Autor: logosadm

Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului

O superbă cronică de artă scrisă de doamna Eugenia Dumitriu, artist plastic și scriitoare din Roșiorii de Vede, cu prilejul vernisajului  expoziției  de pictură „Culorile Timpului”   unde am expus împreună cu pictorul  bulgar, domnul Svetlozar Nedev. Expoziția a fost organizată la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede în conducerea domnului director Silviu Arsu. Cu mulțumiri, Daniela Achim Harabagiu

Culorile timpului

Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev.

În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e…/ Tăcere”.

Artista extrage esența pânzelor sale printr-o construcţie vie şi picturală dobândită doar din câteva trăsături de penel. Ea îşi construieşte ca un arhitect lucrările, nu lasă nimic la voia întâmplării, urmează liniile directoare ale perspectivei şi alcătuieşte structuri coerente, folosindu-se de nuanţe discrete de culoare. Despre lucrările sale, adevărate metafore pe pânză au vorbit la superlativ directotul casei de cultură din Roșiorii de Vede, Silviu Arsu și artistul plastic Tudor Serbănescu.

Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului” →

Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu

                                   Motto:

                                            „Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI”

(Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor)

 

Intrigat, zilele trecute,de intervenţia mai colorată a unei prestigioase personalităţi istorice şi patriotice din mediul intelectual superior orădean, de sublinierea şi afirmaţia eronată, de altfel, a Distinsului Domn, precum că în oraşul Oradea „apar Statuile ca ciupercile după ploaie”, combativ  şi deranjat de astfel de afirmaţii răutăcioase, nesustenabile, m-am hotărât a lămuri, unele aspecte legate de fenomenul de civilizaţie culturală în sine, scoţând din contextul mai larg al scrierilor mele istorico-biografice, paragraful de mai jos. Însemnări care stau mărturie peste timp, de atitudine civică şi critică constructivă, dar şi un punct de vedere  sever, privind unele acţiuni deloc lăudabile în acest domeniu, ale Forurilor Administrative Locale, cu toate meritele lor sub alte aspecte. Este un „Detaliu”, pe care îl prefer lansat publicităţii, considerându-l un gest folositor care să dea de gândit omului, în aceste vremuri pandemice dramatice, însoţite la nesfârşit de-o tulburătoare instabilitate politică şi morală în spaţiul mioritic, o instabilitate determinată mereu de forţele obscure ale naţiei romane, în ultimele trei decenii. Un material sever oferindu-l spre  observare atentă şi analiza lucidă ochiului critic local, ca fiind, din punctul meu de vedere, justificat, corect  şi necesar sufleteşte.

„Cu mulţi ani în urmă a încolţit în mintea mea, de tânăr aspirant la împliniri artistice înălţătoare, un gând de civilizaţie aristocratică generos, uşor a fi pus în aplicare, ceva mai târziu, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Distribuiri şi risipiri de energie creativă şi manageriala,bine stăpânite de un elan interior inconfundabil în diversitatea culturală orădeana a timpului, au motivat şi determinat o cu totul specială dorinţa  profesională, dar şi morală, de-a subordona  unei exigente vizuale, interferenţe estetice şi simboluri semantice argumentate, atmosfera arhitectonică citadină a oraşului Oradea. Totul, pe lângă alte împliniri semnificative, cu scopul, de-a forma şi organiza, în oraşul de pe Crișul Repede, o „grupare” de creatori artistici profesionişti, o echipă de sculptori profesionişti redutabili, serioşi şi dedicaţi profesiei lor şi idealurilor profesionale măreţe, sculptori de sorginte bihoreană, dar nu numai, aşezaţi aici şi stăpâniţi de sentimente cultural-patriotice locale profunde, motivate pentru împliniri artistice grandioase, în perimetrul  creaţiilor artistice din Domeniul Artelor Monumentale şi a Sculpturii de For Public.

„Proiectul”, era motivat de necesitatea  primenirii  şi înnobilării spaţiilor publice orădene, atât de multe şi generoase,dar „uitate de lume” din păcate, de lumea cu atribuţiuni şi sarcini speciale, esenţiale în acest sens, în Administraţia Locală Orădeană, persoane plătite  bine din bani publici, dar din păcate suferinde de valoare şi  decenţa profesională. Spaţii arhitectonice, pieţe, parcuri şi scuaruri, etc, ahtiate şi rugătoare la Ceruri, pentru  primirea şi realizarea de Comenzi Sociale  din Domeniul Sculpturii Monumentale şi Ornamentale de For Public, purtătoare de simboluri şi semnificaţii morale, şi nu numai, în mult lăudată şi, pe bună dreptate, civilizata noastră metropolă bihoreană.

Iniţiativa, de-a organiza şi activa acest Grup Profesional Artistic, din păcate subminat de forţe oculte, pentru a găsi soluţii estetice şi ambientale, în foarte multele spaţii libere sau abandonate, în climatul arhitectural orădean, prin realizarea unor creaţii artistice valoroase, a dat greş. Dar spaţiile amintite au rămas, şi sunt „flămânde”, după  Comenzi Sociale în domeniul artistic amintit, noi trăind cu părerea de rău, că s-au irosit oportunităţi reale, defavorizând capacităţi creatoare prestigioase şi autorizate, din spaţiul cultural local, cu extensie şi la cel bihorean. Acest vis nu s-a putut împlini decât într-o mică măsură şi datorită orgoliilor şi „egocentrismului” profesional limitat, poate a invidiei şi misticei credinţe, specifică uneori colegilor de breaslă. Colegi care nu au înţeles adevăratul rost şi profundul sens profesional, dar şi patriotic, al acestei propuneri de construcţie a unui For Cultural Local puternic. Ar fi fost o instituţie, de grea şi mare responsabilitate civică, dar interesele mărunte au primat  şi datorită frustratului „comandament”, administrativ orădean, a se citi Administraţia Locală, închistată meschin în limitele propriilor interese. O administraţie locală ferecata şi de reacredinţă, stereotipă, ineficientă şi „suficientă” în prostia şi limitele ei de civilizaţie urbană, neputincioasă în contact cu exigenţele de civilizaţie umană veritabilă, s-a auto-abandonat prin obtuzitatea comunicării, de fapt a incapacităţii comunicării, cu Forurile Culturale Profesioniste locale, atâta cât sunt ele de interesate şi putincioase, cu Personalităţile Culturale de anvergură managerială majoră orădeană, care nu sunt întâlnite la tot pasul, în abordarea constructivă a detaliilor arhitectonice şi estetice  locale. O administraţie care nu a avut  capacitatea şi  puterea,  de-a recepta şi sprijini, implementarea în „ogorul” spiritual  propriu, în decursul timpului, propunerile realiste, în ceea ce mă priveşte, a fiinţării spre exemplu a unui „şantier de muncă şi creaţie”,  – a se înţelege – Centru Cultural Artistic Modern – în Oradea, bine organizat şi cu propensiune naţională şi internaţională de anvergură, prin expansiunea şi încurajarea libertăţii de creaţie artistică, artistică plastică, în mod special. Centru,  patronat de Administraţia Locală în colaborare cu Facultatea de Arte Vizuale şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bihor, în mod eficient. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Oradea existenţa Facultăţii de Arte, alăturată celor patru mari Centre Naţionale de Creaţie Artistică Academică cunoscute în România, impune respect dar şi responsabilităţi administrative locale şi  regionale speciale.

 În Oradea, multe spaţii disponibile, din vechile Platforme industriale oradeane erau utile şi corespundeau organizării unor Centre Cultural-artistice veritabile şi prolifice – Galerii de Artă, Ateliere de Creaţii artistice diversificate, Saloane de Modă, – dar, datorită unor oameni indolenţi şi nevizionari, s-a preferat regretabil şi nediferențiabil, „băgarea” buldozerelor în acele construcţii.

Crearea, amenajarea unui Centru Cultural Artistic Modern în Oradea, în viziunea subsemnatului, ar fi avut o menire civilizatorie superioară, şi ar fi fost deosebit de  benefic, necesar şi eficient din punct de vedere spiritual dar şi economic, de-adevăratelea  productiv, prin realizarea mai  facilă a multor  lucrări şi  Opere de For Public, semnificative, în spaţiul istoric şi cultural orădean, pentru comunitatea orădeana, cu extensie bihoreană şi naţională. Ar fi fost un fapt onorant şi lăudabil, pentru explozivul standard cultural şi administrativ al urbei. Ca o firească consecinţă, În acest context administrativ şi organizatoric, nu se putea omite complexul fenomen al socializării afective şi morale a valorilor creatoare locale, pentru totdeuna. Nemaivorbind de faptul că punerea în valoare a potenţialului creativ local; artişti plastici – sculptori, arhitecţi, designeri, studenţi, să fie sprijiniţi, încurajaţi şi susţinuţi material şi financiar, de către Administraţiile orădene sau de către Consiliul Judeţean Bihor, impulsionând efectiv deschiderea culturală multidimensională, pentru „producţii” cultural – artistice originale şi reale, către lume, ar fi asigurat şi evidenţiat o plus valoare,  capacităţilor creatoare locale, beneficiind astfel de un câştig spiritual prestigios, pentru societatea locală, pentru noi toţi. Special în domeniul Sculpturii de For Public, a Artelor Monumentale, prin cheltuieli financiare mai confortabile şi mai controlabile, s-ar fi putut realiza reale creaţii artistice, simbolice şi evocatoare, necesare prin spiritul şi specificul lor,  spaţiului de civilizaţie istorică şi cultural orădean. Din păcate, pe mulţii bani ai contribuabilului orădean trădat, printr-o deficitară şi dezonorantă atitudine de conduită civică şi morală, a unor persoane din sistemul socio-spiritual local, şi din Adminstratia Publică Locală, s-a apelat, prin diverse mijlociri, jenante pentru comunitatea artistică locală, dar şi condamnabile totodată, la  „anume ateliere de lucru” recurgându-se prin lamentabile manevre, prin umile şiretlicuri şi farse organizatorice, la comenzi „legiferate”, prin „comanda publică licitativă”, pentru realizarea unor lucrări în spaţiul nostru public. Te întrebi adesea, de ce toate acestea?!

