Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?

 De multe ori mi-am pus întrebarea: de ce scriem monografii și ridicăm statui marilor personalități numai după moarte? Nu ar merita, oare, ca respectiva personalitate, ajunsă la vârsta înțelepților, să se bucure de această recompensă a societății? De ce acest egoism al societății?

Pornind de la aceste întrebări pe care mi-le-am pus, retoric firește, m-am aplecat asupra studiului primei monografii despre Ion Creangă. Alungându-mi din minte întrebările de mai sus, știind că societatea umană este egoistă și ranchinoasă.

Așa cum se stipulează în istoria literară română, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost dominată de trei mari personalități din domeniul scrisului: Mihai Eminescu, geniul poeziei naționale, povestitorul Ion Creangă și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Primele decenii ale secolului XX coincide cu apariție unor ediții reprezentative din creația celor trei mari scriitori și a unor contribuții documentare care se referă la biografia acestora. Deși în acea perioadă apăruseră numeroase articole și recenzii despre opera și personalitatea celor trei mari scriitori, nu se poate vorbi încă de adevărate studii critice, care să reliefeze concepția unui autor și calitățile artistice ale operei, într-un cuvânt, personalitatea și originalitatea scriitorului respective

Lucrările de acest gen vor apare abia în perioada dintre cele două războaie.și cu sprijinul Fundației Regale, începând cu studii aprofundate despre viața și opera lui Mihai Eminescu.

O situație particulară, din acest punct de vedere, prezintă Ion Creangă. Cu toate că apăruseră la noi câteva articole sau chiar colecții de documente, în toate provinciile românești, semnate adesea de amator, totuși nu puteau fi citate-la 40 de ani de la urcarea la cer a scriitorului- o monografie Creangă, având la bază principia și metode științifice. În ciuda acestui fapt apare la Paris în 1930 un studio valoros consacrat scriitorului român. Autorul- Jean Boutiere- semna atunci  monografia “La vie et l”oeuvre de Ion Creangă”, tipărită la Librăria universitaire J.Gamber, lucrarea a fost tradusă, apoi, în românește de Constantin Ciopraga și publicată în 1976, la Iași, cu titlul “Viața și opera lui Ion Creangă,” 344 p. O a doua lucrare de același tip- și cea mai importantă până acum- aparține lui George Călinescu, care recunoștea în momentul apariției cărții sale “Ion Creangă” apărută în 1938: ”singura sinteză notabilă era  până acum cea a unui francez. “

Aflând despre acel scriitor francez am căutat să cunosc mai multe despre acesta. Astfel am aflat că Jean Boutiere este un fiu al Provenței. Ca și celebrul Frederic Mistral, prieten cu Alecsandri, s-a născut în sudul însorit al Franței, la Mallemort, aflat între Aries și Aix-en Provence, la 1 noiembrie 1898. După studii la Marsilia și Toilouse, s-a înscris la Sorbona, unde s-a manifestat ca un student silitor și active, având mari profesori în epocă precum Georges Milliardet, Antoine Thomas și Alfred Jeanroy.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?”

Dorel SCHOR: Volum de memorii (ziceri)

* Ca să iei un examen trebuie mai întâi să-l dai.
* Nu-i în apele lui… Atunci de ce se bagă în apele altuia?
* Prea cinstitul e suspect…
* Protestați voi și pentru noi, iar data viitoare ne revanșăm.
* Prostia nu justifică insuccesul, dar uneori îl explică.
* Pentru propagandă nu-s necesare cifrele reale, ci cele oficiale.
* Ce mă miră pe mine e faptul că nimeni nu se miră.
* Îmi plac și mercenarii dacă lucrează în agricultură.
* Filantropia este adesea recunoașterea unei vinovății.
* Istoria nu e muzică, dar e interpretabilă.
* Nu spuneți prostii, dacă nu știți. Întâi informați-vă.
* Câte unul îmi explică foarte clar ce am vrut să spun eu (Zoltan Terner).
* Limba este organul de gust al vorbirii.
* S-a inventat și pilotul fără avion.
* Minciuna e furnizată gratuit. Adevărul se plătește.
* Nu poți opri o vacă să se balege pe bulevard, dacă ai dus-o tu acolo.
* Am citit că nici o afirmație a avocaților despre colegii lor nu e adevărată.
* Un volum de memorii ar trebui prefațat de medicul de familie.
* Florile fac grădina, nu gardul din jur.
* Educația e scumpă și nici nu mai rentează.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Eleonora SCHIPOR: Locuri de poveste în prag de Primăvară

          Profesorii de limba și literatura română din raionul Hliboca au avut zilele trecute seminarul practic în problema: „Eficacitatea lecției: proiectarea, desfășurarea și analiza. Metode și tehnologii formative ale educației moral-creștine în cadrul orelor de comunicare și literară”.

