„Fii sincer față de tine însuți… și atunci nu mai poți fi fals față de cineva.” – William Shakespeare

   Comunicarea este o componentă esențială a vieții. Comunicarea include: Cauză, distanță, efect, combinate cu intenție, atenție și reproducere/duplicare/copiere, înțelegere.

   Pentru a exista o comunicare este necesar ca în „A” să existe o intenție care se va transforma în „B” în atenție, și este necesar să apară o copiere a ceea ce s-a întâmplat în „A”. Deci, între „A” – cauza – și „B” – efectul – trebuie să existe o înțelegere. Odată realizată duplicarea, s-a înfăptuit comunicarea, fără efecte negative. Dacă însă, copierea nu se realizează corect, fie în „A”, fie în „B”, ciclul comunicării nu este închis și se așteaptă răspunsuri; atenția și intenția fiind perturbate.

   Dintre multele definiții privind comunicarea, am ales definiția unui biolog american, Edward Wilson (n. 1929), pe care am considerat-o cea mai semnificativă: „Comunicarea este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale unui alt organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulți participanți”.

   Conceptul de cauză – efect are o vechime de milenii și se bazează pe observația umană asupra realității și modificărilor pe care le suferă. Analiza stărilor ambientului și a efectelor acțiunilor umane asupra acestuia a dus la constatarea că orice se întâmplă în natură se poate motiva cumva, consecința acțiunii oricărei cauze fiind numită generic „efect”, iar cuplul „cauză-efect”, a devenit mecanismul de explicare a orice există pe lume. Diverși filozofi s-au ocupat de această problemă.

   De la Heraclit (535-475 î. Hr.) – filozoful grec presocratic – se știe că niciodată nu se reproduce în natură un anumit moment, fiindcă dacă ar exista această posibilitate ca fenomenele să se repete în natură exact în același chip, noi n-am avea, propriu zis, istorie, afirma filozoful român Nae Ionescu (1890-1940).

   Platon (423-347 î. Hr.) a sugerat existența unui demiurg, a unui creator al universului, care le face pe toate conform unei concepții a perfecțiunii, necesității și binelui absolut.

   Aristotel (385-323 î. Hr.) a introdus ideea de „cauză primă”, sau „motor creativ universal”, cel care le face/mișcă pe toate fără a fi el însuși în mișcare-devenire, prin altă cauză. Aristotel considera că o cauză produce întotdeauna același efect și un efect are oricând și oriunde aceeași cauză. În „Retorica” acesta spune: „Dacă vei dovedi cauza, vei dovedi la o dată efectul, și invers; nimic nu poate exista fără cauză”. În limbajul actual, deosebit de cel al lui Aristotel, filozofia aristotelică folosește cuvântul „cauză” pentru  „explicație” sau „răspuns” la întrebarea „de ce”.

   Sfântul Toma de Aquino (1225-1274 d.Hr.) spunea, de asemenea: „Efectul cât de mic dovedește existența cauzei”.

   Spinoza (1632-1677 d.Hr.) credea că el poate să vadă toate întâmplările din univers, adică să prevadă tot ceea ce se întâmplă, pentru că totul se întâmplă în virtutea unor legi ale universului, efectul fiind conținut în existență.

   Filozoful scoțian David Hume (1711-1776) adept al empirismului, s-a dovedit a fi celebru pentru modul curajos de abordare de pe poziții sceptice a mai multor subiecte filozofice, printre care și cea a cauzalității. Părerea lui era că toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Doar experiența poate stabili legătura de cauzalitate dintre două evenimente. Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-o anumită acțiune. Principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Și, încă o dată, dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect dintr-o cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen (fapt, întâmplare) și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   David Hume a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană susținând că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune, că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. Deci, toate raționamentele referitoare la fapte fiind bazate pe relația dintre cauză și efect, totdeauna există o conexiune între faptul prezent și acela care se inferează din el. Această relație este apropiată sau depărtată, directă sau colaterală. Ex: căldura și lumina sunt efectele colaterale ale focului și una poate fi inferată din cealaltă.  În nici un caz cunoașterea acelei relații nu poate fi dobândită printr-un raționament a priori; dar ea se naște în întregime din experiență, care ne arată că anumite obiecte particulare sunt întotdeauna legate între ele. Dacă i se arată unui om cu multă rațiune și inteligență un obiect oarecare și obiectul îi este complet nou, el nu va fi în stare nici prin cea mai precisă examinare a calităților sale, sensibile să descopere vreuna din cauzele sau efectele sale. Prin calitățile care le are, nici un obiect nu ne dezvăluie cauzele care l-au produs sau efectele care se vor naște din el, iar rațiunea noastră neajutată de experiență, nu poate ajunge la nici o concluzie referitoare la existența reală și la fapte. De aici teorema: „cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”, va fi admisă ușor cu privire la acele obiecte, despre care ne amintim că odată ne-au fost cu totul necunoscute; căci în acest caz trebuie să fim conștienți de deplina noastră neputință de a prevedea în acel moment, ceea ce avea să decurgă din ele. Efectul e ceva cu totul deosebit de cauză și prin urmare nu poate fi niciodată descoperit întocmai în ea. Mai curând, cred că poate fi o supoziție. David Hume spune foarte clar că rațiunea este sluga emoțiilor. Rațiunea este puternică doar atunci când emoția este scăzută. Ce emoție poți să ai față de un triunghi, un cerc, o teoremă (a lui Pitagora de exemplu)? N-ai nicio emoție, gândești rațional. În concluzie, când suntem puși în situația de a lua o decizie, emoțiile primează în fața rațiunii.

   Există două tipuri de cauze: Cauzele imediate care sunt ușor de înțeles deoarece acestea sunt cel mai aproape de efect, și cauze finale, care, fiind oarecum îndepărtate, nu sunt atât de evidente și pot fi chiar ascunse. Efectele respectă legea entropiei fiind ireversibile, motiv ce a asemuit entropia cu o săgeată de timp. Simțim aceasta instinctiv: totul se învechește, se tocește, se uzează, totul cade și nimic nu se ridică de la sine putere, totul se degradează.

   Deci, principiul cauzei și al efectului este prezent în absolut orice ne înconjoară pentru că orice acțiune are o cauză și orice cauză are și un efect.

   În lumea fenomenelor, spunea Immanuel Kant (1724-1804), orice efect este un eveniment  sau ceva ce se petrece în timp; potrivit legii universale ale naturii, efectului trebuie să-i premeargă o determinare a cauzalității cauzei lui (o stare a acesteia), efectul urmându-i acesteia în conformitate cu o lege constantă. Dar și cauza trebuie să se petreacă, pentru a putea exista o succesiune între cauză și efect. Deci efectul trebuie să aibă propria lui cauză.

   Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) era de părere că o cauză produce mai mult decât un efect, ceea ce se poate ușor constata.

   „Există o ordine universală. Nimic nu este accidental. Totul se întâmplă cu un motiv. Pentru fiecare efect există o cauză sau un set de cauze”, afirmă și Peter Arnold, profesorul de fizică al Universității din Virginia, USA.

   Dacă mintea omului a rămas aproximativ aceeași, cantitatea de informație a evenimentelor a crescut exponențial. Nu mai avem nici puterea, adică capacitatea de a o prelucra, dar nici timpul necesar analizării sursei, credibilității ei, dovezilor din spatele informației respective, fapt care duce la nesiguranța rezultatului obținut, neînțelegerea cauzelor și a efectelor respective. Diferența dintre o informație verosimilă și una neverosimilă se atenuează. Din această cauză și manipularea e enormă și e cauzată în primul rând de cantitatea foarte mare de informații și de rapiditatea cu care apare.

   În urmă cu peste două mii de ani, în Grecia antică apăruse pericolul similar cu cel de acum. În cetatea ateniană au apărut sofiștii, care puteau argumenta orice. În acel moment a apărut Aristotel. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre cauză și efect” →