Mihai EMINESCU: Deviza asasinilor

Existã, se vede, între radicalii din România un fel de dictionar secret de locutiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rãmîn necunoscute nouã profanilor precum: „Vegheati! Ora a sosit” si altele de acestea.

O foaie din Focsani, „Luptãtorul”, dînd seamã despre atentatul încercat asupra d-lui Brãtianu, încheie cu cuvintele : „Ale tale dintru ale tale, frate Brãtiene!” Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asuprã-ne nu stim, destul cã, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însã a explica cum instinctele rele, înclinãrile criminale ale oamenilor gãsesc în precedentele create de principiile si apucãturile rosiilor o atmosferã ce le prieste, pusesem si noi cuvintele, rãmase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.

Nici prin vis nu ne trecea cã, din întîmplare, puseserãm mîna pe una din acele locutiuni mistice, din acele devize ale partidului rosu de cari ascultã orbeste toatã suflarea patrioticã, cã noi, neconsacratii în misterele organizatiei internationale ale societãtii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretã a partidului.

Odatã atinsã, aceastã formulã a început sã geamã sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a tinut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe si a fãcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului”, în acel stil onctios si apocaliptic care-i-e propriu.

Iatã ce însemneazã aceastã nefericitã cabalã dupã esplicarea „Românului”.

Cuvintele „Ale tale dintru ale tale”, zise asupra unui asasinat si aruncate victimei asasinatului, cuprind însãsi legitimarea crimei.

A zice unui om asupra cãruia s-a fãcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale” este a-i zice „ai meritat a fi asasinat”.

Toti asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale”; mai cu seamã în asasinatele politice aceasta este o regulã fãrã esceptiune.

E foarte trist cã organul de cãpetenie al partidei conservatoare a adoptat aceastã devizã a asasinilor. . .

Depinde de partida conservatoare de a proba tãrii, printr-o dezaprobare categoricã, cã nu în numele ei „Timpul” a adoptat aceastã devizã. Nouã ni se pare cã principiele conservatoare ar reclama aceastã regulare, cãci altfel ar putea sã intre în societatea noastrã un virus dizolvãtor care sã nu crute pe membrii partidei conservatoare mai mult decît pe membrii partidei liberale; si la fiece loviturã de cutit sau de pistol ar rãsuna deviza adoptatã de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale”.

A zice „ale tale dintru ale tale” unui bãrbat politic în urma unei încercãri de asasinat. . . este în adevãr culmea neomeniei.

Iatã dar ce însemneazã acest fatal cuvînt, asupra adîncimii întelesului cãruia d. C.A. Rosetti a trebuit sã ne lãmureascã.

„Ale tale dintru ale tale” însemneazã:

Legitimarea crimei;

Judecata: „Ai meritat sã fii asasinat”,

În regulã fãrã esceptie aceasta e deviza asasinilor;

Un virus dizolvãtor;

Culmea neomeniei.

Poate fi sigur d. C.A. Rosetti cã nu-i sîntem decît multumitori pentru aceastã explicatie. Am suportat cinci articole de insinuatiuni nemeritate pînã acum, pînã sã ni se esplice marele cuvînt cabalistic al religiei revolutionarilor. Deodatã ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodatã am simtit cã atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodatã ne-am adus aminte cã acest fatal „ale tale dintru ale tale” a mai fost întrebuintat într-o ocazie analogã de cãtrã chiar esplicatorul ei actual.

În adevãr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuintarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile politenesti si care n-o putuse restitui, a fost depãrtat din functie. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascar Catargiu, refuzînd în mod constant a-l mai numi în vro functie, dar stiindu-l în mare mizerie, îl ajuta din cînd în cînd cu cîte-o micã sumã. Din cauza refuzului de-a-l pune în functie, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.

Iatã însã ce scria „Românul” de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:

Oricît de reprobabil este faptul, dacã vreodatã cuvintele ale tale dintru ale tale si-au gãsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.