            Seminarul a avut loc pe baza CIE Cupca, avându-le ca protagoniste pe profesoarele de limba maternă din școala noastră: Maria Lazurca, Marilena Zâgrea, Lucica Dușceac și Olimpia Bojescu.

            Obiectivele au fost cunoașterea și îmbogățirea valorilor patrimoniului nostru național; Cunoașterea în cauză a locurilor de baștină a unor personalități literare; Dezvoltarea dragostei față de tot ce este frumos și sfânt;

            În cadrul seminarului practic toți profesorii  însoțiți de metodista secției raionale de învățământ Hliboca, d-na Domnica Mihai, au vizitat mai multe locuri importante din România, așa ca muzeul „Ion Creangă” din Humulești, deoarece la 1 martie este și ziua de naștere a „sfătosului bunic”. Pe urmă au vizitat mai multe obiective culturale din județul Neamț: mănăstirile Agapia și Văratec, unde au fost la casa, dar și mormântul Veronicăi Micle, iubita lui Eminescu, cât și muzeele „Alexandru Vlahuță” și „Nicolae Grigorescu”. La întoarcere toți participanții au făcut o scurtă vizită la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” unde au asistat puțin și la slujba de seară și s-au închinat la moaștele Sfântului.

            Peste tot au procurat obiecte de cult, cât și suvenire spre amintire, au făcut poze, iar principalul  au revenit cu impresii de neuitat.

            Sincere mulțumiri aducem doamnei profesoare-metodiste Domnica Mihai, profesoarelor de la CIE Cupca, pentru buna organizare, colegilor pentru susținere și încurajare. Tuturor le dorim succese și realizări depline.

———————————————

Eleonora Schipor

Cristian Em. ȘTEFĂNESCU: Deziluzii (poeme)

INSTINCT DE FURIE

 

furie în degetele căptușite-n piele roasă de lovituri în pereți

nebunie  din praf de meteori uciși într-un impact măreț

ură dezlânată neregulată impasibilă

adâncimi neexplorate încarnate-n firea mea umană

sunt război între clișee un antagonism de sentimente

port în pungile lacrimale otrăvuri și-n iris lumini ucigătoare

consumabile  consumate consumându-mă

n-am suflet l-am ars ucis l-am dezinstalat

fișier corupt de-o generație infectă

consumând dezinfectant

 

mă reneg mă auto reneg și exilez

într-o fâșie a paradisului meu narcoleptic

în care pe-un râu Styx în izvorâre

plutește suav imaginea iubirii

scoasă la o imprimantă veche

pe-o hârtie mucegăită

în care chipul ei s-a deformat

când a plecat de lângă mine

 

răcnesc zbier țip

incantații himere deziluzii

le-adun într-un mare colaps

o explozie de lumină chioară

ce mi-a injectat privirea cu șrapnel de nesomn

în sinea mea însă de ceva timp încoace

oricum mimez  odihna permanentă

 

 

CONFUZII RELIGIOASE

 

coroană de spini poartă lumea mea

iar eu sunt un soare muribund însângerat

o explozie la moartea sufletului

a schimbat atmosfera

respir greu adevăruri greoaie

Continue reading „Cristian Em. ȘTEFĂNESCU: Deziluzii (poeme)”

Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei

Mi-e dor de primii ghiocei din grădina amintirilor mele … Prima zi de martie îmi aducea – o dată cu şoapta plină de afecţiune a acestor clopoţei – şi primele semne ale unui anotimp plin de speranţă. Eram încă la vârsta basmelor, când ghioceii, însoţiţi de mărţişoare – fiecare avându-şi povestea şi semnificaţia sa – , mă aşteptau în mâinile tatălui meu, ale prietenilor şi colegilor mei. Le simt încă răcoarea petalelor în palmele mele fierbinţi. Îmi transmiteau umezeala rece a zăpezii.

