România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

În această atmosferă incertă, după ce ministrul britanic în România, G. Barclay, îşi exprima speranţa că România ,,va fi reprezentată la Congresul de pace ca o aliată”, la 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de S. Pichon informa guvernul român că ,,guvernul Republicii consideră…că guvernul român…trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivele participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor centrale”. Se arată apoi că această  decizie este justificată, ,,datorită suveranilor şi poporului român, care îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Pe de altă parte, în aceeaşi telegramă, guvernul francez considera că tratatul de alianţă din 1916 era abrogat de drept prin pacea separată din 1918, urmând ca Aliaţii ,,să formuleze o nouă declaraţie pentru examinarea revendicărilor româneşti, luând ca bază vechiul tratat”. Această atitudine a guvernului francez a provocat o vie îngrijorare la Bucureşti, Brătianu ameninţând chiar că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra tratatului din 1916, el ,,va fi constrâns să se retragă” (cf. tel lui Saint-Aulaire din 5 ianuarie 1919). La 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi în care arăta că ,,România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, pacea cu Puterile Centrale fiind numai o ,,suspendare” a luptelor. Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au intervenit în sprijinul cererilor româneşti, dar Clemenceau a reacţionat dur, ameninţându-l pe general cu ,,rechemarea”.

Guvernul englez s-a arătat mai înţelegător chiar decât cel francez, iar la 25 ianuarie 1919, într-o convorbire avută la Paris cu Brătianu, un membru al delegaţiei britanice asigura că ,,simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, iar ţara sa ,,n-a denunţat niciodată tratatul (din 1916), în niciun fel…”. În ianuarie 1919, guvernul american a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României, şi ,,dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace”. La 16 ianuarie 1919, R. Lansing trimitea din Paris o telegramă Departamentului de Stat, în care arăta că, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei şi a mobilizat, fiind ,,din nou în stare de război” cu aceasta. înainte de semnarea armistiţiului. Astfel, ,,România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale” şi faptul că ,,guvernele aliate nu au recunoscut niciodată tratatul de la Bucureşti (mai 1918)”, validitatea acestuia fiind ,,îndoielnică”, ,,noi (SUA) am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază cu Serbia, Belgia şi alte dar puteri beligerante mici…”. Astfel, în ianuarie 1919, toate marile puteri (Franţa, Anglia, SUA, Italia) recunoşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace, ceea ce nu a însemnat însă tratarea ei ca aliat de către ,,Cei patru mari”. Clemenceau ţinea să precizeze, înaintea deschiderii oficiale a Conferinţei de pace, că ,,Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 drept bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dar că ,,numai Congresul este suveran în a hotărî fixarea definitivă a graniţelor între statele interesate” Andre Tardieu declara: ,,Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Aveam împotriva mea pe Clemenceau şi pe Wilson…”.

După numeroase demersuri, la 6/19 ianuarie 1919, României i se recunoştea oficial statutul de aliat. A doua zi după ce Consiliul Suprem interaliat a hotărât asupra reprezentării statelor la Conferinţa de Pace, sosea la Paris delegaţia României, formată din primul ministru I. I. C. Brătianu şi N. Mişu (România avea doar doi delegaţi, dar Serbia avea trei). Ei erau însoţiţi de reprezentanţi ai provinciilor româneşti şi de numeroşi consilieri, militari şi civili. Îndată după sosirea la Paris, delegaţia română a avut prima confruntare cu Consiliul celor Patru, pe tema reprezentării în comisii, delegaţia constatând cu regret că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Atitudinea discriminatorie a marilor puteri faţă de statele mici s-a manifestat şi la elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse, într-o telegramă din 2 mai 1919, Brătianu scria: ,,Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai monstruoasă”. După câteva zile, la 7 mai, el comunica guvernului: ,,Chestiunea reparaţiilor este insuficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor mari este feroce. Din această cauză, belgienii şi italienii erau pe punctul de a părăsi Conferinţa” (tel. lui Brătianu din 7 mai 1919).

