Vavila POPOVICI: Mărețele statui

                                                            

Mărețe statui am vizitat la venirea mea în țara Lumii Noi,

prima fiind monumentala statuie dăruită de francezi –

„Libertatea luminând lumea”,

când sufletul meu a primit

salutul de bun venit pe pământ american;

Zeița libertății ținea în mâna stângă o placă cu inscripția datei

când a fost ratificată

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii – 4 iulie 1776.

Mărețe statui am vizitat apoi în orașul care m-a găzduit,

oferindu-mi protecția și respectul cuvenit.

Lecții de istorie am învățat privindu-le,

admirându-le mărimea

și-nțelegând simbolul vitejiei fiecăruia

dintre cei statuați,

a dragostei lor față de țara-n care s-au născut, au crescut

și-au fost fericiți pe cât s-a putut.

Și după atât efort, atâta dăruire, măiestrie a artei,

oameni cruzi care, nu și-au putut învinge barbaria

(fiecare dintre noi o are,

dar e dator să-nvețe s-o stăpânească),

le-au demolat în câteva clipe,

rănind mândria acestei țări minunate.

Mă-ntreb: La ce distrugerile toate,

lovind sufletul aceste țări?

Fiindcă fiecare țară are sufletul ei,

sumă dobândită cândva,

din sufletele celor ce s-au născut aici,

și-a celor care-au venit –

să renască.

 

 

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

4 Iulie 2020

 

Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană

Prin gentilețea scriitoarei Ligya Diaconescu, un cunoscut și harnic promotor cultural, am intrat în posesia a două publicații de excepție, apărute de curând, în “orașul domniei mele…Râmnic “ cum spunea Mircea cel Bătrân într-u hrisov despre orașul scăldat de apele bătrânului râu Alutus. Este vorba despre frumosul oraș  Râmnic, cuvânt ce provine   din cuvântul râba din slava veche, care înseamnă „pește”; în limba română, râmnic sau râbnic desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creșterea peștelui. Spre a evita posibilele confuzii, cancelaria din Țara Românească folosea numele de Râmnic „de pe Olt” pentru orașul din Oltenia și Râmnicu Sărat pentru cel din Muntenia. Numele actual al orașului Râmnicu Vâlcea a început să fie folosit în epoca modernă.

“Antologia-condeieri de secol XXI- triumful timpului prin scris “, antolog fiind Ligya Diaconescu, (culegere de texte și corectură Andrada Victoria Diaconescu, machetare grafică și coperta Ovidiu Valentin Ciorobea ), apărută sub egida revistei internaționale “Starpress “, la Editura “Olimpias “,adună între coperțile volumului un număr însemnat de scriitori români din țară și străinătate, cu creații proprii însoțite de un scurt curriculum vitae și  fotografia autorului. Volumul ce se deschide cu o prefață de Mary Smith din New York, cuprinde autori cunoscuți, dar și mai puțini cunoscuți, cu lucrări, precum; poezie, proză, fragmente de roman, eseuri, cronici de carte etc. Remarcăm lucrările semnate de Virgil Ciucă, Elena Jucan, Raveca Vlașin, Ovidiu Jucan, Florica Cândea, Vasile Bele,  Ilie Fîrtat, Ligya Diaconescu,  Lucia Elena Locusteanu,(cronică despre volumul de poezii semnat de  Camelia Florescu ), Adriana Răducan,( cronică despre romanul lui Al.Fl.Țene)  Nicolae Dina,(cronică despre cartea Elenei Armenescu ), Radu Vida, Floarea Cărbune,  Zenovia Zamfir, și mulți alții, cărora le cer scuze că nu i-am menționat. Antologia se înscrie în categoria acelor lucrări care sunt adevărate seismografe a evoluției literaturii române contemporane, înscriindu-se într-o pagină de aur în Istora Literaturii Române.