Cum cuteazã „Monitorul” a spune cã acest functionar a delapidat cînd delapidatorul n-a fost dat judecãtii, astfel ca sã nu mai aibã cuvînt de-a cere slujba, nici îndrãznealã de-a mai cãlca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.

D.Catargiu a înlãturat juratii; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocroteste? Ale tale dintru ale tale…

… ªi dacã l-a primit si s-a servit de dînsul, pentru ce în urmã l-a dat afarã? Ale tale dintru ale tale

….Însusi primul-ministru este bãtut de propriul sãu agent politenesc: ale tale dintru ale tale.

… Iatã-te acum bãtut de tocmai acei pe care-i plãteai: ale tale dintru ale tale. . .

Va sã zicã aceastã vorbã misticã, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul” a aruncat-o într-un singur articol de sapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Cînd si cui? Dupã un atentat, victimei atentatului.

Va sã zicã de sapte ori, cu deplinã cunostintã a întelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul” a pronuntat legitimarea crimei, de sapte ori a fost în culmea neomeniei, de sapte ori într-un singur articol a rostit deviza asasinilor si a aruncat un virus dizolvator în societate.

Hotãrît, e ceva din soarta tragicã a regelui Oedipus în purtarea rosiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sutã de porti, trãia acest nefericit rege care, fãrã s-o stie, ucisese pe pãrintele sãu si se cununase cu mumã-sa. Aflînd de la oracolul din Delfi cã tara e bîntuitã de ciumã din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cãrei autor nu-l stia, a pronuntat cu mare furie o osîndã energicã asupra autorului … asupra sa însusi. Astfel îi vezi pe rosii cãzînd într-o adîncã furie cînd îsi condamnã vorbele si faptele lor proprii. Sînt momente de tainã în viata oamenilor, cînd ei se sperie de ei însii, cînd descopãr pe demonul relelor în ei si-l blestemã orbeste, nestiind cã lovesc cu aceastã estremã cruzime în pieptul lor propriu.

Nu, linisteascã-se „Românul”; nu primim deviza asasinilor, nu legitimãm, nu justificãm nicicînd crimele. E o lege constantã a spiritului omenesc, legea cauzalitãtii, care sileste pe orice inteligentã de-a explica ceea ce se întîmplã. Dar de la o explicare curat cauzalã pînã la scuzã, pînã la legitimare, pînã la justificare, care implicã un act de aprobare din partea simtului nostru de dreptate si a constiintei noastre, e o deosebire cît cerul de pãmînt.

E în adevãr vrednicã de mirare analogia cazului.

Continue reading „Mihai EMINESCU: Deviza asasinilor”

Flora Mărgărit STĂNESCU: Când pe uliți crește iarba

La intrarea unui cătun… măcar de ar fi fost numai unul, m-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, nimeni.

Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă.

O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva. Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă. N-am vrut să stric armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea când am auzit un clopot care bătea în dungă, m-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ. Acolo era tot satul dar mă întrebam pe unde au mers că urme nu lăsaseră pe nicăieri.

O bătrânică plecase la Domnul și altele cinci o vegheau și o fericeau că a scăpat de chinuri. Fusese veterana satului și plecase la aproape nouăzeci de ani. Ani de zile nu s-a mai putut ridica din pat și se chinuise în dureri mari de oase. Am privit în jurul bisericii să văd totuși pe unde mergeau oamenii, trebuia să existe măcar o cărare ceva…

În apropierea bisericii fusese școala primară, iar în singura încăpere mai mare am aflat apoi de la preot, le amenajase cu ajutorul lor desigur un dormitor comun, așa ca un mic azil de bătrâni. Bătrân fiind și preotul satului, nu mai putea trece zilnic pe la casele celor câțiva bătrâni rămași în viață și singuri fiind, trebuia să le poarte cineva de grijă. Le-a propus să-și ia fiecare strictul necesar și să se mute în fosta școală să fie lângă biserică, iar când le va veni rândul să poată fi înmormântați creștinește în cimitirul din spatele bisericii.