Citisem, cândva, că Domnul crease zăpada lăsând-o incoloră, dăruindu-i însă libertatea de a-şi alege culoarea. O şansă unică. Zăpada ar fi putut avea veşmântul oricărei flori. Îmi imaginez spectacolul grandios al dansului floral. Închid ochii şi savurez priveliştea. Petale ce strălucesc în toate nuanţele … În adierea zefirului plutesc mii de flori, fără a da atenţie dorinţei zăpezii. Doar ghiocelul, firav, modest şi timid, trece cu paşi înceţi şi nesiguri. Doar el ascultă rugămintea zăpezii şi i-o împlineşte, dăruindu-i propria sa culoare. De atunci este zăpada albă, iar ghiocelul singura floare  ocrotită de ea.

Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta munţii şi văile acoperite de o zăpadă albastră? Primii fulgi ar părea fluturi născuţi din însăşi bolta cerului. Prima pătură aşternută ne-ar aminti talazurile oceanelor… În orice caz, relatările privitoare la zăpada roz până la maroniu, din 11 martie 2010 din Stawropol, ne-au neliniştit. Albul imaculat este frumos. De multe ori întâmplarea face cea mai bună alegere. Înfiorată, ating frăgezimea petalelor. Mi le-ai dăruit tu acum, de 1 Martie. Ce tradiţie frumoasă … Ele trezesc în mine bucuria primăverii. Îmi place să le simt apropierea pe masa mea de lucru, răspândind o aromă dulceagă în vecinătatea lalelelor. Mă întreb dacă ghioceii şi lalelele sunt  înrudite… Noi avem rădăcini comune, dar cum ar fi să avem bulbi comuni? Să păstrăm în noi acea sevă vitală, care ne-ar permite să depăşim perioadele glaciare ale vieţii noastre? Poate că, dacă am avea curajul să ne recunoaştem întotdeauna culoarea părerilor şi a sufletului, am fi mai echilibraţi pe sârma îngustă a vieţii. Limba germană exprimă plastic această necesitate: “Man muss Farbe bekennen”. Tradus mot-à-mot, înseamnă: „trebuie să-ţi recunoşti deschis culoarea, apartenenţa”. Dar unii nu posedă nici o culoare, nu le-a fost dăruită sau nu s-au putut decide pentru una dintre ele. Sunt simple cioburi de sticlă, prin care descoperi părerea altora. Te gândeşti acum şi tu la cristalele transparente ce răspândesc curcubeul? Ele sunt persoanele care ne împodobesc cotidianul, văd alternativele, aspectele multicolore ale vieţii. Refractând, cristalele reuşesc să dezvăluie nuanţele ascunse în spectrul culorii albe.

Privesc petalele ghiocelului, această rochiţă de balet pe scena anotimpului ce se apropie, şi înţeleg că, datorită purităţii ce o emană, a devenit simbolul renaşterii. Renaşterea copiilor alungaţi de acasă, afară, în viscolul unei ierni cumplite, şi care, din bunăvoinţa Cerului, s-au reîntors ca nişte  ghiocei, după cum ne povesteşte o legendă balcanică. Doar în Marea Britanie a ajuns această floare, din pricina culorii sale albe, “floarea morţii” şi nu este adusă niciodată în casă. Curioase sunt asociaţiile născute la privirea gingăşiei …

Vino acum lângă mine. Dăruieşte-ţi pauza căutătorilor pasionaţi de soiuri noi. Catalogul editat de Günter Waldorf prezintă 300 de varietăţi ale ghiocelului.  Am putea să ne uităm împreună la aceste mici bijuterii. Alegeţi un măr. Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Primii ghiocei”

Melania RUSU CARAGIOIU: Mesaje de mărțișor

HAIKU  ADUCE  ȘI  GHIOCEI…

 

Ghiocel galant,

(Glanthus nyvallis)

Cum de ai ieșit din neant,

Pe un sol glisant?

 

Zboară iar prin crâng

Clinchet fin de cling, cling, ding,

Solie: „Nămeți se sting” !

 

Din neua albă

A ieșit un clopoțel,

În cușmă și cojocel!

 

Ning azi pe pământ

Clopoței de albă nea:

Pentru ,,Ziua ta!”

 

Ninge pe pământ,

Prin cristal de beteală,

Zeea vernală.

 

Veniți, păsări dragi,

Nu vreau să stau singur sub fagi,

Pe foi veștede de fragi…

 

Furia iernii

A trecut vijelios

Și i-a dat planul pe dos !

