„Munca te izbăvește de cele trei mari rele: plictiseală, viciu și nevoia de a vorbi.” – Voltaire
François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, a fost un ilustru filozof francez iluminist, dramaturg, istoric, poet, romancier, eseist și pamfletist; un spirit enciclopedic, cu o uimitoare mobilitate intelectuală.
Se presupune că pseudonimul a fost adoptat în 1718, în urma încarcerării lui la Bastilia, vrând intenționat să transmită conotațiile de viteză și îndrăzneală prin asociații de cuvinte, „Arouet” nepotrivindu-se cu reputația sa în creștere. Într-o scrisoare adresată lui Jean-Baptiste Rousseau, în martie 1719, Voltaire, la finalul scrisorii îl întreba dacă ar vrea să-i trimită o scrisoare ca răspuns, în care să i se adreseze cu „domnul Voltaire”, explicând în post-scriptum: „J’ai été si malheureux sous le nom d’Arouet que j’en ai pris un autre surtout pour n’être plus confondu avec le Roi Poète”, (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet încât am luat alt nume, în primul rând pentru a nu fi confundat cu poetul Roi). Se bănuiește că se referea la Adenet le Roi, un francez minstrel – trouvère (poet și muzician ambulant din Franța Evului Mediu, din secolul al XIII-lea, favoritul lui Henric al III-lea, ducele de Brabant.
Pe de altă parte, Voltaire – fiu al unui notar înstărit – a avut o relație tensionată cu tatăl său, acesta descurajându-i aspirațiile literare și încercând să îl forțeze să urmeze o carieră în domeniul juridic. Este posibil, se mai presupune, să-și fi schimbat numele pentru a arăta respingerea valorilor tatălui său, renunțând la numele de familie, adoptând pseudonimul și aceasta după terminarea primei piese de teatru în anul 1718.
Oricum, de la o vârstă fragedă și-a dat seama că este lipsit de avantajele unei genealogii aristocratice care să-i poată veni în ajutorul ridicării pe o treaptă superioară, și că, numai printr-o activitate intensă se va putea ridica. A mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Acolo și-a descoperit spiritul critic. De la vârsta de zece până la șaptesprezece ani, Voltaire a primit instruire clasică în limba latină, retorică și teologie. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor, deism fiind doctrina filozofic-religioasă, răspândită în secolele XVII-XVIII. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început totuși Dreptul, pe care nu l-a terminat, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris.
Spiritul sarcastic al lui Voltaire a deranjat autoritățile pentru prima dată în luna mai 1716, când a fost exilat pentru scurt timp din Paris, deoarece nu ezita să se exprime în batjocură la adresa potentaților vremii. Mai târziu, publicând opiniile satirice la adresa prințului regent, a cărui viață sexuală incestuoasă scandaliza opinia publică, s-a ales cu o condamnare de 11 luni între zidurile Bastiliei. N-a ieșit de acolo „reeducat”, ci înrăit. Înrăit împotriva curtezanilor și a preoților care, după părerea lui, le țineau partea. Deranjați de ironiile lui, slujitorii Bisericii au simțit nevoia și momentul să ceară ajutorul autorităților împotriva acestui, așa numit „păgân”. În închisoare aflase mai mult din tainele deismului – concept filozofic al Credinței în existența lui Dumnezeu, însă fără recunoașterea revelațiilor, ci numai ca o cauză primară, în baza căreia există natura care se menține într-o perfectă armonie. Se nega orice valoare a ritului, cultelor, a textelor sacre, Bisericii și mai ales a slujitorilor ei. Voltaire li se alăturase. Deiștii constituiseră o adevărată școală în secolele XVII-XVIII reprezentată cu mare succes de Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Jean-Jacques Rousseau și mulți alții. Scrierile lor i-au inflamat spiritul satiric.
Voltaire se dovedea însă a fi un mare talent scriind poezie, teatru și literatură. După eliberarea din închisoarea Bastilia în 1718, a avut loc premiera operei sale „Oedip”, la Paris, care s-a bucurat de un succes senzațional. Fiind amenințat apoi cu o nouă arestare în Franța, în urma unei provocări la duel după o ceartă cu un tânăr care a insultat schimbarea numelui său, a plecat forțat în Anglia, unde se simțea suflul democrației reprezentat prin monarhia constituțională, dar și prin entuziasmul literaților, sub a căror influență a scris neîncetat și unde a stat din 1726 până în 1729.