Nici cimitirul nu făcea exceptie, multe cruci nu mai stăteau ridicate, iar cele de lemn putreziseră. În întreg satul nu se auzea un nechezat sau măcar un lătrat de câine. De fapt erau numai doi câini care se țineau pe lângă cei doi bărbați cu bastoane și care le mai aruncau câte o coajă de pâine. Cu mersul greoi cei șapte și cu preotul opt persoane, conduceau pe ultimul și cel mai scurt drum pe veterana satului. La întoarcerea de la cimitir s-au așezat cu toții la o masă sărăcăcioasă, fiind și zi de post. Au început să depene amintiri desprea cea plecată. Preotul spunea:

-Îmi aduc aminte ce-i povestea lelea Ana, mamei mele de pe vremea când încă mai era regele în țară. Despre ruși, despre nemți, despre spaimele lor ca fete ce se ascundeau tocmai în podurile caselor să nu le gasească soldații. Apoi despre legionari, despre comuniști. Iată că despre cei de azi nu mai poate povesti. Ce ar putea spune? Că ne-au lăsat tineretul fără viitor aici în țara lor și s-au pustiit satele? Aproape că mă bucur că mama mea nu a apucat aceste vremuri. Ar fi murit de supărare să afle că tinerii noștrii au fugit încotro au văzut cu ochii pentru a-și face un rost în viață. Era o femeie cu picioarele bine înfipte în pământul acesta. Își procura ziarele și era la curent cu tot ce se petrecea în lume, ba mi le mai spunea și mie încheiase preotul cu amărăciune.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Când pe uliți crește iarba”

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic

„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.” 

Nicolaus Copernic

 

   Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

   Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

   Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

   După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

   Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

   În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic”

Corneliu NEAGU: Zvon hibernal

ZVON HIBERNAL

 

Privesc din fotoliu, e iarnă afară,

iar focul din sobă îmi spune poveşti,

dorinţa din mine începe să doară,

te caut cu gândul, nu ştiu unde eşti.

 

Pe strada pustie se lasă-nserarea

şi gândul acasă se-ntoarce mai greu,

sub ţărmul stâncos se zbucimă marea,

cu stropii ajunge în sufletul meu.

 

Şi jarul din sobă mai tare trosneşte,

se-aude şi vântul cum bate în horn,

aştept la fereastră, în târg se zvoneşte

că vii din trecut călărind un licorn.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

20 ianuarie 2020

Árpád TÓTH: Mi-e frică

Mi-e frică

 

Mi-e frică să-ţi ating pleopa cu un sărut,

Să nu-ţi strivesc visele clădite cu atâta trudă,

Mi-e frică să te privesc în ochi,

Să nu-ţi tulbur limpezimea ce inundă,

Oceanul cristalinului, şi să te-ajut,

Ca nu cumva să mă deochi.

 

Mi-e frică să-ţi zâmbesc,

Pentru a nu sparge sărutul furat nu de mult,

Mi-e frică să-ţi vorbesc…

Tăcerea-i cea mai dulce, când inima ţi-ascult.

 

Dar nu mi-e frică să zidesc castele din vise

Şi ca pe o prinţesă să te duc la altar,

Să-ţi spulber gânduri negre de coşmar,

Să-ţi pun la picioare zilele mele ca dar.

 

Dar te ajut să-ţi ţeşi visele cu mine,

Cu flori brodate în iia vieţii albă,

Deliciul clipelor trăite cu mine să-ţi fie o salbă,

Puse la picioarele divinului ascuns în tine.

 

Şi nimeni n-o să-l calce în picioare,

Voi evapora orice clipă ce doare,

Clădind un viitor din prezentul prosper,

Să te am mereu lângă mine, doar sper.

 

Că mi-e frică de sărutul căsniciei care tulbură iubirea,

De melancolia zilelor care cimentează orbirea

Visând spre o viaţă mai bună, ca o himeră trecătoare,

Dar nu-i mai dulce nicio clipă prezentă sub soare!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

București

20 ianuarie 2020

Eleonora SCHIPOR: Colindele ne rămân în suflete…

Ca o doină, ca o poveste, ca o amintire frumoasă, căci zilele trec cu o grabă uimitoare. Cu fiece zi trecută ne îndepărtăm de ele, aceste minunate tradiții ale sărbătorilor de iarnă, dar ne rămân în amintire.

