Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. În politică pentru supraviețuirea statului totul e posibil, chiar și încălcarea normelor diplomatice așa cum procedează marile puteri. Întoarcerea armelor a scurtat războiul cu șase luni conform conferinței de pace de la Paris. În 1944 pentru politicieni era evident că Germania va pierde războiul. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova. Regele Mihai într-un interviu după 1990 spune că el nu a ştiut că mareşalul Ion Antonescu a fost predat unor civili comunişti în cartierul Vatra Luminoasă.E clar că actul de 23 august 1944 ne-a restituit Ardealul e nord, din acest punct de vedere Regele Mihai a acționat corect. Sigur că am pierdut Basarabia care era deja ocupată de avangarda Armatei Roșii.

Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său de la 23 august 1944? Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Continue reading „Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici” →

Al. Florin ŢENE: Concepția despre om în istoria filozofiei antice

În vremurile ancestrale, odată cu trezirea conștinței de sine s-a născut sentimental unei datorii personale. El a dat naștere coagulării unor trepte de noțiuni etice. Astfel, Yung, a ajuns la concepția că “Individualizarea nu are alt scop decât de a elibera sinele, pe de o parte de învelișuri false ale persoanei, pe de alta de forța sugestivă a imaginilor inconștiente. “( Yung, Dialectique du Moi et de l`Lnconscient, Paris, Gallimard, 1963, p. 113.).

Îndepărtarea idolilor și mai ales al zeilor de la procesul creației sau la conducerea lumii, a indus mințile rationale la închegarea de reprezentări ale universului, explicând formarea și evoluția fără intervenția zeilor și idolilor transcendenți. A.Dumal, într-o carte apărută la Paris, în 1972, scria că în această situație oamenii trebuie să fi fost disperați pentru ca astfel să-și arunce umanitate în vastul cavou al naturii, abandonându-și ființa umană legilor sale proprii, și să iasă din aceasta. Spiritul se descoperă în Sankhya la indieni, considerându-l un epifenomen.Iar în Occident atomismul este considerat fiind descoperit de Democrit și apoi dezvoltat de Epicur. Marile dificultăți ale filozofiei este că nu se pot concilia unitatea fundamentală a universului cu multitudinea și mulțimea ființelor separate și contradictorii. Descrierea în conștința umană a factorilor după Plotin provin din supremația Unității,unde conștiința este văzută ca raportându-se mai mult sau mai puțin la numenul ființei, se inspiră din una dintre relațiile care o constituie.Platon, mai înainte a arătat dualismul dintre creator și ființa creată, precum și dintre ființele particulare și substanța universală. Problema existenței în om a unei celule primordiale de conștiință susceptibilă de relații personale cu alte celule de conștiință a fost extins la concepția de Dumnezeu. Această celulă a lui Dumnezeu, este conștiința omului.Kirkegaard scria: “adevăratul sentiment religios constă în interioritatea ascunsă “în cartea sa Post scriptum, traducere Paul Petit, Paris, Gallimard, 1941, pagina 343, această interioritate ascunsă este celula lui Dumnezeu, care s-a născut în ciorba oceanului primordial ce a trecut prin lanțul trofic până la om.

Înțelepții budiști și chiar optica hindusă spun că starea de conștiință în care se află omul nu oferă viziunea realității din ultima parioadă. După părerea mea sensul eului interior al înțelepciunilor spiritual, fie că sunt creștine, iudeo-reștine, budiste mahomediste, hinduse, nu poate atinge o individualitate care s-ar menține doar la nivelul reacțiilor primare.Durkheim K.G, în Le Zen et nous spune că omul este cetățeanul a două lumi: lumea materială și cea spirituală. Această dualitatee o găsim în istoria Greciei, care a despărțit psychikos de pneumatikos .

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Concepția despre om în istoria filozofiei antice” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii închinate ciobanului român, purtător de veșnicie

LA STĂNA LUI SÂNU.

Ciobanului Chiorean Gherasim,

zis Sânu din com. Balda-jud,Mureş

La stâna lui Sânu, pe-un umăr de deal,

De roată privirea ţi-o-ntorci peste lume,

Vedea-ve-i icoane cu sfântul Ardeal

Rămas veşnicie, spre ziua de mâine.

Aici în mirosuri de fragă-ndulcită,

De ierburi sub coase cu fin cimbrişor,

Mereu umblătoare prin lumea grăbită

Îmi paşte o turmă, cu oi în ciopor.

Sub ploi ce înmoaie, sub soare ce uscă,

Sub vremuri vântoase cu gust de amar,

Sub stele în noapte şi-n frigul ce muşcă

Stă stâna lui Sânu, pe-ntinsul hotar.

Cu tot ce îmi mişcă în lung şi-n lăţimea

Cereştilor dealuri păscute cu greu,

E-n veci priponită, de-odată cu lumea,

Bătrâna lui stână, sub ceruri mereu.

Pe dealul acesta, din vremi de-nceputuri

Trecut-au cu turme strămoşii uitaţi,

Acuma cu toţi-s vecie în luturi,

Cărări însfinţite, cu urme de taţi.

***

Noi suntem nimicuri din lunga vecie,

Clipite pierdute pe-o vale şi-un deal,

Cel veşnic ce fi-va mereu măreţie

Rămâne doar Domnul şi sfântul Ardeal.

SMERITE ICOANE

Tot trec de milenii, veniţi din vecie

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

De ele s-or duce pierind în uitare

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.

PĂSTORUL MIORITIC

Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,

Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,

De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,

Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.

De mii de ori în veacuri urcat-a către munte

Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,

Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită

In fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.

La tânguiri de bucium a fost la datorie

Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,

De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,

De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.

Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău,

Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,

Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane

Că-i pulbere de stele, şi-apoi , e-un simplu IOANE.

*****

Din vremile bătrâne e cap la neamul tău

Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău,

Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele

Să-şi păstorească turma, prin pulbere de stele.

REPETABILA POVESTE

Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care

Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,

Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare

Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii închinate ciobanului român, purtător de veșnicie” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 427(1 –15 August)

Dragii mei enoriași!

Suflet călător(I). În numărul precedent al ,,Scrisorii pastorale”, vorbeam despre semnele prevestitoare ale morții, conform credințelor populare românești.

Astăzi vom merge mai departe și vom încerca să urmărim traseul pe care-l are de parcurs sufletul celui decedat, conform acelorași tradiții. Precizăm că pentru aceasta folosim materialele adunate personal din vreo 15 sate din nordul Mehedințiului prin anii 1980-1982, materiale pe care le-am publicat de-a lungul timpului, dar mai ales pe o carte-monument dedicată acestei teme, apărută cu câțiva ani în urmă în peisajul cultural românesc. Este vorba de cartea Domnului Prof. Cornel Boteanu, Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani(Craiova, Editura MJM, 2008, 410 pag.). Domnul Prof. Boteanu parcurge toate localitățile din jumătatea de nord a județului Mehedinți, inclusiv pe cele cercetate de subsemnatul și culege un adevărat tezaur de gândire, simțire, grai și faptă românească. Avem aici un studiu introductiv foarte cuprinzător, zeci de variante al cântecului funerar, foarte răspândit în această zonă, transcris în grai local, cu notații muzicale, cu glosar de regionalisme, cu numeroase fotografii exemplificatoare. Este o lucrare de referință de acum încolo, mai ales că asemenea creații folclorice vor fi din ce în ce mai puține în anii ce vor veni, având în vedere situația dramatică a satului românesc contemporan.

Așadar, cel muribund este spovedit și împărtășit de către preot. Rudele îl înconjoară și-i dau semne de afecțiune. Grijă mare au ca el să fie primenit cu haine ,,bune”, noi, nefolosite până atunci și să aibă lumânare aprinsă în mână. Dacă este conștient, dă iertăciunile cele din urmă celor prezenți și la rândul lui roagă să fie iertat de ei pentru tot și toate. Dă, de asemenea, ultimele instrucțiuni privind relațiile dintre copii, dintre copii și soțul/soția supraviețuitor, împărțirea bunurilor ce i-au aparținut lui, alte instrucțiuni. Se intră apoi în faza ,,trage să moară”. Sunt momente dramatice, care pot dura câteva minute, câteva ore sau chiar câteva zile. Muribundul scoate doar un horcăit și din când în când i se întrerupe respirația. Cei prezenți stau liniștiți, nu fac zgomot, ca ,,să nu-l întoarcă”. Un strigăt, un țipat, un zgomot, pot readuce la viață pe cel muribund și ar suferi după aceea. În cântecul funerar, în ,,Zori”, se explică această stare plină de dramatism. Despărțirea sufletului de trup se face greu, sufletul ,,trage” să se desprindă. Îl reține dragostea față de copii, de cei dragi, de bunurile acumulate în timpul vieții, pe care le părăsește pentru totdeauna: ,,Rămâi, casă, sănătoasă,/De-acu plec la altă casă./Plângeți voi patru pereți,/Că de mine rămâneți,/Plânge și tu bătătură,/Că de-acu nu mai auzi gură./Plânge-mă și tu fântână,/Că nu mai vin pe la tine./Plânge-mă și tu pârleaz,/De-acu nu-ți mai fac necaz./Lăsai mamă, lăsai tată/Și portița încuiată./N-are cine mă striga,/N-are cine mă cânta!”

Din momentul decesului propriu-zis, începe rânduiala pregătirii mortului: îmbăierea, primenirea, așezarea pe o masă, ori în sicriu și ,,cântatul”. Membrii familiei și vecinii ,,se cântă”, adică își strigă durerea pierderii celui drag și glasul lor e auzit până departe, ca o chemare a celorlalți consăteni. Așadar, la moarte ,,se cântă”, nu ,,se plânge”. Termenul scoate în evidență o atitudine optimistă în fața morții. Moartea nu mai este moment de durere, de pierdere, de nimicire a ființei omenești, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume. Sunt anunțate așa-numitele ,,bocitoare”, care urmează să vină la casa mortului și ,,să-i cânte Zorile”. Iată că și acestea ,,cântă”, iar cântecele lor se numesc ,,zori”. Știm cu toții că zorile sunt primele semne ale zilei, momentul când se ,,îngână” ziua cu noaptea, momentul de trecere de la noapte la zi. Semnificația termenilor este mult mai profundă: cel decedat trece de la noapte la zi, de la moarte la viață. Existența de aici, viața pământească este doar o călătorie, o etapă în existența ființei, viața de dincolo e veșnică, adevărata viață. Diferența e asemănată cu distanța dintre noapte și zi.

Bocitoarele sunt femei cunoscute în zonă, care se ocupă cu cântarea Zorilor timp de trei zile, între deces și înmormântare. Ele nu trebuie să fie rude cu mortul, trebuie să respecte un anumit ritual bine stabilit, o rânduială de la care nu au voie să se abată. Prezența lor ne amintește de un anumit ritual cultic, precreștin, din vremea matriarhatului, când femeile bătrâne erau ,,preoții” sau ,,preotesele”, care oficiau cele cuvenite la principalele evenimente ale vieții: naștere, nuntă, moarte. Femeia era mama vieții, ființa care aduce ființă în lume și tot ea era cea care ,,preda” cu tot ceremonialul cuvenit sufletul călător pentru a-și continua viața într-o altă lume.

