Elena TUDOSA: Răscolesc prin frunze plânse

Răscolesc lacrimi prin frunze,
Stropi de rouă reci căzuți,
Valuri fine pentru muze,
‘N toamnă pregătiri de nunți.

Tineri dragi îndrăgostiți,
Pe-al toamnei covor de frunze,
Spre altar pășind cuminți,
Pentru a-și jura credință.

Doar tu singur, rătăcit,
Pe cărări de frunze plânse,
Așteptându-mă tăcut,
Pe un pat de frunze strânse.

Dar erai numai un ciob,
Dintr-o stea care căzuse,
Te-am luat în palma mea,
Dintre lacrimi, frunze plânse.

Mi-am dorit a te regăsi,
La sân să te-adăpostești,
‘N toamnă să mă pot nunti,
Cu tin’ să mă veșnicești.

Răscolesc prin frunze lacrimi,
Val de brumă înghețat,
Nu te regăsesc și patimi
Multe, voi avea de îndurat.

Răscolesc prin frunze plânse,
Amintiri de dor aprinse,
Ale dragostei răpuse,
Ce în chip de stea se stinse.

——————————-

Elena TUDOSA

Maria CĂLINESCU: Evadare

Evadare

 

Descopăr la rădăcina sufletului ramuri noi
brațe verzi ce vor face umbră
timpului de mâine

caut glasul pierdut
în vântul ce mângâie firul gândului
în preaplinul zării ce-și revarsă culorile peste aripile ce-au cules atâtea anotimpuri

muzicile sorții
se izbesc de malurile surpate ale iluziilor
ale viselor ce au murit mereu încă din fașă
reflecxia lunii în oceanul nopții
amplifică neputința de a descătușa temerea
prăbușirii în colbul ce îngreunează urcușul

prind aripi
le sărut zgomotul
caut o altă traiectorie cu trăiri imaculate
cerul lăcrimează, un plâns puțin uzat
înaintez printre picuri și foșnete de speranță
plouă peste dorul ce-l port cu mine
în povestea mea

evadez spre libertățile actului final
unde pașii mei nu-și mai recunosc locul
timpul și nici… anotimpul.

———————————

Maria CĂLINESCU

Mariana POPAN: Valsul toamnei

Valsul toamnei

 

Din filele toamnei din viață
Au mai căzut și alte frunze…
Natura vrea să se amuze,
La glumele distinsei doamne.

 

Din stropi de rouă dimineața,
Bruma înceată s-a lăsat
Peste palat pietrificat-
Adoarme, sau începe viață?

 

Mai lasă-mi toamnă, la apus
De răsărit neobosit,
Un colb din raza-ți infinit,
… Căci soarele… De când s-a dus?

 

Am adunat din clipe ziua,
Cu clipe multe-n răsărit
De zori, să știu ce-aș fi dorit,
Din cei ce bat ca ”apa-n piuă”.

 

Am adunat și-am aruncat,
În abisuri, uitate clipe,
Uneori triste, ori acide,
Ca ele, să fie uitat;

 

Uitat momentul întristării,
Înlocuit cu-a sa speranță,
Cică… Miroase a vacanță
De clipe vagi ale mirării…

 

Va reveni cu viața-n fire,
Va reveni ca altădat:
Va reveni moment curat
Și nesperat de fericire!

 

… E toamnă… Frunzele tot cad…
Și cad ca niște pagini rupte…
Dorind pământul să le-asculte,
Cum asculta el, altădat…

Și tot pășim prin frunza toamnei…
Plângând, râzândnd ca, mai apoi
Să rezâmbim prin stropi de ploi,
Dansându-și valsu-n vântul doamnei…

Sperăm iubind, iubim sperând,
Prin a iubirii dragi puteri…
Tăcem iubind, trăim dureri,
Sperând la clipe vii, în cânt…

Cum ne-am promis în legământ!

O toamnă minunată, din puterea iubirii!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

 

Aurel CONȚU: Telefonul

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă

Grădinile suspendate ale Semiramidei

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas

sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la manipularea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…

——————————–

Aurel CONȚU

Mariana Zorița TURDA: Nu-mi spune

Nu-mi spune…
Că n-am lăsat o urmă
Pe plaja ta din gânduri,
Pe valul dintre gene!
Nu-mi spune…
Că prin vise nu-ți calc alene,
Nu-mi spune că mă vrei
Plecată-n depărtări
Să nu mă mai revezi
Să nu mă mai visezi!
Nu-mi spune… nu te cred !
Nu-mi spune că al meu vers
Nu-ți dă fiori în suflet
Atunci când îl citești!
Nu-mi spune… nu te cred !
Nu-mi spune că pe cărarea
Din parcul plin de tei…
Nu simți și pasu-mi
Alăturia de al tău…
Nu-mi spune c-atunci,
Când privești cerul
Nu vezi și ochii mei…
Nu-mi spune…nu te cred !
Nu-mi spune că nu plângi
Și n-ai păreri de rău…
Că sunt doar o nălucă
În mintea-ți obosită…
De drag și dorul meu,
Nu-mi spune…nu te cred !

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Alice PUIU: Un neant euclidian

O linie fluidă acest necuprins din mine

fuior de culori de-un strigăt de pasăre încolăcit

pe-un țărm ce-nscrie-n spirale de melc

algebra unui neant euclidian

în care gânduri și pietre printre litere gravitează

într-o ecuație a singurătății

cu o iarnă de necunoscute

în alveolele umbrei pulsând

și-ntr-un interval de tristeți

un veac agonizează divergent

în haotica rotire de sfere sfărâmate

iar din plumbul zării

atomi de sticlă și oțel se rostogolesc

peste un umăr de înger

ce și-a pierdut aripile

în rugăciunea acestui amurg

suspendat de marginea uitării.