Printre cele 18 reviste ce apar sub egida Ligii Scriitorilor, se numără și revista “Memoria Slovelor “, editată de filiala Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români ( președinte de filială Constantin Mănescu-Hurezi). Numărul 13/14(18/19 ) al revistei de care facem vorbire, are ca redactor șef pe scriitorul Ilie Fârtat care prin talentul său a reușit să editeze câteva numere de revistă de excepție.Prezenta revistă publică un evantai policrom de creații literare ale membrilor filialei Ligii Scriitorilor vâlceni, dar și un număr apreciabil de lucrări semnate de autori din țarăși diasporă.Printre aceștia enumerăm:Al.Florin Țene, George Filip, Constantin Mănescu, Ligya Diaconescu, Florentin Smarandache, Puiu Răducanu, Ion Nălbitorul, Ion Pârâianu, Constantin Badea, Elena Buică, Ovidiu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană”

Alexandru NEMOIANU: Portrete de rastrăbunici

Casa Boldea din satul Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat, casa străbunilor mei materni, este un modest dar plin de merit simbol de continuitate românească, într-o istorie chinuită de prea multe și prea dese întreruperi și fracturări, unele cu rost și cele mai multe fără.

Casa are o existența de peste două sute de ani, a suferit transformări dar ele nu i-au atins ori preschimbat nici forma esențială și nici duhul. Ea este rezultatul trudei încăpătânate o multor generații și a multor oameni remarcabili, fruntași sătești și provinciali.

Începută la mijlocul vecului al XVIII-lea, când rânduiala ‘grănicerească” s-a impus, începuturile casei sunt legate de un înaintaș, Șerban Boldea, care avusese sălașul în zona Sfârleac, cam la zece kilometrii de actual vatră a satului. Populatia Borloveniului, așezată în cătune și crânguri răspândite pe tot hotarul satului, a fost adunată de autoritățile imperial, atunci când s-a format regimentul de granița, și așezata în actuala vatra a satului, al cărei plan, aceleași autorități le-au hotărât. ”Casa Boldea” a primit numărul matricol grăniceresc 44 și este așezată pe latura de răsărit a satului, având în spate un întreg deal, ’crac”, pe care l-a stăpânit și continuă să îl stăpânească și azi, ”cracul Boldea”. Urmași ai lui Șerban Boldeau au fost: Savel, căzut în luptele de la Arcole cu Naploleon, apoi Toma și fiul lui învățătorul Pavel. Ei au mărit avutul familiei și au consolidat poziția familiei în ierarhia satului. Casa a intrat într-o faza de radicală înnoire și a căpătat forma de azi, prin eforturile Protopopului Pavel Boldea și apoi ale fiului sau Colonelul K.u.K(cesaro-craiesc) Romulus Boldea, bunicul meu matern.

În una dintre încăperile casei, ”soba din vale”, pe peretele dinspre sud, se păstrează două portrete mari, făcute după fotografii, în Bozovici prin 1890. Ele înfățișează pe învățătorul Pavel Boldea și pe soția lui Maria, născut Popisti, din Bozovici.

Pavel Boldea a fost primul intelectual din familia Boldea. El a urmat Seminarul din Caransebeș si din Biserica Alba (“secția” de învățători) care pregătea “cadrele didactice” pentru școlile din granița bănățeană. Este de menționat că atâta vreme cât a funcționat granița bănățeană (până în 1873) limbile de predare, în școlile elementare, erau română și germană.

Învățătorul Pavel Boldea (1840-1917) a fost o personalitate remarcabilă.

Era un om aspru, foarte strâns la mâna (se spune că își gonea caii ca să se gunoiască pe pământul lui), dornic să dea înainte material și social. El era un reprezentant al “elitei” românești din spațiul româno-banatic (care s-a arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, nu ca o apariție explozivă ci ca rezultat al dezvoltării în masă a țărănimii românești din acel spațiu românesc), care s-a caracterizat prin calitățile excepționale ale membrilor ei (erau selecționați dintre cei mai buni) și ale cărei caracteristici esențiale erau: naționalismul tradiționalist, Ortodoxism intransigent și legătură caldă cu fratele rămas la “coasă” (deci un naționalism esențial și necesar democratic). Învățătorul Pavel Boldea a fost un gospodar foarte bun dar a fost și un învățător foarte bun. În conferințele anuale ale învățătorilor din “granița” și care se țineau în Caransebeș, el mereu făcea intervenții care erau benefice învățământului din zonă. Soția lui, Maria născută Popisti, i-a ținut vrednică companie, născându-i mulți și buni copii (între ei a fost fiul cel mare, tot Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Portrete de rastrăbunici”

Vasile MIRCESCU: Lasă-mă…

Lasă-mă…

 