În Anglia, Voltaire a fost influențat de empirismul lui John Locke (1632-1704), filozof și om politic englez preocupat mai ales de societate și epistemologie, figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne care a urmat. De asemenea a fost preocupat din nou de deism. A avut o perioadă fecundă, dar și admirată, devenind, în scurt timp, o personalitate notorie. Chiar și oficialii francezi i-au acordat permisiunea de a reveni la Paris.
În anul 1729, Voltaire a format o echipă de matematicieni, cu scopul de a exploata o portiță de scăpare profitabilă din loteria națională franceză. Guvernul punea în joc premii uriașe în fiecare lună, dar o eroare de calcul însemna că plătitorii erau mai mulți decât valoarea tuturor biletelor puse în circulație. Cu această idee, Voltaire și echipa respectivă au putut să păcălească piața și să încaseze câștiguri imense. Această schemă i-a adus un chilipir de aproape jumătate de milion de franci, cu ei asigurându-și un trai decent pentru toată viața, permițându-i să se dedice în întregime carierei literare.
În toamna anului 1732, când următoarea etapă din cariera sa a început să se deruleze, Voltaire locuia la curtea regală de la Versailles, semn că reabilitarea sa în societatea franceză fusese completă. Însă, după ce a scris „Scrisori privind națiunea engleză” care a fost lansată în anul 1734, s-a declanșat un scandal uriaș, întregul tiraj a fost confiscat și ars, iar Voltaire amenințat din nou cu Bastilia. Nu mai putea rămâne la Paris și s-a refugiat pentru o lungă perioadă în Champagne, în partea de nord-est a Franței. „Scrisorile” reflectau impresiile sale despre Anglia, țară a liberalismului și toleranței (religioase, politice, științifice, filozofice, literare, comerciale), pe lângă care Franța lui Ludovic al XV-lea părea o țară despotică și plină de prejudecăți.
După editarea cărții „Istoria lui Carol al XII-lea”, foarte incomodă pentru monarhie, autoritățile au ordonat confiscarea întregului tiraj, dar cărțile au continuat să circule clandestin. Acest volum a precedat „Istoria sub Petru cel Mare”, scrisă la rugămintea țarinei Rusiei Ecaterina cea Mare, subiectul fiind domnia și războaiele purtate de ambițiosul rege al Suediei. Voltaire făcea primele referiri la apariția Rusiei pe harta Europei, la „rolul ei în stabilirea configurației politice din Nord-Estul continentului și, mai ales schița primele elemente ale portretului marelui țar rus, Petru I, cel mai temut adversar al regelui Carol I”, scrie Irina Vlăsceanu în „Rusia lui Voltaire”. Accentul era pus pe lupta victorioasă a țarului de la Poltava (oraș în Ucraina).
Viața lui personală a implicat o serie de amante, concubine și iubite pe termen lung. A avut o aventură faimoasă de 16 ani (din 1734 până în 1748) cu geniala și „foarte căsătorita” autoare și cercetătoare, Émilie du Châtelet, la Castelul Cirey în Champagne. Tatăl cercetătoarei Du Châtelet, baronul de Breteuil, era un aristocrat; cuplul a putut să formeze un parteneriat de durată care să nu interfereze cu căsătoria Emiliei Du Châtelet. Acest aranjament s-a dovedit deosebit de benefic pentru Voltaire, până când scandalul l-a obligat să fugă din Paris și să se stabilească permanent la moșia familiei Du Châtelet de la Cirey. Din 1734, când a început acest aranjament, până în 1749, când Du Châtelet a murit în timpul nașterii, Cirey a fost locul unei colaborări intelectuale intense. În această perioadă, atât Voltaire, cât și Du Châtelet au devenit importante figuri filozofice. Și mai târziu, s-a dedicat, în secret, unei relații cu nepoata acesteia, Marie-Louise Mignot. Cei doi au trăit ca un cuplu căsătorit de la începutul anilor 1750 până la moartea sa și chiar au adoptat un copil în anul 1760, când au ajutat o tânără femeie nevoiașă. De fapt, Voltaire nu a fost niciodată căsătorit și copii nu a zămislit.
La Castel, și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză.
În cariera sa literară care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani a scris peste 50 de piese de teatru, 12 tratate despre știință, politică și filozofie și câteva cărți de istorie. De-a lungul drumului, Voltaire a reușit să realizeze foarte multe poeme, eseuri, cărți și o corespondență stufoasă care cumulează aproape 20.000 de scrisori către prieteni și contemporani. Spiritul său meticulos și ideile provocatoare despre religie, libertate și etică i-au adus faimă și dispreț la curțile Europei și, mai târziu, l-au ajutat să-și consolideze reputația ca una dintre figurile fundamentale ale Iluminismului. Se spune că Voltaire și-a păstrat obiceiul din tinerețe, acela de a-și petrece până la 18 ore pe zi scriind sau dictând secretarelor, în timp ce era, adesea, în pat. Se prea poate să fi ingerat cantități imense de cofeină – conform unor surse, ajungând să bea până la 40 de căni de cafea pe zi.
