Alexandru NEMOIANU: Să nu ne lăsăm amăgiți

Într-foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicandu-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmplă. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.

Dar dacă vom privi, cu minimală bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.

În momentul de față ceea ce domină lumea este “imperiul globalist”. După declarații eroice și sforăitoare despre “egalitatea” oamenilor, ”eliberarea” lor, etc.,etc. ceea ce s-a instaurat este dominația grupurilor de interes transnațional, susținute cu maxima brutalitate de aparatul militar USA și acoliții lor și de cea mai mare diferențiere economica între țări și oameni, pe care lumea a cunoscut-o. În paralel cu cea mai mare agresivitate este promovată o ideologie a disoluție, ideologia “societății deschise” care relativizează absolut totul, mai puțin interesele celor mai bogați transnaționali.

În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.

Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privința actuala “putere”, ”globalismul sodomit”, nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserica și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferă? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.

Este violență directă, războiul contra celor care sunt fără apărare. (Căci acești “globaliști”, ca figuri demonice care sunt, mai se caracterizează și prin lașitate; nu atacă decât pe cei care, cum ziceam, nu se pot apăra (așa cum a fost Serbia, Irak, Libia,s.a.m.d)). Dar această violență, este poate de preferat celei de a doua metode “îndoctrinarea”. Căci violența generează suferință fizică, dar trezește capacitățile sufletești, inclusiv memoria și credința ferma că cel rău trebuie pedepsit. Dar “îndoctrinarea” este mult mai perversă și este rezervată țărilor care au capitulat, care s-au așezat ca slugi „globalismului”, căci aceste țări nu sunt „felicitate” sunt distruse bucata cu bucata; necuratul nu are mila.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să nu ne lăsăm amăgiți”

Simon JACK: Un amalgam poetic

Mirarea ca o arcadă sub sprâncene
bântuite de nebuni,
intuneric în mijloc de lumină
imbobocind orhideele semnelor de întrebare
agățate de liane suspendate
pe aer,

dogoarea privitului pe fantasme de ecou
dilată un strigăt în mine,
din coaste răsucite, adamici strigoi
de baltă gâdilă trestii aplecate
pe grumazul unui timp Prometeu,
numărătoarea nenumitelor
nevăzutelor necuvantatoare jinduie
la buza acolitului din pereți
ce-și seamănă varul
pe icoane cu fluturi albi,

mirare
in exegeza poveștilor cu larve spovedite
sub mătănii de zburătoare împietrite,
arcada sunt eu!

 

 

Nisipuri mișcătoare

 

Foșnesc nisipuri albe mișcătoare-n
clepsidre ursitoare fără fund,
se naște timp din timp, unduitoare
zbatere de-aripă crescută din pământ,

Tot din pământ sunt unicornii unui vis
tămăduind de cer avide pogorâri,
retorice tăceri mor implorând răspuns
atee și lumina și sfinții tot păgâni!

La ziduri moi se odihnesc în umbră
martiri și iezuți cu flamuri vechi în frunte,
se rod în viermi acatiste pe-o dungă
și-arhangheli dorm în veci pe săbii mici, mărunte…

Continue reading „Simon JACK: Un amalgam poetic”

Anatol COVALI: Buchet liric (tridilete*)

Scriu despre-amurg

 

Scriu despre-amurg preludii-n la minor
şi notele din portative dor,

*

căci sunetele-s pline de tristeţe
şi ca nişte pumnale mă străpung,
când eu încerc durerea s-o alung
şi sufletul să-l mângâi cu tandreţe.

*

Scriu despre-amurg trăind mereu intens
şi încercând tot timpul să dau sens

*

clipelor care par nisip fierbinte
din care în zadar încerc să fac
statui ce să reziste veac de veac
în inima perenelor cuvinte.

*

Scriu despre-amurg şi mă întreb uimit
de ce nu îndrăznesc să scriu : Sfârşit !…

22 octombrie 2019

 

 

Mi-ai spus

 

Mi-ai spus că vrei să mă urmezi oricum
şi unde ne va duce-al nostru drum

*

ce-a început târziu,din întâmplare,
când m-a vrăjit surâsul tău sublim
şi am sperat că eşti un heruvim
ce-mi dăruieşte-o minunată zare.

*

Mi-ai spus tot ce doream atunci s-aud,
când crângul meu era şi des şi crud,

*

iar armonii vibrau într-însu-ntruna
şi am crezut pe loc orice cuvânt
care-mi părea a fi un legământ
sortit să fie pentru totdeauna.

*

Mi-ai spus şi m-ai convins să sper, să cred
c-a fericirii cupă o posed.