            Colindele, urăturile, felicitările, urările de bine pe care le auzim întotdeauna, dar mai ales la început de an, în preajma și în toiul sărbătorilor de iarnă, ne aduc bucurie, ne dau speranță, ne fac viața mai frumoasă, iar principalul ne fac să uităm, măcar pentru câteva zile de grijile interminabile ale acestei vieți zbuciumate.

            Am avut un început de an bun, trecând cu bine și cu noi speranțe în acest an jubiliar.

            Mai întâi am împodobit și ornamentat toate cabinetele, dar mai ales sala de sărbătoare a școlii, unde timp de trei zile elevii tuturor claselor au pregătit concerte ale sărbătorilor de iarnă, având costumația necesară, și fiind pregătiți cu multă răbdare și pricepere de bunii lor dascăli. Apogeul acestor sărbători a fost bineînțeles carnavalul de Revelion, care aici la CIE Cupca, are o semnificație și un farmec aparte. Despre desfășurarea lor în fiecare an, am vorbit mai detailat întru-n material precedent.

            În timpul vacanței de iarnă elevii noștri sunt încadrați în felurite activități legate de frumoasele și irepetabilele sărbători de iarnă.

            În afară de faptul că satul Cupca este printre unicele sate din Bucovina noastră unde se colindă de Crăciun trei zile  la rând  cu vechi colinde tradiționale pe care le știu și cei mici și cei vârstnici, elevii claselor mijlocii colindă în ziua de Crăciun și în biserica satului. Astfel, anul acesta, grupul de colindători ai claselor mijlocii, îndrumați de profesoara de limbă maternă, d-na Marilena Zâgrea, au prezentat câteva colinde cu specific cupcean pentru toți enoriașii bisericii locale în numele Arhanghelilor Mihail și Gavriil. Preoții bisericii locale protoiereul Vasile Cuciurean și fiul său , tânărull preot Ilie Cuciurean le-au mulțumit din tot sufletul, iar Moș Crăciun atât lor, cât și tuturor copiilor din biserică le-a împărțit daruri.

            Grupul de colindători, din care fac parte, copii, părinți, bunici, condus de subsemnata, ca și în anii precedenți, au colindat la un șir de mănăstiri și alte locuri importante din dulcea Bucovină. Mai întâi l-am colindat pe consăteanul nostru, directorul întreprinderii de construcții „Nadia”, d-l Vasile Bicer, care așa ca întotdeauna ne-a primit cu multă plăcere și amabilitate, făcându-ne și un frumos cadou, ne-a asigurat transportul pe întreg traseul zilei respective. Cu aceeiași plăcere, amabilitate și frumoase cadouri și surprize am fost primiți la Consulatul General al României la Cernăuți, în frunte cu d-na Consul General Irina Loredana Stănculescu, la Mitropolia Cernăuților și Bucovinei, unde ne-a întâmpinat Vicarul, secretarul ÎPSS Mitropolitul Meletie, Preasfinția Sa, protoiereul Nichita.

            Cu multă dragoste și bucurie am fost întâmpinați de călugării și măicuțele de la mănăstirile din Molodia, Bănceni, Boian, Horecea, mănăstirea de maici din Cernăuți, Crasna.

            Peste câteva zile elevii clasei a 5-ea de la CIE Cupca, la îndemnul subsemnatei, susținuți de profesoara de limbă maternă Olimpia Bojescu și diriginta de clasă Lilia Sucevan, însoțiți de părinți, am colindat câteva colinde, s-au recitat versuri și proză închinate minunatelor sărbători de iarnă, am colindat mănăstirile din zona noastră. Mănăstirile de la Leorda, Pătrăuții de Sus și Slatina, Crasna. Sincere mulțumiri le aducem maicelor și obștei acestor mănăstiri. În mod deosebit îi mulțumim maicii starețe Ioana de la Crasna, pentru bunătatea, înțelegerea, atenția și dragostea pe care aidoma unei flori parfumate o împrăștie în jurul său.