În cursul negocierilor, delegaţia României a putut să constate că chestiunile care o interesau în cel mai înalt grad erau discutate şi soluţionate fără participarea sa. Astfel, delegaţilor români li s-a înmânat textul tratatului cu Germania ,,chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, iar clauzele privitoare la reparaţii ale tratatului puneau România în inferioritate faţă de alţi aliaţi. Cum se prezenta România în faţa Conferinţei de Pace, după luptele şi sacrificiile făcute ? Conferinţa urma să fixeze frontierele statului român, după întregirea naţională, şi cotele cuvenite din plata reparaţiilor de război. Dezideratele României au fost expuse pe larg în şedinţa plenară a Conferinţei, din 1 februarie 1919, unde primul ministru Brătianu a prezentat situaţia României în timpul războiului. El s-a referit la actele (convenţii şi tratate), prin care puterile Antantei recunoşteau drepturile legitime ale României asupra teritoriilor sale stăpânite de monarhia austro-ungară. Neutralitatea forţată în care se găsea România, după impunerea păcii separate de la Bucureşti, nu putea dura mult timp, deoarece, moralmente, poporul şi armata n-au încetat să se pregătească pentru ,,momentul reintrării în acţiune”. În concluzia prezentării sale, Brătianu arăta că România aşteaptă de la Conferinţa de pace recunoaşterea hotărârilor de unire pronunţate de români în 1918, a participării nemijlocite la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a dreptului legitim al României de a elibera teritoriile locuite de români  aparţinând monarhiei austro-ungare.

La 28 iunie 1919, la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Germania, dar România, ca şi alte state mici, nu participase la elaborarea lui, nici măcar nu fusese informată. În ceea ce priveşte tratatul cu Germania, interesele României erau legate în primul rând de reparaţiile de război, Brătianu reuşind să obţină din partea lui Clemenceau promisiunea că va sprijini includerea ţării sale în rândul statelor care vor beneficia de reparaţii. Dar decepţiile au continuat, la 7 mai 1919, în telegrama către Pherekyde, Brătianu scria: ,,Nouă (românilor) ni s-a remis (textul tatatului) cu cinci minute înainte de intrarea germanilor (…) Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie (a reparaţiilor), dar în orice caz decepţia va fi formidabilă”. Într-adevăr, în momentul în care delegaţia română a putut lua cunoştinţă de textul tratatului, a aflat ,,noi şi monstruoase nesocotinţe ale intereselor noastre, introduse fără ştiinţa noastră, în special în chestiunea reparaţiunilor”. La 28 iunie 1919, la Versailles, delegaţia română, alcătuită din I. I. C. Brătianu şi generalul Const. Coandă, a semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conţinutul său, delegaţia română aflase cu o zi înainte, în privinţa reparaţiilor, tratatul conţinea două referiri la România. Prima, în art. 244 şi anexa nr. VII la acest articol, prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; a doua, în art. 259, alin. 6, care obliga Germania să renunţe la tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918.

În articol se spunea: ,,Germania confirmă că renunţă, conform articolului   XV din armistiţiul de la 11 noiembrie 1918, la beneficiul tuturor stipulaţiilor cuprinse în tratatele de la București şi Brest-Litovsk şi în tratatele complementare (…). Germania se obligă să transfere, respectiv fie României, fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, orice instrumente monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtutea sus-ziselor tratate”. Un interes major referitor la reparaţii îl reprezenta art. 232, care cuprindea angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populaţiei  civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate cum şi bunurile ei, în timpul în care…s-a aflat în stare de război cu Germania…” Tratatul prevedea înfiinţarea unei Comisii care avea să fixeze suma pe care ţările învinse trebuiau să o plătească, modalităţile de plată şi cotele ce trebuiau să revină fiecărei ţări învingătoare. România n-a făcut parte din această comisie, de aceea interesele ei nu au putut fi apărate în mod eficient. Despăgubirile şi restituirile pe care România le cerea de la Germania şi aliaţii săi erau formate din: 1. sumele rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcută de administraţia militară germană, prin Banca Generală Română, în valoare de  2.173.000.000 lei aur; 2. despăgubiri pentru punerea în vigoare anticipată a tratatului de la Bucureşti a căror valoare era fixată aprox. la 750.000.000-1000.000.000 lei aur; 3. despăgubiri pentru distrugerea industriei petroliere, care însumau numai pentru industria particulară circa 10.000.000 lire sterline. 4. despăgubiri pentru pagubele suferite din partea aliaţilor (valoarea Casei de depuneri şi stocul aur al Băncii Naţionale a României), în valoare de 1000.000.000 lei aur; 5. despăgubiri pentru pagubele suferite de civili şi de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei (Em. Bold, De la Versailles la Lausanne.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)” →