Mă duc spre dimineți cu flori pe buze, apusul gri mi se topește-n oase
Și cade cărămida de pe case și urlă poezia după muze,
Sub pașii mei își află ghilotina condeiul înmuiat în ploi și soare,
Genunchiul drept, înaintând, mă doare, genunchiul stâng înjunghie lumina.

Departe de poeme și de tine îmi tremur agoniile livide,
Un hău de neputință se deschide și din oraș rămân numai ruine,
Sub pașii mei se crapă piatra dură și-mi crește-n carne puf de anemone,
Nici nu mai știu de unde vin fantome și nici de ce mi-s gleznele de zgură.

Clepsidra de pe umeri mă apasă, îmi scrijelește slova-n epitete,
De liniștirea ta îmi este sete, de gândul tău chemându-mă acasă,
Mi te zăresc la colțul veșniciei cerșind îndrăgostire de la îngeri,
Sub pașii mei se risipesc înfrângeri și crește-n jos tulpina iasomiei.

Adună-mă din tocurile foamei, mi-e dor de colb ce-mi gâdilă-ntruparea,
Încheagă-mă din toată destrămarea, îmbracă-mă cu rochiile mamei,
Sub pașii mei strămoșii să-și așeze odihna zguduită de tăcere
Și-mbată-mă cu vin de mângâiere, suspinul meu, etern să te viseze!

—————————-

Mihaela BORZEA

 21 octombrie 2019