Pregătirea. În sicriu, sub pernă, se pun nouă pietricele de pe valea unui râu, se pune lână și alte obiecte, care diferă de la o localitate la alta. În buzunarele mortului se pun bani. Aici observăm din nou un element important de ,,arheologie spirituală”.Conform învățăturii creștine, sufletul n-are nevoie de bani pe lumea cealaltă. Acest obicei vine iarăși din lumea precreștină, sud-est europeană. În religiile greco-romane, spre exemplu, se spunea că sufletul ajunge la un moment dat la fluviul Styx, cu apa uitării. Pe acesta trebuie să-l traverseze. Este acolo un barcagiu, Caron, care nu trece sufletele, dacă acestea nu-i plătesc. De aceea se pun bani în buzunarul mortului, în ,,gulerașe”, iar la cele trei ,,odihne oficiale” se aruncă bani peste cei participanți, sub formă de cruce. În ritualul creștin nu am întâlnit nicăieri îndrumări privind ,,aruncarea banilor” peste lume la ,,odihne”. Este un element precreștin, care a fost creștinat, având în vedere că banii sunt aruncați spre cele patru puncte cardinale, adică în formă de cruce. Observăm că nu se pun bani de hârtie, ci numai de metal. Explicația ar fi simplă: banii de hârtie sunt invenție târzie, în timp ce monedele metalice au apărut cu câteva mii de ani în urmă, atunci când au fost stabilite și aceste rânduieli.

Transportul sufletului în lumea cealaltă este un eveniment de importanță cosmică. Mai întâi apare o ,,zână bătrână”, o ,,măicuță bătrână”, care ține în mână condeiul și ,,Cartea vieții”, unde sunt scriși toți pământenii. Ea verifică dacă cel decedat trebuia să moară atunci sau nu, este un adevărat ,,ofițer de stare civilă” al cerului: ,,Coala s-a umplut,/Tocu s-a pierdut/Și tu ai rămas,/Dragă cu cei morți”./ În tradiția creștină nu avem un asemenea element. Zâna bătrână de care ne vorbește cântecul funerar mehedințean este o zeitate feminină dintr-o religie precreștină. E posibil ca ea să fie una dintre cele trei ,,Ursitori”, care-l predestinează pe copil la naștere. Dar mai avem un element extraordinar de important, pe care-l semnalam și cu 40 de ani în urmă într-un studiu pe această temă. E vorba de Domnul Iisus Hristos, care vine călare ,,pe un cal mohorât” și ia de la poartă sufletul celui mort și-l duce pe lumea cealaltă. Iată că Însuși Dumnezeu se coboară ca să primească sufletul unui biet muritor. În Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție nu întâlnim însă nicăieri pe Domnul Iisus Hristos călare pe cal și împlinind o asemenea funcție. Am ajuns la concluzia că e vorba de reminiscențe ale cultului Cavalerului Trac, un cult foarte răspândit până prin secolul al IV-lea d. Hr. în spațiul carpato-balcanic. Cavalerul Trac, zeitate atotputernică, avea această funcție de a transporta sufletele celor decedați pe lumea cealaltă. Iată cu câtă delicatețe omul din popor, creatorul anonim al cântecului funebru, a făcut trecerea de la o religie păgână la cea creștină. A preluat elemente păgâne, pe care le-a creștinat, așa cum a știut el mai bine și mai frumos. Numai un popor cu o vechime de câteva mii de ani și cu o continuitate permanentă pe aceste meleaguri putea să păstreze aceste elemente străvechi(Va urma).

Sfaturi părintești. Dintr-o lucrare a scriitorului Nicolae Vorobchievici selectăm câteva constatări grupate sub titlul Mai târziu! Cu siguranță că mulți dintre cititorii noștri se regăsesc în ele, astfel încât au multe motive de regret privind relația cu semenii lor. Într-o epocă a stresului, a alergăturii permanente, a grijilor și iluziilor ridicate până la nivelul de sens al vieții, uităm să mai relaționăm cu cei dragi ai noștri, rude, prieteni și cunoscuți. Mereu amânăm, mereu sperăm că va veni o zi în care vom avea timp și de aceste ,,nimicuri”, numai că de cele mai multe ori o astfel de zi vine prea târziu și întotdeauna vine cu lacrimi și regrete. Iată-le:

,,Mai târziu!!!
Mai târziu, voi vorbi cu tine..!
Mai târziu te sun,
Mai târziu ne vedem,
Mai târziu, facem o plimbare..,
Mai târziu îți spun ce simt,
Mai târziu vei știi ce însemni pentru mine..,
Mai târziu, poate te voi iubi.., sau poate te voi uita…!

Lăsăm totul pe mai târziu și uităm că ,,mai târziu” nu e al nostru,
Că ,,mai târziu” oamenii s-ar putea sa nu mai fie aici, lângă noi…,
Că ,,mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim, sau să nu ne mai pese…!
Că ,,mai târziu” cel care aleargă azi să te strângă în brațe, poate fi legat cu fire la aparate…!
Că ,,mai târziu”, copiii nu mai sunt copii… și părinții nu ne mai sunt decât amintire…!
Că ,,mai târziu” ziua se transformă în noapte, puterea în neputință, zâmbetul în grimasă de durere… și viața în moarte…!
„Mai târziu”, va fi prea târziu…!!!

Străinul mamei, vino acasă! Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, semnată de Doamna Liliana Burac. E un text care înmagazinează multă vibrație poetică și sufletească, un text în care se regăsesc numeroase familii din parohia noastră și din afara ei. Iat-o:

,,Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus… la curți străine, spre apus…

Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei, să-ți faci o casă…, nu bordei.

Noi te-am lăsat, n-am zis nimic…, ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici…, pe nicăieri n-ai cum s-o duci.

La noi erau de toate-n curte…, dar nu erau parale multe…!
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul… nu ți-ar fi lipsit.

Credeai că-n lumea asta largă… stau câinii cu colaci-n coadă…
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine;
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare,
Decât aceea de ogor, dar… nu știai ce-nseamnă dor.

Trecut-au ani și ani de chin…, tu, tot departe, tot străin…!
Mă uit la casa ta…, palat…, dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem…, doar știi!

La ce folos așa o casă…, că nu-ți stă nimenea la masă…!
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune ,,tată”!
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă…! Străinul mamii, vino-acasă!

De-acuma tâmplele-ți sunt ninse…, privirile de doruri stinse…,
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa mut și ce-ai pierdut… e bun pierdut!

Era altfel pe vremea noastră…! Făceam copii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți;
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu…! Tu-l ai numai pe Dumnezeu!

Poate că-i greu pe glia noastră…, dar pâinea la străini e aspră…!
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar… sufletul e gol în tine!

Ai vrut o casă, iaca, ai…, de-acuma vino-n ea să stai…!
Îngenunchează la icoane și spune ,,Mulțumescu-Ți, Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că m-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească…, ce-am adunat să-mi folosească!

File de jurnal – 5 Aug. 1982. Luni seară am avut ședința la Malovăț. Trebuia să luăm o decizie în legătură cu pictorul Ivănescu. Existau două soluții, pe care le întrevedeam: a) să cerem recepția parțială a lucrării și să reziliem apoi contractul; b) să solicităm formarea unei comisii pentru a constata existența schelelor și materialelor, pe care le-am pus la dispoziție pictorului, cât și reparațiile executate, astfel încât, având apoi o bază, să-l putem acționa în judecată.

Când am ajuns la Malovăț, am găsit un avocat(nu i-am reținut numele), pensionar, ce venise să facă o donație. După ce ne-a văzut toate actele de care dispuneam, ne-a sfătuit să nu întocmim nici un proces verbal, ci să lăsăm lucrurile în voia lor, până la 10 august, când începe acțiunea contractului. La data respectivă îi facem pictorului o invitație, pe care i-o trimitem sub formă de recomandată cu confirmare de primire. Acest lucru îl repetăm peste două-trei săptămâni. El va trebui să răspundă. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 427(1 –15 August)” →

Adrian MOCANU: Slăvire Maicii Sfinte (versuri)

Ruga

După o croire in vechea haină neagră,

M-am dus în ipostaza Mariei ce se roagă,

Tu ni Te-ai înălţat la ceruri

Din afara Ta.

Peste trupul în genunchi

Și peste fiinţa mea îngenuncheată,

Doamne, lin a căzut haina albă a Ta.

2012

Mariei de Guadelupa

Ai chipul Căii Lactee.

Ai chipul abisului dumnezeesc.

Obrajii tăi par încărcați cu mâncare. Ca o dulce blândă oiță ce ne rumegă ești.

In buzele tale este oprită spuma mării,

Buzele tale spun doar plăcerea.

Sprâncenele tale sunt corzi de vioară prin care cântă singurătatea umană.

Ochii tăi, trup de vrabie , ce văd ideile.

Gândirea ta în sine este lăuntrică, o spune bărbia ta.

Gâtul tău este de căprioară.

Eul minții tale este în cer, în linie cu norii.

Părul tău negru ca din mlaștina plămădirii lui Adam.

Tărie ai după vorbă: cerul și pământul se unesc.

Fruntea ta are înțelegere pentru creație și înțelegere pentru gânduri.

Nisipul mării curge din înțelegerea gândului.

Vocea ta ne saltă la cer.

Chipul tău este cărbune.

Slăvire Maicii Sfinte

În Iuda trebuia să naști.

Tu ești toamna tuturora.

Ai legat Asia de respirația Europei.

Tu îți împlinești privirea de Dumnezeu.

Tu ai mângâiat cu bucuria pe Fiul.

Tu ești prima conștiință rugătoare

în Sfânta Sfintelor intrare.

În tine este ultima speranță umană.

Tu ai năzuit spre cer ca gândul neprihănit.

Tu îi ții pe toți laolaltă.

De multe ori ne-ai reapărut!

Îi simți, îi izbăvești pe credincioși și faci minuni

mai dinainte de nunta din Cana Galileei.

Ești poarta prin care trec oameni la Iisus,

precum la Tatăl trecem toți prin Fiul.

Raze de lumină vom avea și noi!

Tu apropii lumea de aici cu cea de dincolo.

Noi îți suntem mărgelele tale!

Sfintei Marii Platytera de la Catedrală

Toată lumina lunii e pe chipul tău.

Iar noi, privind cu ochii tăi

suntem semințe de credință.

În gândire cugetători,

în simțire luminați.

Continue reading „Adrian MOCANU: Slăvire Maicii Sfinte (versuri)” →

Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan

Interviul, apărut cu secole în urmă, din timpul dialogurile dintre maestru și discipoli în Geecia antică, este specia care informează și elucidează diferite probleme din domenii diverse prin intermediul unui dialog. Rolul ziaristului care intervievează este de a stabili un dialog viabil, un mod de comunicare între el și cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturile principale ale interviului. Întrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.

