Nicu GAVRILOVICI: Aminciri cu maica (poezie în grai bănățean)

Aminciri cu maica

Îmi amincesc dă maica prăcum dă pita caldă
Șe o-nvelea-n peșchirul ca spuma, dân bumbac,
Îmi da un colț ‘năince dă a pleca la scaldă
Șî îmi țuca obrajîî zâcând: ,,Ieșci ca un mac! ”

Îmi amincesc dă maica prăcum dă apa scoasă
Dă deda* dân bunariul cu piatră dân obor,
Ca dă brodat fireangu’ ori fața dă pă masă…
În nopțâle cu stele dă maica mea mi-i dor

Șî-mi pare că pă boltă clipesc doi ochi albaștri
Șî vântul șe adie îmi pare mâna ei,
Parcă în Ursa Mare-i văd urmile-ntră aștrii
Ș-așcept să-mi pună-n palmă ca dă dămult, doi lei…

Îmi amincesc dă maica șî sâmt că-n suflet sânjer…
Io mi-s bătrân d-acuma… Iar buna mea îi înjer.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Octombrie 2019

*deda= bunic (sârbă)

Ala MUNTEAN: Satul meu

SATUL MEU

Acolo între coline, îmbătrânit de-atâta greu,
Printre ieri și azi, și mâine neclintit stă satul meu.
Cu căciuli cam ponosite casele privesc cu dor
Înspre drumuri colbăite și…ne-așteaptă în pridvor.

Sub a timpului povară pe la porți se încovoaie
Falnici nuci odinioară, frunza izbită de ploaie,
Vântul hulpav hoinărește printre crengile-arcuite
Sufletul se tânguiește într-o lume de ispite.

Doar părinții noștri, bunii, mai sunt cei ce sfințesc locul
Și morminte cu străbunii ce și-au împlinit sorocul,
Și o doina-atât de vie pâlpâie-sufletul meu,
Cea mai mare avuție, lacrima lui Dumnezeu…

În noaptea care se zărește după voalul prins în fum
Un opaiț licărește la fereastra de la drum
Pentru cei ce s-or întoarce după anii pribegiei,
Însetați de-un strop de pace, la vatra copilăriei…

Căci acolo-ntre coline așteptați suntem mereu!
Și cea mai gustoasă pâine este doar în satul meu!…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

24 octombrie  2019

Simon JACK: Poezii de toamnă

Fiecare toamnă…

 

…de aceea fiecare toamnă
își are pădurile ei,
că nu e loc de-același joc pământului
să-i poarte-nsuflețirea pribeagă
printre noi acoperită tot în frunze
și în hore jucate-n colivii cu păsări
mute vândute noaptea-n iarmaroc,
nici fee nu-s de-ajuns magia
se deznoadă în fiecare ram, altul
in fiecare toamnă,
alt pan în alte asfințituri, lespezi închise
altor somnuri de fiecare dată
mai insomnatice furtuni prin paturi
de licheni cu gust de moarte,
fiecare toamnă își poartă umbra ei
feerică și tandră, voluptuoasă
nesfârșită în necăderea ei,
căderilor bărbate, cu umerii tot goi
cu semnu-adânc înfipt în spate
al crucilor împodobite-n flamuri
de răgaz, în fiecare toamnă
altele ca vântul prigonit în cuiburi
de cuvinte ucise de tăcere fără
vreun temei.

 

 

Odihnă

 

Mă culcasem în pauza dintre
două clipe, era atât de rece acolo
că puteai vedea aerul cum se naște
gata respirat,
lângă freamătul meu timpul subsidiar
era doar un amator
la jocul de ruletă, lefter pe dinafară
și feroce pe dinăuntru cu piaștrii
nimicului meu îmbrăcat
în haine de nuntă,
Continue reading „Simon JACK: Poezii de toamnă”

Măriuca Miriam: Mi-e toamnă…

MI-E TOAMNĂ…

 

Mi-e toamna asta
Țipăt roșu
Ce șchioapătă înspre amurg,
Ducând spre tine suspinul
Și aleanul
Pe rug aprins de nove
Și de vânt….

Mi-e toamna asta
Gând albastru
Sădit în cuib de stele
Și în vis de lună,
O umbră într-un val de humă…

Mi-e toamna asta
Zbor de păsări călătoare
Spre zările pictate,
În oranj și gri,
Cu lacrimi de argint
Și ploi de zori…

Mi-e toamna asta
Melancolie, strânsă,
Strop cu strop
În iriși cristalini,
Iubire în cascade de lumină,
Și elegii de heruvimi…

–––––––––

Măriuca Miriam

Mihaela BORZEA: Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?

