Vasile MIRCESCU: Ai văzut vreodată ploaia?

Ai văzut vreodată ploaia?

Ai văzut vreodată ploaia
De culoarea unui crin,
Ce te udă până-n suflet
Chiar de cerul e senin ?

Când are culoarea asta,
Lasă ploaia să te ude,
Căci acum este momentul,
Iubirii să te inunde…

Doar iubirea e curată

Și e albă precum crinul,

Nepătată , parfumată

Și frumoasă ca seninul…

Iubrea este floarea rară
Ce nu se ofilește…
Niciodată n-o să piară…
Și-n stâncă ea va crește !

Așa cum soarele răsare,

Pe cer, când nu e nici un nor,

Așa și dragostea apare,

Ca ploaia, cu parfum de-amor…

11. 03. 2017

——————————–

Vasile MIRCESCU (Vali M.)

Ploiești

Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”

Liniştea vieţii nu are nevoie de retragerea în pustietate. Trăind în lumea cărţilor, scriitorul Al. Florin ŢENE găseşte oxigenul, care arde îndoielile şi orice urmă de ezitare în procesul de creaţie. Viaţa este o nelinişte continuă, având în permanenţă o stare interogativă. Profund impresionat de viaţa şi opera lui Radu Gyr, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, închis în temniţele comuniste, în mai multe perioade, Al. Florin ŢENE, ca un ales cărturar, studiază câţiva ani arhivele, ducând până la capăt o îndelungată muncă de cercetare ce culminează cu publicarea romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2020. Romanul este precedat de pertinente consideraţii, cuprinse sub titlul Radu Gyr – Poetul secolului XX , ce poartă semnătura jurnalistului Ionuţ ŢENE.

Firul narativ are o compoziţie unitară, cele zece capitole: Leagăn fără cântec, De aici înainte vremea se măsoară, Sunt, Doamne, copt pentru cules – PARTEA I şi Noi nu am avut tinereţe, Pentru cei viteji zidim altare, În veacu-acela de aramă, Noi, cei pierduţi, Dacă într-o zi o să se vadă, Viaţa abia mai licărea în mine, Întoarcerea din cruciadă – PARTEA II sunt precedate fiecare de un motto, din creaţia poetului Radu GYR. Înlănţuirea capitolelor se face gradat, arhitectonica romanului poate fi văzută ca un model de estetică a textului.

Lectorul va rămâne uimit de imensa muncă de arhivă, de prelucrarea artistică a datelor, acestea fiind subsumate pasiunii pentru studiu şi adevărului istoric. Am certitudinea că prin publicarea romanului amintit, Al. Florin ŢENE ia parte la opera de consolidare a culturii române.

Este bine ştiut că Radu Gyr primeşte pedeapsa cu munca silnică pe viaţă pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane. Scriitorul Al. Florin ŢENE surprinde succesiv în roman viaţa din temniţele comuniste, fiind convins că adevăraţii scriitori sunt firi hotărâte. Cu fiecare pagină citită, am descoperit chemarea romancierului către piscurile literaturii, orientarea sa către o existenţă eroică, demnă şi măreaţă ca a poetului Radu Gyr.

În ziua a 330-a de la sentinţa cu condamnarea la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, sentinţă unică în lume de acest gen, ce numai „justiţia” comunistă o putea da, la ora patru dimineaţa, într-o joi, când caraliu a venit să ridice patul şi să-l închidă cu lacătul de veriga din fier fixată în perete, s-a adresat deţinutului Radu Dumitrescu.

–Bă! Criminalule! N-ai murit?

–După cum vedeţi, mai trăiesc…tovarăşe!

–Nenorocitule! Nu eşti tovarăş cu mine!

–Scuzaţi! Aşa ne-a învăţat comandantul să vă spunem!

–Bine, bine!Am uitat să ridic de la cancelarie o scrisoare venită de la Tribunalul Poporului, să ţi-o dau…Ia-o!