 

Un sol mititel

Arborând un clopoțel

Pe al dorului castel

 

***

SONET   CU   GHIOCEI

 

Trec zilele zburând din calendar,

Banal joc de cuvinte mă-mpresoară,

În juru-mi doar comune rime zboară;

Și filele le-am rupt, dar e-n zadar…

 

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Mesaje de mărțișor”

Claudiu TĂNĂSESCU: Împotriva rusificării Republicii Moldova

L-am întilnit la Slănic Moldova, acolo urmează un tratament de recuperare fizică. Un bărbat nu prea înalt, brunet și serios. Calca apasat, semn ca viata cazona si-a pus amprenta. A fost combatant in razboiul din Transnistria; un roman care a luptat pentru neamul si drepturile lui. Nicolae Grecu are 46 de ani, este casatorit si este foarte mindru de cei doi baieti ai sai. Unul este student la Academia de Studii Economice din Bucuresti, iar mezinul face inca liceul la Chisinau. Povestea de curaj si eroism, izvorite din dragoste de tara, a lui Nicolae Grecu, incepe inainte de 1989, cind Republica Moldova era stat in marea Uniune Sovietica. „Rusificarea masiva s-a declansat in anii 1975-1985. Toate cartile, ziarele erau in rusa. La scoala se invata in limba rusa. La serviciu nu puteai vorbi decit in rusa. Daca deschideai gura si ziceai ceva in romaneste, riscai sa fii inchis. In 1982, eram student la Institutul Politehnic din Chisinau si acolo invatam ca limba rusa va fi una unificata, pe tot globul. Nu am acceptat nici un moment, insa, sa renunt la limba in care am scos primele gingurituri la sinul mamei”, isi incepe povestirea Nicolae Grecu.

Dupa absolvirea facultatii, proaspatul inginer s-a intors in orasul natal, Dubasari, din Transnistria. Aici activitatea lui de manifestare a spiritului romanesc s-a amplificat. „Exista un fel de organizatie a romanilor, numita «Clubul Mostenirea». Rolul nostru era sa amplificam sentimentul national in rindul romanilor din zona. Nu trebuia nimeni sa uite ca este roman si ca trebuie sa vorbeasca limba romana. Primele vorbe ale bebelusilor trebuiau sa fie in graiul matern, si nu in rusa. De aceea recitam poezii, mergeam si cintam pentru romani. In paralel cu noi, aveau si rusii clubul lor. Erau mai bine organizati decit noi. Romanii erau haotici si mai lenesi. Prin 1989-1990 a inceput o miscare de democratizare, care a avut ca principal obiectiv renasterea sentimentului national. S-a propagat in scoli, gradinite, la serviciu, in ziare, reviste. Incepeam in sfirsit sa fim romani, la noi acasa”, spune fostul combatant. Cind a simtit ca vremurile sint in schimbare, Nicolae Grecu s-a urcat pe intreprindere si a pus la loc de cinste tricolorul. „Cind au venit rusii la serviciu, nu au mai vrut sa intre la munca, spunind ca ei nu lucreaza sub stindard fascist. Steagul a stat acolo vreo doua luni si abia dupa aceea l-au dat cazacii jos„, povesteste cu lacrimi in ochi romanul din Transnistria.

Dar bucuria eliberarii de comunism nu a fost de durata. Intre cele doua maluri ale Nistrului s-a prefigurat un nou coflict. Un conflict in care romanii au trebuit sa tina piept cazacilor. Locuitorii din Dubasari au iesit cu pieptul gol in fata automatelor cazacilor.

Razboiul din Transnistria a inceput pe 2 martie 1992 si s-a incheiat pe 8 august in acelasi an. Conflictul s-a declansat, insa, in decembrie 1991, cind cazacii transnistrieni au atacat si podul de peste Nistru. „Am simtit intr-adevar ca romanii sint o forta si se pot organiza, de-abia in februarie. Pe 11 si 12 februarie 1992, toti romanii din Dubasari, precum si cei din comunele invecinate, ne-am adunat cu toti pentru a manifesta impotriva cazacilor. Femei, barbati, copii, mergeam spre ei cu piepturile goale. Cazacii stateau cu automatele pregatite la doi-trei metri in fata noastra. Eu imi tineam sotia si copii de mina. Eram in linia intii. Cazacii au inceput sa traga deasupra noastra. Femeile si copii au sarit sa le ia automatele din mina. Nu a fost nimeni omorit, dar multi au fost raniti. A fost o ridicare sufleteasca asa mare, incit toti plingeam de fericire. Eram inima de roman linga inima de frate. Spiritul de patriotism se amplificase si a atins cote maxime”, isi aminteste de acele clipe cutremuratoare fostul combatant. Vazind ca romanii incep sa se ridice, cazacii au inceput sa fie activati, numarul lor sporind considerabil. „Cazacii sint niste betivi, fara mama si fara tata. Sint un fel de mercenari care lupta pentru bani si bautura. Odata intrat pe mina lor, nu mai ai scapare„, mai spune Nicolae Grecu. Mai multi romani au fost dusi de cazaci in inchisoarea de la Tiraspol sau pur si simplu li s-a pierdut urma.