Principalele titluri ale publicațiilor sale: „Odipe” (1718); „Henriade” (1722); „Lettres philosophiques” (1731); „Zaïre” (1732); „Eriphile” (1732); „Traité sur la tolerance” (1763) ; „Irène”, „Socrates”, „Mahomet”, „Merope Nadine”, „La princesse de Navarre” (1745); „Vision de Babouc” (1748); „Memnon” (1749); „Zadig”; „Le siècle de Louis XIV” (1751); „Micromégas” (1752); „L’Orphelin de la Chine” (1755) ; „Poème sur le désastre de Lisbonne” (1756); „Essai sur les mœurs” (1756); „Candide” (1759); „Histoire de l’Empire de Russie sous Pierre le Grand” (1763); „Traité sur la tolerance (1763)”; „Dictionnaire philosophique” (1764).
Până în 1768 Voltaire a fost un dramaturg foarte popular, dar faima a diminuat odată cu introducerea pieselor lui William Shakespeare în Franța.
Din moment ce scrierile sale denigrau orice, începând cu religia și până la sistemul juridic, Voltaire se lovea frecvent de cenzură din partea guvernului francez. O bună parte din opera sa a fost suprimată și autoritățile au ordonat ca anumite cărți să fie arse de executorul statului. Pentru a evita lupta cu cenzorii, Voltaire și-a tipărit majoritatea lucrărilor în străinătate, și a publicat sub diferite nume false și pseudonime. Faimoasa sa nuvelă „Candide”, a fost inițial atribuită lui „Dr. Ralph” și a încercat activ să se distanțeze de aceasta timp de mai mulți ani, întrucât guvernul, cât și biserica o dezaprobau. În ciuda eforturilor sale de a rămâne anonim, Voltaire a trăit neîncetat cu frica de închisoare. Acest celebru roman e o critică deschisă a optimismului providențial. Aventurile și experiențele protagonistului său vor să dovedească că nu e totul cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile, dar că oamenii au încă speranța de a corecta ceea ce merge prost. Soluția – să nu se stea cu mâinile încrucișate, ci „să ne cultivăm fiecare propria grădină”.
A fost purtat de o mare curiozitate caracteristică omului de știință și, având un temperament vulcanic, a jucat un rol cheie în răspândirea ideilor fizicianului și matematicianului englez Sir Isaac Newton, deși cei doi nu s-au cunoscut vreodată. A oferit una dintre primele expuneri despre cum un savant cunoscut și-a dezvoltat teoriile despre gravitație. După ce a primit o copie a lucrării lui Newton „Principia Mathematica”, Voltaire a mărturisit că a îngenunchiat înaintea ei cu reverență „așa cum se cuvenea”. În „Eseu despre poem eroic”, Voltaire a scris că Newton „a avut primul gând despre sistemul de gravitație, după ce a văzut un măr căzând dintr-un copac”. Voltaire nu a fost sursă inițială pentru povestea momentului „Evrika!”, așa cum susținea adesea, dar prezentarea sa a fost importantă în a fi transformată într-o parte fabuloasă a biografiei lui Newton.
A scris mult până în anul 1750, când și-a adus aminte de o mai veche invitație a regelui Prusiei, Frederic al II-lea, să viziteze Berlinul, invitație pe care o tot amânase, dar acum deodată a acceptat-o.
Voltaire întreținuse corespondența cu Frederic cel Mare la sfârșitul anilor 1730, a și făcut câteva călătorii pentru a-l întâlni pe monarhul prusac în persoană, fiul regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei care obișnuia să se relaxeze cu prietenii, pe când fiul său căuta alinare în muzică, istorie și filozofie. Pentru militărosul tată, fiul era: „ un băiat efeminat , care nu posedă nici o înclinație bărbătească, nu călărește și nu vânează, ba mai mult, se poartă murdar, nu se tunde niciodată și își buclează părul ca un idiot”. Dar, fiul avea înclinații spre filosofie, lingvistică (știa perfect latina și franceza, care a fost pe timpul său limba Curții din Berlin), literatură franceză (a corespondat cu Voltaire și Diderot) și muzică (cânta foarte bine la flaut şi a compus 100 de sonate pentru acest instrument) și avea să domnească 46 de ani, între 1740-1786.