Din nefericire, facile imitaţii figurative, sau false lucrări de Artă Monumentală, realizări mimate retranspuse, care nu şi-au câştigat Demnitatea, de adevărate creaţii sau Opere de Artă Originale, sunt amplasate întâmplător în spaţii pubice importante, fără un impact sau mesaj estetic de înţeles, cum ar impune comanda publică pretenţioasă. Unele lucrări sunt lipsite  de forţă expresivităţii artistice relevante, iar altele prin multiplicare, şi-au pierdut originalitatea şi automat valoarea artistică. Din păcate  scăpându-le bietelor notabilităţi administrative, ideea că arta se fundamentează tocmai prin faptul că nu e natura, nu e imitaţie a lumii, ci creaţie simbolică de lume, ceea ce este cu totul altceva. Iar noi, poate   mai speram, şi binefacem, că frumoasa noastră urbe, cu un număr infim de Lucrări de Artă Monumentală, care dau frumuseţe şi înnobilează spaţiile exterioare orădene, să cucerim Europa culturalizata, pentru a visa să devenim  şi mai mult, un – Oraş Cultural European!

Continue reading „Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu” →

Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)

HERTA MÜLLER (IV)

 „NU AM INTENŢIONAT SĂ O REDUC PE HERTA MÜLLER (ORICUM, NU AM NICI O ŞANSĂ!), SAU SĂ O MINIMALIZEZ ÎN CREAŢIILE EI LITERAR-POETICE (ORICUM, EU SUNT MULT PREA ÎN SPATE!), CI AM VENIT S-O ÎNTĂRESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN BĂTĂLIILE EI SOCIAL-ISTORICE (ORICUM, SUNT UN SCRIITOR PROTESTATAR), AM VENIT S-O ÎMPLINESC PE HERTA MÜLLER, ÎN SPECIAL ÎN DESCHIDERILE SALE ANTHROPOSAPIENTICE (AICI PAR A FI ÎN AVANTAJ PRIN SISTEMELE MELE FILOZOFICE), TOATE PORNITE DIN TEMPOROSPAŢIALITATEA SPIRITUALĂ TEUTONO-MIORITICĂ DIN SUD-ESTUL EUROPEI (UNDE AM EXPERIENŢA DIRECTĂ A VIEŢII DE LA ŢARĂ, CA ŞI HERTA MÜLLER DE ALTFEL), ŞI EXTINSĂ DUPĂ 1987 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE TEUTONO-VESTICE (DRAMATICE REALITĂŢI CREATIVE PENTRU MINE), ŞI, DUPĂ ANUL 2000 ÎN TEMPOROSPAŢIALITĂŢILE SPIRITUALE OCCIDENTALE ŞI MONDIALE (AICI SUNT MULT ÎN SPATELE EI!), ÎMPLINITE ÎN REMARCABILUL ŞI EXTRAORDINARUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ DIN ANUL 2009 (URIAŞ AVANTAJ DE SINGULARITATE ŞI EXCEPŢIONALITATE HERTA MÜLLER!)”…

(Augustin Ostace)

…Dacă am prezentat ceva, extrem, extrem de puţin, desigur, din cărţile Hertei Müller în precedentele articole literar-jurnalistice sau de gen jurnalism poeto-filozofic, să continuăm această aventură a spiritului şi preţuirii, evident, Selbstverständlich, nu numai de breaslă literară, printr-o investigare analitică (adică o formă a idealismului analitic, care se doreşte o recombinare de Hellenism Graeco–Roman, de filozofii Anglo–Americane şi de conceptologii Germano–Latine), cât şi poetico-filozofică, toate în substratul Limbii noastre Române, cel mai comun element şi document sufletesc între Herta Müller şi subsemnatul autor a prezentelor comentarii, impregnate de spiritul Herta Müller, (geprägt bei Herta Müller’s Geist)…

Aş fi vrut să scriu la „subsemnatul autor“ de mai sus, pe Augustin Ostace, dar soţia mea, un gnadenlos R.S., deci fără milă, îmi spune apăsat, repetând cuvânt cu cuvânt:

„Tu nu eşti nici unu la sută din Herta Müller!“… Cum nu prea am un contra-răspuns la îndemână, eine Gegenantwort zur Verfügung, asaltez mai departe creativitatea ultimului premiu Nobel al Germaniei din, şi cu, sau prin acest sub unu la sută valoric al subsemnatului… Bătăliile, chiar cele literare, chiar cele poetice, nu sunt niciodată uşor de purtat, fiindcă bătăliile metaforelor se manifestă, se confruntă, se înfruntă prin ele însele, adică Bellum se ipsum alet, Der (metaphorische) Krieg nährt sich selbst… „Mă întreb adesea, dacă nu ar trebui să-mi fie teamă sau frică, mie, un necunoscut asaltator literar, să abordez piscuri de gen Herta Müller cu acest procent de atac, sau de asalt, de sub unu la sută, <1%?”

„Deloc! Deloc! Deloc! îmi răspund mie însumi, fiindcă Universul însuşi a început acum vreo 14 miliarde de ani cu evenimente de singularitate de tip Big-Bang, ce au durat mai puţin de o secundă, întipărind în acel Urknall al tuturor începuturilor toată evoluţia universului ulterior, cu protoni, cu neutroni, cu electroni, cu atomi, cu stele, cu galaxii, cu sisteme galactice în constelaţii, cu sisteme solare, cu sisteme planetare, toate întreţesute de câmpuri gravitaţionale şi electromagnetice, cu forţe nucleare tari şi slabe… Când sistemul nostru planetar, de aproximativ 4.5 miliarde ani, dezvolta viaţa, iniţial unicelulară simplă şi mai apoi cea multicelulară complexă, cu evoluţie de phylumuri, clase, ordine, familii, genuri şi specii, care în cazul Speciei raţionale Sapiens conduce la sisteme sapientice de culturi şi civilizaţii de care aparţine, volens-nolens, şi Herta Müller (cu 99% mai sus decât mine, cu 99% mai galonată decât mine, cu 99% mai premiată decât mine, cu 99% mai cunoscută în lume decât mine), dar, finalmente, de acelaşi Universum aparţine şi subsemnatul, acest minor eu, acest minimal super-Ego, desigur, undeva, mai la coadă, şi mai greu zăribil sau citibil… Dar, dacă intrăm în aceste critici extra-literare, aparent nesfârşite, sugerând Marele Tot (The Big Everything), intuind Marele Pretutindeni (The Big Everywhere), şi potenţând pe Marele Cineva (The Big Everyone), atunci, şi numai atunci, ce ne mai rămâne din Herta Müller? Eu zic că rămâne Herta Müller însăşi, evident repersonalizată şi posibil transpersonalizată, rescrisă, transcrisă şi reînfăşurată în alte anatomizări, în alte embriologizări şi alte (neo)cortexologizări, deci, finalmente, Herta Müller rămâne ea însăşi, în ciuda Hertianismului Müllerian, imaginat de autorul ocazional, subsemnatul, Der Unterschriebener…

Lăsând acum la o parte aceste alegorii literar-ştiinţifice, sau prosodic-cosmologice şi biologice, să trecem deci de la cartea Hertei Müller, Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt – Omul este un mare Fazan al Lumii, poetizată şi filozofată în Herta Müller 3, la CD – Herta Müller, cumpărat de mine Luni seara, 20 Ianuarie 2020, la gigantica manifestare literară de la Köln Universität, pentru mine un Albertus Magnus Universität, înnobilată şi transfigurată acum de Nobelul lui Herta Müller, de personalitatea lui Herta Müller, de unicitatea cu totul extraordinara a lei Herta Müller, un real suprareal, un Außergewöhnliche! Deci, un CD – Herta Müller? Daa, este un CD Herta Müller – Tübinger Poetik Vorlesungen, Hörbuch 3 CD’s, Verlag Claudia Gehrke, November 2009, deci un CD – Herta Müller (Compact Disc – Herta Müller), apărut în Noiembrie 2009, deci, imediat după anunţarea remarcabilului succes de la Fundaţia Nobel de la Stockholm – Sweden, prin care Herta Müller intră în istoria literaturii mondiale, alături de Kipling, Tagore, Yeats, O’Neill, Mauriac, Hemingway, Steinbeck, Mann, Asturias, Beckett sau Heinrich Böhl…

Să traducem înscrisul de headline german al CD-ului (cu trei CD-uri incluse), care ne spune, daa, Herta Müller – Prelegere de Poezie de la Tübingen, Audiţie prin 3 CD-uri (CD’s), Editura Claudia Gehrke, Noiembrie 2009…

Să stăruim puţin la acest Hörbuch 3 CDs al Hertei Müller, deci un CD – audiţie de carte (CD – Hörbuch), deci un CD audibil, (CD – hörbar), deci un CD de perceptibilitate auditivă, (CD – Hörbarkeit), deci un CD de imagine acustică, (CD – Hörbild), care CD de carte devine o Carte a Ascultării, poate o carte de înţelepciune (Buchweisheit), deci o Carte – Eccleziast, de ce nuu?… Înţelepciunea, (die Weisheit – Liber Ecclesiastes), nu trebuie să fie întotdeauna într-un cuvânt (Wort), într-un concept (Begriff) sau într-un text (Text), ci în felul în care este interpretat, Auslegung, cuvântul, conceptul sau textul sau contextul respectiv… Referitor la Ecclesiast, înţelepciunea mea (cea mai mică dintre toţi înţelepţii lumii, desigur), îmi spune că nimic nu este deşertăciune în creativitate şi efort (Necit vanitas vanitatum), că nimic nu este inutil în perseverenţa cunoaşterii (Necit vani sunt labores homini), şi că nimic nu este în zadar în zbaterea instructivă şi educativă (Ora et labora! Ora et labora!)…

Deci, Herta Müller într-un Vorlesung de poezie (Ecclesiast Herta Müller?), iar acest Vorlesung este tradus, este translatat ca prelegere, sau ca un curs, sau o conferinţă în public, în sală, în amfiteatru, deci, persoana care citeşte ceva, cuiva, deci în cazul Hertei Müller o cititoare, deci o Vorleserin, o cititoare de poezie, eine Dichtungsvorleserin! …Ascult acest prim CD Herta Müller (sau Herta Müller – CD1), sub titlul „In jeder Sprache sitzen andere Augen – În fiecare Limbaj, stau, sau există, sau coexistă alţi Ochi”, de mai multe ori, încercând să prind, să cuprind sau să surprind, ceva de dincolo de cuvinte, fraze, respiraţii, modestii, emoţii, aplauze… CD1 – Herta Müller are o durată de 69 de minute şi 18 secunde… Există o artă a citirii în limba Germană, Vorlesekunst in Deutsche Sprache, urmând un text pregătit de dinainte, un Vorlesungs-manuskript, pe care Herta Müller le urmează ca o elevă de gimnaziu, conştiincioasă şi ascultătoare. Să analizam titlul, urmând modelul din Herta Müller III, de idealism analitic, începând asaltul nostru, prin conceptele centrale, Hauptbegriffe ale titlului, Sprache und Augen, Limbaj şi Ochi…