Voluntarii au fost sufletul razboiului din Transnistria. Pe 2 martie s-a deschis ceea ce avea sa fie numit de istorie, Razboiul din Transnistria. Ostilitatile au inceput cu atacarea de catre cazaci a Politiei din Dubasari. „Au tras in politie. Romanilor li s-a interzis sa riposteze. Ordinul de la Chisinau era sa ramina in post, dar sa nu traga sau sa se predea. O parte dintre politisti au trecut de partea cazacilor. Sint si acum cu ei. Cei mai multi au fost, insa, luati prizonieri. Au fost dusi la inchisoarea din Tiraspol, unde au fost batuti si interogati. Unora li s-a dat drumul in iunie si au venit imediat pe front”, mai povesteste romanul din Dubasari. Conflictul declansat cu atacul asupra politiei din Dubasari s-a extins in toata zona. Romanii au inceput sa se organizeze si sa tina piept rusilor. Printre ei, si Nicolae Grecu. „Noi eram dezorganizati si nu aveam arme. Am navalit pur si simplu intr-o unitate militara romaneasca si am luat tot ce se putea. Dar armele erau insuficiente. Am inceput sa ne organizam intre noi cu armamentul luat. Cazacii, cind se puneau pe tras, trageau non stop si doua zile. Noi eram cinci-sase insi la un automat. Cind au aflat cazaci ca a fost luata unitatea militara, au venit cu blindatele. Noi am facut linia de front cum ne-am priceput mai bine. Am adus saci cu nisip, bucati de beton, macarale, masini si tot ce am gasit si putea fi folosit. Linia fixata de noi atunci a ramas granita din ziua de azi. Politaii care in timpul atacului nu erau de serviciu ni s-au alaturat si ei. Politia speciala a trecut Nistrul pe niste schinduri si ni s-a alaturat. In sprijinul nostru au venit si vreo zece burunduci. Ne uitam la ei si nu stiam ce pot face acesti tineri. Nu aveau mai mult de 19 ani si tot ne cereau arme. Nu le-am dat, asa ca s-au dus singuri sa-si ia de la cazaci. Burunducii sint un fel de cercetasi care se strecoara printre liniile inamice. Se tirau in liniste pe pamint, cu o viteza foarte mare. Ne aduceau informatii foarte pretioase, dar si arme”, mai istoriseste despre acele clipe de razboi Nicolae Grecu.

Continue reading „Claudiu TĂNĂSESCU: Împotriva rusificării Republicii Moldova”

Alexandrina TULICS: Colț stelar (poeme)

Mă doare…

 

Mă doare-apusul în mijlocul zilei,
Lacrima celui ce nu poate s-o plângă,
Piatra pusă pe gura fântânii,
Ruga rândunicii cu aripa frântă.

 

Mă doare suspinul tatălui
În biserica goală,
Casa părăsită de cei legănati,
Pâinea neâmpărțită
Celor iubiti și ținuți în poală.

 

Mă doare stânca uscată
Ce-n buluci
apa curgea altă dată,
Poteca spre casă de unii uitată.

 

Mă doare fuiorul netors ,
De mâna departe plecată
Și rugul trandafirilor arși
Cu fața roșie altă dată.

 

Mă doare aeru-n noi speriat,
De ciumi venite de-afară,
Și lipsa cârdului de cocori
ce-i așteptat în primăvară.

 

Mă doare demult țara mea,
Cu fețe de bătrâni arși în soare,
În fața pământului aplecați,
Ca-n fața unei icoane.

 

Mă doare tot ce-am iubit;
Păduri duse dincol’de hotare,
Casa cu ștergar primenit,
Ca-n ziua de sărbătoare.

 

Mă doare
și plâng înfundat și mocnit,
Când văd că tot ce-a fost bun,
Nu mai zâmbește spre soare.

 

 

Trăiască România Mare!

