Florin-Cezar CĂLIN: Versuri

Câștig ilicit…

 

Prezența ta e hrană vie-n mine,

Un nesecat izvor de biruință!

Nu-mi este frică să trăiesc cu tine,

Căci zilnic ești prezentă-n conștiință.

 

E frig în lumea mea când nu ești tu,

Pământul geme de păcate grele.

Tu ești motivul de a spune … Nu!

Acelor veninoase caractere.

 

Iubești atunci când tu te dărui toată,

Acelui cineva avut în gând.

Iar asta o putem numi chiar soartă,

Pecetluită c-un singur cuvânt.

 

Ființa ta prea lesne dezertează,

În liniștea-mi de-acuma efemeră.

”- Dar tot ce se întâmplă, ce contează,!”,

E că nu-ți faci din viață … carieră.

 

Simt sufletul că plânge fără tine,

Împovărat acum de lipsa ta.

Nimic din Univers nu-i mai convine,

Văzând că nu lucește a ta stea.

Se aprindeau lumini pe strada vieții,

Iar felinare pâlpâiau până în zori.

Când adormeau în vise chiar poeții,

Cu versuri încărcate de culori.

 

Păcate grele împotriva sorții,

Am tot cărat în spate obosind.

Ca în final să-i cotizăm noi vieții,

O parte din ”câștigul” ilicit.

 

 

Urme de-ndoială…

 

Nimic din ce-i frumos nu voi păstra !

Voi arunca și urma de-ndoială !

Prin care mi-ai cerut tu socoteală

Și ne-ai ursit o dragoste … sadea !

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Versuri”

Mircea Dorin ISTRATE: Voi oșteni ai ţării mele

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

——————————–

Mircea Dorin ISTRATE

 25 Octombrie 2019

ZIUA  ARMATEI  ROMÂNE

 

Al. Florin ŢENE: Ziarisul care nu știe să pună o întrebare nu este instruit, cel care nu intervievează niciodată nu este născut pentru această meserie nobilă.*

Decalogul 19 pentru ziariști

  1. Dinamica societăților umane este foarte complex, dar este rezonabil să presupunem că, pe termen lung, societățile juste sunt mai stabile și mai durabile decât cele injuste.

2. Milton Friedman în anul 1980 scria că:”O societate care pune egalitatea- a se citi egalitatea veniturilor-înaintea libertății va sfârși prin a nu avea nici egalitate, nici libertate. “ Acest fenomen s-a întâplat în societatea comunistă. Egalitarismul rău înțeles de Marx.

3. Orice concepție despre dreptatea socială presupune, cel puțin implicit, noțiunea de imparțialitate.

4. Lucru cel mai bun ce-l poate face un ziarist care dorește să scrie despre imparțialitate este să accepte principiul diferenței.

5. Inegalitățile sunt juste doar dacă toată lumea are de câștigat de pe urma lor; în celelate cazuri, este preferabil egalitatea.

6. În această situație ideea de basă este: dreptatea ca echitate.

7. Fiecare ziarist are un instinct natural de a-și urmări propriile interese și este în interesul tuturor  ca oamenii să coopereze între ei; doar astfel vor reuși să nu se mai războiască și să se desprindă de viața singuratică, săracă, rea, brutală și scurtă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziarisul care nu știe să pună o întrebare nu este instruit, cel care nu intervievează niciodată nu este născut pentru această meserie nobilă.*”

Maria CĂLINESCU: Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Motto: Mâinile cele mai frumoase
sunt cele întinse din suflet,
către alt suflet.

 

Mâinile cele mai frumoase
strâng cu grijă cioburile de suflet
prin atingerea lor fac cea mai minunată mărturisire
pot desena universul
pot deschide pleoapele fără a le simți atingerea
pecetluiesc primul sărut ca roua zorilor

mâinile cele mai frumoase au atingerea învelișului Dumnezeiesc
tremurul lor au vibrația aerului curat
transformă deplinătatea dăruirii într-o liniște perfectă
topesc gheața destinului cu forța fiorului
deschid porți grele soarelui
pentru a lumina colinele adevărului

mâinile cele mai frumoase tatuează întunericul ca un poem grațios,
înlesnesc înmugurirea în plină iarnă
fac gândul incandescent să strige dorului încătușat
trag cortina peste zbuciumul inimii
dăruiesc iubirea veșnică
sângerează la poarta viselor.