Cu mâna tremurândă, slăbit şi emoţionat, deţinutul Dumitrescu a luat scrisoarea cu plicul desfăcut şi a început s-o citească

Remarcabilul optimism al scriitorului Al. Florin Ţene faţă de viaţă izvorăşte din convingerea că omul este chemat s-o slujească şi să-i intensifice ritmul. Personajele sale se zbat în dimensiunile timpului, subliniind drama intelectualului român, care protestează în faţa maşinii de abrutizare şi de negare a personalităţii umane. Aserţiunea lui Rousseau mă urmăreşte: Orice om are dreptul să-şi rişte viaţa pentru a şi-o păstra. Iată de ce firul epic al romanului INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ este riguros construit şi sincronizat în dinamica cronologică a evenimentelor. Aceste pagini de roman fac să răsune clopotul istoriei noastre, pecetluind în diamante imaginea poetului Radu Gyr, care, la rându-i, a descris în poeziile create în detenţie, moartea care stătea zilnic la pândă, frigul şi foamea cumplită.

Cu poetul meleagurilor craiovene nu am stat în celulă, dar aveam să-l cunosc într-o împrejurare dramatică pentru mine Ca mulți alți confrați de suferință, în timpul detenției, datorită în mare măsură subnutriției şi a faptului că am făcut toată iarna lui 1958-1959 în cămașă, m-am îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară, detalii care se găsesc în mai multe articole ale mele.

Într-o zi, am fost scos din secţie și dus să mi se administreze pneumotorax. Era și aceasta o șansă de supraviețuire. Se mai încercase și cu pneumoperitoneu, dar nu dăduse rezultate. Aveam cavernă sub clavicular dreaptă și compresarea bazelor pulmonare se dovedise a fi apă de ploaie. Nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul când mi s-a introdus acul aparatului între cele două pleure, am leșinat. Doctorul Marola, medicul-deținut la vremea aceea, se făcuse pământiu la față, după câte am aflat. Când mi-am revenit,eram întins pe o targă și scos pe culoarul spitalului având drept paznic pe caraliul care mă adusese. Dar el era obișnuit cu «mortăciunile» și sigur că nu eram primul pe care-l trebuia să-l ducă în secţie sau la morgă. Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”” →

Laura OPARIUC: Trenul de noapte

TRENUL DE NOAPTE

Pune-mi inelul cu frunze,
să plecăm cu trenul de noapte,
pașii tăi încă urcă trepte incerte,
tulpini de umbre cresc cu șoapte
cenușii, aproape inerte,
în aer, nevăzutele iubiri
se răscolesc spasmodic din amintiri,
fluturi negri în arcuire și castane coapte
vor veni peste noi cu trenul de noapte…
Vor înceta ploile încă nevenite,
te voi vedea zâmbind prin aripi cernite,
prin sticla timpului ucis în zori de luna nouă.

Invizibil, între noapte și zi, începe să plouă.
Unele zile sunt chiar fericite,
când mă aștepți cu frunze pe trepte
și deodată liniile nu mai sunt drepte,
nici oamenii plictisitori,
vii spre mine cu-ale tale comori
din povești cu zâne și magi,
toamnă, ai început să cobori
din veșnicie–n efemer,
vrăjile dezlegi până ce pier…
De acum vei găsi
păpădii risipite pe nor,
când tu vii, nu toate mor…
Fumul și ceața se-amestecă-n vale,
doar eu te aștept singur pe cale,
cu ani rătăciți prin palida lume
cu oameni mulți, fără nume…
Îți simt respirarea de seară,
cu fiori de răcoare, fără să doară,
cu foșnet de frunze în vis de crizanteme,
cu gust molatic de castane coapte,
vino, de mine nu te mai teme,
cum nici eu de moarte…
Vino, toamnă pornită,
tu ai timp, eu, doar clipă…
Te-ai rătăcit pe poteci?
Nu mai știu cine ești,
cine sunt, ce se poate…
Vino, vino, încă nu e târziu,
iată și trenul de noapte…

24.09.2019

—————————-

Laura OPARIUC

Mircea Dorin ISTRATE: Veșnicia-i, o clipită

Ne clădim întreaga viață, pe clipita care trece,

Pe ce gândul, pe ce fapta, zi de zi mi se petrece,

Pe dorințe, pe speranțe, pe iubiri înșelătoare,

Pe păcate ce le facem, pe virtuți înălțătoare.