‘Mi-apare-nainte copila zâmbind,
Cu fața ”mânjită de soare”,
Cu părul bălai și surâs îngeresc,
C-ale frescelor cu nume mare.
Mă privește insistent cu ochii-nverziți
De bogăția darului-cer,
Cu-obrajii-nroșiți de atâta dulceață
Dintr-ale bătăturii cu miros de fâneață.. . . face un pas. . . apoi se oprește,
Parc-ar vrea să mă-ntrebe ceva. . .
La părinți nu se gândește. . . Că e stăpână
Pe tot ce-i oferă vișinii, nucii și via.
O văd cercetând cerul când uită să plouă,
Mânuțe-și-mpreună, roșite de nuci,
Murmură vorbe doar de Domnul știute
Și pleacă în rugă dincol’ de uluci.
Îi zăresc parcă răspunsu-n privire,
Așteaptă îndată să plouă,
Să vadă apa sărind în buluci,
Fericită în haina cea nouă.. . . mijește în lacrimi bunicul pe scară. . .
Cu viața schimbată și-n astă vară,
C-au venit fetele de la oraș.
Bătătura-i plină din zori până-n seară.
Fetița dispare pe deal, se-atârnă de pruni,
Mănâncă cu poftă chiuind după ulii,
Și-ncepe să cânte despre străbuni. . . Caliacra, Turtucaia,
Așezămintele vechilor români,
Învățate-n pătul la curat de porumb, de la Tataia.
Se-aud glasuri pe vale, vite mugesc,
Copiii zbiară la oare,. . . O bunică. . . ar fi vrut să aibe-n tristeți,
Și fața-n lacrimi se-nmoaie. . .
-Sandă! Lucie! Tania! Mariană! . . Haideți!
E gata mâncarea, veniți frate!
Le-adună bătrânul mijlocind rugi la ospăț.
Grăbite, se-ntrec, se ridică mulțumind, îndestulate.
E seară, a noapte, cucuvelele-și strigă,
Prezența-n negura groasă.
Copilițe cu-obraji luminați de lampa cu sticla slab ștearsă,
Ascultă povești și cântări, la curat de porumb,
Colindând Caliacra, Turtucaia, sub luna ce răsare. . .
Adorm pe sacii de glozii curați că doar sunt ACASĂ!
La bunica dorită atât de mult la: ROMÂNIA MARE!

 

Măreţia Ta

 

Nimeni…

Nu poate învăţa păsările să cînte,
Stelele să sclipească în noapte,

Nimeni..

Nu poate fura stropii de ploaie, norilor,
Nu poate să ”crească iarba”
Să dea parfum florilor,

Nimeni..

Nu poate îmbrăca zăpada
să nu-i fie frig,

Nimeni…

Nu poate scălda munţii,
văile, în cîntec de ape,

Nimeni…

Nu poate fura culorile curcubeului,

Nimeni…

Continue reading „Alexandrina TULICS: Colț stelar (poeme)”

Florentina SAVU: În Țara Curcubeului (versuri)

Dacă nourii plâng
Fii curajos,drag copil!
În Țara Curcubeului
Alerga-vom cu soarele tovarăș,
Râzănd,
N-avea teamă!
Unde viața curge,
Ce limpede curge,
Și mama-ți zâmbește
Și-n brațe te strânge,
Dragostea-i pârâul
Care-n ochii tăi
Și-n sufletul meu,
Pe buzele tale, pe buzele mele,
Clipocește cu alinare.
Dulce-i e apa pârâului vieții
Și ce mare-i fericirea
De a te scălda
În albia sa!

În Țara Curcubeului
Toți copiii răd,
Au prieteni stelele,
Și luna,și soarele.
În Țara Curcubeului
Copiii nu plâng,
Nu se tem,
Nu există nici moarte.
Stelele nu-mprăștie gaze,
Luna nu bubuie,
Soarele nu arde.
Aici tu ești stăpânul,
Tu,copile,
Ești Domnul!

În Țara Curcubeului
Cântecele zboară,
Iarba e verde,
Mătăsoasă și ușoară,
Îi simți mângâierea?
Vântul poartă adierea
Gingașelor flori
Pe somnul tău dulce
Lipsit de fiori,
Unde nimeni nu plânge,
Pământul nu se clatină,
Pentru că nimeni
Nu-l zgâlțâie.
Tu prinde-l,copile în brațe,
Stăpânește-l,
Fii bun!