A plecat în lume, clipă umblătoare,
Zbuciumare strânsă cu șireturi gri,
Trup care învață cum iubind se moare
Și cum plânge viața-n ochii de copii.

Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.

Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.

-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?

În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?

Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”

—————————-

Mihaela BORZEA

25 octombrie 2019

Gavril Iosif SINAI: la cules

un soare răbdător pe cerul care picură
în fragmente de zâmbete
la cules porumbul pe dealul fofelzii
câteva vrăbii gălăgioase
se sfădesc pe crengile unui păducel
zbrr… într-o clipă de spaimă
ies din cucuruz grohăind
doi mistreți
în fugă trec culmea
gândurile săgetează crusta timpului
nici că a fost nici c-o să fie
în palmele crude ca o jucărie știuletele
dezbrăcat de frunze
cade lângă opinca
vrăjită în gând un pantof
o lume deosebită între parfum și cafenele
ulițe largi pavate și calești
așa spunea în șezătoare
băiatul popii alexandru despre oraș
de bine pentru cine vrea de carte să s-apuce

la cucuruz mai ostenea bunicul multă vreme
aurul mălaiului îi mângâia degetele noduroase
cu palmele bătătorite frământa în zile
grija așezării noastre în lume
chipuri curioase sub soarele răbdător
prin țărâna și praful oaselor ce nu mai dor
zâmbind a lui făptură din toamnă
o culeg

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019

 

Ioana CONDURARU: Sire

Sire, e toamnă aici, acasă,
Cocorii s-au pierdut spre zări,
Și vinu-i fiert iară pe masă,
Ard parfumate lumânări.
Însă îmi plânge înserarea
Că e pustiu la mine-n gând,
Iar sângerie-mi pare zarea
Cu picuri ce năvalnic curg.
Stau sfioasă în rugăciune
Privind la timpul nemilos
Care se duce în neștire,
Spre zările din albatros.
Însă lipsești azi țării Tale
Și simt tristețea inundând,
Printre vertebre și pocale
Și printre oamenii de rând.
Suntem săraci făr’ de iubire,
Suntem săraci că te-am pierdut.
Degeaba coborâm spre fire,
Tu ai ajuns deja un sfânt.
Nu aveți voie! Nu îl plângeți
Voi cei care la-ți alungat!
Lăsați, puneți în rugăciune
Iubirea care la blamat.
Doar Domnul grija să îi poarte
Pentru a-i fi somnul liniștit
Că sigur și-a găsit dreptate
Și nu mai este ostenit.
Sire, într-o profundă reverență,
Ridic o rugă spre înalt
Șoptind încet: ,,- O, Excelență,
Iartă-ți poporul adorat.
El a greșit cu neștiință,
Tu i-ai îmbrățișat zâmbind,
Plecând la astre cu credință
Căci timpul este muribund.”

———————————-

Ioana CONDURARU

25 octombrie  2019

Nastasica POPA: Furtuna din gând

Învinsă sunt de amintiri-povară,
Când marea cere-n disperare biruri
Eu iar mă-ntorc la ea, deși amară,
Mi-arată viața-n larg, prin valuri, șiruri.

Învinsă sunt de pătimașe gânduri,
Când printre valuri luna-și scaldă fața
Și duce către maluri rânduri, rânduri,
În lacrimile ei curge speranța.

Se-amestecă în amintire gândul,
Se sparge-apoi de-un mal de stâncă roasă
Și las peste trecut să cadă timpul,
Spre răsărit să fac cale întoarsă.

Învinsă sunt de-un răsărit din mare
Ce-și leapădă o haină din trecut,
Arunc spre larg privirea călătoare,
Purtată de un val abia născut.

Învinsă sunt de tine, mare neagră,
De valu-n dor, de răsărit de lună,
În malul tău, sub tălpi mereu aleargă,
Doar amintiri ce-mi ia din gând furtună.

——————————-

Nastasica POPA

23 octombrie 2019

Elena TUDOSA: Odă ostașilor eroi

Odă ostașilor eroi

 

Se lăsase înserarea peste satu-acela-n care
Luna, pe vârful de deal se-arăta – n a sa splendoare,
Luminând Valea pe care casele dormeau tăcute,
Nimenea nu bănuia liniștea nopții ce-ascunde.