Îi mulțimim pe această cale și patroanei restaurantului „Sokol” din Pătrăuții de Sus, d-nei Angela Socholovschi pentru primirea acordată.

            Tradițiile, obiceiurile, datinile irepetabelelor sărbători de iarnă, pe care copiii și adulții le aduc celor dragi prin colinde, versuri, cântece, urări și felicitări, sunt venite din inimă, din adâncul sufletului, simplu, sincer și frumos. Ele vestesc bucuria și speranța, fericirea, pacea, sănătatea, voia bună, belșugul și succesul pentru un an întreg.

            Fie ca aceste minunate sărbători cu fermecul lor aparte să ne aducă binele și frumosul, împlinirea dorințelor, iar obiceiurile legate de venirea Noului An, Crăciunului, Sfântului Vasile, Iordanul, Ioanului, să le păstrăm ca pe o comoară sfântă.

——————————-

Eleonora SCHIPOR,

CIE Cupca, Ucraina

Ianuarie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE

   „Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,

   mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului

   de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât

   românii: Mioriţa.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

 

    Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare – Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru – sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)

   Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor – aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”

 

    Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!

 

– Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!

   De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:

   pata-pie-vici – cel ce urlă aspru, – behăitul foarte al jderului;

   boia – boiada – ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;

   ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;

   ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)

 

   Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.

   De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.

 

   Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.

   MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.

   Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.

   Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)

     Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)

   Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti – universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)

   Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)

   MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)

   Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.

   Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.

   MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi  o Cosmologie.

   Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIORIŢA – ALEASĂ PENTRU SACRIFICARE”

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (III)

(Amintiri moștenite)

Cum șotiile tinereții pot face din broască unealta morții

Budacea era hâtru şi cam nestăpânit. Avea el şi-un of. Îi căzuse dragă Casandra lu’ Blăniţă, dar fata nici măcar nu-i răspundea la bineţe. Şi cum flăcăul îşi luase gândul de la vreo-mplinire prin codana cea fudulă, hotărî să-i plătească indiferenţa cu vârf şi îndesat. Prinsese cu greu, după o zi de răscoliri pe malul Ghilahoiului, o broască din acelea râioase, mari şi jilave. O prinse cu năduf şi o ţinu dosită până ce se ivi momentul.

Într-o seară, fata ce trebuia răsplătită după inima ei nesimţitoare ieşi la poartă ca să schimbe vorbe dulci cu Ion a’ lui Nică Ionaşcu şi Gheorghe a’ lui Crăciun, băieţi dăruiţi cu firi mai bine rânduite. Poate că şi mintea le era mai răsărită decât a celui nebăgat în seamă. Îmbujorată deodată, semn ca era gata sa scape de ceva ascuns vederii, se repede cu vorba la Ion:

– Măi Ioane, ia spuni tu drept, care dintre mine şi Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă ţi-i mai dragă? Că eu nu-s prea lămurită. Cum să fiu, Ioane, di vremi ci tu mă scoţi mereu la poartă, da’ la horă ti guduri numai pi lângă a lu’ Pâslă?

Ion păru cam încurcat, dar ticlui repede un răspuns:

– Lasă, Casandră, nu pune la inimă ceea ci crezi tu, până nu ţi-oi spune ci simt eu.

– Şî, mă rog, ci sâmţi tu?

– Că-mi sunteţ’ dragi amândouă.

– Da’ ci, Ioane, tu ai două inimi?

– Nu am două inimi, Casandră, da’ am una mare-mare!

Dar, ca mai mereu, tocmai atunci când nu te aştepţi, nepoftitul răsare şi el prin preajmă şi se amestecă în vorba celorlalţi. Şi, aşa, tam-nesam, după două-trei ghionturi brodite în cuvinte, i se făcu poftă de pere sântileşti, poame care tocmai erau pe terminate în părul din ograda gazdei. Pomul îşi făcea veacul chiar lângă peretele casei, unde ferăstruica odăii fetei era deschisă. Cu broscoiul zbătându-se în buzunar, Budacea găsi prilej bun să arunce fiinţa aceea nesuferită în casă. Unde-a nimerit broasca, rămânea de aflat. Dar răzbunătorul se amăgea că făptura bălţii nimerise chiar acolo unde s-ar fi vrut el pe când îşi făcea speranţe deşarte.