Florile doar pe tine te-mbie,
Cu drag să pășești
În grădina vieții
Și să le ocrotești.
Intră,copile
Și mierea culege-o!
Soarbe-o ușor
Din potire de frunze,
Doar viață există în ea.
Ascultă apoi cum păsări
Îți cântă în jur,
Învață-le graiul
Pentru a descoperi
Tainele lumii,
Numai așa
Dragostea vei cunoaște…

În Țara Curcubeului
Oamenii muncesc.
Da,pentru tine o fac,
Pentru visurile tale.
În mâinile lor
Înfloresc speranțe
Și ar fi bine să înveți
Ce înseamnă bogăția
Adevărată
Și cum să o prețuiești,
Ba chiar,dornic să fii,
Cândva s-o sporești…

Tot ce doresc de la tine,
Dragul meu copil,
Ar fi să-mi arăți
Că ai meritat
Cu tine s-alerg
Prin Țara Curcubeului
Iar,dacă aceasta
În primejdie va fi vreodată,
Tu învață,încă de pe acum,
Să înalți fortărețe
Și-n permanență grijă să ai
Ca stelele
Să nu degaje gaze,
Luna,regina,
Nicicând să nu bubuie,
Soarele pe loc să rămână
Și nimeni să nu poată vreodată
Să oprească-al său foc…

Dacă nu te vei lupta
Cu dragoste și cu dor
Pentru toate acestea,
Nu vei mai apuca,
Fii sigur,
Copiii să-ți vezi
Și nici copiii tăi
Copiii lor.
Nimeni nu va afla
Că ai trăit,
Nimeni nu va ști,niciodată,
Că a existat
O Țară a Curcubeului,
O țară cu visuri,
Cu flori și cu cântece,
Nimeni nu va ști nimic!

Așadar,dragi copii,
Iubiți pacea destul,
Ca frumoasa noastră țară
Să fie veșnic
O Țară a Curcubeului!

 

 

LUMEA ESTE UN ECRAN



Lumea este un ecran
Pe care îți expui
Gândurile și sentimentele,
Fragmente de viață
Pe care le pictezi cu puținul talent
Pe care l-ai cules de la curcubeu,
De la ape și iarbă,
De la păsări și flori,
De la câmpiile coapte sub soare…

Lumea este o pânză pe care
De fiecare dată îți pictezi
Lumina din privire,
Tristețea din suflet,
Cuvintele nerostite din inimă,
Iubirea nețărmurită
Care îți răscolește ființa…

Continue reading „Florentina SAVU: În Țara Curcubeului (versuri)”

Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu

 

Cartea „Istoria reală a Ardealului”-apărută la Editura Emma Books, Sebeș, 2019-scrisă de distinsul profesor, filolog, critic și eseist Costel Neacșu aduce-n prim plan istoria Ardealului nostru drag –loc unde s-au făcut multe nedreptăți și locul unde dreptul de a fi român este contestat și astăzi.

Mergând pe firul istoriei Ardealului și bazat numai pe documente autentice și nu din auzite, cititorul acestei cărți poate să discearnă adevărul de minciună, manipularea prin mijloacele mass-media a adevărului istoric și poate singur să-și dea seama care au fost condițiile de luptă și glorie în luptă pentru menținerea ființei naționale române în condiții atât de vitrege.

Ca și cititor al acestei cărți am observat de ceva timp că există în lume forțe interne și externe „care au concurat și concură la destabilizarea Ardealului” ,așa cum subliniază în prefața cărții prof. univ. dr. Corvin Lupu”, iar autorul în „Cuvânt înainte” spune că această carte stă ca un „ghimpe” în „coasta” falsificatorilor Istoriei României-în intenția „talibanilor” lumii noi de a ne improviza o altă identitate.

Din epoca preistorică se amintesc adevărații noștri strămoși :„Neamul tracilor este, după al indienilor, cel mai mare dintre toate…ar fi de neînvins și, după cum cred ei, cu mult mai puternici decât toate popoarele”-Herodot, părintele Istoriei.

Cum să nu fii mândru când știi că marele neam al tracilor, a cărei rădăcină etnică o reprezentăm noi astăzi, a avut o cultură avansată-descoperirile de la Tărtăcaia, județul Alba-care datează din 4700 înainte de Hristos, într-o epocă istorică dinaintea înființării Romei, a înfloririi Greciei, a venirii ungurilor în Europa și nu trebuie să uităm faptul că suntem singurul popor european  ce are o continuitate de 6700 de ani pe același teritoriu, cu limbă și scriere la fel de vechi. Geto-dacii- spunea același Herodot : „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci.” Astfel, strămoșii noștri ante-romani au fost: „elementul autohton traco-dacic. Apoi a venit elementul cuceritor, latinofonii (romanii), al treilea element a fost cel migrator, cu elementul slav preponderent.”(Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române).