Iubito…

Lasă-mă  să-ți  plâng   în  palme

Și  cu  lacrimi  să  îți  spăl,

Tot  ce-ai  suferit  cu  mine,

Când  pe  ochi,  aveam  un  văl…

 

Iubito…

Lasă-mă  să-ți  plâng  în poala,

Rochii  tale  de  mătase…

Și  cu  lacrimi  să  îți  spăl,

Amintiri  și  stări  de-angoase…

 

Iubito…

Lasă-mă  să-ți  plâng  pe  glezne,

Care  mult  au  mers  prin  tină…

Și  cu  lacrimi  să  le  spăl,

Recunoscându-mi  a  mea  vină…

 

Iubito…

Lasă-mă  să  plâng  in  voie,

O  zi, o  noapte  și  o  lună,

Și-apoi,  dă-mi   să  îți  sărut,

Dulcea  și  frumoasa-ți  mână  !

——————————–

Vasile MIRCESCU (Vali M.)

Ploiești

 

 

Mircea Dorin ISTRATE: Timpul care ni-l dorim (poeme)

TIMPUL  CARE  NI-L  DORIM

 

Cules-ați voi de pe cărare, frăguțe roșii, îndulcite?

Și din cireșe negre, coapte,  purtat-ați la urechi cercei?

Și-apoi, la sfânta sărbătoare, mâncat-ați mere bătucite?

Și-ați stat visând o noapte-ntreagă cum v-ați luptat în zi cu zmei?

 

Iar când ploua, în miez de vară, tot frământam a lumii tină

Și-n dimineți cu iarba-n rouă eram cu vaca la păscut,

Și mai apoi, din crucea zilei, mai câte-odată pân’ la cină,

Mă zbenguiam cu alți-n Vale, uitând cum timpul a trecut.

 

Pe-atuncea noi, speranța lumii, dragi îngerei cu gust de miere,

Eram ca pasărea de liberi, neștiutori de griji, nevoi,

Sub pașii noști’ călcam norocul, trăind în dulce mângâiere,

Nebănuind ce ne-o aduce a doua zi, cu zorii noi.

 

Așa făceam, copil când fost-am, în satu-mi picurat cu stele,

Când dup-o zi de lungă joacă, dormeam ca îngerașul, blând,

Mă privegheau din cer luceferi, stârnindu-mi visele-mi rebele,

Iară din iarbă licuricii, străluminau cărări prin gând.

*

Atunci am fost în Raiul lumii, fără să știm că o să vină

O vreme când l-om pierde-n grabă, nemaiputând să-l retrăim,

De-aceea-acum, eu, întomnatul, în seri de vară, după cină,

Mă-ntorc pe aripi de visare, în timpu-n care, ni-l dorim

4 iulie 2020

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

*

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai hodinit,

De cât mi-o fi nevoie din zori de zi, în seară.

 

Am mers pe drumu țării, mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare

Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.

 

Un Boț de mămăligă am îmbucat cu dânsul

Ce copu-s-a pe spuză cât noi am vorovit,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la Hodaie, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele hâite,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar Troscâțălul și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

 

Acu-i o hâitură, ce nu-i găsești pereche,

Cuibare de arină la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră ojână, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin poiată vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecini, mai mulți în țintirim

S-au dus să hodinească vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul prescurii îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină deșirat-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În țintirim gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați

Făcut-au plecăciune le fie somnul lin.

 

La șipot stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Timpul care ni-l dorim (poeme)”

George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

 

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

 

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

 

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

 

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

 

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

––––––––––
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

 

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

 

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Continue reading „George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie””

Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase

Ca specie a literaturii de graniță, în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale, trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice decât prozaice, rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute – un lirism realizat fără intenții estetice.

Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, potrivit lui Eugen Simion, „jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneită-ții, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.

Dacă, înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite. De aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/ Să scriu…să rămână «Note»/ Despre lumea de poveste!/ Și agendă mi-am făcut,/ Cu program de cuget plin,/ Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie.

Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări, care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.

Autorul își structurează textul cărții: Popas în Orientul Îndepărtat” în două volume, care se armonizeză și se completează, formând un tot unitar. Sunt precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.

Prima parte, „Pre Scriptum”, este prologul poveștii ce va să vină, despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/ cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi fabuloasa lume, proiect pus în aplicare după o documentare acribică, în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări.