Să numerotăm întru ordonare şi reordonare a noastră translatio şi retranslatio de Herta Müller, ajunsă la a patra dimensiune, de Herta Müller IV… O Herta Müller cu mai multe dimensiuni? Desigur, multi-dimensionalitatea ei depăşeşte în literar şi Germanistik pe subsemnatul, autorul de sisteme filozofice care se vede obligat, se vede presat, unterdrückt, la fiecare pas de Herta Müller, să improvizeze, să speculeze, sa transforme literatura în filozofie şi poezia în poeto-filozofie, conceptul în sisteme conceptologice, mizând în substratuum (în hypokeimenon) pe o contralovitură literar-videologică de triadică căutare – cercetare – explorare, un fel de Erforscher – Entdecker – Erfinder multiplicat… Deci, în fiecare LIMBAJ (Sprache) stau alţi OCHI (Augen)…

Comunicăm, ca individ, comunitate şi Specie, printr-un limbaj articulat, co-articulând în fiecare din cele aproximativ 400 de limbaje diferite ale Terrei (multe dintre ele, fără un alfabet propriu), vocale şi semivocale, consoane şi semi-consoane, fonetizând întru sunetizare, monoftongi, diftongi, triftongi, corelând un bipedism al mersului, alergării şi dansului, cu un supracorelaj de vârtej de aer, urmând ordinea anatomo-fiziologică din diafragmă – plămâni – laringe, înspre faringe – cerul gurii – limba anatomică – obraji – dinţi – creste alveolare – buze…

Fiecare individ are propriul său conţinut de limbaj, un IDIOM, un LEXIKON propriu, eigene IDIOM – LEXIKON, corelând prin el înzestrarea sa genetică de GENOM, de Erbanlage, care reproduce şi preia din structurile geologice ale pământului ca planetă, Erdanlage, sau din structurile fizice şi chimice ale sistemului solar, Solaranlage, fiindcă omul, fiecare din noi este o multiplă structură de intercomplexitate de ERD – MOND – SONNE – MENSCH! Să fie oare, o corelare secretă, o relaţie de mistere între IDIOM şi GENOM?

Prin Sistemele Filozofice ale lui Augustin Ostace (12 la număr, condensate în Era Sistemelor Filozofice, sau AERA I), se încearcă de ani de zile o decodificare de mistere cosmologice, de mistere biologice şi mistere sapientologice, deci o triadă de mistere, unul potenţându-l pe celălalt, făcând aproape imposibil să descifrăm, să decodificăm misterele sapientologice fără descifrarea prealabilă a misterelor biologice şi a celor două metereze de mistere fără o prealabilă (chiar generală) descifrare Cosmologică!

Descifrare Cosmologică? Daa, de Big Bang, de ATOM (cu supergreul PROTON! (De aceea am acceptat acel sub unu la sută, (<1%), fiindcă pentru un creator de sisteme filozofice (ale Știinţei, ale Istoriei, ale Conceptologicului, ale Sapiensului, ale Transatlanticului, ale Justiţiei, ale Literaturii, ale Theatrons-Filmului, ale Binecuvântării, ale Mediologiei şi ale Necunoaşterii), acest minimal 1% este totuşi uriaş, fiindcă prin acest 1%, a mea AERA I, se poate angaja în orice fel de luptă, îndrăznind multitudinea bătăliilor din sferele cunoaşterii, ale incertitudinilor şi ale necunoscutului. Sapiens însuşi este un monument de limbaj articulat, un Sprachdenkmal, fiindcă Specia în întregimea ei este un căutător de limbaj, eine Sprachsuchender Spezies, este un cercetător de limbaj, Sprachforscher, este un promotor şi dezvoltator de limbaj, Sprachentwickler, fiindcă Sapiens ca Specie şi individualitate are acest simţ al limbajului articulat abstract, Sprachgefühl, permiţându-i în orice împrejurare de confuzie sau rătăcire, Sprachverwirrung, să păstreze instinctul abstract de comunicare, prin frunte, ochi, buze, mişcări ale capului, ale mâinilor, ale geometriei mersului, deci un limbaj abstract extins întru sunet şi gest…

Pământul în întregimea sa, extins acum şi cosmologic, este patria limbii articulate, GelenkisierteSprachheimat, iar orice mamă vorbitoare din Specia Sapiens este automat şi o învăţătoare de limbă maternă, Muttersprachlehrerin, Poetofilozofia corespunzătoare la Herta Müller 4, referitoare la CD1 – Herta Müller, ar suna cam aşa, prin conceptele Limbaj şi Ochi, subliniate de mine, deci o poetofilozofie conceptologică, sau, de ce nuu?, un Conceptologism Poetofilozofic…

Limbaj! Limbaj! Limbaj!

Cel mai străin fiu de pământ,

Necunoscută rădăcină

Plutind din râu în râu,

Ajunsă-n fluviul Sapiens

Speranţă şi târziu…

Ochi! Ochi! Ochi!

Cei ce privesc pe privitor,

Gândindu-l şi străfulgerându-l

Din piscul cel ascuns sub dor…

Limbaj şi Ochi

Ochi şi Limbaj,

Sunteţi al Speciei şirag

Replămădiţi prin Neuron

Să vezi cuvântul zeu

Ascuns în con…

Augustin Ostace

Köln Nord, Deutschland, la 016.002.2020

HERTA MÜLLER (V)

Îndrăznitorului îi stă bine cu îndrăznirea, căutătorului cu căutarea, exploratorului cu explorarea, filozofului cu filozofarea şi poetului cu poetizarea, fiindcă suprafaţa unui fenomen sau proces sau eveniment (inclusiv cel literar, Herta Müller), atrage şi profunzimea sa, după cum litera atrage silaba şi cuvântul, cuvântul atrage propoziţia şi fraza, după cum lumina atrage fotosinteza şi privirea iar sunetul naturii naşte auzul, posibil pe cel literar şi muzical… Şi poate însăşi gravitaţia terestră atrage prin contrasens şi revoltă, bipedalismul de Sapiens, un mister al biogravitaţionalului în mişcare şi tresărire… Să continuam recitirea, reascultarea şi dorita repercepţie de pe primul CD – Herta Müller, într-o retraducere personală… În fiecare Limbaj stau, există şi coexistă, alţi Ochi – In jeder Sprache sitzen andere Augen.

Vom analiza, în modul nostru idealistic, prima frază din CD-1, care ne spune… „In der Dorfsprache, so schien es mir als Kind, lagen bei allen Leuten um mich herum die Worte direkt auf den Dingen, die sie bezeichneten – În Limbajul Satului, îmi apărea mie ca şi copilă, de la toţi cei din jurul meu, în legarea, în asocierea cuvintelor de lucruri, pe care ele, cuvintele, le descriau, le denumeau… Sat! Sat! Sat! Eternitate născută posibil din imemorialul de Paleolitic Superior, deci, din illo tempore, a comunitate rurală (Dorfgemeinde), formată din săteni, din ţărani (Dorfleute, Dorfbauern), care locuiesc în sat, având case în sat (Dorfbewohnern), de care a aparţinut Herta Müller în copilăria ei, în acel Nitzkydorf din Banatul de Temeschburg în anii ‘50 şi ‘60 ai secolului trecut… Dar, de acelaşi sat, Nimigea de Sus, undeva în Ardealul de Nord, pe Someş, pe Valis Rodnensis, a aparţinut şi subsemnatul, tot în aceleaşi timpuri, aspre, sărace, lungi, nesfârşit de lungi, trăind, învăţând şi muncind în sat (Dorfleben – Dorferleben – Dorfmiterleben), fiind preelev (Vorschuler), elev (Grundschuler), ajutor de cioban sătesc (Dorfhirtehelfer), ajutor de plugar (Ackermannhelfer), căpălitor sau prăşitor (Behacker), cosaş (Heuschnitter), căruţaş (Wagenführer), chiar şi la căruţa cu loitre (Leiterwagenführer)… Realmente, între existenţa la sat, la ţară a Hertei Müller între anii ’50 şi ’70 din România (Banat), şi cea a lui Augustin Ostace, tot la sat, tot la 8 ţară (Nord Ardeal), în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi ţară, şi în acelaşi sistem comunist, există un teribil paralelism existenţial, ambii noştri protagonişti, sau eroi, desigur, neştiind unul de celalalt, necunoscându-se direct, se zbat întru supravieţuire, întru aceeaşi generaţie de după război (Nach Zweite Weltkrieggeneration), întru muncă, întru învăţare, întru disciplinare şi ascultare…

Mai mult, eroii noştri parcurg şi perioada anilor ‘70–‘87 (Herta Müller), si ‘70–‘88 (Augustin Ostace), prin studii liceale şi universitare (Herta Müller la Temeschwar – Germanistik şi Rumanistik, iar Augustin Ostace la Koloszvar sau Klausenburg – Medizin), muncind apoi ca intelectuali în România (Herta Müller ca profesoara şi Augustin Ostace ca medic)… Demn este de subliniat că „eroii“ noştri au acelaşi gen de probleme cu regimul comunist din România după absolvirea facultăţilor, amândoi fiind în conflict mocnit sau deschis cu ideologia marxist-ceauşistă a timpurilor, suferind fiecare mai multe seturi de persecuţii, de nedreptăţi şi pedepse… Acesta o fost sistemul totalitar din România, în regim dictatorial, cu bune, cu rele, cu nefericiri şi multiple neîmpliniri… Diferenţa dintre cei doi în destinul de drumuri, Schicksalwege, apare în 1987, când Herta Müller pleacă legal, oficial din România în BRD (Bundes Republik Deutschland), în timp ce Augustin Ostace fuge ilegal din ţară, din România, în 1988 în Iugoslavia (setul meu de romane „Nesfârşitele Frontiere” şi „Emigrant Iniţiatic” relatează dramaticele evenimente de atunci).