Despre epoca antică se  spune în mottoul capitolului „Ungurii ne-au „șters” pe Burebista și Decebal! Iar poetul Mihai Eminescu scria :„ Este un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma…și a fi descendentul unui popor  plin de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și de libertate…n-a fost și nu va fi rușine niciodată”. Burebista a fost cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Thracia și stăpânind toată țara de dincolo de fluviu(Dunăre) și pe cea de dincoace.” se spune la Muzeul de Istorie Națională din Bulgaria în fragmentul inscripției de la Dionysopolis-Balcic; celălalt cârmuitor Decebal al cărui nume înseamnă „cel curajos”-descris de Cassius Dio ca „viteaz în luptă…el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut, pe care însuși împăratul Traian îl voia mort, să-i vadă capul tăiat, Traian cu armata sa cea mai puternică din lumea antică s-a bucurat că a reușit să „pună mâna” pe Dacia Traiana-transformând în provincie imperială numai Transilvania, fără colțul sud-estic dintre Oltenia și Carpați, Banatul și Oltenia, căci în Maramureș, Crișana și nordul Moldovei au continuat să zburde, ca „păsările cerului” dacii liberi. Prof.univ. dr. David Prodan, academician-scrie că: „Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă și latinitatea! Ne caută și alte origini, alte patrii… Ți se pare cel puțin ciudat: un popor categoric migrator numește migrator pe altul categoric sedentar. El vine însă cu un „titlu de noblețe” de cuceritor cu sabia și violența calului față de blândețea boului și a oii…Același istoric scria: „Ungurii nu de adevăr au nevoie, ci de mistificarea lui, de un drept istoric care nu li s-a cuvenit niciodată. Ei au nevoie de propriile viziuni, care depășesc istoria”. Un cărturar ungur  budapestanul P. Levandai cu un spirit lucid și critic va descrie cum au reușit ungurii să devină „flagel pentru Europa” În anii 898-955-după ce fuseseră puși pe fugă de bulgari în 895, apoi trecuseră Carpații Păduroși invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad 895-896, apoi învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuind pe germanici între 906-954-ungurii au fost puși în situația de a se întoarce în Panonia, înainte fiind învinși la Lechfeld- de germanii conduși de Otto cel Mare; pentru toate acestea subliniază autorul ungur, acest neam de stepă-de unguri migratori, este în fapt „un neam groaznic, iute la supărare„ care, în „ incursiuni  de pradă în Europa a răspândit pretutindeni numai spaimă și oroare.”…„a fi ungur este o nevroză colectivă, cusurul principal al lor este că ei pricep lent și judecă pripit”…

Din epoca medievală se amintește eroul de la Gilău prin evocarea Monumentului de la Gilău al lui Gelu ucis în luptele de pe Someș „Aici a căzut jertfă în urmă cu 1000 de ani voievodul Gelu(850-901)erou și martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare”; răscoala de la Bobâlna în 1514 și barbaria cu care ne-au dezonorat minoritarii prin Unio Trium Naționum prin care nu li se acorda nici un drept românilor deși erau majoritari, se poate vedea și acum din nou vor să ne transforme în „tolerați” ai propriei țări, se urmărește să fim tratați ca cetățeni de rang inferior în Europa și discriminați în România(a se vedea situația românilor din județele Mureș, Covasna și Harghita);Mihai Viteazul-cel ce-a unit pentru prima oară cele trei țărișoare e cunoscut de elevii din Ungaria de astăzi ca un „aventurier„; răscoala condusă de Horia , Cloșca și Crișan în timpul căreia  nici Viena și nici Roma nu se așteptau ca atât de dramatic să se confrunte„ cu ultima mare revoltă din Europa-cea a românilor transilvăneni”-iobagii care nu mai suportau dubla exploatare, cea a nobilimii maghiare și a Curții  Imperiale vieneze; se cunoaște supliciul înfiorător al tragerii pe roată-un mod de represiune cum numai domnitorul Brâncoveanul mai suferise(celor patru copii și domnitorului li       s-au tăiat capul; reprezintă moduri bestiale de a te răzbuna pe cineva-care e om totuși, nici animalele nu atacă-numai atunci când sunt flămânde! Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Semnal editorial – „Istoria reală a Ardealului” de Costel Neacșu”