Aștept o clipă de tăcere,

O blajină mângâiere,

Omenia să se-nfiripe,

Virușii să se extirpe!

 

Aștept și seriozitate,

Oamenii să aibă parte

De multă iubire divină,

Bolile să nu mai vină!

 

Aștept o clipă de tăcere,

De gândire, recreere;

Căci Divinul fiind în toate,

Să ne ierte, doar el poate!

 

 

CÂND O LUME NE DESPARTE

 

Când o lume ne desparte

De atâtea legi divine,

Noi vom merge mai departe…

Printre flori, printre suspine!

 

Când o viață ne desparte

Neștiind ceea ce vine,

Noi nu o să stăm departe…

Dumnezeu ni se cuvine!

 

Casa-i casă, masa-i masă,

Când fericit vrei să trăiești,

Viața e foarte frumoasă…

Fii puternic, deci nu greșești!

 

Pe cei răi o să îi doară

Dar tu vei fi nemuritor;

Dumnezeu  –  a ta comoară…

E Tatăl tău ocrotitor!

 

Vei atinge nemurirea

Când iubind viața ți-o trăiești,

Doar Divinul și iubirea…

Sunt martori la ceea ce gândești!

 

Dumnezeu este iubire,

Iubirea pură-i Dumnezeu,

Nu ne cere asuprire…

Să fim doar sfinți, așa cred eu!

 

Continue reading „Árpád TÓTH: Aștept o clipă de tăcere (poezii)” →

De simți suflul răcoros
izvorând din orice floare,
om iubit, ești norocos,
este o iluminare.

Iar dacă aceea răcoare
ce din floare izvorește
iese și din mădulare,
Dumnezeu te ocrotește.

 

Sfânt să fii ți-e datul sorții,
dar să știi să și trăiești,
labirintul vieții-morții
este calea să-nflorești.

 

Nu e greu să fii cinstit,
nici sărac nu e rușine,
ție așa ți s-a ivit,
dar fii om cum se cuvine.

 

Și a pământului suflare
de te așezi, vibrând o simți,
este o comunicare
cu magnetismul unor sfinți.

 

Și nu fi trist de viața-i grea,
ți s-a dat ca să o treci,
oricum vei fi călit de ea,
ești cu îngerii… pe veci.

 

Iar pacea din interior
de s-a arătat odată,
va sosi și în viitor
pentru omenirea toată.

 

Fericit trecând prin zile,
să trăiești iubind mereu,
Dumnezeu este iubire,
iubirea este Dumnezeu.

Am fost o frunză căzătoare,

Pe apa vieții am plutit,

Ani grei m-au pus la încercare,

Dar  pe parcurs m-am ofilit!

 

 

Doar coloana vertebrală

Prin credință a persistat,

Și-n iluzia infernală

A vieții dure, s-a cimentat!

 

O iluzie este viața,

Mi s-a spus de atâtea ori,

Dar trebuie să-i guști dulceața,

E ca atunci când te însori!

 

Singura mea realizare?

E când  pe Divin L-am cunoscut,

Căci bucurie nu-i mai mare…

Din spirit să te fi născut!

 

Devenind spiritul curat

Prin ceea ce Dumnezeu mi-a dat,

O briză fină m-a bucurat,

Sau Duhul Sfânt cel lăudat!

 

În timp voi dispersa iubirea,

S-o simtă toți pe-acest pământ,

Să o cunoască omenirea,

Prin acel sfânt discernământ!

 

Iubirea să ne copleșească,

Divinul, tot mai fericit…

Creația să își privească,

Că nu degeaba a muncit!

Am ales să nu revin

 

Apa încet se prelingea

În lacrimi pure pe obraz,

Un Univers nu-mi ajungea,

Să iubesc, cât mi-a rămas!

 

Dar anii mei se scurg ușor,

Prin natură și Divin,

Mi-am făurit un cuibușor,

Să mă nasc și să revin!

 

Și nu voi plânge niciodată,

De ceea ce Divinul mi-a dat:

Multe vieți de altă dată;

Dar eu nu m-am conformat!

 

Clipele ce o să vină,

Trebuie să le stimez,

Orice om mai și suspină,

Dar eu nu mai lăcrimez!

 

Zilele-mi vor trece ușor,

Fără de niciun suspin,

Eu voi pluti încetișor,

Alegând să nu revin!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

București

15 ianuarie 2020

 

Cei ce fac rele vor fi pedepsiți

 

Să nu credeți că-n astă viață

Nu se respectă vreo povață,

Că Divinul vobește în plus,

Nerespectând ceea ce v-a spus!

 

Ca un bumerang, răul făcut…

Se va întoarce de la început

Spre a suferi cel vinovat.

Divinul toate le-a rezolvat!

 

Știind că n-ai intenții bune,

La încercare te va pune.

Nu face prea mare tărăboi,

Doar la judecata de apoi!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

7 ianuarie 2020

 

Bradul

 

Vreau să fiu doar un brad mare

Și ani mulți ca să trăiesc,
Dar când de Crăciun mă taie,
Repede mă prăpădesc!