Diferenţierile dintre cei doi se măresc exponenţial în perioada 1990-2020, când, pe de o parte, Herta Müller cunoaşte o ascensiune remarcabilă în sferele literare, încununate de mulţimi de premii de rezonanţă mondială, încununate în Nobel, în timp ce, pe de altă parte, Augustin Ostace se cufundă în marasmele lumilor capitalist-occidentale din Statele Unite, Germania, Anglia, Uniunea Europeană şi din nou România (de data asta, postcomunistă), pline de capcanele invidiei, ale răutăţilor, ale nedreptăţilor sau loviturilor pe la spate, cunoscând doar umilinţe şi nepremieri…

Fiecare cu destinul lui, fiecare cu soarta lui, Fata viam invenient, Das Schicksal findet seinen Weg, ne spune Vergilius în Aeneida, având în întregime dreptate… Pentru mine, trista dreptate… Dar, să revenim la fraza Hertiană (sau Mülleriană?), prin care Herta Müller (oare clasica Herta Müller sau o devenire din ea însăşi, prin subsemnatul autor, de Hertianism Müllerian?) conectează limbajul de sat, Dorfsprache, de lucruri, de obiecte, de Dingsprache, sau de Dinglichkeitsprache, adică limbajul lumii concrete, adică limbajul lumii reale, bipolarizând astfel cuvântul abstract, Das Wort, prin lucruri concrete, obiectivabile, reale, prin Der Dinge sau Dinglichkeit…

Deci, Cuvântul / Das Wort, această ciudată asociere de sunete articulate, „a – be – ce – de – e – ef – ghe – haş”… finalizat în limbajele Indo-Europene de „ex – yuai – zet”, este o teribilă, şi cel puţin până acum, o unică corelaţie în anatomicele spaţialităţi pulmonar-laringiene şi faringiene, şi condiliene, cu coparticiparea, Mitbeteiligung, limbii anatomice, a obrajilor, a dinţilor, a buzelor, toate coordonate şi interactivate de creier, de creierul uman, prin supremul său judecător şi analizor, Neocortexxul… Oare Cuvântul – Das Wort, dezvoltă Creierul – Die Gehirn, sau Creierul – Gehirn, dezvoltă Cuvintul – das Wort?… Asta înseamnă că orice Cuvânt este în originea lui, în rădăcina lui, în etimologia lui, în geneza lui, în Wortstamm-ul lui, un sinonim al Tribului, a Gintei, al Neamului lui Tribus, al lui Volkstamm, deci Wortstamm ist Volkstamm, iar Tribul, Ginta, Neamul, este un sinonim al Cuvântului, Volkstamm ist Wortstamm!

Deci, Cuvintul – Wort este un prim locuitor al Tribului, al Gintei, al Neamului, o prima fiinţă a lor, Sein des Volkstammes sau Dasein des Volkstammes, iar Tribul, Ginta, Neamul, sunt în întregimea lor, locuitori ai Cuvântului, Sein des Wortes sau Dasein des Wortes, inter-relaţionându-se amândouă (Cuvint şi Trib, sau Cuvânt şi Gintă), inter-dezvoltându-se amândouă (Trib şi Cuvânt, sau Gintă şi Cuvânt)…

Este Herta Müller aici? Sau un Hertianism Müllerian, envizionat de autorul subsemnat, anonim şi anonimizat? Sau o Hertianologie Mülleriană, ca remorfologizare a numelui uman, repus în mişcare, în devenire, în dezţepenire? Sau, continuându-ne avalanşa conceptologismelor de substanţialitate substantivală, o redevenire în Hertalogicum, prin care D-na Herta Müller este suprareprezentată dincolo de fizicul ei plăpind, de firava făptură, reproiectarea întru aceeaşi a întregii copilării de fiinţă biologică şi ontologică (oare a întregului Sapiens?), întâlnită de mine la 20 Ianuarie 2020, la Albertus Magnus Universität din Köln, Bundes Republik Deutschland… Poezia, posibil antropologică?, se scrie acum de la sine, în sine şi prin sine, nemaifiind nevoit la o altă respaţializare sau transgresare geometrică… „Firavă făptură, din mersul plăpând / Copilării repurtate, în glasul plângând”…

Dar, la ambele expuneri de Herta Müller prin Herta Müller (deci, aceeaşi întru aceeaşi), literar-poetice, literar antropologice, literar-sapientologice, ca cele de la Köln Universität (020.001.2020) şi Köln Kunstkirche (021.001.2020), avem de-a face cu un dar şi har al vorbirii Herta Müller, cu un dar şi har al replicii Herta Müller, un wortgewandt al sensurilor lexicale de tip Herta Müller, adică o încoronare in modus Herta Müller… Continuându-ne şirul logosului explicativ şi intuitiv de Herta Müller, rebotezând-o în multiple deveniri de nume genealogic, de arbori genealogici, nuu? (Herta Müller Stammbaum, sau Herta Müller Stammbäume), intrăm oarecum gradual în formele diatezelor reactivate prin cuvinte compuse, Wortzusammensetzung, sau, de ce nuu?, prin concepte compuse, Begriffzusammensetzung, care permit, care admit, că însuşi Cuvântul – Das Wort, substantivul deci (Das Dingwort), să se adjectiveze pe el însuşi, Das Eigenschaftswort, recreându-se astfel întru acelaşi, ca WORTWÖRTLICH!… Cuvântul cuvântat? Desigur! Aici intervine una din marile diferenţieri între Latinitate şi Teutonitate, prin care Latinitatea noastră întru Grammatik (Italiana, Franceza, Spaniola, Portugheza şi Româna), nu poate ţine pasul cu Germanitatea, noi, latinii, intrând istoric, lingvistic şi gramatical, într-o prelungită amurgire, într-o Lateinische Dämmerung…

Sigur, că autorul – subsemnat (deloc resemnat), ar încerca să se traducă pe el însuşi, mai degrabă decât pe Herta Müller, dar centricul întregii critici literar-idealiste, sau literar-conceptologiste sau literar-ştiinţifice de faţă, Wissenschaftsliteratur, rămâne fundamental Herta Müller, chiar dacă autorul – subsemnat încearcă în Etimologicum, o derivare de modus Wortabteilung, sau recitire de tip Wortabstammung… Recunosc în mod sincer că semantica lexicală a Hertei Müller (Herta Müller – Wortbestand sau Herta Müller – Wortbedeutung) este uneori nuanţată şi alteori diferită prin autorul – subsemnat, care se doreşte mai degrabă, Erwunschenswert, un Rescriitor de Scrieri, ein Umschriftsteller, un Retălmăcitor de semne, ein Wortverdreher sau Zeichenverdreher, un Reglăsuitor de Glosare, Umstimmer der Wörter, folosind şi îndrăznind o terminologie şi conceptologie EXTRA-GERMANĂ (Außergewöhnliche Deutschsprächige Wörter), neexistentă în dicţionarele clasice germane, in Deutsche – Rechtschreibung, confuzionând şi aliterând deopotrivă, dar oferind autorului – subsemnat acel grad de libertate launtrică, Innerstefreiheitskala, ce se numeşte creativitate, fantezie şi posibil originalitate într-o poezie conceptologică a iniţierilor în transintuitivitate… Poetofilozofia conceptologică, sau poetofilozofia antropologică sau poetofilozofia sapientologică vine din însăşi interfaţa conceptelor de mai sus… „Reglăsuire din vocea auzirii? / Miracoli de miracoli, opusă asurzirii?”… Satul, deci satul lumii ancestrale, Ilotemporedorf (Germanolatinitate în conceptologos?), reunind întru acelaşi loc, Georteteinheit, întru aceeaşi Gintă, ein Volkstamm sau pluralul Volkstämme, deci sat rezonând întru acelaşi hereditar biologic acelaşi cuvânt, Wortstamm, sau pluralul de Wortstämme, toate venite şi provenite din acelaşi trunchi, sau tulpină sau trib, sau seminţie, sau soi, sau turmă sau stup, ereditând obârşii şi ursite, Erbstammdorf sau / oder Erbstammburg, din strămoşescul vremurilor din moşi strămoşi, din Stammeltern, creând conştiinţa de gintă, de neam, de popor, Stammesbewusstsein, creând sentimentul de gintă, de neam şi popor, Stammesgefühl, creând mândria de gintă, de neam şi popor, Stammeshochmütigt… Poetofilozofia conceptologică urmează în alegoric ideile de mai sus… „Din rădăcini de rădăcini / obârşia şi ursita / din trunchi să naşti al meu genom / retulpinându-mi vita“…

Dar, Herta Müller ne spune că Limbajul Satului, Dorfsprache sau al Satului Limbaj, Sprachdorf, era direct în lucruri, în obiecte, în Dinge, în însăşi substanţa substantivului, în Dingwort, în însăşi consubstanţialitatea abstractoreală a Cuvântului – Lucru, eine Abstraktwirklichkeit des Dinges, a lucrului, a obiectului, comergând şi coiniţiind posibilul Lucrul – în – sine, Dinge – an – sich, care este însăşi sublimarea din imperceptibilele profunzimi de Abstrakt & Conkret deopotrivă… Poate că însăşi Originea Limbajului, Urspung der Sprache, Entstehung der Sprache, este în lucruri sau în lucrurile însele, din Kosmos, din stele şi lumini, din Natură, din sufletul ei mişcător şi tulburător, din Naturphysis, din copaci, din nori, din ape, din picăturile de ploaie, din vânt şi furtună, din animale şi oameni, toate fiind semne, toate fiind încifrări, toate fiind coduri, toate fiind, deci, Limbaje… Die Sprache spricht, adică, Limbajul se vorbeşte, Limbajul se glăsuieşte, Limbajul se rosteşte pe sine însuşi, şi prin sine însuşi, este însăşi vocea adâncurilor, Klang des Unterbewusstseins, trăindu-se şi amplificându-se în Specia Sapiens, prin culturi, tehnologii şi civilizaţii… Să încercam o poetofilozofare specifică autorului conceptologist, posibil şi antropologist şi chiar sapientologist (un autor, oricum, în ciuda autonumirilor, un “second hand of one percent” în relaţie cu Herta Müller!)

Sat! Sat! Sat!

De case bătrâne şi uliţi prin uliţi

Bătrânii tăi nuci uscaţi întru suliţi

Venit din adâncuri de triburi vânate

Sub zid adăpost

Respiraţii prin stânci răsfirate.

Cuvânt! Cuvânt! Cuvânt!

Resăpat în suflare

În vânturi sorbind

Mântuita salvare.