La două-trei zile, satul huia că biata Casandra a căzut într-o suferinţă grea, care i s-a tras de la o spurcată de broască, nimerită, cine ştie cum, chiar în așternutul fetei. Şi întâmplarea aceea n-a fost de şagă, căci după vreo câteva luni fata s-a stins cu zile.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (III)”

Ben TODICĂ: Jucăria 2

Andra, o piesă din lumea șahului tradițiilor românești susținea la Digi 24 fm într-un interviu omenesc cu Cătălin Striblea spunea (după un concert în duet cu Enrique Iglesias) că se regăsește în stilul „Latino” și că a trăit într-o altă lume în el. Lucru care m-a dus cu gandul la „Teoria câmpurilor cu coarde” (String field teory) a lui Michio Kaku, care matematic propune că trăim într-un infinit de lumi paralele în același timp, executând destine diferite. Într-un interviu, Kaku susține că universul este o simfonie de chimii și că o chimie este o mulțime de armonii în care o armonie se scaldă în vibrația subparticolelor dintr-un atom. Adică, strivind protonii dintr-un atom observăm electronii, nutrinii și quaki care vibrează în armonie creând universul. Acest fenomen, Albert Einstein l-a numit „Mintea lui Dumnezeu” cea care crează această muzică simfonică, rezonând prin tot universul.

Muzica, continuă Kaku este cea mai complexă și sofisticată forță  cu o diversitate bogată de atomi, protoni, neutroni, quarks și neutrinos creând muzica, iar melodia universului o compară cu Fizica. Calculatoarele Quantum ale viitorului vor opera cu informații din multiuniverse. Electronii pot fi în mai multe locuri deodată, adică într-un infinit de lumi paralele. Noi nu putem exist în toate aceste lumi, însă într-un imens număr existăm. În unele universuri nu s-a născut soarele, iar în altele s-a stins, însă într-un număr mare locuim, dar trăim vieți și experiențe diferite. În unele avem mai multe păcate, în altele mai puține, în unele mai mult talent, în altele deloc. Fenomenul care conectează toate aceste lumi între ele, Kaku l-a numit (Entaglment) încâlcire. Deci, calculatoare există în mai multe universuri. Atunci, oamenii de știință au concluzionat, bazați pe fenomenul electronului prezent în același timp peste tot, că el poate transporta informații dintr-o lume în alta, prin domeniul digital.

Acum văd mai bine că am fost reduși să fim stimulați doar de bani, pierzând astfel celelalte puteri spirituale și senzori fizici.

Mutilarea firescului, naturalului pentru a obține „omul nou”, robotizatul lipsit de senzații și emoții prin antrenare și educare continuă de gândire pozitivă în direcția mulțumirii de sine și împăcarea cu sine pentru neputința de a reuși. Această adevărată industrie a credinței în sine, în puterile noastre numai pentru găsirea succesului și fericirii are o investiție anuală de patru miliarde de dolari, industria modelarii omului viitorului. Ți se oferă continuu libertăți personale, libertatea conștiinței și eliberarea ei de obligații și vinovății. Asta îmi aduce aminte că în Egiptul antic când preotul Amin i-a executat pe Nefertiti și fratele ei, Faraonii de atunci și au modificat religia dând legi păcătoșilor, prin care aceștia își puteau răscumpara greșelile/crimele cu bani, nemaifiind obligați să și le care cu ei după moarte. Deci, azi prin aceste legi/filozofii ți se dezvoltă simțul nevinovăției sau devenirea imună la greșală sau crimă, deci se aplică amorțirea, autovindecarea. ĂLA DIN FAȚA MEA NU E SUFLET, E INAMIC/ȚINTĂ – TRAGE!

