Ioana CONDURARU: Sire

Sire, e toamnă aici, acasă,
Cocorii s-au pierdut spre zări,
Și vinu-i fiert iară pe masă,
Ard parfumate lumânări.
Însă îmi plânge înserarea
Că e pustiu la mine-n gând,
Iar sângerie-mi pare zarea
Cu picuri ce năvalnic curg.
Stau sfioasă în rugăciune
Privind la timpul nemilos
Care se duce în neștire,
Spre zările din albatros.
Însă lipsești azi țării Tale
Și simt tristețea inundând,
Printre vertebre și pocale
Și printre oamenii de rând.
Suntem săraci făr’ de iubire,
Suntem săraci că te-am pierdut.
Degeaba coborâm spre fire,
Tu ai ajuns deja un sfânt.
Nu aveți voie! Nu îl plângeți
Voi cei care la-ți alungat!
Lăsați, puneți în rugăciune
Iubirea care la blamat.
Doar Domnul grija să îi poarte
Pentru a-i fi somnul liniștit
Că sigur și-a găsit dreptate
Și nu mai este ostenit.
Sire, într-o profundă reverență,
Ridic o rugă spre înalt
Șoptind încet: ,,- O, Excelență,
Iartă-ți poporul adorat.
El a greșit cu neștiință,
Tu i-ai îmbrățișat zâmbind,
Plecând la astre cu credință
Căci timpul este muribund.”