-o în pustiul unor oameni fără minte.

Ai venit tu, blând de suflet, să-mi alungi tristețea-n larg,
Să mă amprentezi cu forma unei slove dăruite.
Ți-am deschis timidă poarta și-am ieșit mirată-n prag,
Frunzele neîmplinirii cădeau rând pe rând, rănite.

De mai sunt în întuneric glasuri ce blamează stins,
Și-mi răstoarnă echilibrul cerând lacrimi în altar,
Să-mi rămâi balanță dreaptă, de orgolii neatins,
Și să porți cămașa albă, într-al inimii sertar…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Revocabila sentință…

REVOCABILA SENTINȚĂ…

 

Cu ochii mari, înlăcrimați… acum săraci, cândva bogați, și tâmpla-nzăpezită,
Ridică rugăciuni spre cer, semințe stoarse dintr-un ger de inimă rănită.

Își face foc dintr-un chibrit pe jumătate folosit, să-și încălzească pasul,
O șchiopătează amintiri, dantela-atâtor născociri ce-i marmorase glasul.

Dintr-un ibric cu toartă grea își toarnă zațul de cafea și-și caută destinul…
În puncte, linii, geometrii și haosul de artimii își toarnă azi festinul.

E tânguire și veșmânt, deltă cu aripi de pământ și cearcăn de iluzii,
Patria celor suferinzi, cu vise sparte în oglinzi de-a pleoapelor contuzii…

Un răsărit de stea apusă, de alte galaxii sedusă, uitată într-o robă
Când avocați fără cuvinte, mari „cititori” în bob de linte, o acuzau… de probă.

Un miez de pâine, nedospit…un ceai din teiul rătăcit pe-aleea fără nume,
Mireasa voalului murdar de-atâtea zile-n calendar și ani fără costume…

Fugara unui gând căprui ce-și prinde frunza-ntr-un gutui și plînge cu rugină,
De-atâtea fericiri desculță, instanță sieși se pronunță… Damnată la LUMINĂ!

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

14 mai 2019