Un gen publicistic aparte îl constituie cărțile de interviuri cu oameni de cultură. Spre exemplu cartea de dialoguri dintre Stelian Tănase și Alexandru Paleologu, Lumea de mâine, un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, cărțile de interviuri ale lui Sorin Antohi, cărțile de publicistică ale lui Emil Șimăndan, etc.La aceste nume cunoscute adaug un altul, pe Liliana Moldovan, din Târgu Mureș, care a publicat în anul acesta o carte cu interviuri intitulată “Interioare literare-LILIANA MOLDOVAN în dialog cu membrii Ligii Scriitorilor Români-Filiala Mureș “, carte apărută la Editura “Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020. “

Cartea Lilianei Moldovan autoare a 12 cărți despre managamentul serviciilor de bibliotecă, de povestiri, interviuri etc, se deschide cu o Prefață semnată de Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Mureș, care, cu profesionalism, analizează activitatea Ligii Scriitorilor, dar, și ideile celor intervievați, concluzionând: “Mă gândesc cât de important și util ar fi dacă, în fiecare filială a Ligii Scriitorilor, Uniunii Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Muzicienilor etc., am avea câte o persoană ca Liliana Moldovan, care să consemneze, pentru posteritate, date despre membrii acestor entități culturale. Tocmai de aceea proiectul conceput de domnia sa este atât de important pentru cultura română și el merită a fi evidențiat de noi și de alții ca atare, iar volumul de față, ca și cele care vor urma, ar trebui să își găsească un loc de cinste pe rafturile bibliotecilor personale ale oamenilor de cultură. “ Citind această carte mi-a venit în minte aforismul filozofului grec Alexandrianul Clement care spunea: “Nici frumusețea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înțelepciunea și cumpătarea. “ Tocmai aceste două caracteristici descopăr, ca esențe, în răspunsurile scriitorilor din zona Mureșului.

În “Cuvântul autoarei “, Liliana Moldovan explică scopul acestei initiative, de a cunoaște gândurile “ cu sinceritate și candoare, cu bucurie și cu respectful cuvenit pentru limba română, pentru cuvintele luminoase născute din liniștea sufletului ori ivite dintre neliniștile minții!“ Inclusiv, spune autoarea, de a cunoaște operele scriitorilor mureșeni, “frământările, speranțele și proiectele de viitor.”

Fiecare interviu este însoțit de fotografia intervievatului și un scurt curriculum vitae prin care cititorul cunoaște viața, activitatea și opera acestuia.

Cu interviul luat lui Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor, se deschide seria celor 17 interviuri, incluse în volumul frumos tipărit din punct de vedere estetic, în care scriitorul polivalent subliniază, că literatura este sinfonia inimii.La incitantele întrebări ale Lilianei Moldovan, Al.Florin Țene ,deschide un larg expozeu despre istoria literaturii române în contextual diferitelor regimuri politice.Vorbește despre noul curent literar apărut după 1990, numit proglobmodernul, dechide un evantai policrom de idei despre artă în țara noastră.

În încheirea celor, aproximativ, 38 de pagini câte conține interviul, Al.Florin Țene, concluzionează:”Viața mea a fost o luptă pentru promovarea culturii, ca promotor cultural.Iar ca scriitor, încă mă lupt să înțeleg ce este viața. “

În interviul cu Emilia Amariei, din Reghin, descopăr în răspunsurile scriitoarei o sinceritate dezarmantă: “ Nu am avut ca scop niciodată publicarea de volume.(… )Am scris pentru că așa am simțit, nu am urmărit un traseu literar.“ În mărturisirile acesteia aflăm că prima carte a lansat-o la Blaj, cu participarea actorului Florin Piersic. Plasticitatea întrebărilor formulate de Liliana Moldovan dă posibilitatea scriitorilor să lărgească tematica răspunsurilor. A ști să pui întrebări este o artă, o știință a relațiilor colocviale.Scriitoarea, în încheiera interviului mărturisește că are un volum de poezii terminat, intitulat “Arena cu fluturi “și continua să scrie la volumul doi al romanului “Flavia “.

Interviul cu Ioan Bândilă Mărceanu, considerat rapsod popular, după propriai mărturisire.ne descoperă un scriitor cu spirit ascuțit al observației, incomod și atras de versurile lui Florian Pittiș “ploaia care va veni! “

“Printre lacrimi am îmbrățișat cărțile din bibliotecă “, mărturisește Părintele Ilie Bucur-Cașu, despre care aflăm în “Repere bio-bibliografice “ că a publicatr 12 volume de cugetări reunite sub titlul “1001 Cugetări. “și este autorul volumelor :” Flori alese din grădina părintelui Arsenie Boca“, două volume, “Reflecții sufletești “, “Știință și religie”și “Religie și știință. “. Răspunsurile acestuia la întrebările Lilianei Moldovan sunt adevărați “stropi de înțelepciune. “

Din interviul cu Ilie Frandăș aflăm că acesta este un ambassador al tradițiilor culturale din lumea satelor de pe malurile Mureșului. Fiind un pasionat culegător de folclor, a publicat mai multe volume cu astfel de creații populare. Din răspunsurile acestuia aflăm că lumea satului este plină de tradiții, acestea fiind legate de istoria neamului românesc. Ilie Frandăș, în încheierea interviului se destăinuie că are în manuscris o lucrare care se referă la rezistența împotriva comunismului în Valea Mureșului Superior.

“Scrisul se transformă odată cu mine” se destăinuie Viorica Feierdan, despre care aflăm din Repere bio-bibliografice că a debutat publicistic în anul 2001, iar, pe parcurs a scos la lumina tiparului mai multe volume de poezii și proză.