Așa frumos împodobit,
Mulți copii înveselesc,
Cadouri multe de-au sosit,
Tot sub mine poposesc!

Dar unde sunt acei copii,
Care pe străzi, de frig crâșnesc?
Rupeți-mi doar o crenguță,
Viața să le-o îndulcesc!

 

 

O vibrație Divină

O vibrație Divină
Mi se prelinge pe față
Și  în clipa ce o să vină
Tentaculele-i mă-nhață.

Mângâierea-i e de înger,
Conștiința îmi e trează,
Eu rigid… sunt băț de sânger,
Adierea fin vibrează.

Cu acea euforie
Gust din a clipei dulceață,
Stând pe un pisc de glorie
Când gândurile-mi îngheață.

 

 

Freamătă ușor pădurea

Freamătă ușor pădurea
Sub trilul meu dulce de pași,
Ceru-mi dăruie savoarea,
Deasupra brazilor trufași.

Un mic izvor din depărtări
Clădește vaduri din alei,
Cu susuru-i spre patru zări
Și calmul frunzelor de tei.

Mii de păsări concertează
La marginea unui desiș,
Când soarele scânteiază
Din tufele de zmeuriș.

Un poet cu lira-i strâmbă
Mă chinuie-n suflet de zor,
Chiar și brazii mi se strâmbă
Și nici la mers nu prea am spor.

Continue reading „Árpád TÓTH: Freamătă ușor pădurea (poeme)” →

Atunci când soarele apune

Într-un sfârșit de luna mai,

Oamenii buni să se-adune,

Bucuroși, într-un colț de Rai!

 

Să vadă vișinii în floare

Purtând rochii de mireasă,

Când pe-a cerului culoare,

Curcubeele se lasă!

 

E protecția divină

Ce-ntr-un semicerc se-arată,

Cu un zâmbet de regină,

Pe cupola ei bombată.

 

Da cât suferă pământul…

E permanent exploatat,

Arșița, gerul și vântul,

De-atâta timp l-au maltratat!

 

Dar e umil și rezistent

Și ce vremuri o să vină…

Dar cel mai sadic oponent,

Îi e omul cel cu vină!

 

Oamenii nu se potolesc…

Dar se miră toată lumea

Când unele dealuri pornesc

Și vin la vale aiurea!

 

Când se-nfurie pământul

Ne-amintim de-a lui candoare,

Cutremurul, apa și vântul,

Schimbă a vieții culoare!

 

Inocența e furată!

De ce lipsesc cei șapte ani?

Moralitate-a e uitată,

Și transformăm totul în bani!

 

Când soarele ne-ndrumă,

Pământul ne dă bucate…

Dar unii prea mult consumă,

Deși ne dă pe săturate!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

11 octombrie 2019

Sunt pădurar din tată-n fiu.
Un om destoinic vreau să fiu,
Căci natura mă iubeşte,
Pădurea mă-ntinereşte.

Printre urşi, printre mistreţi,
Printre oameni certăreţi,
Printre şatre de ţigani,
Sunt pădurar de-atâţia ani.

Printre oameni hrăpăreţi,
Printre hoţi şi prin nămeţi,
Pe la stâni printre dulăi,
Mă udă ploile pe văi.

Gestiunea-i în spinare,
De am lipsă… rău mă doare.
Printre buşteni şi metri steri,
Trec anii… parcă au fost ieri.

Şi mă trezesc în zori de zi,
La boncănit pentru a fi,
La cocoşi de dimineaţă,
Doar aşa o să fac faţă.

Iar cu ursul faţă-n faţă,
Dumnezeu, el îmi dă viaţă,
Nu mă mişc şi o să plece,
Ca să fug, prin gând nu-mi trece.

Printre izvoare, pe poteci,
Care cu greu poţi să le treci,
Printre stânci şi bolovani,
Am rezistat atâţia ani.

Pădurar de meserie,
Eu nu ştiu ce o să vie,
Azi lucrez şi mâine’s şomer,
Dar în viaţă tot mai sper.

Eu, pădurea şi Divinul,
Am ales din viaţă chinul,
Printre cerbi şi căprioare,
Sus pe munţi cu pieptu-n soare.

Printre fagi, printre molizi,
Inima de ţi-o deschizi,
Poieniţele în floare,
Dau izvoarelor culoare.

O să am pensie mică,
Dar să vină, nu îmi strică.
Reumatismul? El mă paşte!
Moare omul de se naşte!

Printre urşi, printre mistreţi,
Printre oameni certăreţi,
Printre şatre de ţigani,
M-am tot luptat ca să fac plan.

Vor rămâne doar amintiri
Adevăratele iubiri,
Cu multe vise deşarte,
Toţi anii căraţi în spate.

Pentru nepoţii adunaţi,
Stors de ani şi bătrâneţe,
Toţi munţii cutreieraţi,
Li-i descriu din tinereţe.

Generaţiilor viitoare,
Le-am plantat păduri în soare,
Ca neuitat de timp să fiu,
Fost pădurar din tată-n fiu.

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

Octombrie 2019