Primul contact cu miracolul japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei, sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.

Într-o a doua scurtă parte, „Motto-uri”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe: cel japonez – subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean – îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor și cel românesc – sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.

Partea a treia, „Japonia. Nihon Koku. Țara soarelui răsare.Împărăția crizantemei”, prezintă însemnele naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoiurmat-a studiul/ Cu detalii și rigori;/ Geografie și istorii…/ Fac «bagajul» plin și greu!”.

Urmează apoi surpriza, deoarece, într-o a patra parte, „Impresii de călătorie. Țara Soarelui Răsare”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va relata tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix, din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/ Plec din «Soarele Răsare»,/ Cu-amintiri și tolba plină,/ Plec capu’… cu mulțumire”.

 

În mod firesc, urmează cartea a doua, „Coreea de Sud. Țara Dimineților Liniștite”, care este redată în al doilea volum al cărții „Popas în Orientul Îndepărtat”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă, când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.

Continue reading „Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase”

Günter Kunert: LAIKA

                                                     Foto Laika

***

 

LAIKA*

 

Într-o sferă din metalul
nostru cel mai bun,
zboară, zi de zi, un câine
fără viață înconjurând Pământul,
de parcă ar vrea să ne prevină
că tot așa se va roti
an de an, în jurul soarelui,
plină de oameni neînsuflețiți,
planeta noastră
cea mai bună.

Günter Kunert, Germania (1929-2019)

Traducere Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: „Erinnerung an einen Planeten“, Heyne Lyrik

***
*Laika a fost prima ființă care a înconjurat Pământul. Ea a fost selectată ca echipaj al navei sovietice Sputnik 2, lansate pe orbită la 3. noiembrie 1957. La vremea aceea nu se știa mai nimic despre efectele călătoriei spațiale. Laika a murit în decurs de câteva ore, în urma unei supraîncălziri.

LAIKA *: In einer Kugel aus Metall,/ Dem besten, das wir besitzen,/ Fliegt Tag für Tag ein toter Hund/ Um unsre Erde/ Als Warnung,/ Daß so einmal kreisen könnte/ Jahr für Jahr um die Sonne,/ Beladen mit einer toten Menschheit,/ Der Planet Erde, Der beste, den wir besitzen

Eleonora SCHIPOR: Armonii de vară a tinerilor din Cupca, Ucraina

Ce bine e vara!

        E bine  e vara, e cald, e frumos, e soare. În jur adie parfumul și se leagănă florile. În deosebi sunt frumoase cele de câmp. Florile de câmp au o frumusețe a lor aparte. E iarbă verde, în pădure e răcoare, sunt fructe de pădure. Nu prea mergem la scăldat, căci nu e prea sănătos acum, dar oricum ne simțim bine.

         Mai ajutăm și părinților prin gospodărie. La țară e mult de lucru întotdeauna, așa că mai muncim fizic, ne mai odihnim, ne ducem la o înghețată, mai navigăm pe Internet. De plictisit nu ne plictisim oricum.

         Dacă mai avem parte de vreo excursie, atunci e minunat.

         Un lucru ar trebui să mai facem, dar nu-l prea facem, deși și părinții, și profesorii ne dau de grijă în permanență – să citim din când în când câte o carte. Nu citim prea des acum. Găsim totul în Internet, dar cartea rămâne carte în toate timpurile.

         La 1 septembrie elevii  vor reveni la școală. Până atunci ne bucurăm de soare, flori, păsări, rouă în zori, apus de soare, somn dulce, o viață mai fără griji. Ce dulce e copilăria. Grijile vor începe în viața de sinestătătoare. Dar până atunci mai este ceva timp. Să ne bucurăm acum de libertate, vacanță, flori, soare, viață. Ce frumoasă e vara!

 

Anastasia Pavliuc, absolventă a la CIE Cupca, membră a cenaclului literar „Lămâița” și Filialei ASCIOR -Tineret

 

***

 

Frumoase sunt florile

Frumoase sunt florile

În toate culorile.

Roșii, albastre, verzi – o mie

Se întind tot pe câmpie.

 

Le strângem cu veselie,

Le adunăm cu bucurie.

Ne pare viața mai frumoasă

Când le-aducem cu drag acasă.

 

Elena Bicer, absolventă a acestui an de învățământ a CIE Cupca, membră a cenaclului literar „Lămâița”, membră a Filialei ASCIOR – Tineret

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Armonii de vară a tinerilor din Cupca, Ucraina”

Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?

– sau LAGĂRUL GÂNDIRII –

Ei ne cultivă cinstea și onoarea ca apoi să ne manipuleze și să ne țină în conflict. Seara târziu ne înghesuim la baie și soția dă tonul la copii: „Treceți la duș!” Apoi, strigă poruncitor în engleză: „Shower, shower!” adică Duș, duș! Că nu ne poate opri de pe ecranele calculatoarelor altcum. Am devenit cu toții roboți, consumatori înrăiți de internet. Redescoperirea umanismului este singura cheie spre salvare. O cultură vie, un mod de a vedea viața, de a mă trezi din această hipnoză a lăcomiei, posesiei și ignoranței. Este datoria fiecăruia dintre noi de a duce lumea mai departe, în ciuda faptului că ai bani mulți sau deloc, că ești deștept sau ai ales altceva. Literatura este afectată peste tot în lume. Dar care mai e rolul ei într-o lume fascistă? O lume în care artistul creator este pus în pericol, libertatea sa încercuită. Noi suntem educați să credem că toți scriitorii luptă pentru adevăr și justiție împotriva crimei și răufăcătorilor, însă sunt tot atât de mulți care sunt aliniați cu cei care cred învers și țin cu fasciștii, le netezesc drumul spre profit și înjugare a celor mulți.

În primul rând e bine să înțelegem ce înseamnă fascismul. Fascismul a apărut încă din antichitate de la idea că o anumită rasă de oameni e mai preferată de creator decât o alta, una dată de Dumnezeu să stăpâneasă, și așa a apărut Nazismul. Hitler promova ideea că rasa ariană trebuie să conducă lumea și, uite așa au apărut lagărele de concentrare.

Acest fel de gândire piramidală de sus în jos care controlează societatea se practică și azi. Comanda și controlul vin de sus în jos, iar profitul și frica de jos în sus. Autorii au devenit încetul cu încetul, de frică apolitici fapt pentru care au fost promovați și premiați, transformând condeiul din arma apărătoare a dreptății și adevărului în bagheta de fermecat și hipnotizat mulțimea. Un instrument distractiv și comercial care să stimuleze umplerea cufărelor din bănci. Construim iluzii ca să râdem și să plângem mai nou. Și devii dintr-o dată material de consum, de făcut bani pentru industria distractivă, pentru corporații, că ele plătesc. Nu? Te transformi încet dintr-un soldat al păcii și apărării într-un Clown, o etichetă comercială.

Dacă îndrăznești să publici ceva împotriva fasciștilor, ei automat își adună armata de „sugători” (aluzie la supt mâneca) și încep să te demoleze, distrugă, defăimeze, să te facă de râs, să cedezi, să te dai bătut și să treci în tabăra lor. Vezi că, asta cu trecutul în tabăra vecină se învăța pe vremuri la istorie și erau lecții bune de învățat despre acești trădători care erau trași în țeapă în final. De obicei,  fasciștii folosesc violența și șantajul. Te cumpără cu bani și favoruri. “Gândește în prezent” e lozinca, deaceea nu mai avem istorie și dacă fericirea e drumul de la A la B (destinația), ea ne-a fost furată.

Corporațiile angajează și găști (teroriști, mercenari etc.) să lupte împotriva ta, și atunci mulți dintre scriitori se retrag de teamă pentru securitatea lor și a familiilor lor. Populația pentru care scrii și te susținea înainte e acum atât de preocupată (ținută intenționat) cu lupta pentru supraviețuire încât nu mai este prezentă la viața cotidiană, la realitățile zilnice din comunitate pentru a te salva, trezindu-te singur printre lupi. Astfel scriitorului nu-i mai rămâne decât să te ajute să gândești singur și cu luciditate strategii de apărare și corectare împotriva exploatatorului.

Corporațiile au infiltrat media cu agenții lor, astfel ca cenzura să permită doar partea lor de adevăr,  ca hrană a maselor. Ești blocat în toate formele de media. Un adevărat credincios în ale scrisului trebuie să fie pregătit pentru astfel de consecințe: pușcărie, amenzi și chiar suprimarea vieții. Ficțiunea și realitatea nu se contrazic, în special când ne referim la viață și om. Mulți aleg ficțiunea ca să evite problema, să scape de necaz.

În ficțiune îți imaginezi lucruri care sunt posibile în realitate. Dacă citești o nuvelă, povestire sau roman care s-a scris și petrecut acum o sută de ani,  să zicem „Ion” sau „Moara cu noroc” ori „Veneticii” lui Ion Lazu, vei realiza cât de actuale sunt întâmplările, bucuriile și suferințele personajelor, iar forța care le produce răul e același ca cel de azi și din aceleași motive sau greșeli. Și atunci și azi, țărani și muncitori exploatați, bătuți de jandarmi și polițiști, sărăcie, foamete, boli, toate create de egoism, lăcomie, zgârcenie, răutate, violență, răscoale etc. Povestirile de ficțiune sunt accentuări ale realității care sunt destinate să ajute omul să vadă, să ajute societatea să se corecteze. Astăzi autorii profesioniști care sunt capabili să se strecoare printre aceste probleme, să producă piese care să fie premiate ca talent creativ, și reușesc să evite cuvintele SCLAVIE, FEUDALISM, EXPLOATARE, BIR etc. sunt acceptați și promovați, iar restul suntem condiționați să vedem doar anumite suferințe la anumite națiuni sau rase. De ce? De ce nu luptăm pentru dreptatea în sine, pentru suferința ca suferină, nu specifică cuiva. Să iau un exemplu din jungla PNGiului:  Canibalii din Papua nu simt mai multă sau mai puțină vinovație dacă mănâncă cu mâna, bețișoarele chinezești, furculițele franțuzești de argint sau cele de aur ale Elizabetei, Regina Angliei,  o turistă blondă sau neagră prăjită în jungle pe băț. Ei se înfruptă cu aceeași poftă cu care se înfruptă și pistolarii din Westernul american sau piloții din avioanele super americane care pârjolesc fără milă țări, una după alta. Concluzia: nu scula e de vină în această oroare, ci cel care o folosește. Omul cu mintea lui opacă, dezumanizată. Dacă am lua banii care se cheltuiesc pe scule și i-am investi în educație am avea o planetă mult mai sănătoasă și de răsunet în univers. Sigur am reuși să ajungem chiar în contact cu alte civilizații din univers. Dar, ce civilizație vrea să contacteze o lume care investește doar în arme de exterminare în masă? Asta are apucături sinucigașe, nu? Nu dăinuie. „Sunteți o specie condusă de masochiști sălbatici care au trecut clasa copiind temele colegilor”, ar remarca un extraterestru în trecere. Nu este diferență între noi cei de azi “tehnologizații” și cu Inteligență digitală și cei care au construit Turnul lui Babel ca să ajungă la cer. Au taxat oamenii de muncă și bani cum o facem noi azi, dorind să cucerim universul fără să realizam că ne tăiem singuri craca de sub picioare, luând educația și posibilitatea altor suflete (întrerupând drumul evoluției naturale) de a descoperi căi noi de drumeție spre stele. E o aroganță să crezi că poți ajunge la cea mai apropiată stea cu tehnologie mecanică cunoscută de noi sau orice altă formă de transport fizic. E un infinit de legi fizice și metafizice necunoscute încă de om în univers care așteaptă să fie descoperite prin alte forme de legi matematice decât cele cunoscute de noi acum. Istoria a demonstrat-o, însă o ignorăm.

Care e problema actuală a lumii și a Americii? Rasismul a fost întotdeauna o formă de control și dezbinare (poate cea mai populară a fost antisemitismul) care a justificat războaiele și investiția în arme de exterminare în masă. Evreii fiind conectați cu banul, desigur că au generat și atras asupra lor conflicte și au fost folosiți și ca declanșatori de războaie. Sclavagismul, Feudalismul, Comunismul și Capitalismul nu au fost scutite de anti-Semitism. Emoția aceasta a fost folosită ca motor de amorsare a violenței și urii între oameni. Să fie oare transformarea oamenilor în roboți prin 5G cum se presupune, o salvare a omului de la emoție și conștient? Transformarea speciei umane, a conștiinței/conștientului într-o gelatină fleșcăită, aruncată peste planetă? Și atunci chiar s-ar putea exclama că planeta e o entitate vie, e într-adevăr o Gaia cu gândire umană. O Inteligență Artificială, co-producție umano-digitală. O planetă îmbrăcată în crieer uman. Săraca planetă, ce balonzai!

Nu vrem să luptăm împotriva plăgii, numită Lăcomie care afectează o anumită parte din populația globului, atunci când o consumă și se atașează de ea. Dacă încerci să-i vindeci, ei folosesc culoarea ca armă de apărare pentru ca se vede, fiind cel mai ușor lucru de indentificat și folosit ca să dezbine populația și nu necesită cunoștințe multe de manevrare. Alb/Negru e o limbă comună și ușor de manevrat. Nu are nevoie de traducător. E o imagine, contrast, un tablou care se vede. Încă nu avem acces la alte spectre din radiațiile undelor magnetice, radio, lumină și invizibile din univers, ca să vedem multitudinea de lumi paralele care trăiesc odată cu noi aici, acum, concomitent în acest spațiu, în mediul nostru comun. Aceste lumi paralele există inconștiente una de alta. Ele nu ni s-au dezvăluit încă pozitiv. Sunt lumi care trebuie traduse tot așa cum sunt traduse negativele de pe film, în pozitivele fotografii, imaginile infrared, razele X sau Gama etc. Sunt lumi în jurul nostru pe care nu le vedem. Auzim din când în când câte unul care a văzut un strigoi sau are vedenii etc., deci a scăpat cumva…, și creierul său a reușit pentru moment să citească alte frecvențe din spectrul universului. Pe unii îi numim nebuni sau schizofrenici, pe alții visători sau filozofi, ștințifico-fantastici. Visul e și el o formă de călătorie într-un alt spațiu, o altă lume în care evenimentele respectă alte legi spectrale, fizice și chimice. Poți ucide, nu mai simți aceleași emoții și senzații și chiar poți zbura sau trece prin zid. Totul e posibil dacă cineva de acolo te învață cum și dacă reușești să simți lumea de dincolo, dar pentru asta e nevoie să-ți declanșezi senzorii care citesc fenomenele fizice și chimice din acea lume, s-o înveți. Toate aceste lucruri sunt posibile dacă ne dedicăm studiului.

În ziua de azi trăim într-o lume intimidată, insultată, mințită, violată, abuzată și needucată în realitatea vieții și a mediul înconjurător, în ciuda faptului că demonstrează aptitudini și tendințe de penetrare a necunoscutului și nepermisului spiritual și conștient al sufletului creator și atinge nivel olimpic atunci când își pune mintea. Deci, nu există bariere de cunoaștere, în schimb este neglijată și abuzată în scopuri criminale și meschine de o mână și sisteme de ignoranți oportuniști cu pofte animalice și fără o capacitate de bun, frumos și înălțare divină. Toate izvoarele de înțelepciune sunt ignorate și înăbușite.

Cât de bolnavi putem fi? Cât de naivi putem fi? Cât de răbdători? Până când? Dacă țipi la ei o iau la fugă ca niște lași, dacă le tragi o palmă serioasă plâng ca niște mâțe râzgâiate. Însă cine o face? Nimeni? De aceea ei continuă. Că ne văd fraieri și profită de frica însămânțată și programată mârșav în noi. De ce închidem ochii la marile crime ale lumii și îi ridicăm în slăvi pe inculpați (mulți chiar în viață) ai civilizației de azi? Cum de ne lăsăm manipulați cu atâta ușurință? Și ei o fac chiar folosindu-se de idolii noștrii, de eroii noștri care s-au sacrificat și sunt simboluri de libertate, de eliberare de sub jug. Sacrificat pentru salvarea noastră a fost Iisus Hristos, fiul Domnului nostru care este folosit și el șmecherește de marii noștri manipulatori ca să ne ducă în robie, în sclavie, în războaie interminabile, în care “eroii nostril” își sacrifică onoarea și își ridică rangul, omorând fără milă mame și copii în toate colțurile lumii. Apoi acești onorabili și viteji soldați se întorc acasă șocați de faptele lor inhumane, formând în final o țară de suferinzi și handicapați de război. Voi bisericile, cum justificați aceste sponsorizări ale industriei de omor în fața lui Dumnezeu? Votați și Continue reading „Ben TODICĂ: Șaua sau Calul?”