Înainte de una dintre aceste vizite din anul 1743, Voltaire a născocit un plan de a-și folosi noua poziție pentru reabilitarea reputației sale la curtea franceză. După ce a încheiat un pact prin care devenea informatorul guvernului, acesta a scris câteva scrisori către francezi dându-le informații din interior despre politica externă și financiară ale lui Frederick. Voltaire s-a dovedit a fi un spion incompetent, iar planul său s-a destrămat repede după ce Frederick a început să devină suspicios. Dar, la venirea sa, Regele l-a primit la reședința sa de vară Sanssouci, de la Potsdam, unde îi construise un apartament special pentru această vizită, în stil franțuzesc baroc, un apartament de un deosebit rafinament care există și astăzi, putând fi vizitat de public. Cei doi rămăseseră prieteni apropiați – unii chiar au susținut că au fost amanți, iar Voltaire s-a mutat, mai târziu, în Prusia în anul 1750 pentru a ocupa o poziție permanentă la curtea lui Frederick. În cele din urmă, relația celor doi s-a răcit în anul 1752, după ce Voltaire a făcut o serie de atacuri distrugătoare la adresa conducerii Academiei de Științe a Prusiei. Frederick a răspuns prin mustrarea dură a lui Voltaire și a ordonat arderea pamfletului satiric scris de acesta. Voltaire a părăsit ispititorul apartament de la castelul Sanssouci, în anul 1753, instalându-se, în 1755 lângă Geneva, la Freney, unde și-a petrecut, pe proprietatea sa din Ferney, ultimul deceniu ca „înțeleptul din Ferney”.
La Potsdam luase cu el materiale unde își exprima credințele sale anticlericale, a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la „Encyclopédie” a lui Denis Diderot și a putut scrie primele articole pentru „Dictionnaire philosophique portatif”.
În timp ce locuia în Ferney, Elveția, în anii 1770, Voltaire s-a alăturat unui grup de orologi elvețieni pentru a începe o afacere de fabricare de ceasuri pe proprietatea sa. Septuagenarul a devenit manager și contabil, iar tentativa acestora a devenit, în curând, o industrie la nivel de sat, ceasurile Ferney reușind să rivalizeze cu unele dintre cele mai bune din Europa. „Ceasurile noastre sunt foarte bine făcute”, a scris Voltaire odată ambasadorului francez la Vatican, „foarte arătoase, foarte bune și ieftine”. Scriitorul a văzut întreprinderea ca o modalitate de a crește economia satului Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (21) – Voltaire”
Giacomo Manzù
MOTTO:
Corneliu Neagu: Poemul BEMOLII DIN FLIGOARNE se remarcă, de la prima lectură, prin inovații stilistice și de conținut care îi propun cititorului un nou tip de discurs liric, incitant și inedit. Aceste inovații decurg din faptul că fanfara și bemolii din partiturile acesteia participă la discursul Eului liric, conducându-ne prin meandrele figurilor de stil, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dându-le accente cu totul neașteptate.
În cursul zilei de 19 august 2020, parte din suflarea clujeană care nu e plecată în vacantă aștepta cu interes să afle cine sunt candidații în competiția electorală locală din acest an. Ei bine, la ora ora 16:30, deschizând una dintre paginile media presupusă “bine informată”
A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc. ) Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris. Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate 
,,Bunătatea și inteligența bunicii mi-a cucerit gîndurile ,pătrunzîndu-mi în simțurile ,vibrațiile puternice ale celei care încearcă să pună pe hîrtie și să le transmită societății contemporane. Scriitoarea este o emigrantă din Timișoara a cărei numeroase partituri- fie poezie sau proză s-au dvenit o lectură de preferință a semnatarului. Trebuie accentuată îmbinarea prezentului pe care-l trăiește –Germania-cu neuitatele meleaguri părăsite ,în vremurile triste –cînd scrisul era cenzurat și nu numai. În perioada primelor încercări literare a Juliei Kakus i se jucase pe scena Teatrului de păpuși cît și la Teatrul muzical timișorean un scenariu-aș spune de un mare succes dar…semnătura autorului fusese ștearsă….!!?Scenarista părăsise ,,trădase ,,regimul comunist ,preferînd libertatea expresiei ,pe care a găsit-o pe meleagurile adevăratei democrații. Și totuși ,în multiplele scrieri revine