Pe credință, pe minciună, pe cea sete de avere,

Pe dorința de mărire, de cea fală, pe putere,

Mai mult rele decât bune vom lăsa în urma noastră

Când, la ultima clipită, facem calea neîntoarsă.

Dacă timpul, cum se spune, e o clipă infinită,

Viața noastră-i o nimica în scurtimea ei trăită,

Iar secunda de continuum, ce-i cu-aripile în zbor,

E cuprinsă în prezentul, ce-i trecut și-i viitor.

Trăiți clipa! cum se spune, cât îmi sunteți trăitori,

Că ea este viața voastră, un nimic să te-nfiori,

Ca să simți ceva mai altfel decât ceea veșnicie,

Ca să stii că-n lume este băgăție, sărăcie,

Ură, dragoste, minciună și de-asupra….. vrednicie.

ÎN GERUL NOPȚII

E totul nins cu stele de lumină

Cernute din tăriile cerești,

E totul alb, ca albul fără vină,

Înveșmântându-mi satul ca-n povești.

Întroenite case fumegânde

Se-ngârbovesc la margine de drum,

Îmi par a fi ființe vii, plăpânde,

Cu suflet mare, creștinesc și bun.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Veșnicia-i, o clipită” →

Vasilica GRIGORAȘ: Suferința și bucuria

De când lumea și pământul, oamenii au trăit și suferințe și bucurii. Dalai Lama considera că „cele mai multe necazuri ale noastre sunt cauzate de dorințele noastre pasionale și de atașamentele noastre față de lucrurile, pe care greșit le înțelegem ca fiind entități durabile”, iar părintele Paisie Aghioritul spunea că „bucuriile lumești sunt bucuriile materiale… bucuria adevărată, curată se poate găsi numai lângă Hristos”. În opinia lui Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm“. Ne naştem cu un scop, avem un drum de parcurs, obligatoriu, însă opţional şi la îndemâna noastră este modalitatea de a-l parcurge, alegând suferinţa sau alegând bucuria în fiecare moment al vieţii noastre pentru că „Durerea este inevitabilă, însă suferinţa este opţională“, ne spune M. Katleen Casey.

Dacă stau bine şi reflectez, nu este prima oară când mă gândesc la simțirea și trăirea suferinței și a bucuriei. De multe ori am stat de vorbă cu mine despre aceste lucruri. Le-am pus adesea față în față și le-am oglindit în sufletul meu cu întregul arsenal de împrejurări în care s-au manifestat. Am descoperit reacții disproporționate și neadecvate situațiilor respective. Mă refer la momente din trecut în care îmi era cel mai greu, când aveam impresia că totul este insuportabil, când totul părea că se năruie, când nu mai vedeam nicio portiţă de a ieşi din starea respectivă pentru a merge înainte. Mai mult decât atât, încercând să proiectez viitorul, fără un suport real îmi imaginam scenarii sumbre.

Conștietizând aceste lucruri, încet, încet am început să mă analizez mai bine, să-mi monitorizez felul de a reacționa în varii situații. Am început să citesc cărți de dezvoltare personală, cărţi duhovniceşti și să mă rog mai mult. Răspunsul a venit neașteptat de repede. Gândul cel bun a venit de SUS. Am înţeles că Tu, Doamne erai deja la uşa mea și abia aşteptai să o deschid și să-ți vorbesc, rugându-Te să-mi călăuzești pașii pe calea cea bună. Am ajuns să nu mă mai doară trecutul şi să nu mă mai sperie viitorul. Am înţeles că trecutul cu bune şi rele a fost şcoala Ta, Doamne, prin care m-ai învăţat să iubesc, să iert, să visez, să fac alegeri, să mulțumesc pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce fac.

Cât trăim, viața ne oferă experiențe de toate felurile în care ne punem nenumărate întrebări: De ce este obligatoriu să trăim lucruri mai puțin plăcute şi nu putem să le alegem doar pe cele mai bune? Cum am putea să ne ferim de cele care aduc suferință? Dacă avem un destin dinainte pecetluit, căruia trebuie să i ne supunem, atunci în ce mai constă așa zisul liber arbitru? Răspunsurile la aceste întrebări sunt particulare, variind de la persoană la persoană, însă dacă nu putem alege experiențele pe care le trăim, cert este că putem decide ce să simţim atunci când trăim o experienţă oarecare. Și aici se naște o altă întrebare: Cum putem alege liniştea, seninătatea sau bucuria în momentele dureroase? Nimeni nu neagă faptul că este greu acest lucru, dar trebuie să înțelegem inutilitatea suferinţei, sub orice formă s-ar manifesta în noi.