La răscrucea satului un toboșar striga tare,
Cum, că dimineață – n zori în sat va fi înrolare,
Toți bărbații vor fi luați ca să lupte în război,
Ca un trăsnet căzu vestea-n case un’erau flăcăi.

Nici nu-i apucară somnul căci s-au și trezit îndat,
Nu era chiar nici o casă făr’să aibă un bărbat,
Sau flăcău de-nsuratoare, înalt ca bradul din pădure,
Vestea înrolarii-n inimi lovise ca o secure.

În casa bunilor mei liniștea serii sfârșise,
Căci sărmana bunicuța opaitul lămpii aprinse,
Și – n genunchi lângă icoană cu-ochii-n lacrimi se ruga,
Pentru fiul și bărbatul ce la oaste va pleca.

Nimenea dintre cei dragi nu putea ca să-i mângâie,
Și să îi alunge teama care sufletu-i sfâșie,
Știa că din acea zi crucea vieții – va fi grea,
Și numai la Domnul Sfânt va găsi salvarea sa.

Până se ivira zorii cu mâna ei pregăti,
Două rucsacuri cu care pe cei doi ai săi porni,
Și plângând în hohote, cu durerea sa de mamă,
Îi îmbrățișa spunând :mergeți patria vă cheamă!

Toată liniștea și voia bună-n case dispăruse,
Multă jale, boli, durere războiul crunt le aduse.
Duși pe frontul cel de Est, pe dușman ca să-l înfrunte,
Toți voinici cei frumoși, ce-au purtat steaua în frunte,

Au luptat cu îndârjire și cu sângele lor rece,
Au făcut din trupuri zid și-au scris:,, Pe-aici nu se trece! ”
Peste dânșii în tranșee obuzele cădeau ploaie,
Pentru-al țării sfânt pământ a curs mult sânge-n șiroaie.

Fără ca să cugete au luptat până la urmă,
Cei mai mulți din ei murit-au luptând cu arma în mână.
Iar la casele din sat ajungeau doar vești apoi,
Cu numele celor care au căzut pe front EROI.

La Mărășești, Mărăști, Oituz, Rahova, Turtucaia și Neajlov…..,
Cu prețul vieții pierdute au scris țării dragi hrisov.

După luni de așteptare la poalele Dealului mare,
Se întoarse din război într-o zi de sărbătoare,
Doar bădița singur că – și pierduse bunul tată,
Îl înconjurată frații și măicuța – nlacrimata,

El era dintre puținii ce de pe front se-nturnase
În satul, unde războiul toată viața o schimbase.
Doar din ce îmi povestise mama mulți ani mai târziu,
Azi pe coala de hârtie am încercat ca să scriu,

Și s-aduc o odă sfântă celor care viața lor și-au dat,
Pentru apărarea țării și a pământului său drag.
Când scriu lacrima îmi curge și – n călimară o strâng,
Cu ea voi scrie pe coală căci nu am unde să plâng,

O viață – a trecut de om nici acum nu am aflat,
Unde e eroul nostru, unde viața lui și-a dat,
În care traseu pe front a căzut frânt de obuz,
La Mărășești, Mărăști, Turtucaia, Rahova, Neajlov, Oituz.

Tremură condeiu-n mână dar a mamei mele amintire,
O voi scrie-ntr-una roman, s-aduc slavă, prețuire,
Bunelului meu căzut împlinindu – și datoria,
Pentru apărarea țării, mamei noastre ROMÂNIA!

——————————-

Elena TUDOSA

25 octombrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Sărutul tău

Sărutul tău

 

Ars,

peste inima mea, nechemat,

dar atât de adesea visat,

sărutul tău,

mă adună, mă risipește, mă dorește

și mă înflorește.

 

Sărutul tău,

rugăciunea iubirii în icoane de suflet,

ca o clipă curgând din clepsidră

m-a însemnat,

rid adânc peste trup. Blestemat,

în derivă, să fie dorul nesărutat!

 

Să nu te pierd

sărut arborând trandafir

la catargul trupului plâns, ce iubind,

hrană

pentru iubire adună

și note în dansul sub clar de lună!

 

Sărutul tău,

paharul din care se adapă

dorințele mele cu viață,

rană

peste gândul iscând poezie

nopților ce-mi aduc bucurie!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

23 octombrie 2019