—————————–

Alice PUIU,  octombrie 2019

Imagine – pictură de Chantal Cohen

 

 

Mariana BENDOU: aceasta nu e doar o frunzã…

aceasta nu e doar o frunzã…

 

aceasta nu e doar o frunzã oarecare

acesta frunzã a fost mult mai demult

o floare

îi spuse magicianul pe un ton uşor

 

a fost o floare cu miros îmbãtãtor

pãstreaz-o, dacã vrei, la tine-n amintire

ori agãțatã-n cuiul din privire

şi te-nfioarã de fragilitatea ei

nu te grãbi s-o lepezi fãrã de temei!

 

poate a fost a dragostei neprihãnitã înflorire

o chintesențã de parfum şi de amãgire

poate a fost o ultimã petalã

ce s-a pãstrat pe tija goalã

cu încãpãțânare

cu ardoare…

nãdãjduind în ultima înseninare…

 

primeşte frunza; nu a fost o floare oarecare

––––––––––
Mariana BENDOU
(Imagine internet)

Doina BĂDILĂ: Pânza lui Van Gogh

PÂNZA LUI VAN GOGH

 

Târziu când vei vedea că te-am iubit,
Portalul sufletului se va-nchide…
Doar fumul amăgirii, venind din asfințit
S-o risipi în vânt, lăsând un iz de piramide.

O umbra mare de tăcere, s-o așeza clipind,
Și nu poți să-i alini nicicând durerea
Iubirilor trecute, cu ultimele trenuri fumegând…
Ce trist și sacadat, înaintează-n inimi amintirea !

O amintire dulce, de clopote în munți trezite
Ce-avea să-ți fure o lacrimă grăbită
Ce se prelinge tristă, în dimineți neavenite
Pe, PÂNZA LUI VAN GOGH cu… FLOAREA SOARELUI, neadormită…

Mereu am să te caut, cu vântul înserării,
Voi lua cu mine poteci fără oprire,
Voi poposi o clipa-n gând, la malul mării…
Și-oi adormi râzând, – ÎN CALEA TIMPULUI CE VINE !

—————————-

Doina BĂDILĂ

Octombrie 2019

Floarea-soarelui pictura de Van Gogh

Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis

Te iubesc distinsă doamnă !

 

Ca o zână despletită în lumina asta, doamnă
Din privirea mea flămândă, te îmbrac și te dezbrac,
Mă adun și mă împrăștii, fiindcă nu mai știu ce fac
Iar prin mine Infinitul prinde tot de se răstoarnă.

Zici c-ai moștenit Pământul și te-ai îmbrăcat în codru
Ochii tăi de jună primă în lumina gălbioară
Razele de Cer coboară și s-au prins de aripioară
Bat din aripi fluturi galbeni în tremolul lor celebru.

Vezi , iubirea-n mine crește ‘bolnăvindu-mă de moarte,
Parcă ești din altă piesă, dar nu știu în care act,
Fă cu mine învoială, fă cu mine vre-un contract
Eu, te fac stăpâna lumii, ori în suflet semn de carte.

Mi te-ai revărsat în sânge, ești în mine scumpă doamnă,
Cum să mă dezbar de tine, cum de tine mă dezbrac?
Iau din Ceruri lumânarea și-o aștern peste colac
De nu-mi ești în tot și toate fluturi cântă imn funebru !

 

 

Pe o margine de gând

 

Cu mine de-o poveste: Ce iute trece viața,
Cad urme de regrete pe-o margine de gând
Iar altele de-a valma, prin mine tremurând
Și pleacă mai departe schimonosindu-mi fața.

Prin porii disperării erup muguri de brazi
Și mă transformă toată, cum sunt eu, mai ciudată
De uit de ce mi-e vorba în mine transformată
Cu soarele-n cădere, nu-i vremea să te arzi.

Dar clipa următoare de-n mine-o să rămână
N-ai să-i găsești cotlonul prin care s-a ascuns
De vine următoarea, cine să-ți dea răspuns,
Ori de m-adună-n dată de-o palmă de țărână.

Pe unde-i Ziditorul ca-n ea să sufle viața ,
Să pot cu Eu de vorbă, pe-o margine de gând
Ori vine toamna rece, cu iernile… pe rând
De-mi plouă a pustie, schimonosindu-mi fața…

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Poesis”

Cornelia PRISĂCARU ZOTA: Când…

CÂND…

Când bolta celestă-i senină,
de giuvaieruri scânteietoare plină,
iubirile înmugurite, ciorchine s-adună,
iute, romantic, verde crud îmbobocesc,
pictural, ca din vrăjite peneluri înfloresc,
în suflete îndrăgostite, minunat coloristic rodesc.

Când bolta celestă-i cătrănită,
cu nori cenuşii, plumburii ticsită,
privirile iubiţilor, ursuze şi reci, în jos coboară,
de parcă ar căra o nedorită şi tristă povară,
nimic nu mai imboboceşte,
nimic nu mai înfloreşte,
nimic nu mai rodeşte…

—————————–

Cornelia PRISĂCARU ZOTA

Iaşi,

21 octombrie 2019