Căutăm plăcerea şi evităm durerea exact ca animalele. Spre deosebire de ele, mintea noastră poate să gândească în trecut și în viitor. Iar de aici vin multe din suferinţele noastre. Regretăm anumite decizii din trecut, deşi de fiecare dată decizia luată ni se părea că este cea mai bună, conform circumstanţelor de atunci. Dacă ne raportăm la viitor, manifestăm nesiguranţă sau teamă. Înţelept este să trăim în prezent. Acum și aici, omul îşi poate manifesta capacitatea maximă de a reacționa și decide cum poate evita suferința și transforma experiențele dureroase în bucurii.

Osho spunea: „starea naturală a omului este bucuria”. Aşadar, suferinţa pe care fiecare dintre noi o simte de-a lungul vieţii este de fapt o alterare a stării noastre naturale. Suntem „bolnavi “ ori de câte ori simţim durere. Şi atunci ce-i de făcut? Cum am putea să trăim în bucurie din ce în ce mai des? Cum am putea să trăim în bucurie tot timpul? Cred că e nevoie de o viziune mai largă asupra lucrurilor. Perspectiva faptului că fiecare dintre noi acceptă să schimbe ceva la nivelul gândirii atunci când simte suferinţa este punctul de pornire. Emoţiile se schimbă atunci când se schimbă circumstanţele! Ar putea fi oare şi invers? Cât de dependenţi suntem de emoţiile noastre în modul în care percepem realitatea? Dacă ajungem să înțelegem și să credem că ne putem schimba emoţiile, atunci am putea aprecia că suferința este doar o alegere. Nefericită preferință, ce-i drept, dar o opțiune, nu o obligativitate!

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Suferința și bucuria” →

Titina Nica ŢENE: Parcă sunt alta decât sunt (grupaj poetic)

Se rostogolesc mugurii-n frunze

şi seva aleargă prin ramuri mai sus

verdele trece cântând prin iarbă

că zilele reci au apus.

Cerul aruncă haina de nori

merg printre fire de vânt

şi când mă –mbrăţişează soarele

parcă sunt alta decât sunt!

Cad tristeţile din mine

Se simte primăvara-n aer

Copacii deschid ochii-n vînt

Şi parcă aud cum creşte iarba

Şi ghioceii din pămînt

O altă primăvară vine

Şi-mi încolţesc cuvinte-n gură

Şi cad tristeţile din mine

Ca florile de pe răsură

Vino-n pădure să simţim

Natura-ncet cum prinde viaţă

Să ne cuprindă primăvara

În nesfîrşita-I dimineaţă

Copil de corcoduşe

E iarnă,Doamne,şi e frig

Un vânt tăios mă biciuie pe faţă

Nu pot să cred şi nici să înţeleg

Că acuma sunt la margine de viaţă.

Nepoata mă tot trage înapoi

Cu chipu-i blând şi fin ca de păpuşe

Şi lângă ea îmi pare foarte rău

Că nu mai sunt copil de corcoduşe.

Să prind iar fluturii pe deal

Şi mama să mă strige,îmbufnată,

Să ascult acelaş cântec din caval

Redevenind copilul de altădată.

Doamne, ne eşti punct de sprijin

Doamne ne eşti punct de sprijin

într-o lume pieritoare

ce ne-am face fără Tine

dacă tot ce naşte moare?

Continue reading „Titina Nica ŢENE: Parcă sunt alta decât sunt (grupaj poetic)” →

Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VII)

(Amintiri moștenite)

Cum și-a „furat” flăcăul nevastă (III)

În seara în care Ion Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vremea numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorba pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui; iar când i se întâmpla asta, nu izbucnea în vorbe, ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut să-i umple numaidecât ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei de mamă, în ce priveşte lucrul ce îl aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să pregătească de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze cu tragere de inimă porunca. Dar mai bine nu intra…

Când deschise uşa încăperii, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcate de parcă erau gata de plecare, ori abia sosite, două trupuri alăturate, cu capetele plecate, stăteau pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. În încăpere stăpânea o muţenie deplină. Una din cele două stane de piatră începu a-și face simțite atributele omenești și, ridicându-și capul, o ţintește cu ochii săi verzi pe stăpâna casei, gata să-şi rostească şi vorbele:

– Mamă, vrei nu vrei, eu… mi-am luat nevastă. Şi dacă-ţi convine să rămâi singură, eu chiar acum o iau de mână şi mă duc în lume.

– Da’ cine te-o-nvăţat pe tine, Ioane, că luatu’ nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Te pomeneşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane… Uite ce-am hrănit eu, Doamne, la sânul meu!…

– Lasă mamă, că n-am dat în cap nimănui… O să ai şi mata cu cine te împotrivi urâtului când voi pleca la armată.

– Degeaba cauţi tu s-o dregi, băiete!… Că nu-i apă pe albia Bârladului cu care să speli ruşinea pe care mi-ai făcut-o! Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete … Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd a cui eşti! Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o închipuită lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr drept cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rosteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

– Ce-ai făcut, Ioane!?… Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul! Fata asta ţi-i neam de sânge, băiete!…

După o scurtă tăcere, Ion îndrăzneşte s-o înfrunte pe mamă-sa

– Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta … Ş-apoi, sângele nostru s-o înstrăinat de-acuma, mamă.

– Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete… Ca să-ţi bată vântu’ de undi vrei tu. Măcar de-ai avea corabie, Ioane!.

– Ba chiar am, mamă! începe să-și descătuşeze curajul făptaşul. Am de-acum un fel de corabie, mamă, și cu ea o să străbat viaţa, poate că şi ţara… Că tot nu mă las eu de făgăduinţa c-am să-l răzbun pe tata! Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post… Şi cu Ruxandra de mână, o să-mi fie mai uşor, mamă. Da’ pân’ atunci, hai să ne liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă!… Cât dinspri lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră. Nu-i aşa Ruxandră?…

Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi bărbia de şiragul de mărgele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă leit cu bărbatu-său de pe cealaltă lume.

A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lu’ Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea cea veche a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

Cuscrii, aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea, s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le va da tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

La nunta cu pricina s-a pus în faptă şi ameninţarea făgăduită lui Ion de Ghiţă Pâslă. Însă ea s-a împlinit cu Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Din tinerețea lui Ion Ionașcu (VII)” →

Forough FARROKHZAD: Fereastra

Fereastra

Când mi-a rămas credința suspendată

de firul gingaș al dreptății atârnând

iar prin oraș, răpusă la pământ,

inima razei mele a zăcut

călcată în picioare,

când din nevinovații ochi ai dragostei

sub vălul negru și reglementar ascunși
prinse-a țâșni izvorul sângelui

ce-a inundat locașul cel mai sfânt,

viața-mi pierdu orice valoare,

și numai sunetul pendulei
a mai bătut secundele
în care-am înțeles că negreșit
va trebui himeric să iubesc.

Forough Farrokhzad, Iran 1935-1967

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Continue reading „Forough FARROKHZAD: Fereastra” →

Mariana GURZA: Vivat, crescat, floreat, Eleonora SCHIPOR!

De ce Eleonora Schipor? Fiindcă este o bucovineancă vrednică, din zona atât de dragă mie. Ea îmi amintește mereu, de lanurile de in înflorit, de tradițiile și obiceiurile locului…

Acum, mai mult ca niciodată, îmi amintește de mama. Chiar dacă au trecut ani buni, și nu ne-am văzut niciodată, Eleonora este sora mea, rămasă pe pământ românesc.

Cupca, leagănul visat al copilăriei mele rămas în veșnicii…

Prietenia noastră nu are doar o valoare sentimental. Ea există și atât! Colaborăm și ne bucurăm împreună, râdem și plângem la vremuri tulburi…

Iubește oamenii, și fiecare pas pe care îl face este ca o binecuvântare venită de la dumnezeire. Își clădește viața în clipe ce stau la poarta veșniciei.

Da, Eleonora Schipor, o perlă bucovineancă, care azi sărbătorește alături de cei dragi. Se cuvine să-i spun din toată inima: Vivat, crescat, floreat !

Născută la 6 februarie 1960, comuna Pătrăuții de Jos, regiunea Cernăuți.Studii superioare, Universitatea de Stat (azi Națională) din Cernăuți. Facultatea de limbi străine. Profesoară de limba franceză la CIE Cupca, pedagog-organizatoare. Profesoară de categorie superioară. Conducătoarea cenaclului literar «Lămâița». Director pe principii obștești a muzeului istoric al satului Cupca. Autoare a 30 de cărți proprii. Îngrijitoare de ediție a altor 20 de cărți (autori diferiți). Corector, redactor și lector a încă câtorva cărți. Publică în ziare (românești și ucrainene) materiale diferite de peste 40 de ani. Membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina, (2017), a USLR (Moldova), (2017). Membră a Ligii Scriitorilor din Moldova-Iași (România), (2019). Laureată a Premiului «Olga Kobâleanska» (2015) – nominația «Literatura artistică». Deținătoare a multor diplome de merit din partea secției raionale și regionale de Învățământ, mai multor organizații, Societăți și Asociații. Membră a Societății pentru cultura și literatura română în numele lui Mihai Eminescu. Vicepreședinta Societății regionale «Golgota», Președinta Filialei creștine ASCIOR-Cernăuți, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni, membră a cenaclurilor literare raionale «Familia» și «Izvoraș» (Hliboca). Membră a Asociației Internaționale de binefacere «Kolping» (filiala Pătrăuții de Jos). Cetățeană de Onoare a satului de baștină Pătrăuții de Jos.

Autoare a mai multor volume, Ilie Motrescu – coborâtor din semeția dacă. București, ed.„Crasna”, 2003; De-a pururi logodit cu tinerețea. Hliboca, 2004; Un fizician cu suflet de poet. Cernăuți, ed. «Knighi XXI», 2004; Din comoara strămoșească (folclor), Cernăuți, ed. «Zoloti Litavrî», 2005; Cântecul viorii (eseuri), Cernăuți, ed. «Prut»; Nestinsă-i făclia Poetului. Cernăuți, ed. «Zoloti Litavrî», 2006; Muguri pe ramul creației. Cernăuți, ed. «Prut», 2007; Viața culturală a satului Pătrăuții de Jos. Cernăuți, ed. «Prut», 2007; O privighetoare de munte cu nume de baladă. Cernăuți, ed. «Prut», 2008; Cu gândul la poetul Ilie Motrescu. Cernăuți, ed. «Prut», 2009, Anii de școală – amintiri de neuitat. Cernăuți, ed. «Zelena Bukovina», 2009; Biserica «Adormirea Maicii Domnului» din Pătrăuții de Jos la 100 de ani. Cernăuți, ed. «Zelena Bukovina», 2009; Răbdarea – floare rară. Storojineț; Ca bradul la poale de munte. Cernăuți, ed. «Zelena Bukovina», 2009; Dăruind un strop de fericire oamenilor. Storojineț, 2010; Mergând pe drumurile vieții. Cernăuți, ed. «Zoloti litavrî», 2010; Pătrăuții de Jos – tu ești baștina mea. Cernăuți, ed. «Zoloti litavrî», 2010; Un frumos început de drum. Storojineț, 2010; Fântâna Albă – un ecou al durerii ce dăinuie peste vremuri. Storojineț, 2011; Din toată inima. (Від щирого серця), (în l. ucr.),Cernăuți, ed. «Prut», 2011; Începătorii. Storojineț, 2011; Sfânt lăcaș de închinare. Storojineț, 2012; Lumea miraculoasă a poeziei. Cernăuți, ed. «Prut», 2012; O viață dedicată slujirii sfântului altar. Herța, 2012; Cel mai bun operator din Ucraina. Storojineț, 2013; Mărțișor. Storojineț, 2014; Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul. Herța, ed. «Cuvântul», 2014; Ansamblul etno-folcloric Mugurel la 10 ani de activitate. Cernăuți, 2014; Un strop de fericire din roua copilăriei. Storojineț, 2015; Eleonora Schipor – indice bibliografic. Storojineț, 2015

A coordonat mai multe volume: O viaţă zbuciumată, (Неспокійне життя)Elizaveta Bogdaniuc, Storojineţ, 2005; Judecata de după moartea omului, (Життя після смерті), Elizaveta Bogdaniuc, Storojineț, 2005; Muzica inimii, (Музика серця), Elizaveta Bogdaniuc, Cernăuţi, 2006; Viaţa trece, amintirile rămân…, ( Життя проходить, спогади залишаються) Magdalina Morar, Cernăuţi, 2007; Cântarea Carpaţilor, (Гімн Карпатам), Ilie Motrescu, Storojineţ, 2008; Toamna crizantemelor albe, ( Осінь білих хризантем), Vasile lzvoran-Cernăuţeanu, Cernăuţi, 2008; Între vis şi realitate (На межі реальності та мрій), Maria Motrescu – Popescu, Cernăuţi, 2009; Chemarea sufletului (Поклік душі), Elena Sidac, Storojineț, 2010; Тепло душі моєї, Ольга Захарюк, Сторожинець, 2010; A trăi viaţa deplin, ( Гідно прожите життя), Iulia Morar, Lilia Morar, Storojineţ, 2010; Cântece de leagăn din Bucovina, ( Колискові пісні Буковини), Irina Timiş, Storojineţ, 2010; Viaţa pe pământ un drum spre veşnicie, ( Земне життя – шлях у вічність), Dorina Prepeliţa, Storojineţ, 2010; Când munca înfrumuseţează viaţa, Nina Ciobotar, Storojineţ, 2010; Prețuiește viața, Angela Fedorean, Storojineț, 2011; Cu speranță în viitor, (З надією на майбутнє), Diana Opaeț, Rodica Opaeț, Storojineț, 2011; Calea spre vis și speranță, (Шлях до мрій та сподівань), Tatiana Țâbuleac, Gheorghe Țâbuleac, Storojineț, 2011; Cântarea Carpaților, (Гімн Карпатам), Ilie Motrescu, Cernăuți, editura „Prut”, 2011; Чисті джерела натхнення (Izvoarele cristaline ale inspirației), Мірча Мінтенко, Чернівці, вид. «Прут», 2011; Pagini de folclor crăsnean. (Сторинки краснянського фольклору), ed. „Prut” (Cernăuți), 2011; În familia unită, (У колі дружної родини), Elena Fedoreac, в-цтво «Прут», 2012р.

Continue reading „Mariana GURZA: Vivat, crescat, floreat, Eleonora SCHIPOR!” →

Gențiana GROZA: Fascinația poemului haiku

Frumusețea celor patru anotimpuri caracteristice arealului geografic al țării noastre oferă poeților care compun poeme în stilul liricii nipone, reale momente de inspirație. Este însă nevoie nu numai de talent literar cât mai cu seamă de extazierea în fața clocotului discret al fenomenelor naturii dar și de cunoașterea câtorva reguli de compunere a acestor poeme. Lunile de iarnă decembrie și ianuarie ne-au arătat o altă față a anotimpului îmbrăcat de obicei într-o hlamidă de omăt. Un exemplu:

Haiku hibernal

(Gențiana Groza)

Gerar fără nea-

o pisicuță toarce

stând pe o sanie

Unda râului-

doar rațe și pescăruși

așteptând neaua

Astfel că ședințele de inițiere a elevilor din 2 clase, a V-a și a VI-a, de la Colegiul Național clujean „George Coșbuc” urma să le desfășor cu mai puțin „material didactic”. Dar cum elevii au reintrat în clasele lor după vacanța de iarnă și mulți dintre ei au fost la munte, cadrul hibernal minunat a fost sugerat cu talent de norocoșii care au reușit să se afle pe patinoar sau pe pârtia de schi din zonele montane. Iată primele încercări ale noilor membrii ai cenaclului clujean „Poesis”.

Cu nostalgia toamnei în suflet Carla Matei m-a impresionat cu poemul ei:

Frunze uscate-

dans pe muzica lină

din sufletul ei

Pentru ca iarna să o prindă pe Ana Pavel Mititean cu patinele la primele încercări de a luneca pe suprafața lucioasă a gheții:

De dimineață-

patinoarul distractiv

cu începători

Continue reading „Gențiana GROZA: Fascinația poemului haiku” →