———————————

Maria CĂLINESCU

Nicolae NISTOR: Locul unde spaimele te fac puternic

LOCUL UNDE SPAIMELE TE FAC PUTERNIC

 

Când te naști între sat și oraș,

într-o improvizație a șantierelor uitate demult,

ești un fel de mutant al unui viitor mort,

conceput de comuniști ca fiind omul nou.

Dacă erai privilegiat, puteai deveni mutant de oraș,

locuind în cutiile de chibrituri cu difuzor,

radioul fiind privilegiul celui care te îndoctrina, cu programe patriotice!

Erai pierdut dacă nu creșteai un porc pentru partid,

pe bloc sau în cotețe plantate pe lângă “cutiile de chibrituri”.

Când te naști într-un asemenea loc,

pe lângă fabrica de chimicale,

aveai dreptul să devii mișcare vie

într-un grandios spectacol omagial.

Aici, femeia nu era casnică, era sacrificată,

făcând copii la normă, între spaime și chiuretaje,

ea se ducea să moară permanent!

Bărbații alegeau între beciuri și bodegă,

libertatea, împrejmuită în resemnare.

Când a murit primul conducător de atunci,

lumea plângea la comandă,

Și tata plângea privind tabloul acelui mort,

probabil își amintea că din cauza Conducătorului murise fratele mai mare,

care nu voia să dea pământul din dealul copilăriei.

Noroc că tata nu crea confuzii doctrinare,

discret, dar, eficient, evita beciurile de care nu scăpase tata-mare!

Când te naști într-o Colonie, niciodată nu vei avea un loc,

atunci, trăiești imaginând locul unde spaimele te-au făcut puternic!

–––––––––-

Nicolae NISTOR

24 octombrie 2019

 

Mihaela BORZEA: Eroi în carantină

EROI ÎN CARANTINĂ

 

E pandemie-n lume de-absența omeniei,
S-a virusat Pământul cu ură și minciună,
Mă uit cum bat cu pumnii la poarta veșniciei
Și-aud o voce gravă: ‘ iar vine o nebună! „

M-am pomenit că scutur tot cerul din jugaștri,
Adun bucăți de stele și calc pe frunze sparte,
Copacii mei, deodată, au umerii albaștri
Și-ntr-o ciudată limbă mă cheamă de departe.

Am pus căpăstru clipei și-alerg să-mi știu strămoșii,
Suspinul lor mă arde, durerea lor mă strigă
În lanțuri încarnate cu lacrimi reci și roșii
Din care-ntotdeauna lipsește o verigă.

Mai sunt ca mine semeni, îi văd, îi simt cum sapă
Prin gropile comune, spoite cu rugină,
Dăm peste noi si cerem o lingură cu apă,
Ne-ntâmpină anunțul ,,Eroi în carantină,,

Căci suntem în răceala eternă, doar strănuturi,
O tuse prăvălită într-o mulțime vidă,
Căutători de aripi, bolnav popor de fluturi,
În noi ne tot întoarcem, să devenim omidă.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

 

Marilena Ion CRISTEA: Număr frunzele…

Număr frunzele…

 

Număr frunzele de toamnă, câte-au fost, câte-au trecut,
Cate frunze-au râs cu mine, câte frunze m-au durut,
Cate frunze-nsingurate s-au lăsat la mine-n palmă,
Alintându-se o clipă, fiindcă doar voiau să doarmă,

Pe acelea care-n ramuri, tremurând de frig și dor,
S-au lăsat în voia sorții, că și-așa se rup si mor,
Pe acelea, prea credule, care se tot duc și vin,
Și-au sfârșit sub tălpi de ghete, înecate in suspin!

