Dragii mei enoriași!

Poleială postumă. De la Revoluție încoace am fost obișnuiți de către posturile de televiziune cu niște spectacole grotești. Seară de seară politicienii noștri s-au certat ca la ușa cortului, acuzându-se reciproc de tot felul de infracțiuni: ba că unul a furat mai mult decât altul, ba că unul a încălcat de mai mule ori legea decât celălalt etc. I-am văzut adesea duși de poliție, cu cătușe la mâini, la sediile unor instituții menite să facă ordine în stat și să impună domnia legii, dar am auzit a doua zi că au ieșit peste noapte pe ușa din dos și sunt bine-mersi, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am auzit de unii că au fugit din țară după ce au făcut țării pagube astronomice și, pe undeva prin nu știu ce insule, se prăjesc la soare, punând la cale alte și alte escrocherii viitoare. De îndată ce vreunul a ajuns pe vreo colină socială, într-o funcție mai importantă, cum au început să-l lovească, să-l împroște cu noroi, să-l compromită cu orice preț. Altfel spus, cineva este corect, cinstit și demn atâta timp cât nu ocupă funcții publice. Cum ajunge într-o astfel de funcție, numai ce auzi despre el că i se scot din dulap toate scheletele ascunse, că este așa și așa, oricum, cel mai nepotrivit pentru poziția în care a ajuns. De îndată ce persoana respectivă decade din funcție, fie pe cale pașnică, dându-și demisia, retrăgându-se, fie dat afară cu surle și chimvale, cum începe să redevină omul capabil, cinstit,  corect și demn, cel mai potrivit pentru a se cățăra din nou pe povârnișurile piramidei sociale. Ciudat, foarte ciudat!  Nu-mi amintesc ca despre cineva sus-pus să se fi vorbit numai de bine în tot timpul mandatului său, cât și după aceea. Ai impresia că parcă-i blestemată națiunea noastră ca să nu trimită decât tot ce-i mai rău la  conducere, că nu are oameni capabili și demni s-o reprezinte, că e neguvernabilă… Parcă cineva alimentează din umbră asemenea știri și mentalități și, probabil, știe el ce știe! Este în interesul unor puteri din culise să creeze impresia că la conducerea noastră nu sunt decât ,,mitici  dâmbovițeni” corupți și incapabili și astfel să ne determine să ne pierdem încrederea în conducători, să ne luăm lumea în cap spre ,,alte zări de farmec pline”! Rezultatele se văd la tot pasul. Cinci milioane de români au emigrat, alții își manifestă cu orice prilej neîncrederea și disprețul față de puterea politică, de oamenii de la putere, ceea ce e foarte grav. Altădată românii erau gata să-și dea viața pentru țară, pentru conducătorul țării, acum….!

O persoană publică importantă, chiar dacă a devenit ,,ciuma” societății, conform presei celei de toate zilele, mai are o posibilitate de a se reabilita, de a redeveni ,,omul extraordinar, pe care l-a dat națiunea română!” Știți când? Când moare! Ascultați la o asemenea ocazie cuvântările ce se țin despre el de către colegi. Chiar dacă în viață au fost adversari politici, când vine vremea despărțirii, mortul este redescoperit. Deodată te trezești că tocmai el, care a fost catalogat ca cel mai…, cel mai…. rău, era de fapt cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai capabil, cel mai demn, omul care a respectat cu sfințenie legea și mai ales Constituția, creștinul adevărat cu mult respect față de cele sfinte, de istorie, de țară…

Astfel de spectacole îți lasă un gust amar. E o judecată a lumii foarte schiloadă, mai degrabă obișnuită cu trăncăneala. Cei vechi, romanii, aveau o vorbă: de mortuis nisi bene (adică ,,despre morți numai de bine”). Se vede că  suntem urmași ai vechilor romani! Ce-i drept, nu-i ușor să ții o cuvântare la o înmormântare, adică un necrolog, în situația în care vrei să spui și adevărul, să fii și cinstit față de cei vii și de cel mort și să mai ai și pretenția să scapi nepăruit. Știu asta din proprie experiență. De mai bine de patruzeci de ani am oficiat sute de înmormântări. Au fost situații când am avut ce să spun și situații când nu am avut. Mă refer la cele bune. Au fost oameni la mormântul cărora nu poți vorbi decât despre viață, te simți în imposibilitatea de a cuprinde în câteva minute noianul de calități și fapte bune ale defunctului, fără a exagera, fără a denatura realitatea. Au fost oameni la care m-am chinuit să scotocesc prin amintiri ca să găsesc un clenci de care să mă leg și să încropesc o cuvântare. La unii n-am găsit nici atât și atunci am vorbit la modul general, despre viață, despre moarte, despre cele sfinte, despre ce este dincolo mai cu seamă. Desigur, pentru defunct nu mai are valoare nici dacă-l vorbești de bine, nici dacă-l vorbești de rău. Spusele au valoare pentru cei vii, pentru cei prezenți, pentru ca din experiența celui decedat să învețe pentru ei, să-și rânduiască propria viață. Dacă se întâmplă să spui vreun păcat, vreo patimă a celui decedat, riști să-ți pui familia lui în cap și să ți-i faci dușmani pentru multă vreme. Marele scriitor francez Bossuet era și preot. El avea tupeul să critice la înmormântări pe cei care avuseseră putere în viață și o folosiseră fără scrupule, pe cei care se îmbogățiseră pe căi ilicite și nedreptățiseră pe cei săraci și umili. S-a întâmplat adesea ca să scape de la astfel de înmormântări cu fuga, lovit și zburăturit de rudele mortului. Mi s-a întâmplat la o înmormântare să-mi exprim mâhnirea că defunctul nu a fost spovedit și împărtășit din copilăria lui, chit că murise la mai bine de șaptezeci de ani!  Mă chemase soția lui ani de zile să-l spovedesc și să-l împărtășesc. Stabileam bine seara ca dimineața să nu mănânce și să nu bea nimic până  îl spovedesc și-l împărtășesc. Când ajungeam, îl găseam râzând. Îmi spunea: ,,- Părinte, iar veniși degeaba, că eu băui un păhărel de țuică!”  Nu l-am criticat în cuvântare, ci mi-am exprimat mâhnirea pentru nereușita mea, pentru lipsa lui de purtare de grijă pentru ale sufletului. Nu l-am criticat că era un bețivan notoriu! Cu toate acestea, unul dintre copii lui mi-a devenit dușman  aprig. M-a împroșcat la telefon cum i-a venit la  gură, fiindcă  am îndrăznit  ,,să-l critic” pe tatăl său că nu s-a împărtășit. De atunci l-am sunat de Paști, de Crăciun, ca să-i urez și eu cele cuvenite, dar mi-a închis telefonul…. Așa supărare! Și când vorbești pe cineva numai de bine, exagerând lucrurile doar ,,pentru a ieși bine în poză”, apar situații hilare, ca cea dintr-o istorioară cu tâlc ca aceasta. Se spune că la o înmormântare, preotul ridicase în slăvi pe mort cu laudele: că a fost excepțional, nemaipomenit, nemaivăzut etc. Soția mortului le-a șoptit copiilor: ,, – Ia vedeți, mamă, în sicriu, e chiar tatăl vostru sau părintele vorbește despre altcineva!”  Mda!

Nu-i ușor să vorbești la o înmormântare! Politicienii noștri știu asta și de aceea vorbesc atât de frumos despre colegii decedați, chit că în viață nu i-au catalogat decât monștri, căpcăuni, alcoolici, infractori, corupți și cum le-a mai venit lor bine ca să se facă credibili. E greu, mai ales când trebuie să-i poleiești postum!  Te întrebi,  doar, când or fi spus adevărul?! Of, of, of!

*

Sfaturi părintești. Selectăm pentru astăzi un fragment din învățăturile Sfântului Ioan de Kronstadt privind prioritățile noastre din viață. Avem multe de învățat. Iată-l:

,,Viața noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deși avem minte sănătoasă și ne cunoaștem scopul vieții, nu dăm importanță acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane și fără noimă. De aceea am spus că viața noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare și băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentația strict necesară a trupului și pentru susținerea vieții trupești. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulțumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-l de acțiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint și de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux și plăcere, în loc să le întrebuințăm pentru satisfacerea unor necesități, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuințele noastre și de mulțimea obiectelor care le împodobesc bogat și cu fantezie, în loc să ne mulțumim cu un adăpost sigur și decent și cu lucrările decente și strict necesare traiului; ne pasionăm și de calitățile noastre spirituale: minte, imaginație, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului și deșertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc și corupt, în loc să ne punem însușirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoașterii de Dumnezeu, preaînțeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii – rugându-L, cerându-I și preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire și respect; și numai după aceea, și doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră. Ne pasionăm de cunoștințele noastre asupra zădărniciilor lumii și, pentru a ni le înmulți, pierdem timpul prețios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veșnicie. Nu arareori ne „pasionăm” de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci, dimpotrivă, fără silință, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obține un profit. Ne pasionăm după oameni arătoși, sau după frumoasele reprezentante ale sexului slab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înțelepciune, fără a-l irosi în jocuri și distracții; ne pasionăm, în sfârșit, de noi înșine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înșine și pentru care căutăm și alți închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie și să ne deplângă nemernicia, imensa deșertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului Împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii și morții, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut și am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm nunele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învățătura Evangheliei Sale. Vai nouă, „nepăsători la astfel de mântuire” (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credință creștinească, speranță și iubire creștinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta fățarnic și trecător și care nu ne-am arătat râvnitori să moștenim veacul celălalt, cel ce urmează morții noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua” de carne pe care o vedem acum”.

*

Rugăciune de copil din vremea noastră: Un copil, compunând o rugăciune, a spus aşa:   ,,Doamne, în seara asta, Te rog ceva cu totul special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar place să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute. Mi-ar place să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează…Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine…Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar place să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-Ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

*

 File de jurnal – 22 iul 1982(II).  ,,Mă voi duce mâine la Severin să discut cu protopopul situația nou creată la Malovăț. Am în vedere faptul  că pictorul I. V. nu respectă tehnica de restaurare prevăzută în deviz.  Folosește săpun și ,,Dero” dizolvate în apă fiartă. Cu bidineaua și mătura dă pe pictură  și scoate apoi lighenele și gălețile cu apă murdară afară. Mă gândesc că e bine să iau niște probe de material, să-l duc la laborator pentru stabilirea formulei chimice, să fac niște fotografii când ei spală așa cum spală iar la sfârșit să-l dau în judecată și să-i cer despăgubiri. Pictorul susține că materialele pe care le folosește constituie ,,secret profesional”.   

Au venit la mine la biserică Ciobanu Alexandru, student la Drept în anul III la Sibiu și Pera Aurel, student la Filozofie în anul III la București. Cei doi mi-au relatat că în urmă cu două săptămâni actorul Florin Piersic se afla în restaurantul ,,Intercontinental” din București cu  Anna Széles, soția sa. A venit Nicu Ceaușescu și a invitat-o pe Anna la dans. Ea a refuzat. Acesta i-ar fi spus: ,, – Ce, fă, cu ăsta te….., iar cu mine nu vrei să dansezi?”  A vrut s-o tragă de mână, dar a intervenit Florin Piersic. Cei din suită au reproșat imediat cu lovituri și înjurături. Actorul a fost doborât la pământ și desfigurat. Pentru a nu se face zarvă multă, în mod tacit a fost trimis de urgență la o secție de chirurgie din străinătate pentru a-l salva de la moarte.

Nicu Ceaușescu ar fi un om foarte dificil și libertin. Fiind în urmă cu câtva timp în Franța, a jucat cărți și a pierdut un milion și jumătate de dolari. Cei de acolo l-au sechestrat până la achitarea sumei, iar cei de aici s-au executat. Atunci s-ar fi zvonit c-o ia pe Nadia Comăneci de soție, pentru că aceasta avea mult aur și  valută.

Cei doi au criticat o serie de lucruri de pe la noi, dar, considerând că ,,sunt puși”  să facă aceasta, am încercat să le explic cele cuvenite și să le demonstrez că nu au dreptate și că trebuie să fie mai optimiști.  Tot ei mi-au spus că Constantin Noica își are domiciliul la Păltinișul Sibiului. Acolo își scrie liniștit lucrările, sperând să facă din Sibiu o ,,oază culturală”.

Mama aleargă foarte mult. Doarme câte două-trei ore pe noapte. Umblă noaptea cu vitele, iar ziua lucrează. Azi am dus-o la târg cu doi purcei, apoi  cu brânză la piață. Nu știu de unde mai poate găsi atâtea resurse de energie și de voință, de generozitate, de hărnicie și dăruire! Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 414 (16 –31 Ianuarie)” →