(“Iată Omul”, Iisus în arta muzeului din Israel)

 

Iubirea cere exerciţii. Ca s-o înţelegi, ca să meditezi la natura ei. Cere întrebări fertile, care-i răscolesc ascunsurile şi posibilităţile neexplorate. Şi iată o dimensiune a ei demnă de cercetare: încrederea iubirii. Dacă am formula ca întrebare, ar fi cam aşa. Putem să nu ne-ncredem în cei pe care-i iubim? Poate fi iubirea neîncrezătoare? Sau are voie să fie neîncrezătoare…?

Adevărurile adevărate, adevărurile frumoase, dumnezeieşti sunt paradoxale. Ele pun în cui mintea noastră. Par că opun două categorii, două realităţi ireconciliabile. Dar exact asta e frumos: Universul însuşi e făcut în antiteze aparent ireconciliabile. De pildă, iată, Domnul nostru Iisus Hristos e şi om şi Dumnezeu. Paradoxul acesta n-o să-l putem împăca niciodată cu mintea noastră raţională. Maica Domnului e şi maică şi fecioară. Un alt adevăr antinomic cu care raţiunea umană n-o să se concilieze niciodată. Dar în faptul că n-o să se concilieze niciodată – tocmai în asta – stă veşnicia acestor adevăruri. Stă eternitatea, imuabilitatea şi desăvârşirea lor.

Şi iată, să propunem un alt adevăr cu care logica noastră umană nu se poate concilia în veci: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti.

Hmm… Şi cum vine asta? Nu sună oare ca acele triste iertări pe jumătate: „Să ierţi, dar să nu uiţi…”?

Nicidecum, pentru că în acest adevăr minunat încap două planuri de existenţă. Pentru că noi încă trăim în trup, încă vom muri, încă n-am ajuns în Împărăţia Cerurilor. Acolo va cădea cuvântul „să nu te-crezi”. Acolo va rămâne numai „să-l iubeşti”. Dar pentru că n-am ajuns încă acolo, adoptăm acest sanitar şi igienic: „să nu te-ncrezi”. Însă, în acelaşi timp, pentru că spaţiul nostru temporal este înţepat de veşnicie deseori – adică am spune că Împărăţia deja trage cu ochiul în timpul nostru – îl adoptăm pe „să-l iubeşti”, care este, cumva,  din viitorul acelui „dintotdeauna”. Un paradox frumos şi minunat. În cele din urmă, şi ideile morale şi rezonabile pot să fie frumoase. Dar au mortalitate în ele, au o vlăguire. Însă ideile paradoxale lărgesc mintea noastră la nesfârşit. Fiindcă au parfum de veşnicie.

Şi totuşi… cum adică? Să nu te-ncrezi. Atunci de ce să mai iubeşti? La asta se poate ante-răspunde numai într-un mod supra-raţional, cu exemplul Bunului nostru Mântuitor. Mântuitorul păşea pe pământ şi iubea oamenii. Dar, spune Evanghelia, „Iisus nu Se încredea în ei (…) căci El însuşi cunoştea ce era în om”.  (Ioan 2, 24-25). Domnul, pentru că era nu numai Bun, ci şi Înţelept, ştia că în oameni se ascunde potenţialitatea răstignirii lui Dumnezeu. De aceea înţelegea aluatul lor de coruptibilitate, schimbabilitate şi raţiune slabă. Dar îi iubea în pofida acestor failibilităţi, mai presus de ele, de dragul a ceea ce erau oamenii în lumina Lui: creaţiile Lui, lucrurile mâinilor Lui. Chipul Lui. Chiar şi cu o raţiune atrasă de iad şi cu posibilitatea actualizării lui, Dumnezeu era pregătit să-i iubească. Or asta e o contradicţie „revoltătoare”. Revoltător de… frumoasă. Şi dumnezeiască. Pentru că miroase a felul în care gândeşte şi se poartă Dumnezeu.