Număr frunzele pădurii dezgolite de iubire,
Pentru clipa când vor trece într-un vis de nemurire,
Au zburat în curcubee ce se-ntind spre zări prelunge,
Sperând că în primăvară, până seara, vor ajunge!

Frunzele care dansează în ritm vesel sau ușor,
Care-ating cu frenezie bolta cerului și-un nor,
Și-apoi cad fără de frică tot sărind ca într-un joc,
Peste ale noastre gânduri care saltă-n ritm de rock!

Număr frunzele de toamnă ce s-au strâns în părul tău
Și dacă vor fi prea multe, sper să nu îți pară rău,
Pânze lungi de toamnă rece le voi ridica din drum,
Să rămână lângă tine doar al frunzelor parfum!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Imagine internet

Ioana CONDURARU: Nostalgia toamnei

Nostalgia toamnei

 

Mai simt mirosul proaspăt al turtelor făcute
Cum numai biată mamă știa să le dospească,
Când bruma se-așternea pe crestele cărunte,
Iar noi copii zburdalnici ne strângeam pe acasă.

Povești spuse cu tâlc lângă un felinar
În timp ce sobă-aprinsă sfârâia sporadic,
Iar noi năzbâtioși priveam în calendar
Așteptând Crăciunul cu marele lui farmec.

Ce lume minunată în minte-și spune dorul!
Eu stau la poarta toamnei dorind același vis
Din copilărie când mama cu fuiorul,
În nopțile prea lungi, doinea în paraclis.

Mai pot gusta din toate acele lucruri sfinte?
Mai pot reda o lume apusă-n zori de zi!
Mă-ncearcă lacrimi grele căzute în batistă.
Mă-ncearcă dorul vieții de când eram copil.

Șterg cu luare-aminte oglinda prăfuită
Privind cum nuferii la tâmplă sfioși au apărut,
Și las să-mi cadă mâna pe-o poză ruginită
În care dulcea mamă-mi zâmbește l-asfințit.

Ce pot gândi acum când toamna-n vămi se duce?
Doar nostalgii stau strânse în inimă plăpândă
Și poposesc adesea cu lacrimi lăngă-o cruce,
Vorbind așa-neștire cu mama mea bătrână.

———————————-

Ioana CONDURARU

24 octombrie  2019

Imagine internet

Vasile Dan MARCHIȘ: Ninsoarea de acum

NINSOAREA DE ACUM

 

Fenomen amăgitor ca ritualurile iscate

dintr-o inimă vrăjită,

și ca simularea din orgoliu a datinilor

Ca plânsul straniu și simulat al actorilor

care stârnesc hohote de râs,spectatorilor…

Fenomen prea puțin semnalat:

virgulă între modestie și trufie

sau între profesionalism și stângăcie

Această ninsoare completează fără temei

și fără rând Geografia

cum completează ghimpii, trandafirii

———————–

VASILE DAN MARCHIȘ

Mugurel PUȘCAȘ: Mă-ntreb

Mă-ntreb, uneori, ce-mi lipseşte ?
Am totul sau poate nimic,
Ferit, mă mai uit prin ferestre
De timp, răsfăţându-mă un pic.

Mi-e clipa cocori, flori, iubire,
De ploi sunt ferit, zbor pe nori,
În toamna cu-a ei desfrunzire,
Vin vechi elegii înspre zori.

Se sting în oraş felinare…
Zâmbesc de e soare sau nu !
Încerc să aduc alinare
În jur, deşi-s vremuri tabu.

Narghilă mi-aprind către seară,
Bătrâni beduini mă-nsoţesc,
O fata morgana de ceară,
Mi-e oază-n aridul deşert.

Visez cum ar fi şi ce nu e,
Fantasme umbresc seri pustii,
Ridic din himere statuie…
Tu ştii ! Eşti departe ! Nu-mi vii !

Mă rog la icoane blajine,
Iar El îmi şopteşte preablând,
E bine… Iubeşte, străine !
Ţi-e timpul prea scurt şi plăpând.

Tu ? Treci mai departe prin toamnă,
Ai totul sau poate nimic…
Opreşte puţin, dulce doamnă,
Iubind… Zăboveşte un pic !

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin