Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…

Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din când în când, rațiunea, ca să știm să ne gestionam mai bine emoțiile. Ca să nu avem numai reacții „emoționale” și atât…

  Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și… la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu „a cui” altă rațiune vom gândi…?

   Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea „dumnezeului” lumii fără Dumnezeu – dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului.

   Cu toții am auzit de ultimele măsuri, „recomandări” impuse de Ministerul de Interne pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în condițiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: „recomandarea” să „evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință…”.

  În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft?

   Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului – în care credem că medicament al vieții veșnice – de pe poziția celui care, de principiu, nu crede!

   Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României.

   Și ce ni se propune/dispune să încălcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire („cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau…”), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați…”.

   Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului „exterior”, dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic?

   Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul „exterior” al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj… atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă „profanarea” Tainelor – privirea Tainelor din perspectiva celor „profani”. La fel ca și cerința de a „demonstra” ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei.

   La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut „aseptic” după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie „sigur”… Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei…

   La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm „Medicamentul” ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecătoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e „colectivismul” secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită „ordine publică”.

   Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de „răul” nostru… Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin „colectivisme” peste noi care ne omogenizează  pe toți. Același gen de „colectivisme” din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul „liber-cugetător” nu-l va lăsa să „cugete” decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât „conștiința” ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă.

   Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un „aluat” comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest „colectivism” al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni, nu sunt Supermani, și moștenesc și ei fricile, insecuritățile și vulnerabilitățile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă… Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchircește și se incuibează în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună.

  Și dacă vrem Supermani, să știm că Supermanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…”

Ierodiacon IUSTIN T.: În fiecare parte a vieții noastre noi „exersăm” Întregul ei…

     De ce nu ne „lipsește” viața pe care n-am apucat s-o trăim…? Timpul pe care n-am apucat sa-l cuprindem, cu tot cu lucrurile care erau de făcut…? De ce nu ne lipsește „restul” vieții noastre?

     Pentru că, într-un fel minunat, noi ne exersăm Întregul vieții noastre de fiecare dată! În fiecare din părțile Ei, din zilele Ei. E un alt fel de-a spune că „restul” vieții e aici cu noi… Și nu avem pentru ce să ne gândim cu angoasă la bătrânețe. Fiindcă noi, și mai departe, când vom fi „bătrâni”, vom continua să exersăm Întregul vieții și atunci. Poate Întregul va încăpea în noi altfel, dar, oricum, îl vom scoate afară și-l vom exprima în fiecare din acele zile. Vom pune toată viața noastră în micile gesturi, în micile treburi, în micile gânduri… Și toate, toate, vor fi o arătare a Întregului vieții noastre.

     Și, bineînțeles, trăim de fiecare dată acest Întreg înaintea Domnului. Ora în care citim o carte e Întregul vieții noastre exprimat în acea oră… Și ora în care muncim sau lucram ceva exprimă parcă tot lucrul vieții noastre. Și ora când trebuie să luăm de mână un copil e toata viața noastră exprimată într-o plimbare. Nu ne lipsește ceva. Căci suntem aici, cu tot ce suntem, înaintea Domnului.

     Dar păcatele? Dar greșelile vieții noastre –  făcute aseară, alaltăieri, acum 2 luni sau acum 10 ani…? Oare ele nu conțineau „toată” viața noastră? Oare parcă atunci când le-am făcut, nu ne-am pierdut „toată” viața noastră în exprimarea lor…? Ba da. Dar, într-un fel minunat, asta înseamnă că avem să ne luăm „toată” viața înapoi de pe urma lor…! Din moment ce am pierdut-o, parcă, pe „toată”, nu ne rămâne decât s-o recuperăm pe „toată”! Și asta e frumusețea pocăinței! Am pierdut viața noastră înaintea Domnului de atâtea ori. Și ce știm cel mai bine, fiecare dintre noi, e cum am pierdut-o recent, ultima dată… De aceea știm că înaintea noastră e momentul de recuperare a Întregului vieții noastre.

     E minunat să știi, să crezi că ora dinaintea ta e ora în care-ti vei lua înapoi toate pierderile vieții tale! Cu viața pierdută cu tot. Că vei primi înapoi zilele greșite ale vieții tale, că nu-ți va mai rămâne decât sa-ti reiei Întregul vieții tale, totalitatea vieții tale într-un ceas al dup-amiezii.

     Iar asta, dragilor, înseamnă ca-ti poți trăi viața toată intr-o după-amiază! Că nu te opreste nimic sa-ti exprimi toată viața ta în 2-3 ore în sufrageria ta. Sau în bucătăria ta. Sau – când om avea voie să umblăm din nou – pe aleea ce trece pe la locuința ta…

     Acum suntem strâmtorati de această criză. Pe dinafară. Nu avem voie să ieșim, să muncim, poate, să facem prea multe… Dar în restrângerea asta a vieții noastre – nimic nu ne oprește să ne Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: În fiecare parte a vieții noastre noi „exersăm” Întregul ei…”

Ierodiacon IUSTIN T.: Nu putem întreba Dragostea cine suntem…

          Și de ce…?

     Păi, mai întâi, să jubilam în inima noastră că sunt anumite lucruri care nu se întreabă!… Care nu se pot intreba. Fiindcă întrebarea însăși face parte din nerostitul Răspuns…

     Or întrebarea „cine sunt eu?” asta încearcă. Sa stabilească o legătură între faptul de a exista („sunt”) și eu. Ce treaba are starea de „a fi” cu mine? Ce are a face Ființa cu „eu”.

    În fapt, e ca și cum am întreba Existența: „Ce treabă ai tu cu mine?”.

    O, fie și numai din asta, am atins coarda Iubirii…! Va închipuiți ce ar „raspunde” Iubirea la așa ceva? Fiindcă noi, în acea clipă, O întrebăm pe Ea: „De ce nu ești doar impersonală? De ce Te interesează să exiști și ca… persoana mea?!”

    Atunci, dragi prieteni, am intrat în lumea minunată a Răspunsului. Fiindcă doar am formulat altfel…

    Iar în starea asta, nici nu mai vrem răspuns. Vrem doar să fim lăsați să nu mai plecăm niciodată de aici! Căci unde să „plecăm” de la Originea noastră?

   Așa că de câte ori avem mari-mari întrebări, întrebări din acelea „imposibile”, să le (re)formulăm în așa fel încât să ni se răspundă… Să nu poată decât să ni se răspundă.

    Așadar, să intrăm în dialog cu Dragostea:

    – „Spune-mi Tu, cine sunt eu?”

   Ca s-auzim cum se răsucește spre noi:

    – „O, ce n-aș putea Eu fi…!”

    Să ne fie destul. Să ne fie cu prisos.

——————————-

Iustin T., 26 aprilie 2020