Dar putem să vrem să nu gândim ca Dumnezeu? Desigur că putem. Dar ştiţi ce se-ntâmplă atunci. Negăm de fapt dualitatea noastră, care este şi a lui Dumnezeu. Iisus este şi om şi Dumnezeu, şi gândeşte şi ca om şi ca Dumnezeu. Când noi alegem să gândim doar ca oameni, ca şi cum n-am avea nicio treabă cu dumnezeirea, şi nici cu veşnicia, gândul nostru se sfârşeşte undeva, în gol, duce la faliment. Şi tocmai pentru că Dumnezeu ştie că suntem cu un picior pe pământ şi cu un picior (deja) în Veşnicie, ne dă astfel de adevăruri pentru noi. „Să nu te-ncrezi în om” sună a ceva foarte pământesc, şi suspicios, şi, pe alocuri – chiar paranoic. Dacă rămâne de unul singur, da, poate să fie. Dar atunci vine cealaltă faţă a adevărului, care e din Cer: „…dar să-l iubeşti”. Şi asta curăţă, vindecă, desăvârşeşte orice coruptibilitate a primului adevăr, a celui aparent lumesc. E uimitor cum Dumnezeu poate să adauge o „coadă” la un gând slab şi falit al nostru şi să-l transforme într-un gând dumnezeiesc. Cel mai clar şi cotidian exemplu este: „sunt păcătos…”. Gând corect, raţional, dar care, lăsat singur, duce uşor-uşor la împietrire sau deznădejde. Dar Dumnezeu vine şi zice aşa: „Ţine gândul acesta. Nu-l arunca de la tine. Însă adaugă la el pe acesta: <Dar Eu te iubesc>”. Şi e minunat aşa. Pentru că niciunul nu poate subzista de unul singur. Iubirea lui Dumnezeu nu există în eter. Ea cade peste o natură umană concretă, failibilă şi mai totdeauna păcătoasă, peste o persoană concretă. Iar eu nu pot fi păcătos în eter. Eu sunt păcătos în faţa lui Dumnezeu, faţă de iubirea Lui. Căci dacă n-ar fi iubirea Lui să mă ţină, ca o plasă, nu m-ar opri nimic ca din păcatul meu să mă arunc în braţele neantului. Formulat antinomic, ca un adevăr paradoxal, ar suna aşa: „Sunt păcătos, dar iubirea Lui mă prinde”.

Dar oare acesta e un gând pentru lumea de azi? Să nu te-ncrezi în om şi să-l iubeşti în acelaşi timp? În logica omenească – nu. Dar în logica dumnezeiască – e singurul viabil. Adică un gând care puterea de a salva lumea, şi pe tine, şi, potenţial, pe celălalt. Şi dacă e să-l aplicăm, el capătă cele mai neaşteptate frumuseţi cognitive, ca nişte răsfrângeri al unei Raţiuni orbitoare în nenumărate vieţi concrete.

De pildă, cum să nu mă-ncred în prieteni? Nu asta e fundaţia prieteniei – încrederea? Cum să nu mă-ncred în colegi, în partenerii de afaceri – nu aşa se construiesc relaţiile sociale? Cum să nu mă-ncred în soţie, în soţ, în copii – nu aşa se construieşte familia? Răspunsul este da şi nu. Nimic, dar absolut nimic în lume, nu se construieşte  – adevărat şi după voia lui Dumnezeu – pe o încredere omenească. Nici măcar lucrurile care ni se par cele mai curate şi frumoase. Încrederea omenească este doar liantul provizoriu care face ca lucrurile să funcţioneze până mâine. Sau până poimâine. Sau până la proba contrarie. Ceea ce funcţionează cu adevărat este încrederea în Dumnezeu şi iubirea oamenilor dinăuntrul acestei încrederi, dar neîncrederea în oameni per se. Rezerva aceea de neîncredere definitivă în oameni şi în posibilităţile lor – deşi poate părea paranoică – este portiţa care lasă, tocmai ea, lumina orbitoare şi desăvârşită a încrederii nelimitate în Dumnezeu şi în posibilităţile lui nesfârşite de lucru cu oamenii. Ceea ce e cu totul altceva.

Şi revenind, să nu avem încredere în cei dragi ai noştri? Fiindcă aici e întrebarea care doare. Omul nu poate trăi în suspiciune, fiindcă asta ar fi toxicitatea zilnică a vieţii lui. Aici am cădea în domeniul mult mai vulgar, mult mai pe înţelesul nostru, al geloziei. Dar nu e vorba despre asta. Deloc. Ci de ceva mult mai curat, mai sănătos, mai igienic – atât pentru relaţia noastră cu semenii, cât şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci ştie Dumnezeu, iubitorul de oameni, că dacă vrem să avem încredere în oameni „până la capăt”, de fapt, se-ntâmplă altceva cu noi: avem încredere în oameni mai mult decât în Dumnezeu, sau altfel spus, ajungem la punctul cel mai delicat: îi iubim pe oameni mai mult ca pe Dumnezeu. Adică din încredere (omenească), ajungem, în cele din urmă să trădăm Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti” →