Sat şi Cuvânt

Cuvântul prin sat

Robit în memorii

de plugul

uitat la arat…

Cuvânt şi lucru

Lucru şi cuvânt

Abstract redefinind

Descântatul pământ…

(Augustin Ostace, Köln Nord, Deutschland, la 018.02.2020[13] 13

HERTA MÜLLER (VI)

Aventura de Herta Müller continuă, rămânând încă în circumscrierea de Herta Müller, CD 1… Lipirea de iluzie, circumscrierea în iluzie, obsesia întru iluzie, este neaşteptat de puternică în uman, necesitând introducerea unei a treia forţe de acţiune şi reacţiune în natură, după forţele nucleare slabe şi forţele nucleare tari… Susţin neabătut şi nedescurajabil, că poezia şi poetofilozofia, împreună cu derivatele lor, pot deveni vectori de cunoaştere, vectori epistemologici şi gnoseologici în zbaterea umană, un Startup în al meu Novum-Enzyklopaedismus…

Dar, să revenim la HM – CD1… Ce odisee este asta până la urmă, care se întrupează prin propria desprindere de sine, depăşindu-se în privirea fără ţintă, starren ins Nichts, sau alunecărilor în goluri, gerutsch ins Leere (preluare din simbolistica Hertiană din CD 1)… Oare este cunoaştere de Herta Müller? Sau curiozitate de Herta Müller?… Sau amândouă împreună, cunoaştere prin curiozitate sau curiozitate de cunoaştere?… Nu ştiu exact ce să răspund, dar atât timp cât cunoaşterea însăşi vine din curiozitate, wielange das Wissen entsteht durch Neugierde, atunci să acceptam bivalenţa ambelor sensuri, prin care poezia poate deveni filozofie, iar filozofia poate deveni poezie (incluzând aici nenumăratele lor derivări şi desprinderi)… Dacă avem poezie de ritm abstract, de ce să nu avem şi fraza filozofică de ritm abstract… Dacă avem versul alb, de ce să nu avem şi fraza albă şi filozofia albă şi conceptologismul alb, mai ales că albul, Das Weisse, este însumarea tuturor culorilor, după cum în suprasinteticul supraconcept UNIVERSUM, încerc însumarea întregii cosmologii, a întregii biologii şi a întregii ontologii de Sapiens, Sapiensgesamtheit… Dacă avem metafora poetică, de ce să nu avem şi metafora filozofică şi metafora conceptologică, mai ales că omul însuşi este o metaforă a Naturii prin Natură, the man itself is a metaphor of Mother – Nature – physis… Poetofilozoful – subsemnat, sau conceptologul – subsemnat (autor în devenire, nuu?, chiar aşa cu unu la sută iniţial, de fapt < 1%), se obligă[14] 14 să dezvăluie fragilităţi şi vulnerabilităţi de sine, fără să se ascundă în faţa realităţilor de atâtea ori dure şi aspre ale înălţărilor sau căderilor poetofilozofice, sau poetoconceptologice…

Continue reading „Augustin OSTACE: Herta Müller 2020 (IV-VI)” →

Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa – cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui –  care-mi era aşa de dragă –  , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci…

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare,  modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în  vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami! Omami era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme” →

Alexandrina TULICS: În Țara care n-o mai am…

 

În Țara care n-o mai am…
                                                          (Plângerile mele)

 

În Țara care n-o mai am,
Ce stă cu ochii plânși în soare,
Cu pomii rași din rădăcini
Și cu jelite căprioare,
În Țara buciumului mort,
Că nu mai este lemn de bucium,
Cu Marea Neagră tulburată
Și zăcămintele furate,
Cu fața-n temere spre răsărit
Și sabia la vest de Țară,
Cu tinerii fugiți din ea,
Pe-o pâine-atâta de amară,
În Țara-n care popii sunt gropari
Iar babele sunt popi la țară,
Moșnegi cu plete încâlcite
Și barba pân’ la subțioară,
Fără de mame și copii,
‘N jelanie de ciocârlii,
Trăiesc-n huzur, viermii!
Cu conturile grele-n aur,
Furate
Din al mamei-Țară-scump tezaur.
Ce-a mai rămas din tot ce-au dat,
Stăpânilor și Negrului-Mpărat,
Ce-și scutură biciul cu ură,
De nu mai este viață bună
Și nici lătrat în bătătură…
Ci doar: O jale românească!
Cântate gutural de-o față bătrânească.
În Țara care n-o mai am,
Perdelele-s păienjenii în geam,
Bărbații umblă-n fuste strâmte,
Pe tocuri, ”jazzul’ doinei să-l asculte,
Fumează ierburi în frisoane,
Recomandându-se: Cucoane!
În Țara care n-o mai am,
Plâng doine, porumbeii triști pe ram,
Jelesc eroi cu nume-sânge scris pe Țară,
Ce înfloresc în fiecare primăvară,
Să blesteme-n parfum străinii,
S-ajungă uscăciune ca ciulinii,
Ce-au năvălit-n credința, pâinea de acasă,
Batjocorind iubita Românie,
A Mielului – Mireasă!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

10 mai 2020

 

 

Ileana VLĂDUȘEL: Îmi amintesc…

 

Îmi amintesc…

 

Îmi amintesc nostalgică de-un timp

Când fiecare pas era un cânt,

Când fiecare gest era poem,

Îmi amintesc iubire și te chem!

 

Îmi amintesc și zâmbetul, privirea,

Bătaia inimii, îmi amintesc și ziua

În care prima dată am simțit

Focul ce-a ars în noi necontenit.

 

Îmi amintesc toți norii și din ploi,

Stropii ce-au înecat  iubirea în noi.

Îmi amintesc trecutul. Parcă azi,

Îl retrăiesc mult mai profund. Trufași

 

ne-am despărțit, de parcă niciodată

Nu am fi cunoscut iubirea în viață.

Îți amintești cum adunam din câmp,

Sărutul nopților? Ce anotimp!

 

Încă mai văd cum înflorea iubirea

Când tu și eu ne întâlneam privirea!

De parcă  timpul s-a oprit în loc,

Te simt iubire dar nu te mai văd!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

11 mai  2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ

 

„Frumuseţea e o realitate dumnezeiască,

în primul rând… Dumnezeu a umplut

universul cu splendoare…”

(Alexandru Mironescu)

 

 

Frumuseţea în plenitudinea ei serafică divină este însăşi Dragostea Dumnezeiască.

Frumuseţea cea nevăzută a lui Dumnezeu este sublimul Dragostei sale Dumnezeieşti care zâmbeşte în surâsul Creaţiei Sale, în zămislirea Tainei divine pogorâtoare de har – Izvorul vieţii, în odrăslirea Dorului Iubirii ce dăltuieşte aşezările gândirii Omului, în unda libertăţii religioase care oglindeşte tot ce e frumos în sinele nostru creştin, în  susurul identităţii noastre culturale – temeiul spiritualităţii ortodoxe.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Frumuseţii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii splendoarea ce i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magnitudine enigmatică a fascinaţiei serafice.

Uimit de Legea morală, fundamentală – temelia divină pe care se sprijină Universul în împletirea frumuseţii şi înţelepciunii lucrurilor, a armoniei naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

Frumuseţea lui Dumnezeu înteţeşte flacăra dragostei care arde în Omul ales, dând splendoare lumii din jur aşa cum Crucea răstignirii dă vibraţia Învierii.

Culmile culturii se aştern peste aşezarea frumosului spiritual din Omul chemat, urcându-l spre perfecţiunea religioasă şi splendoarea dumnezeiască.

Cumpăna timpului adună cu acrivie cuvintele înmiresmate de har din năvodul vremelniciei, urzindu-le pentru ţesătura de borangic a hrisovului eternităţii.

Rădăcina sufletului creştin îşi trage seva de viaţă din Frumuseţea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este Cel care înfrumuseţează sufletul Omului hristic, propagând lumina Frumosului divin într-o scânteiere serafică, într-o cuminecare spirituală, astfel că „oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)

Fiorul Frumuseţii Dragostei Dumnezeeşti îl purtăm în întreaga noastră fiinţă – persoană, zămislită celest, aşa cum Floarea cea mai sublimă – Cugetul poartă în sânul lui înmiresmat sămânţa Vieţii nemuritoare– Frumuseţea Cuvântului.

Frumosul din gând şi din vorbire se picură din Frumuseţea absolută a Logosului.

Logosul Dumnezeesc este însuşi Frumuseţea Dragostei care naşte deopotrivă cea mai profundă conştiinţă religioasă, dar şi chintesenţa podoabei estetice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ” →

Anatol COVALI: Totu-a fost eres (versuri)

Cerb bătrân

Cerb bătrân pe o străveche stâncă ,
însă muget tânăr frânt în zări
când în carne sculptori cioplesc încă
şi prin suflet şerpuiesc cărări.
*

Nefiresc rotind nou zbor prin zodii
pentru-a bea din şipotul stelar
şi-a culege magicele rodii
cu miros de flori şi gust amar.
*

E-o plecare plină de cuprinderi
care soarbe cel din urmă must
şi preschimbă-ntr-un superb armindeni
al speranţei inefabil gust.
*

Inima e plină de luceferi,
sufletul de curcubeie-i plin
şi pegaşi bătrâni,dar încă teferi
printre gânduri pleacă şi revin.

1 Mai 2020

 

 

Primăvară
*


Dintr-o vreme mă simt ciocârlie
şi spre-azururi mă-nalţ într-un zbor
care poartă-n arìpi armonie,
iar în plisc o mlădiţă de dor.
*
În văzduh mă doresc curcubeie
ce ar vrea să-mi devină veşmânt
şi din slavă chiar Calea Lactee
se oferă să-mi fie pământ.
*
Trupul meu nu mai dârdâie-n geruri,
simt în gânduri un foşnet de glas
ce-mi descrie imensele ceruri
unde-odată voi face popas.
*
Şi în inima mea mii de ruguri
din lumina speranţei se-aprind
când pe ramuri, din noii mei muguri,
albe flori privesc viaţa zâmbind.

2 mai 2020

 

 

EXTEMPORAL
*

Mă adun şi mă scad încontinuu
şi nu pot rezultatul să-l ştiu.
Intervine întruna destinul
şi greşit alte numere scriu.
*
Sunt şi minus şi plus deopotrivă,
doar egal să devin n-am putut,
când mă-nvârt buimăcit în derivă
şi dau vina mereu pe trecut.
*
M-am speriat astă-noapte la gândul
că la zero-am s-ajung în curând,
căci nu-i nimeni să nu-i vină rândul
să dispară de-odată din rând.
*
Scad, adun, tremurând în derută,
înmulţesc şi împart iar şi iar.
Strig, dar nimeni din jur nu m-ajută
fiindcă ştiu că ar fi în zadar.

