… Inima nu e frunză, nu văd oglindă în fragedele seve,e subțire, sunete în clopoțeii de vânt cântă, nu știu cum de atâta învelită în luna tăcere se preface în cânt,

transparent întunericul,

nu ești să îmi asculți pașii pe nisip,

în ceață, marea o ață de apă

se înfășoară în juru-mi trăgându-mă în spre insulă, gându- mă spre insula ei de argint,

e somn chipului meu de nu mi-l mai știu?

Ca apa strigăte în adânc

și cred că e șoaptă de mătase,

voal ce mi te aduce aproape,

zădărnicie între Mal de ape,

zădărnicie măsoară pasul în nisip când orice clipă fără tine stinge lumina în cremene …

Mi-ai legat pașii de frig?

Straie în flori se destramă până în zori,

păsări cu trupuri de catifea își trec aripile prin foc

și păsări de pradă își cresc aripi de rouă! adevărați sunt îngerii?

Ce fel de biserici să mai pot ivi în sărbători fără noi?

imperii de gheață, copacii în cristale ciopliți,

Tu inima mi-o mai știi?

și frunză nu-i!

e de dorul tău și cântă a mugure,

legătură crescută haotic în frânghii de ger între copacii se cerului, se leagănă în leagănul inimii tale,

atât de violent colorat soarele și l-ales Izvor cald, noapte când iernile îl împresoară cu oglinzile lunii,

paradis al fântânii,

Cine ești tu de-l dezlegi șoaptelor mele,

însetare după care tânjesc într-o așteptare împietrită,

ca o torță Luceafărul tremură

și văd cât de adânci sunt văile Frigului,

secunde tăioase ascunse în trupuri imaculatelor  lebede  ele tac și zboară și prin iernile noastre, lungi răsărite pe mări în chemări,

ca aburul, mătăsoase,

o noapte fără tine și marea se învelește-n nisip o iubire fără tine așteaptă desculță la porți,

mi se prelinge pe trup căutând viul

și rămâne îmbrăcându-mă în frunze de maci,

nu, nu e frunză inima mea

Ci cântecul închis în fluierul vântului,

doinește amarnic în pietre strânse pe drumuri

le caută semnul destinului,

pe care fiecare piatră firul de iarbă i-l cioplește îndelung, când tăios sub dalta Apusului,

unde se sfârșește rotundele, țipetele, pietrele cerul întinde marea de stele,

unde stelele, poienile își întind ștergarele cu pâine și sare  începe sărbătoarea,

păsările, cununi pe înțelesul tuturor pietrelor, lună iși întoarce oglinda luminând Calea Lactee,

erai frumos, iubitul meu!

acum și cerul te -a ales în mijlocul Armoniei Celeste,

Câte trepte pe cea mai binecuvântată Calea a cerului vei înfrunzi dorului copacul cu fructe, cupe cu un mir

și începe să ningă!

dreaptă lumina se așterne Poiana cu smirnă, câmpiile fosforescente râuri de fluturi,

tu ești magia!

tu ridici cascadele peste aridele stânci să respire a  floare!

tu Universului îi dezrădăcinezi secundele reci

ca pe un pom de Crăciun  î-l împodobești cu firimituri și câteva scoici

și în rotații de astre îi împodobești basmale albastre,

sfânt cer!

o nouă credință în suflet stingher?

Mugur în suflet ,speranță ți -am fost în iubirea supusă unui destin,

din pietre am vrut dar șarpele casei a scutura roadele Mărului,

abia am reușit să zidesc streașina casei, cuibul seninlui îl vor împletit păsările soarelui!

***

… Îngenunchează-l,  Doamne , sclav de rouă să știe Flacăra soarelui,

să-mi  fie, Doamne, cu, fără strigătul în dor de vânt, glasul  înstrăinatelor păsări,

bine să înțeleagă dragostea însingurată! îngenunchează-l, Doamne, în deșertul însetărilor mele,

zâmbet pe chip să nu fie neiubit!

pod de fluturi peste ape tulburi,

să nu-i pui, Doamne,

Continue reading „Adina POPESCU: Poeme” →