Neluând în considerare sau nebăgând în seamă pierderile libertăților economice și politice, antrenarea pe ascuns a societății în direcția înrobirii de bunăvoie și acceptarea împăcat și cu blândețe a sclaviei. Aceste legi sunt orchestrate/ confecționate/ proiectate să ne condiționeze fără milă ca să dăm vina pe noi înșine pentru neputința noastră de a reuși sau nu, de a nu fi capabili să ne adaptăm sau să ținem pasul cu filozofia corporației sau a sistemului care ne exploatează.

Cel mai efectiv motor de control al maselor de azi, dezvoltat de guverne este Auto-Satisfacția personală, adică nu trebuie să-l mai calmezi pe nemulțumit că se calmează singur, găsind în pușculița lui personală din creier ( noua religie) formule noi de împăcare. Chiar eu, acum mă împac singur la gândul că voi muri curând de bătrânețe și că nu se merită să mai lupt pentru drepturile care mi se iau unul câte unul pentru că nu mai sunt bani în pușculița pensionarului ( adică tineretul nu mai vrea să muncească și dacă nimeni nu mai plătește taxe nu mai sunt bani în visterie. Unde și când naiba s-a stricat Jucăria? Dau drumul la drepturi și mă consolez la gândul că nu voi mai fi obligat să trec prin suferința/asuprirea care acoperă viitorul.

Budismul controlează cele mai mari  ținuturi cu suflete sărace care trăiesc mulțumite cu puținul pe care îl primesc de la viață. Ei trăiesc în pace cu această viziune/ideologie morală și etică de sute sau chiar mii de ani. Ei sunt ca niște copaci tineri tăiați la un moment dat din viață și lăsați așa să existe până mor. Ei nu mai doresc alte experiențe. Ei intră într-o buclă, în care se învârtesc până mor și ce e mai dureros este că și civilizația pământului intră într-o astfel de repetiție. Această filozofie a fost culeasă și exploatată, adaptată de corporații pentru a controla angajații și apoi de guverne pentru controlul întregii lumi.

La origine suntem destinați să aflăm cine suntem ca să ajungem acasă, nu prin moarte ci prin ADEVĂR.

Calculatorul a facilitat noua ideologie folosită de capitalism pentru exploatarea eficientă a omului, domesticindu-l și transformându-l din suflet liber în robot. Totul are loc, se desfășoară la noi în cap, noi nu mai trăim în univers. Suntem convinși de aceste noi filozofii „desenate” ale economico-materialismului că nu suntem altceva decât materie de consum, niște oi incapabile, slabe și proaste. Că e vina noastră că suntem așa și că dacă mai dorim să existăm, atunci trebuie să învățăm să ne împăcăm singuri cu gândul că ni se da ceva de făcut în acest mod. Altfel (ne-au antrenat și orgoliul) ne facem de râs și o să murim de foame naturală. Taci și înghite gălușca!

Continue reading „Ben TODICĂ: Jucăria 2”

Vasile MIRCESCU: Lasă-mă să te iubesc

Lasă-mă  să  te  iubesc

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum norul  alb  iubește  cerul,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  vântul  zborul !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește  marinarul  marea,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  iubește pescărușul  zarea  !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

spunându-ți  vorbe dulci  în  șoapte,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

în  drumul  meu  spre  tine-n  noapte !

 

Lasă-mă  să  te  iubesc,

așa  cum  soarele  iubește  luna,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

azi  și  mâine  și  întotdeauna…

 

Lasă-mă  să  te iubesc,

așa  cum  ști  că  pot  iubi  doar  eu,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

atunci  când  totu-ți  pare   greu,

 

Lasă-mă  să te  iubesc…

și  lângă tine, eu   voi  fi  de-ndată,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

cum  n-am  iubit  în  viața  mea  vreodată !

 

Lasă-ma  să  te  iubesc,

minune  de  fecioară,

Lasă-mă  să  te  iubesc,

acum,  aici,  în  astă-seară !

——————————–

Vasile MIRCESCU

Ploiești