3 mai 2020

 

 

MAI DEPARTE

*
Îmi colindă prin lume privirea
care aripi din gând şi-a făcut
ca să-mi poarte oriunde vreau firea
fermecată de-un nou început.
*
Nu-mi mai pasă că-i zbuciumu-aproape.
Ceaţa ochilor s-a-mprăştiat.
Orizontul îmi arde sub pleoape
când cu sufletul iar îl străbat.
*
Mai departe, mereu mai departe,
părăsind un prezent anodin
ale cărui ferestre sunt sparte
de luceferi ce vin din destin.
*
Viitorul vibrează în strune
către inima mea un nou cânt,
care-n şoapte de dragoste-mi spune
că de-acum am alt cer şi-alt pământ.

4 mai 2020

 

 

Periplu
*

Sunt cel ce sunt şi totuşi uneori
nu ştiu de-i noapte-n mine sau sunt zori
şi dacă-ncerc să aflu, mă scufund
întotdeauna-n ne-nţeles afund.
*
Ştiu doar că vin ca să mă-ntorc. Atât.
Şi nu îmi pasă cum şi când şi cât.
Vremea în vremuri s-a topit din plin
plouând, ningând şi când era senin.
*
Aşa a fost să fie. Mi-a fost scris
să fiu snopit de propriul meu vis
şi nava-n care încă comori port
să se scufunde-n al uitării port.
*
De ce aproape totu-a fost eres
şi pentru mine e de ne-nţeles ?
Atâta ştiu, că-ntruna m-a durut
sfârşitul încâlcit în început.
*
Acest destin anapoda, pe dos,
neverosimil, aspru şi colţos
mi-a fost vârât în suflet dinadins,
ştiindu-se că nu va fi respins.
*
Că-am fost sau că n-am fost nu vreau să ştiu
atâta timp cât încă mai sunt viu
şi stranii corbi mă ciugulesc când sui
spre ce n-am vrut să fie, spre ce nu-i.

5 mai 2020

 

 

Stupid
*

Niciodată viaţa nu-mi va da răspuns
pentru ce tristeţea cu-al ei mir m-a uns,
de ce-a vrut ca-n lume să fiu un pribeag
a cărui dorinţe să nu prindă cheag.
*
Umbrele ciudate în care pătrund,
într-o noapte neagră-ntruna mă ascund
nedându-i vreo şansă niciunui imbold
să urce vreodată dincolo de şold.
*
Colcăi în uimire, nu pot să-nţeleg
de ce-am fost o parte şi nu un întreg,
pentru ce atâta aur încă port
când s-a vrut ca-n viaţă să ajung avort.
*
Cineva se joacă cu al meu destin
bucuros când multul devine puţin,
jubilând atuncea când într-un eşec
câte-un vis aparte singur îmi înec.
*
Şi mă doare faptul că nu-mi pare rău
când cu nepăsare mă îndrept spre hău,
când constat că viaţa colcăie-n banal,
că n-am de o vreme niciun ideal.
*
Poate…Ce stupid e să mai cred, să sper
c-am să zbor vreodată, când eu sunt apter
şi nişte ghiulele, nişte bolovani,
târâi după mine de atâţia ani !

6 mai 2020

 

 

Şi-n amintire cred
*

Îmi amintesc cu drag adeseori
de ai iubirii noastre splendizi zori,
când sufletele patimă vibrau
şi-n inimi sentimentele cântau.
*
A fost un timp superb când am ştiut
că lumea-ntreagă-ncape-ntr-un sărut
şi orice-mbrăţişare are-n ea
măcar o rază, dacă nu o stea.
*
Priveam în ochii tăi frumoşi, vrăjit
de-al lor senin de nouri ocolit
şi inima cânta în pieptul meu
sedus de al iubirii curcubeu.
*
Ce minunate zile şi ce seri
au fost în ale noastre calde veri,
care-au lăsat în noi urme adânci
ce-ncet, încet s-au preschimbat în stânci.
*
Parcă trăiesc şi-acum vremea de-atunci
când îţi plăcea ca-n braţe-mi să te-arunci,
să mă săruţi fără să te sfieşti,
spunând celor din jur că mă iubeşti.
*
Şi-n amintire cred că e firesc
să-mi pară că încep să-ntineresc,
că anii care vin sunt mândri cerbi
ce pe-ale vieţii piscuri stau superbi. Continue reading „Anatol COVALI: Totu-a fost eres (versuri)” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 420(16 –30 Aprilie)

Hristos a înviat!

           Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească, în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat, în lupta cu virusul ucigaș.  Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

*

             Paște cu lacrimi. Cu siguranță că sunteți curioși să știți cum s-a derulat slujba din noaptea Sfintelor Paști din anul acesta. Și-n anii trecuți, când nu puteați să mergeți toți din casă la biserică, rugați dimineața pe cei care fuseseră: ,,- Spuneți-ne și nouă cum a fost la biserică!”  Anul acesta ați privit la televizor slujba de la patriarhie, ori ați ascultat-o la radio, ați ieșit cu lumânări aprinse la ferestre la miezul nopții când au bătut clopotele și v-ați spus unul altuia ,,Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!” Și, totuși, ați vrea să știți cum a fost la biserică în parohia noastră!

              La ora 23 am mers la catedrală în Severin și am aprins candela de la lumina adusă de la Mormântul Mântuitorului din Ierusalim. De la catedrală până la locul unde parcasem mașina opreau mașinile pe stradă  de se făcuse coadă și mă rugau șoferii și pasagerii să le aprind și lor candelele. La fel făceau și puținii pietoni. Toți aveau lumânări și candele la ei. Le împlineam cu bucurie dorința.

             La miezul nopții, am stins toate luminile în biserică. De la candela de pe Sfânta Masă, în care ardea lumina de la Ierusalim, am aprins făclia de Paște, am tras dvera și am ieșit pe ușile împărătești. În biserică era întuneric deplin și liniște de mormânt. Am ieșit pe solee și am chemat cu voce tare, intonat: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Din întuneric, din dreapta și din stânga au venit cântărețul și paracliserul și și-au aprins lumânările. Le-am observat ochii. Erau plini de lacrimi. Deși aș fi vrut să fiu puternic în acele momente, mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Am chemat a doua oară: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin cristalul lacrimilor v-am văzut pe Dumneavoastră. Ieșeați din întunericul înconjurător cu lumânările întinse și le aprindeați la făclia mea. Erați mulți-mulți, câteva sute, erați toți, din fiecare casă, cu mic, cu mare. Cred că dacă aș fi făcut apelul, nu lipsea niciunul. Pe fețele Dumneavoastră  citeam o bucurie mare, adâncă, dar străluceau pe obraji și multe lacrimi. Un impuls puternic îmi venea din piept și am chemat a treia oară, cu mai multă tragere de inimă: ,,– Veniți de primiți lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!” Prin perdeaua de lacrimi care-mi acopereau ochii am văzut atunci pe toți preoții de până acum, unii pe care i-am cunoscut, alții pe care i-am văzut decât în poze, cum veneau cu toiegele în mâini, în fruntea unor grupuri mari de credincioși. Parcă erau păstorii care-și coboară turmele de pe munte să le adape la izvoarele de pe vale. Pe unii credincioși îi cunoșteam și eu, pe alții nu, dar, după straie înțelegeam că sunt plecați demult în țara dorului. Erau și tineri și bătrâni, și bărbați și femei, copii, mulți copii. Îmi recunoșteam părinții, bunicii, rudele și consătenii de altădată. Toți aveau lumânări în mâini și veneau grăbiți să le aprindă de la făclia mea, îngrijorați ca nu cumva să plec și să rămână cu lumânarea stinsă. Parcă se deschiseseră porțile raiului și ale iadului și năvăliseră toți încoace, spre lumea noastră, fără teamă de nimeni și de nimic, înghesuiți unul în altul, grăbiți. Parcă și sfinții de pe pereți au scos de sub veșminte lumânărele ascunse și le-au aprins și ei. Am rămas locului până au aprins toți, întunericul s-a topit pe nesimțite și biserica s-a umplut de lumină.

             Am întors în Sfântul Altar, am luat Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce și m-am îndreptat spre ieșire. Mi-era teamă că n-o să am loc de mulțime. Deodată, mulțimea aceea formată din cei de azi, din cei de ieri și din veacurile de demult s-a dat la o parte și mi-a deschis drum. Parcă eram Moise trecând printre valurile Mării Roșii. Am ieșit în fața bisericii. Am așteptat mult până ați ieșit toți din biserică cu lumânările aprinse, căci nu puteam să vorbesc, să dau citire Sfintei Evanghelii. V-ați așezat în jurul meu și am început să citesc. Când am terminat, clopotul nostru cel nou instalat astă-vară, a început să bată cum n-a mai bătut niciodată. Din mii de piepturi ale celor prezenți aievea a izbucnit cântarea ,,Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le!” Parcă oamenii voiau să acopere glasul clopotului sau clopotul cânta și el cu noi. Întotdeauna mi s-a înfiorat sufletul când am cântat ,,Hristos a înviat” în noaptea Sfintelor Paști, dar niciodată ca acum, căci cântam plângând și plângeam cântând. Vă simțeam pe toți alături și cântările au fost mai înălțătoare ca oricând.

             Am intrat  în biserică, am cântat cu cântărețul cântările Sfintelor Paști, apoi am oficiat Sfânta Liturghie. De câte ori mă uitam spre Dumneavoastră cei prezenți potriveam ca să am ochii tot plini de lacrimi, ca să vă pot vedea tot acolo în biserică. Ceva îmi spunea că dacă-mi șterg ochii nu vă mai pot vedea și mi-ar fi părut rău să oficiez Sfânta Liturghie cu biserica goală, mai ales în noaptea de Paști.

            Când s-a terminat slujba, nu v-am mai citit pastorala, nu v-am mai ținut predică, nu v-am mai miruit. V-am privit doar fețele luminate de lumina lumânărilor și de bucuria Învierii și v-am sărutat în gând pe fiecare, spunându-vă ,,Hristos a înviat!” Mi-am șters ochii înrourați și, când m-am uitat mai bine, plecaseți din biserică. Erați grăbiți, erați bucuroși, căci vă veniseră rudele plecate de demult în vizită și trebuia să le dați câte ceva din bunătățile ce le pregătiseți pentru Paște de pomană.