Un interviu amplu cu idei originale este cel luat președintelui filialei Ligii Scriitorilor Mureș, Mircea Dorin Istrate care a debutat în anul 2006,an în care a luat ființă Liga Scriitorilor.Din Repere bio-bibliografice aflăm că poetul Mircea Dorin Istrate a fost premiat la mai multe concursuri județene, interjudețe și naționale, datorită lucrărilor sale apreciate de juriu. Remarcăm textul de pe ultima copertă a cărții semnat de Mircea Dorin Istrate,în care subliniază rolul interviului în a cunoaște activitatea, opinia și conținutul operelor celor intervievați.Poetul mărturisește că : “ Am satul, cu smerenia sa, în sânge.“ Din răspunsurile date, aflăm că poetul este și un bun manager cultural, organizând diferite cenacluri, concursuri și expoziții tematice la care au participat numeroși iubitori de artă și cultură.Cele câteva pagini cuprizând răspunsurile la întrebările Lilianei Moldovan, se încheie cu două versuri superbe: “ Trecător prin ceruri ninse cu luceferi în roi/ Însfințesc cu-a mele vise urma carului cu boi.“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan” →

Valeriu DULGHERU: Ediția a XV-a a Simpozionului CUCUTENI!

Mult Stimați Prieteni!

În acest ani era preconizată desfășurarea celei de a 15 ediții a Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS: științe exacte și mai puțin exacte” în perioada 26-28 iunie 2020 cu deschiderea Simpozionului pe 26.06.2020 la Universitatea Tehnică a Moldovei și continuarea pe 28 iunie cu Festivalul Portului, Dansului și Cântecului Popular, ediția a IV-a la Soroca în Cetatea Soroca.

Din păcate din cauza pandemiei COVID-19 desfășurarea acestei ediții a fost amânată pentru anul viitor.

La ședința Comitetului de organizare din 19.08.2020 la propunerea dlui academician Nicolae Dabija s-a luat decizia de a o petrece în acest în format online, cum se fac și alte manifestări științifice.

În acest scop vă trimitem atashat Apelul pentru petrecerea Simpozionului în regim online pe data de 23 octombrie 2020 cu începere de la orele 11.00 – 14.00:

-deschiderea Simpozionului;

– cuvânt de salut

-prezentarea unor lucrări (le vom selecta);

– expoziție carte;

– prezentare carte.

Dorim în acest an să prezentăm și culegerea de lucrări editată la momentul deschiderii Simpozionului.

În acest scop avem rugămintea să ne trimiteti lucrarea (lucrările) până la data de 01 octombrie 2020 pentru a reuși editarea culegerii până la 23.10.2020:

– Cultura şi civilizaţia precucuteniană și cucuteniană;

– Științele exacte şi mai puţin exacte, în spiritul transdisciplinarităţii; Istoria științei și tehnicii;

– 80 de ani de la Răpirea Basarabiei de URSS.

Pentru informare cum au fost petrecute celelalte ediții Vă prezint linkul, pe care au fost plasate culegerile, filmările video edițiilor precedente:

http://cucuteni5000.utm.md/activitati.html

Cu deosebita considerațiune,

Valeriu DULGHERU

Chișinău, 22 august 2020

Alexandru NEMOIANU: Părerea de sine

Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații. Cel mai adesea răul din jur este rezultatul egoismului și părerii de sine.

Numeroase școli de gândire, moraliști de tot felul și toată orientarea, propovăduitori de duzină și cu credentiale dintre cele mai dubioase, au amestecat noțiuni și subiecte și au făcut ca acest domeniu de maximă importantă să devină confuz și obscur.

În esență relația dintre persoane trebuie să fie simplă și întemeiată pe acțiuni inspirate de o porunca fără lipsă de comentariu,pe iubire. Dar porunca iubirii înseamnă nu o opțiune teoretică dar una de acțiune, de viață. Între oameni trebuie să fie bunăvoire, îngăduință, întrajutorare, doar în acest chip “principiile” devin faptă și existența devine viață. Dar în plus mai există un aspect și el ține de natura omenească. Este de la sine înțeles că aceasta înseamnă și minimala consecvență între vorbă și fapta. Hiperbolele hipocoristice,alinturile și diminutivele declarative nu înseamnă iubire, înseamnă superficialitate afectivă de mahala.

Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai mulți dintre noi) suntem stăpâniți de mândrie și ne închipuim a fi “centrul” pământului. (Această este o rătăcire care pleacă de la adevărul că fiecare persoană este “cea mai iubită” de Dumnezeu; adică pe toți și fiecare, Dumnezeu ne iubește egal în planul Său, care este desăvârșit). Dar, rătăciți, cădem în mândrie și atunci începem să “jucăm” roluri și să ne lăsăm pradă imaginației și iluziilor care sunt de la necuratul.

Unii cădem în ispita de-a “stânga” și ne prăvălim în păcate și patimi “groase” (narcotice, erotism, lăcomie, etc) dar alții cădem în ispita de-a”dreapta” și prin fățărnicie, ne imaginăm buni. Mimăm milă, dragostea, facem inflație de declarații eroice și fără acoperire și, mai rău, ajungem să ne înduioșăm de propria noastră “generozitate” (care în realitate nu înseamnă nimic decât vorbă goală). În realitate cultivăm părerea de sine, trândăvia, lingușeală, prefăcătoria, lașitatea, lenea, lăcomia și prostia. Cât de des selecționăm relațiile conform cu imaginea de sine pe care o dorim proiectată. Cât de adesea uităm binele primit în trecut și pe cei care ni l-au dăruit îi înlocuim cu cei de la care putem avea folos astăzi. Acest fel de uitare negativă, lipsa de recunoștință, este o formă de a luptă împotriva Chipului lui Dumnezeu aflat în fiecare persoană. Cât de des “rezistența” de azi înseamnă fripturism cras. Cât de des avem îndrăznire păcătoasă în relația cu cei din jur. O îndrăznire care este dovada însoțirii superficialității și grosolăniei și cu supraprețuire a eului propriu. O îndrăznire care este contrarul sfielii și respectului față de taina omului, o manifestare de grosolănie și care tratează omul ca obiect. Iar mai grav este atunci când cădem în una din cele mai cumplite ispite, când confundăm mândria cu smerenia. Si mai exista o sinistra ispita. Ispita de a crede că, odată cu existența noastră, sau apropierea trecerii noastre din lumea aceasta, ar fi si semn despre “sfârșitul lumii”.