și ne face cunoștiință cu pașii purtați pe străzile luminoase ,cu bogăția și diversitatea aleelor de flori,a pajiștelor,arborilor fructiferi și pieței unde bunica își făcea cumpărăturile la sfîrșit de săptămînă. Da BUNICA –simbol al vieții plină de dăruire,a unei inteligenți natale ,a simbolului talentului înnăscut și apoi-fără îndoială cultivat .Scriitoarea –profesoară de psihologie –absolventă a Universității clujene ,a rămas nu numai credincioasă profesiei ,dar se dăruiește îmbunătățirii vieții și progresului micilor ființe oropsite de darul cunoașterii vieții normative. Emigrarea a fost de bun augur talentatei prozatoare a căror creații fac parte din paginile unor publicații,precum a unor volume.În multiplele pagini a cărții,,Solitudini,, în care prezența culorii cenușii ,trăite ,imaginile, ,sensibilitatea creatoarei se pun în evidență. Timișoara vremurilor cînd nenumărate familii și-au ales drumul spre libertate,părăsind –cu durere –orașul,cartierul, strada și căminul (și nu numai evrei). ,,Piti-Show,,un mare succes teatral ,scenariul scris cu pasiune și închinat micilor spectatori își menține mesajul ,prospețimea de-alungul zecilor de spectacole-,a anilor de început de glorie. Îmbinarea prezentului ,a unei vieți libere-creatoare pe pămîntul germaniei,o îmbie cu momentele cînd tatăl pedala bicicleta–plin de tinerețe, pe bulevardele timișorene,cînd vizitele la muzeele locale pe lîngă pasiunea lecturei rămasă ca moștenire de-a lungul vieții-făceau parte dintr-o educație aleasă. Un capitol ,de o distinsă coloratură e cel în care predomină ,,smochinele,migdalele în general traiul simplu ,popular sub cerul cînd zîmbitor,cînd înnourat-ploios .În sufletul și strălucita memorie cu pana măiestriei -aceste momente sunt încîntătoare. Excursiile –vizite prin țările europei îmbinate cu o lectură variată, multiplă a clasicilor universali o determină să ne pună la îndemănă observații precum ,,motivul milenar al unui obicei olandez de a lăsa ferestrle neacoperite de perdele, încă din anii 1900. Desvăluirea unui secret al apei pe care la lecturat în cartea Mirelei Ioana Borchin ,,Apa este adîncă și are multe feluri de expunere,,.Dar dacă Julia nu-și poate uita orașul natal nici prietenii,instituțiile de cultură și artă o onorează la sosirea într-o vizită,oferindu-i prietenia caldă și onorînd-o ca om,scriitoare și dramaturg. Astfel în 2013 i se lansează la Timișoara ,,Volumul de poezie și eseu,, cît și ,,Ploaia din mine,, Însemnările despre perioadele reci ale trecutului fac parte din scrierile valoroase ale Juliei. Dar cu aceeași respirație lungă ,,Purificarea naturii,a omului își găsește locul cuvenit.Pătrunzînd în scriierile antice iudaice descoperă adevărul,, dintr-un bulgăre de zăpadă își scoate căpșorul ghioceii,,.Ceea ce ne readuce la o veche constatare ,,lectura profundă ,serioasă permite scriitoarei să prezinte noi și multiple aspecte din viața cotidiană,adesea ascunse ,transformîndu-le în interesante descrieri. Lecturînd paginile pline de sevă descoperim cît de profunde îi sunt cunoștiințele iudaice ,atribuindu-i lui MOISE un loc central în lupta sa pentru,,libertatea poporului evreu,,Libertate pentru care urmașii acestuia –generații după generații,s-au sacrificat.Sorbind cafeaua pe îndelete ,am reușit pentru prima oară să lecturez pe îndelete cartea,,Solitudine,,,ba chiar să iau unele note din capitolele celor 200 de pagini.Volumul l-am primit și lecturat pe ecranul calculatorului. Desigur că mărimea literelor ,distanța dintre rînduri ,curățenia stilului mi-au permis alcătuirea unor ,,notițe,, ,a unor puncte de observație. ,,Solitudine ,,-o carte care întrunește ,,marea aventură,,numeroasele și largile orientări ,pe lîngă un stil particular al celei pe care o apreciem 
Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia, societate care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi extrem de modestă. În societatea basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională, în mod aparte impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, într-adevăr, un sclav în existența umană. În cazul dat, s-ar crede că anume clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie vădită în a distruge un popor.
O PARTICULĂ DE ANTIMATERIE?