              Mi-am amintit apoi că adusesem de acasă trei ouă. Am dat și cântărețului și paracliserului câte unul și am ciocnit, spunându-ne: ,,Hristos a înviat!” ,,Adevărat a înviat!”

             Tocmai se revărsau zorile. Iată că veneau grăbiți voluntarii. I-am dotat cu mască și mănuși, cu candele aprinse din lumina de la Ierusalim, cu Sfintele Paști și au pornit grăbiți fiecare spre sectorul lui, să vă dea din poartă-n poartă Sfintele Paști și Sfânta Lumină și să vă vestească și Dumneavoastră așa precum mironosițele vesteau pe Sfinții Apostoli că ,,Hristos a înviat!”

            Așa a decurs slujba din noaptea de Sfintele Paști. Paște cu lacrimi!

*

   Sfaturi părintești(I). Interdicția de a intra în biserici și în cimitire trebuie ridicată. Apelul nu vine doar din zona slujitorilor Bisericii Ortodoxe, ci și din partea președintelui Academiei Române, Domnul Acad. Prof. Ioan Aurel Pop, rector al Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Acesta le-a solicitat președintelui Iohannis și premierului Orban să introducă în măsurile de relaxare din 15 mai și ridicarea lacătului de pe biserici și cimitire. Iată ce spune: ,,Permisiunea ar trebui dată, în limita și în lumina măsurilor graduale care se vor lua. Eu nu zic neapărat că este o prioritate națională intrarea în biserici și în cimitire, dar în condițiile în care se relaxează anumite măsuri și se poate intra în mai multe magazine sau se pot deschide terasele, s-ar putea permite și intrarea în biserici și cimitire, unde chiar nu se intră în contact cu alți oameni. Eu nu am cerut să se intre în biserici pentru servicii divine, dar ca omul să se roage cinci minute în drum spre slujba lui sau spre cumpărături asta nu poate interzice nimeni, pentru că biserica înseamnă singurătate, reculegere, contact direct cu Dumnezeu, cu sfinții, după cum crede poporul român. Credința asta a noastră este cu totul alta decât în Occident. La catolici se intră în biserici, dar la bisericile protestante și neoprotestante nu se prea intră, în sensul că nici nu-i nevoie, pentru că acolo, în țările nordice, dacă stau bisericile închise nu este nicio problemă. La noi mi se pare că autoritățile ar trebui să țină seama de specificul acestui popor. Dacă sufletele românilor ar fi mai mulțumite prin intrarea în biserici, care trebuie să fie bine chibzuită, să nu intre mulți deodată, dar nici n-ar intra, intrarea asta ar putea chiar ajuta la vindecarea pandemiei, pentru că un suflet împăcat cu sine este un suflet rezistent, pe când un suflet chinuit, înfricoșat, care poartă în sine spectrul catastrofei, este mult mai vulnerabil”(…).

            Președintele Academiei Române susține că este o blasfemie la adresa poporului român să condamni și să bagatelizezi credința. Totodată, acesta arată că restricțiile impuse au efecte contrarii, care fac mai mult rău decât bine. ,,Oamenii care au atacat Biserica nu înțeleg specificul acestui popor în mijlocul căruia unii trăiesc, dar trăiesc deasupra sau în afara acestui popor. Poporul acesta are nevoie, între alte balsamuri spirituale, și de Biserică. Cum să condamni și să bagatelizezi credința, mie mi se pare că a bagateliza aceste lucruri este o jignire, o blasfemie la adresa poporului român, nu neapărat a Bisericii. Într-o societate liberă, Biserica o putem critica, dar nu o putem nega. Eu cred că este și multă stângăcie și o lipsă de experiență în tratarea unor asemenea situații limită. Nu vreau să acuz pe nimeni, nu fac proces de intenție, dar vreau să spun că este nevoie să asculți și alte voci din societatea românească, nu numai ale unor medici îngrijorați că se răspândește pandemia. A ieși în spațiul public și a îndemna oamenii numai la restricții, din punct de vedere psihologic, poate avea rezultate contrarii. Eu îi admir pe români că, până acum, în linii mari, s-au supus și trebuie să se supună acestor prevederi ale ordonanțelor militare din timpul stării de urgență, pentru că așa ne putem salva. Însă trebuie să ne gândim bine că nu vom putea trăi așa la infinit, chiar dacă vom purta măști mai mult timp, relaxarea trebuie să aibă loc, pentru că omul este o ființă socială. În ce privește cimitirele este inadmisibil să nu poți să aduci un omagiu morților tăi, să nu poți aranja mormintele și să aprinzi o lumânare. În fiecare an la noi înainte de Paști, în Săptămâna Luminată, în Săptămâna Patimilor, oamenii se duc la cimitir pentru că așa este tradiția, cum să o schimbăm noi acum? Este un fel de omagiu adus sufletelor celor trecuți dintre cei dragi. Eu nu am văzut niciodată în cimitire lângă morminte buluc de oameni. Închiderea bisericilor și a cimitirelor a avut și are un efect negativ, sufletele se închid în sine, oamenii devin mai morocănoși și atunci firește că vom avea nevoie de psihologi. Or noi ar trebui să evităm acest lucru, în sufletele noastre ar trebui să fim sănătoși, să păstrăm speranța și, mai ales, să păstrăm încrederea, pentru că, dacă ne pierdem aceste calități, atunci devenim niște oameni manevrabili și se pot lua orice măsuri împotriva noastră și ne pierdem esența umană(…)”(Cititi mai mult: https://www.national.ro/news/academia-romana-scoateti-lacatul-de-pe-biserici-si-cimitire-683539.html/#ixzz6L7fM6lzg)
*

         Sfaturi părintești(II). Aflăm cu profundă indignare și revoltă că, sub emoția și îngrijorarea provocată de pandemie, parlamentarii de la București au promulgat pe neobservate Legea 45 din 9 Aprilie 2020, prin care se introduce educația sexuală în grădinițe și școli. Este exact ce spune proverbul românesc: ,,Țara arde și baba se piaptănă!” A protestat Biserica Ortodoxă Română, așa cum a făcut-o și-n anii trecuți când s-a mai încercat acest lucru, au mai protestat și alte culte, dar până acum degeaba. Iată că se ridică o voce puternică, a Domnului Prof. Univ. Dr. Tudorel Butoi, cel mai mare psiholog criminalist din țara noastră, originar din comuna Malovăț satul Bobaița, care spune într-un limbaj pe care să-l înțeleagă toți următoarele:

           ,,Jos labele de pe copii, ticăloșilor, pentru că pe teritoriul României există legi care protejează minorii! Secăturilor! Minorii nu sunt turmă fără stăpân, cum ați crezut voi! Legile din țara noastră protejează copiii până la vârsta de 14 ani, presupunându-i fără discernământ. Responsabili sunt părinții și educatorii. Păi, la vârsta asta, care-i scopul nostru? Jos labele, ticăloșilor, de pe copii! Auzi, de la zero, patru, cinci ani! Păi, sunteți nebuni la cap?

          Să presupunem că acest sistem educațional ar pătrunde. Copiii s-ar duce pe toboganul senzualității și sexualității, care ar însemna apoi să se hrănească cu filmele pornografice, din traficul de persoane, de minori, din prostituția infantilă, deci să pierdem acest segment de dragul…… Dacă pleacă pe toboganul acesta al plăcerii, i-am pierdut! Și minorul abandonează efortul învățării. El nu are discernământ format. Există nevoia de a atrage acest segment de copii spre ELGBT, spre zonele traficului de persoane și anume de copii, pentru prostituția de copii și spre pornografia infantilă.

           Pe profesorul Butoi nu poți să-l păcălești. Niciodată în viața ta nu poți să-l păcălești, distinse promotor al acestor………., că sunt prea haladit și prea am îmbătrânit aici la Poliția Capitalei în riposta anticrimă, prostituție infantilă….., a pedofiliei, care iată cum s-ar inocula, dacă copiii ar putea fi captați spre această formă educațională. Deunăzi am avut un amețit, un căpiat, un nărăvit olandez. A reușit nenorocitul acesta să ucidă una dintre fetițe. Și mi se comunică din Olanda că s-ar fi sinucis, fără a putea fi eu convins din perspectiva psihologului criminalist. Un oarecare Ewstein se sinucide în închisoare. Ce era el? Traficant de copii. Cine erau clienții lui? Oameni politici, oameni de afaceri, niște zdrențe umane. Jos labele de pe copii, ticăloșilor!

            Se vorbește de parteneriate civile, de însoțiri de genul acesta. Atenție! Până la familie! Punct. Nu puteți fi niciodată o familie! Nu vreau să vă spun experiențele unor cercetători americani, care au avut solicitări pentru schimbări de sex. Și-au făcut acest lucru. În jurul cifrei de o sută sunt astăzi la poarta cabinetelor, dorind să-și recapete sexul pe care l-au avut. Și parte din ei se sinucid!

            Distinși specialiști din cadrul Ministerului Învățământului, distinsă doamnă ministru, distins staf, nu știți pe ce cuib de viespii ați călcat din neștiința cărții, din incompetență!

          Mă întorc acum la Ortodoxie. Sfinția Sa Daniel, împreună cu staful(Sfântul Sinod – n. n. Pr. Al. S.), au sesizat acest pericol  și au făcut protestele necesare, au luat poziția necesară. Da îmi permit o intervenție critică. Trebuia să coopteze din societatea civilă specialiști și împreună cu ei să facă acest demers. Punctul dumnealor de vedere este interpretat cam așa: ,,- A, punctul de vedere al Bisericii!” În efortul dumnealor trebuiau să conlucreze și să se sfătuiască cu profesorii din școli, cu medicii, cu oamenii de știință. Păi, nici nu visați câți oameni de știință au în ei credință! Voi enumera câțiva: Voicu, Dulcan, Zăgrean, Trestian, Nițescu, sexolog, Dănăilă, neurolog și mulți alții. Biserica să fi împletit riposta ei cu riposta laicilor, pentru că Mântuitorul a spus așa: ,,Unde sunt doi sau trei care vorbesc despre Mine și despre Dumnezeu Tatăl sunt și Eu cu ei!” Să nu uităm că-L avem pe Hristos în inimă!”