21 octombrie 2019

 

 

Zâmbesc

 

Zâmbesc de câte ori văd că te miri
că îmi colindă nouri prin priviri

*

şi simţi că-n al meu suflet e furtună,
că marea mea de gânduri e-n frământ
de când în zări nu mai zăresc pământ
şi pe-al meu cer în loc de soare-i lună.

*

Zâmbesc când îmi treci degete prin păr
dorind să afli purul adevăr

*

care de-o vreme inima-mi frământă,
dar nu spui un cuvânt,tăcerea ta
îmi mângâie tot zbuciumul şi vrea
s-asculte-n mine ciocârlii cum cântă.

*

Zâmbesc când tandră mâinile-îmi întinzi
şi-ncepi prin al meu suflet să colinzi.

20 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Buchet liric (tridilete*)”

Ileana VLĂDUȘEL: Octombrie

Octombrie

 

Se tencuiește ziua în lumină,

Plâng strugurii în vie, arămii,

Se scutură pe degetele zării

Culori din curcubeu în zori de zi.

 

Copacii se dezbracă trist de frunze

Cu glasul tremurând de vânt, șoptind

la pieptul toamnei, jalea prinsă-n umbre,

Orfelinat de ramuri care plâng.

 

Ulcioarele-și răstoarnă-n buze pline

culoarea boabelor ce curg nectar,

Gutuile stau galbene și aldine

peste-un covor portocaliu și cald.

 

Se nasc în mine pofte nesătule,

Miroase a nucă verde și-a porumb.

În jar, sub luna plină și mlădie,

coc boabe crude și le sting cu vin.

 

Răsare ziua și apune noaptea,

Octombrie se scurge încet în timp

ce pașii mei se răscolesc prin iarba

pe care toamna-o țese arămiu.

 

În pieptul meu își scutură regretul

dorințele. Octombrie, chefliu,

mi-a alungat tristețile. Cu  noaptea

fierbinte și frumoasă, bea rachiu!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 octombrie 2019

Al. Florin ŢENE: Salvarea lumii începe cu un gând bun scris într-un articol*. Decalogul 18 pentru ziariști

1.Libertatea este, totodată, unul dintre lucrurile în privința cărora ziariștii se contrazic dintotdeauna.    

2. Libertatea este esențială, este benefică și constituie o idee politică. Libertatea este posibilitatea de acțiune după propria voință sau dorințăposibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății.

3. Se pune întrebarea, cum să reconciliem libertatea unui ziarist de a scrie despre un lucru cu libertatea altui ziarist de a scrie contrariul?

 4. Pentru a înțelege libertatea, e necesar să înțelegem  creşterea rolului legii, naşterea cetăţeanului moderat, prudent, înţelept, instaurarea unei egalităţi apropiate de cea de tip democratic, Grecia antică a reuşit să fie un promotor al evoluţiei, atât la nivel social, cât şi politic, să favorizeze instaurarea democraţiei, care va avea mai târziu, ca efect principal, garantarea securităţii. Este evident faptul că nu putem vorbi acum despre conceptele de siguranţă, libertate sau despre orice fel de drepturi de atunci în sensul care le este dat de gândirea juridică astăzi, însă conceperea lor la nivel de idee, dar şi de practică a fost rezultatul unui proces îndelungat în istoria umanităţii, proces alcătuit din etape mărunte, uneori sigure, alteori mai puţin ferme, importantă însă fiecare, care, puse laolaltă, au dus la realitatea pe care o trăim astăzi. Acest proces îşi are rădăcinile tocmai în lumea greacă, ce şi-a lăsat adânc amprenta în formarea de mai târziu a societăţilor moderne.

5. Sofiştii sunt primii gânditori care şi-au îndreaptă atenţia către individ, afirmând prevalenţa acestuia în faţa statului. Acest lucru porneşte de la binecunoscuta concepţie a sofiştilor potrivit căreia totul este relativ, inclusiv legea, care nu este, până la urmă, decât o creaţie a oamenilor, ce îi instalează pe aceştia în planul consensului în vederea realizării intereselor lor. Ea nu poate avea vreo influenţă asupra naturii individului, în sensul de a-l transforma, de a-l face virtuos.11 Desigur, aceasta nu înseamnă că legea nu este importantă; ea are, de fapt, un rol foarte important. Astfel, relativizarea a tot ceea ce există duce la concluzia că omul este cel mai important, pentru că el este creatorul legilor sau, după cum spunea sofistul Protagoras, „măsura tuturor lucrurilor”.

6. “O persoană sau un grup de personae- ar trebui lăsat să facă sau să fie ceea ce poate ei să facă ori să fie, fără interferența altora, “ scris în 1959 de  Isaiah Berlin.

