Speranțe sinucise
A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,
Izbindu-se de țărmul singurătății mele,
O liniște sprințară părea să facă nazuri
Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.
Venise cireșarul de la cules cireșe
Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,
Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,
Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.
Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,
Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,
Îți căutam privirea prin zarea albăstrie
Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.
A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul
Pe care îl pierdusem în nerostite vise,
Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,
Ținea între canaturi speranțe sinucise…
Sonet escaladat
Te chem grăbit când glasul meu ridică
O rugăciune goală de răspuns,
Deșarta mea trufie mi-a străpuns
Și sufletul, și liniștea, de frică.
Bucata mea de cer, cu miruri uns,
Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.
Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,
Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”