Cel mai adesea acestei ispite îi cad bărbații, care ajung să se entuziasmeze de propriile lor existențe si ajung sa le considere de neînlocuit; o stare de ridicol penibil desăvârșit. (Dat fiind faptul că femeile își iubesc copiii și deci viața, ele sunt mult mai ferite de aceasta ispită ridicolă). În aceasta ispita asistam la o orbire și la o confuzie. Nu ne dam seama că nu “realizările” personale au importanță, importanță are comportamentul moral consecvent al existenței. Capacitatea și consecvența de a separa “binele” de “rău”. Iar orbirea prostească stă în incapacitatea de a pricepe că existența lumii stă sub o Voință infinit de tare și nu are legătură cu scurta noastră trecere prin această lume.

De fapt calea unor relații bune între oameni stă în empatia afectivă. Capacitatea și voința de a trăi stările (sau minimal a le înțelege) sufletești și materiale ale semenului, truda de a ne apropia și include în propriul eu aceste trăiri. Această înseamnă a lua asupra noastră măcar parte din povara semenului și efortul conștient de a deveni “una”, comuniune, cu el. În acest fel, preluând “chipul” semenului (în care se ascunde icoana lui Hristos Iisus) vom putea ajunge, în timp și cu trudă, la schimbarea omului “vechi” cu cel “nou”, vom ajunge la “metanoia”, la „întoarcerea comportamentală, la ‘pocăință” (căci „pocăință” asta înseamnă, întoarcere, preschimbare a modului de gândire și înțelegere) care este țelul suprem al vieții creștine și minunea minunilor. Astfel vom ajunge ca în adevăr să putem spune, ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Părerea de sine” →

Ionuț ȚENE: În pandemia epocii digitale, bogații vor deveni putrezi de bogați, iar săracii și mai săraci!

În vremuri pandemice, ca și în cele de război, apar acei descurcăreți care fac averi incomensurabile. Cu toții știm din romane și filme despre îmbogățiții de război, oameni care pentru a face averea să sporească nu ”au mamă și tată” și nu respectă nicio normă morală sau legală pentru a obține venituri uriașe, în timp ce marea majoritatea se zbate în sărăcie, boli și distrugeri. Și în vremuri de pandemie cei foarte puțini bogați au devenit și mai bogați. Accelerarea excesivă a digitalizării și distanțării sociale are ca scop și crearea unor pârghii pentru ca cei bogați să devină și mai bogați. Restrâgerea libertăților și drepturile omului cu suma de restricții imposibile, nu are ca scop doar limitarea pandemiei Covid 19, ci și crearea cadrului propice de afaceri în noul context online. Se crează pârghii legale ca bogații să fie mai bogați, ia protestele celor săraci sunt interzise datorită restricțiilor sanitare. De lipsa de reacție a celor săraci, care au libertățile interzise ca și mitingurile de protest, profită cei foarte bogați, care au instrumente prin instituțiile globale, internaționale și transnaționale de a controla situația și geopolitica în interesul afacerilor lor. Sigur digitalizarea este mersul firesc, nu asta este problema, ci grăbirea acestui mod de inter-relaționare care crează clivaje într-o societate încă nepregătită la noile metode online, lucru care face să profite mariile corporații, care au intrumentele de a prospera în dauna cetățenilor, care nici măcar nu mai au dreptul să organizeze o manifestare publică de protest. Digitalizarea trebuie să fie organică. Vor fi numeroase victimele digitalizării accelerate, fapt ce va duce la o crește uriașă a șomajului și la o înstrăinare cu efecte psiho-sociale grave. Digitalizarea trebuia să fie organică, treptată, pentru ca cetățenii și firmele mici să se poată acomoda și să se creeze slujbe alternative, iar clasa lucrătoare să identifice metode de diminuare a înstrăinării prin distanțare socială, care împiedică coagularea reacției sindicale la agresiunea și lăcomia celor foarte bogați.

Dacă pentru marea majoritate pandemia a generat probleme financiare nu același lucru se poate spune despre multimiliardarii lumii, inclusiv pentru Bill Gates, fondatorul Microsoft. Bill Gates s-a implicat puternic în lupta împotriva pandemiei de coronavirus încă de la începutul acesteia. În luna mai acesta declara că Fundația Gates, cea mai mare fundație privată la nivel mondial, va dona nu mai puțin de 300 de milioane de dolari pentru tratamente, detecție și obținerea unui vaccin împotriva COVID-19. El va produce vaccinul, după metoda virus și anti-virus din lumea digitală a calculatoarelor. Cu toate aceste donații însă, averea sa a crescut, în timpul pandemiei și chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în cazul altor multimiliardari, a fost totuși un plus consistent. Astfel, conform datelor Bloomberg, averea lui Bill Gates a crescut de la începutul anului cu 8,39 miliarde de dolari ajungând la 121 de miliarde de dolari. Deși pare o sumă enormă, aceasta pare „mărunțiș” în fața sumei de 80 de miliarde de dolari câștigate de Jeff Bezos, fondatorul Amazon, sau a celor peste 62 de miliarde de dolari câștigați de patronul Tesla, Elon Musk. Cei foarte bogați au devenit și mai putrezi de bogați, asta în timp ce șomajul, înstrăinarea și scăderea producției face ravagii pe mapamond. Contracția în UE este de circa 12 la sută, iar rata sinuciderilor a crescut în Continue reading „Ionuț ȚENE: În pandemia epocii digitale, bogații vor deveni putrezi de bogați, iar săracii și mai săraci!” →

Victor RAVINI: Redactorul cascador

Tipografia mi-a trimis o penalizare de vreo două sute de lei, pentru niște modificări de text pe șpalturi, la o carte apărută în editura Albatros. Eu nu făcusem nicio modificare. M-am dus la Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, și i-am spus:

– Eu n-am făcut nicio modificare. Nici nu am văzut șpalturile. Trebuie să fie o greșeală.