“Nu pot spune că nu m-am bucurat de calificative: «Asul», «Prinţul» şi tot aşa… eu cred că un reporter cere să binemerite la titlul ăsta, trebuie să fie pretutindeni, să fie totdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau să se întreacă pe sine. Şi asta până moare”.Spunea Brunea Fox.

7. Libertatea negativă concepută de liberali este, în general, dominantă, cel puțin în țările din Vest, rămân încă multe chestiuni spinoase. Pe scurt, le lipsește libertatea substanțială de a-și pune în practică drepturile formale de care dispun.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Salvarea lumii începe cu un gând bun scris într-un articol*. Decalogul 18 pentru ziariști”

Adina POPESCU: Poeme

… Inima nu e frunză, nu văd oglindă în fragedele seve,e subțire, sunete în clopoțeii de vânt cântă, nu știu cum de atâta învelită în luna tăcere se preface în cânt,

transparent întunericul,

nu ești să îmi asculți pașii pe nisip,

în ceață, marea o ață de apă

se înfășoară în juru-mi trăgându-mă în spre insulă, gându- mă spre insula ei de argint,

e somn chipului meu de nu mi-l mai știu?

Ca apa strigăte în adânc

și cred că e șoaptă de mătase,

voal ce mi te aduce aproape,

zădărnicie între Mal de ape,

zădărnicie măsoară pasul în nisip când orice clipă fără tine stinge lumina în cremene …

Mi-ai legat pașii de frig?

Straie în flori se destramă până în zori,

păsări cu trupuri de catifea își trec aripile prin foc

și păsări de pradă își cresc aripi de rouă! adevărați sunt îngerii?

Ce fel de biserici să mai pot ivi în sărbători fără noi?

imperii de gheață, copacii în cristale ciopliți,

Tu inima mi-o mai știi?

și frunză nu-i!

e de dorul tău și cântă a mugure,

legătură crescută haotic în frânghii de ger între copacii se cerului, se leagănă în leagănul inimii tale,

atât de violent colorat soarele și l-ales Izvor cald, noapte când iernile îl împresoară cu oglinzile lunii,

paradis al fântânii,

Cine ești tu de-l dezlegi șoaptelor mele,

însetare după care tânjesc într-o așteptare împietrită,

ca o torță Luceafărul tremură

și văd cât de adânci sunt văile Frigului,

secunde tăioase ascunse în trupuri imaculatelor  lebede  ele tac și zboară și prin iernile noastre, lungi răsărite pe mări în chemări,

ca aburul, mătăsoase,

o noapte fără tine și marea se învelește-n nisip o iubire fără tine așteaptă desculță la porți,

mi se prelinge pe trup căutând viul

și rămâne îmbrăcându-mă în frunze de maci,

nu, nu e frunză inima mea

Ci cântecul închis în fluierul vântului,

doinește amarnic în pietre strânse pe drumuri

le caută semnul destinului,

pe care fiecare piatră firul de iarbă i-l cioplește îndelung, când tăios sub dalta Apusului,

unde se sfârșește rotundele, țipetele, pietrele cerul întinde marea de stele,

unde stelele, poienile își întind ștergarele cu pâine și sare  începe sărbătoarea,

păsările, cununi pe înțelesul tuturor pietrelor, lună iși întoarce oglinda luminând Calea Lactee,

erai frumos, iubitul meu!

acum și cerul te -a ales în mijlocul Armoniei Celeste,

Câte trepte pe cea mai binecuvântată Calea a cerului vei înfrunzi dorului copacul cu fructe, cupe cu un mir

și începe să ningă!

dreaptă lumina se așterne Poiana cu smirnă, câmpiile fosforescente râuri de fluturi,

tu ești magia!

tu ridici cascadele peste aridele stânci să respire a  floare!

tu Universului îi dezrădăcinezi secundele reci

ca pe un pom de Crăciun  î-l împodobești cu firimituri și câteva scoici

și în rotații de astre îi împodobești basmale albastre,

sfânt cer!

o nouă credință în suflet stingher?

Mugur în suflet ,speranță ți -am fost în iubirea supusă unui destin,

din pietre am vrut dar șarpele casei a scutura roadele Mărului,

abia am reușit să zidesc streașina casei, cuibul seninlui îl vor împletit păsările soarelui!