          Dumnezeu să vă ajute, Domnul Profesor și vă promit că la alegeri voi vota cu amândouă mâinile pe cei ce vor promite că vor desființa această lege. Și voi îndemna și pe alții să facă la fel! Asta ca să știți că nu sunteți singur!

*

         File de jurnal – 30 iul. 1982(II). Marți noapte am plecat la București. Am lăsat mașina la gară. În București m-am cazat la căminul patriarhiei. M-am dus la Baza de Aprovizionare de la Fondul Plastic. Șeful serviciului a refuzat să-mi dea uleiul solicitat pentru biserică, deși aveam notă de comandă de la magazinul lor din Tr. Severin. Mi-a oferit doar doi litri din cei douăzeci solicitați. N-am vrut să-i iau nici pe aceia și i-am trântit ușa.

          Am vorbit cu Doamna Marieta Croicu, redactor la Editura Albatros. Mi-a spus că Domnul Dan Berindei a făcut referatul la cartea mea cu Nicolae Bălcescu. Este o carte nepublicabilă. E criticat și fondul și forma. Abia acum și-au dat seama că nici nu intra în profilul lor, ci se încadra mai degrabă în sfera Editurii Științifice. I-am  cerut să-mi restituie manuscrisul. Mi-a promis că va face-o în curând. Cred că a fost pe undeva lucrarea doamnei  Natalia P., redactor șef la aceeași editură, care era supărată că nu i-am oferit nimic când mi-a apărut Coloana Infinitului.

             Părintele Valeriu Anania se pensionează la 1 septembrie. Nu l-am întâlnit pe dânsul. E plecat la Mănăstirea Văratic. Toți îl regretă, numai cine ar trebui să vadă în el ceea ce este de fapt jubilează.

             Am vorbit cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, un tip de mitropolit. Aproape că-l idolatrizează pe Părintele Anania. Sunt prieteni la cataramă de mulți ani. Mi-a povestit multe lucruri interesante despre Părintele Anania. Cu ani în urmă, Părintele Băbuș, care-i mai în vârstă decât Părintele Anania, slujea la Mănăstirea Antim. Într-o zi s-a trezit cu un tânăr vânjos, mândru, plin de viață, cu o mustăcioară abia mijind. În ochii lui vii, mari și inteligenți se putea citi cu ușurință setea de viață. Cu toată hotărârea, tânărul i-a spus: ,,- Părinte, vreau să intru în mănăstire!”  Părintele Băbuș a încercat să-l sfătuiască să se răzgândească. Locul lui era în lume, în libertate, în viața socială. Tânărul i-a spus, fără ezitare: ,,- Părinte, simt că în lume mă împrăștii și mă pierd! Doar în mănăstire pot să fiu eu însumi și să scriu ceea ce am de spus lumii!” ,,- Bine, fiule, bine, dar vezi dumneata, că venind în mănăstire va trebui să suporți mojiciile cine știe cărui mojic de stareț, care te freacă până îți iei lumea în cap. Atunci vei regreta!” ,,- Tocmai asta vreau, părinte! Să fiu strâns puțin de pe drumuri!”

              Și tânărul, care nu era altul decât Părintele Valeriu Anania, a rămas. Au locuit împreună la Mănăstirea Antim, în aceeași chilie. Părintele Anania fuma și ședea noaptea până foarte târziu. Părintele Băbuș nu putea să doarmă și mereu îl tot îndemna: ,,- Mai culcă-te, măi băiatule, că de aia a lăsat Dumnezeu noaptea!” ,,- Acuș-acuș!” îi răspundea tânărul, dar orele treceau pe nesimțite. Dimineața, numai ce-i zicea Părintelui Băbuș: ,,- Ia, mă Grigore, să-ți mai citesc una făcută azi-noapte!”

           Părintele Anania începuse să se afirme în viața culturală. Au fost între timp amândoi arestați și condamnați. După ieșirea din pușcărie, reabilitându-și situația, Părintele Anania a fost trimis în S. U. A. În repetate rânduri s-a pus problema lui. Patriarhul Justinian ținea mult la el, fiind amândoi vâlceni, și dorea să-l facă ierarh, dar confrații îl săpau mereu.  Chiar până la Ion Gheorghe Maurer a ajuns ca să-i ceară aprobare să-l facă pe Părintele Valeriu Anania vicar patriarhal. Maurer i-a zis patriarhului: ,,- Preafericite, dacă-l aducem pe Anania aici, pierdem în S. U. A. un om de neînlocuit. El ne aduce servicii serioase acolo și de aceea nu putem renunța!”

            La sărbătorirea a 35 de ani de la absolvirea seminarului, Părintele Valeriu Anania a fost invitat în  țară de colegii săi. A venit cu mașina, un ,,Cadillac” cum nu se prea poate întâlni prin țara noastră. Aceasta a făcut ca să-și achiziționeze mai mulți dușmani. Noi manevre au fost făcute ca să fie ,,aranjat”. Și, într-adevăr, l-au  ,,aranjat”. Cu prilejul unei alte veniri, patriarhul, bătrân și bolnav, a vrut să pună problema lui din nou în Sinod. Totul era pregătit însă. Părintelui Anania nu i s-a mai permis să plece în străinătate și i s-a oferit un post de …. corector la tipografie. Cu mare greutate a reușit patriarhul Justinian să reînființeze  postul de director al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și să-l numească pe Părintele Anania în acel post. A fost tot ce a putut face pentru el. Timp de cinci ani Părintelui Anania nu i s-a permis să părăsească țara pentru a se duce în S. U. A. ca să-și rezolve treburile de acolo. Când a plecat,, nici un ierarh nu credea că se va mai întoarce. Și, totuși, Părintele Anania s-a întors, spre indignarea multora.

            Patriarhul Justin i-a făcut tot felul de greutăți. Gânduri înaripate ale Părintelui Anania au fost sugrumate fără milă. Toți își dau seama că în fața Părintelui Anania nu pot să stea. Puterea lui de argumentare este imbatabilă. La un moment dat, patriarhul l-a trecut repede prin toate treptele pe un oarecare M. și l-a trimis în S. U. A. ca să fie numit episcop acolo. S-a produs o reacție foarte puternică în comunitatea românească din America și acela a trebuit să se reîntoarcă repede în țară. Dându-și seama că au greșit, patriarhul și Departamentul Cultelor  s-au gândit la Părintele Anania. Pentru aceasta l-au chemat la departament și, după ce l-au periat cu tot felul de osanale, i-au propus să se reîntoarcă în Statele Unite pentru a liniști spiritele și pentru ,,a pune pe roate” ideea înființării unei episcopii românești acolo. Părintele Anania le-a spus: ,,- Știți bine câte sericii am făcut statului român! Care mi-a fost răsplata? Atâta timp cât în țară nu există loc de ierarh pentru mine,  cu atât mai mult cred că eu nu sunt cel mai îndreptățit să contribui la crearea unei episcopii în S. U. A.!”  Și-a plecat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 420(16 –30 Aprilie)” →

Alexandru NEMOIANU: Concepția politică a lui Romulus Boldea

Romulus Boldea (1884-1970) a fost un almăjan exemplar.

Descendent al unei familii fruntaşe din Borlovenii Vechi, Valea Almajului, Banat, el a rămas orfan de mama foarte tânăr şi a fost dus de către tatăl sau (Protopopul cesaro crăiesc Pavel Boldea care a avut o strălucită carieră în armata acelei împăraţii) în şcoli de elită la Budapesta şi Viena.

Romulus Boldea a fost comisionat ofiţer cezaro-crăiesc în 1905, a slujit cu distincţie, a luptat pe frontul Italian (invrednicindu-se de numeroase decoraţii,între ele şi Crucea de Fier germană), a luptata cu armata română pe frontal de la Tisa, contra bolsevistilor unguri, iar în 1922 s-a retras în pensie ca Locotenent Colonel în satul strămoșilor lui Borlovenii-Vechi, unde avea o proprietate semnificativa; nu foarte mare dar avută.

De atunci şi-a dedicat existenţa menţinerii şi dezvoltării, admirabile, a gospodăriei grănicereşti moştenite de la strămoşii săi, acţiunilor comunitare şi unei vieţi publice elegante.

Romulus Boldea era un om cu o remarcabilă inteligenţă nativă. La asta el a adăugat dibăcia, răbdarea, şiretenia şi perseverenţa grănicerească. Nu a fost un om foarte cult (la urmă urmei fusese ofiţer !) dar avea o educaţie excepţională,de elită,patriciană. În aceste împrejurări el a avut mereu o atitudine “aristicratica” în cercurile unde a trăit. Era prieten cu mulţi oameni dar în esenţă îi ţinea la distanta şi departe de intimitatea lui. La acestea el a adăugat respectul pentru tradiţia românească, credinţa ortodoxă şi dragostea de neamul românesc. Romulus Boldea a fost însufleţit de sentimente creştine şi naţionale. El a urmat, fără îndoială, ferm, învăţătură Bisericii Ortodoxe. În ce priveşte sentimentele lui naţionale lucrurile trebuiesc” niţeluş” nuanţate.

Romulus Boldea a fost un naţionalist dar nu un fanatic şi la nici un caz nu un şovinist tribal. El avea respect pentru diversitate şi admira trupurile cu etnicităţi multiple (fusese crescut într-o atmosfera multinaţională, era perfect bilingv şi era însurat cu o nemţoaică pe care a iubit-o cu pasiune). Dragostea lui de neamul românesc era firească şi neinhibată, nu consideră a fi român un “merit” dar la nici un caz nu îl consideră un defect. Mai mult încă naţionalismul lui capătă aspecte pasionale atunci când adresa provincia căreia îi aparţinea, Banatul, şi încă mai vârtos ţara Almajului. Se poate spune că Romulus Boldea iubea atâta de pasional Ţară Almăjului încât a sfârşit prin a fi un naţionalist român! Că aşa stau lucrurile o dovedesc sumedenie de împrejurări. Cu enormă seninătate şi siguranţă afirmă că muzica bănăţeană este cea mai frumoasă din lume ! În acelaşi timp ricana la auzul idiomului “regatenesc”(şi încă mai vârtos cel oltenesc) şi privea cu toleranţă dispreţuitoare alte colţuri ale Banatului.(Spre exemplu scurtele vizite pe care nepoţii le făceau la familia unchiului lor Dr. Iuliu Pora în Topolovat,Timiş, îl enervau şi comentariul stereotip era, “În Topolovet,(refuza să spună Topolovat) sunt ţânţari şi broaşte”)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Concepția politică a lui Romulus Boldea” →