Dânsul a dat telefon și a cerut șpalturile de la tipografie, să vadă ce modificări erau alea. Editura Albatros era în Casa Scânteii, la etajul șapte, iar tipografia era în spatele clădirii. A recunoscut pe șpalturi scrisul Iordanei Ureche, o idioată, care fusese redactor la primele mele trei cărți și fusese mutată din redacție la corectură. Asta în urma unor evenimente declanșate de mine și care pot face subiectul altei schițe umoristice. Să plătesc eu penalizare pentru că ea, în loc să facă numai corectura șpalturilor, își depășise atribuțiile de serviciu și îmi modificase textul? Înlocuise cuvinte, îmi reformulase unele fraze, tăiase rânduri și adăugase de la ea alte expresii, după cum o ducea inteligența. La fel îmi făcuse și la cărțile unde îmi fusese ea redactor. Avea ambiții de coautor. Descopeream asta după ce apărea cartea în librării. Cartea de acum, la care făcuse corectura șpalturilor și modificările de text pe șpalturi, se tipărise și se vindea în librării. Nu se mai putea face nimic. Domnul Sântimbreanu mi-a zis că nu aveam încotro și trebuia să plătesc penalizarea. Și mi-a spus că mă despăgubește dânsul. A scos din sertar un formular pentru cerere de împrumut de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor și mi-a zis să îl completez.

– Cât să cer?

– Cere 30.000 de lei, pentru că se aprobă doar jumătate.

La motiv am scris că îmi trebuiau acei bani ca să îmi repar mașina. Eu aveam un Moskvici 1500 alb, cumpărat nou și un Trabant gri, cumpărat tot nou. Nu aveau nevoie de nicio reparație. Dânsul a citit ce completasem în formular, l-a rupt și l-a aruncat în coșul de hârtii.

– Scriitorii nu au mașină, tovarășe! Sunt săraci, tovarășe! Scrie acolo că îți plouă în casă și stai cu ligheanele! Ceri împrumutul ca să îți repari acoperișul, tovarășe!

– Păi se vede în adresă că locuiesc la etajul 12, în blocul Ulpia din Pantelimon, care știe toată lumea că are 18 etaje.

– Scrie acolo așa cum îți spun, că nu citește nimeni adresa!

Am încasat banii de la Fondul Literar. Era cât leafa mea de șantierist la Grupul de Șantiere Vulcan, pe cinci luni. Sau de șapte ori mai mult decât salariul mediu pe țară, dacă ar fi să credem datele oficiale. Aș fi vrut să-i mulțumesc domnului Mircea Sântimbreanu cu un mic cadou. Dar știam că e dificil cu cadourile. Să nu mă înțeleagă greșit și să-mi dau foc la valiză. Văzusem cum doi muncitori de la Vulcan veniseră de pe șantierul nostru de la Banias, din Siria și arătau ca doi răsturnători de stânci de la munte, coborâți cu pluta. În văzul tuturor, i-au dat șefului de birou, ing. Ionescu Eugen, unul o sticlă de whisky, celălalt două cartușe de țigări. Șeful de birou tocmai se lăsase de fumat și de băut și ne interzicea să mai bem și să mai fumăm în birou, când era el acolo. A răcnit la cei doi, i-a dat afară cu niște gesturi largi, ca la teatru, a distrus cartușele de țigări și le-a aruncat după ei. A dat după ei și cu sticla de whisky. Întreg acest teatru era un mesaj adresat nu atât celor doi veniți cu pluta, cât mai ales ca să se audă în toată întreprinderea că la el nu mergea cu așa ceva. Teatru. Nu mai mergea cum mersese înainte. Dacă ăia doi m-ar fi întrebat ce mergea acum, nu aș fi știut ce să le spun. Încolo, numele lui era doar o coincidență.

Ca să nu fac vreo greșeală fatală, m-am dus la Mircea Sântimbreanu cu mâna goală și i-am mulțumit prin vorbe. L-am întrebat pe cât timp era acordat acel împrumut. Mi-a spus că, pentru a nu restitui împrumutul, trebuie să mai cer încă un împrumut. Și mi-a dat încă un formular. Am scris la fel ca în precedentul, aceeași sumă și că îmi ploua în casă și stăteam cu ligheanele. Ca să nu fie nevoie să restitui nici al doilea împrumut, am fost nevoit să cer un al treilea împrumut. Și așa mai departe. După un an, toate aceste împrumuturi s-au prescris și am făcut altele. Am încasat de la Fondul Literar mai mulți bani pe împrumuturi nerestituibile, decât primisem pe carte.

Tot în acea vreme în care îmi ploua în casă… cu bani, cât aș fi putut să umplu un lighean cu sute, am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L-am întrebat pe Mircea Sântimbreanu ce șanse aveam să solicit acel post și dacă se putea lua în considerație că eram absolvent al facultății de filologie. Mi-a răspuns că nu aveam nicio șansă și a ridicat ochii spre etajul opt, unde se cenzurau cărțile. Totodată a dat din umeri în așa fel ca să înțeleg că îi era peste puteri să mă angajeze redactor. Am înțeles că cenzuriștii de la etajul opt decideau pe deasupra capului dânsului.

Continue reading „Victor RAVINI: Redactorul cascador” →