 

***

 

… Îngenunchează-l,  Doamne , sclav de rouă să știe Flacăra soarelui,

să-mi  fie, Doamne, cu, fără strigătul în dor de vânt, glasul  înstrăinatelor păsări,

bine să înțeleagă dragostea însingurată! îngenunchează-l, Doamne, în deșertul însetărilor mele,

zâmbet pe chip să nu fie neiubit!

pod de fluturi peste ape tulburi,

să nu-i pui, Doamne,

Continue reading „Adina POPESCU: Poeme”

Codruța-ELENA: Versuri

Într-o fotografie



Într-o fotografie tristețea stă în aer,
în timp ce buzele se arcuiesc în formă de semilună.
Într-o fotografie se arată întotdeauna spatele, și niciodată fața.
Cine ar putea crede, că într-aceasta poți cuprinde o ființă?
Dar mai multe suflete?
Într-o fotografie este îndesat aerul delimitat
de lungime și lățime,
Astfel încât să încapă un moment întreg.
Într-o fotografie se poate observa că aceasta respiră.
Ea însăși este plămânul timpului prin care omul supraviețuiește.
Într-o fotografie este surprinsă clipa, cum este alungită de verbul „a rămâne „,
ce în cazul de față are traducere: „Camarade! Nu te las în urmă!
Vreau ca toți să-și reamintească de tine.”

 

Am rămas văduvă



Am rămas văduvă, încă din momentul în care am venit pe lume..
Oh, dragostea mea, ce păcat că eu m-am născut atât de târziu, iar tu mult prea devreme..
Ce nedreptățire ni se face!
Nu ni se îngăduie să ne iubim în niciun fel, nici măcar prostește!
Dacă aș ști unde ți-a fost îngropat trupul,
Și dacă aș ști, că sufletul îți stă alăturea așteptându-mă cu nerăbdare,
Aș alerga la tine, și ca un copil, ți-aș plânge-n brațe.
Permite-mi, dragostea mea, să-ți jelesc a ta plecare.
Mir ți-aduc ție, mir al lacrimilor mele peste tine revărsate.
Mă rog de groparii îngeri să te-așeze mai sus de cer la mare înălțime..
Oh, cu ce mâini te-au pus în groapă adâncă-ntunecată, lipsindu-te de soare?
Mă înveleasc cu pământul de sub picioare.
Vezi? Pentru tine, dragostea mea, am devenit mormânt!
Vino, și te-ntinde peste mine!
Vino, și doarme-ți somnul de veci în brațele mele..
Vino, dar în liniște, să nu trezim slujitorul morții, ce odată mi te-a luat.
Peste noi, un covor de flori și frunze..

Continue reading „Codruța-ELENA: Versuri”

Alice PUIU: Țipăt de toamnă

Se frânge-n arbori agățați de lună

singurătatea unei păsări

ce-n tăcutul omăt de rugină

trezește-n mine această toamnă

de-o frunză a clipei un infinit înlănțuit

și-n corabia rătăcitorului cer

nori profețesc în bulbi de somn

și-n fumul curgând pe-un umăr de vis

iederă arsă-n uitarea din ziduri

destramă geamuri în galbene mătănii

iar despărțirea descătușată-n sânge

adună-n palme căderea de stele

ce-n țipăt de toamnă

pe tâmpla de aur a țărânii

te scrie cu glas de piatră

pe tine, memorie a unei zodii damnate

șerpuind în cochilia de-aramă

a unui crepuscul difuz.

—————————–

Alice PUIU,  octombrie 2019

Imagine Angela Betta Casale

Flori GOMBOȘ: Povestea sunt eu…

POVESTEA SUNT EU

 

povestea sunt eu…
înconjor vântul,
când visul mănâncă
din palma mea
şi frigul îl arunc în aer…
câte furtuni n-au căzut în
curtea abandonată!
dar uite, câte ierni
s-au transformat în flori
ce m-au ascuns în mirosul lor…
minunat!
minunat şi unic…
vezi?
o curte abandonată
în care
povestea sunt eu…
inima-mi e pe pânza verde
în lumina lunii,
din care curge durerea,
fluidă,
drumul rămâne-n urmă…
oglinda
îmi întoarce faţa şi
clopotul
sparge cântecul…
câte locuri rămân goale!
în curtea abandonată,
povestea sunt eu…
şi mâna mâinilor
înconjoară vântul,
când visul mănâncă
din palma mea…

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

Vasile Dan MARCHIȘ: Încercarea cea mai grea II

S-a întocmit un certificat medical
al limbii române

Virusul care a dus
la scăderea fără precedent
a imunității verbelor
a impus și retragerea din uz
a unor substantive și atribute
rămânând spre o circulație mai largă

doar suspinele:
a,e,i,o,u,ă
dar și acestea luate drept
datorii fără acoperire
prin care dicționarul părea
un spital de cuvinte

S-a constatat că numai suspinele
erau imune la acel virus
însă nu se putea ști exact
care este suspin curat
deoarece
iubirea este în unele cazuri înșelătoare
sau reprodusă de unii
sub formă de simulare…

———————–

VASILE DAN MARCHIȘ